Abu Hassan

Abu Hassan

Era odata la Bagdad, sub domnia strălucitului calif Harun-al-Rașid, un neguțător

bogat, care avea o nevastă bătrână și un fecior, Abu-Hasan, crescut până la

vreo treizeci de ani strâns de aproape în toate privințele. Neguțătorul a murit,

și Abu-Hasan a intrat în stăpânirea avuției pe care o grămădise tată-său o viață

întreagă. Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. În tinerețe nu căpătase

niciodată o parà mai mult decât îi trebuia ca să-și ducă viața; acum a pus de

gând să cheltuiască potrivit cu mijloacele pe care i le adusese soarta. Astfel, și-a

împărțit averea în două părți: cu o parte a cumpărat acareturi, care-i aduceau

destul venit ca să poată trăi cum se cuvine, fără să s-atingă de capital; iar cu

cealaltă jumătate, în bani sunători, a hotărât să se pună pe petreceri, încailea

să-și destoarcă răbdările suferite sub strășnicia în care-l ținuse tată-său până la

așa vârstă coaptă; dar s-a jurat că n-are să mai cheltuiască apoi nimica peste

această sumă, după ce și-o face toate chefurile, în acest scop, Abu-Hasan a

strâns împrejuru-i o ceată de tineri de vârstă și de teapa lui, și de acolea s-a

gândit numai cum să-i facă a-și petrece timpul în chipul cel mai plăcut. Așadar

nu s-a mărginit la prânzuri și ziafeturi cu mâncări și băuturi care de care mai

rare și mai scumpe; a mai adus și tarafuri de lăutari și cântăreții cei mai vestiți;

și pe urmă, dănțuitoarele și dănțuitorii cei mai aleși din orașul Bagdad.

Toate chefurile astea, din zi în zi mai costisitoare, l-au aruncat pe Abu-Hasan în

cheltuieli atât de nemăsurate, încât n-a putut-o duce așa mai mult de un an.

Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuți; ba nici nu-i mai

întâlnea oriunde i-ar fi căutat, fiindcă fugeau de el îndată ce-l zăreau, și dacă

din întâmplare da piept în piept cu vreunul și vrea să-l oprească să-i spună

ceva, acela își cerea iertăciune, că-i e degrabă și n-are timp de vorbă, și pleca

repede p-aci încolo. Pe Abu-Hasan mai mult l-a mâhnit părăsirea din partea

prietenilor, decât îl încântase mai înainte semnele lor de dragoste. Odată,

mâhnit, dus pe gânduri, cu capul plecat a intrat în odaia mă-si și s-a așezat pe

marginea divanului departe de ea.

– Ce ai, fiule? – a-ntrebat bătrâna. De ce ești așa de pocâltit și n-ai chef deloc?

Să fi pierdut tot ce ai pe lume și tot n-ai fi așa de opărit… știu că, după câte

cheltuieli nebunești ce ai făcut, nu-ți mai rămân mulți bani sunători. Erai stăpân

pe avutul tău, și eu n-am vrut să mă-mpotrivesc purtărilor tale nesocotite, mai

ales știind că ți-ai păstrat cuminte jumătate din avere… Și d-aia nu văd ce te

poate adânci acuma în așa de neagră mâhnire.

Pe Abu-Hasan, la vorbele bătrânei, l-au podidit lacrimile, și a zis:

– Mamă, știi în ce chip m-am purtat un an de zile. Am strâns atâția prieteni

împrejurul meu, i-am îndopat cu câte bunătăți mi-a dat prin gând, până n-am

mai putut, și acuma, când nu mai am ce le da, văd că toți mă părăsesc. Când zic

că n-am cu ce-i mai îndopa, mă gândesc la banii pe care-i hotărâsem pentru

asta; că despre venitul meu, slavă Domnului, mi l-am păstrat, și acuma știu cum

să-ntrebuințez ce din fericire mi-a rămas. Vreau numai să încerc până unde pot

merge prietenii mei cu nerecunoștința. O să mă rog de ei să pună fiecare de la

mână la mână, să m-ajute a mă sălta din starea nenorocită în care am căzut.

Dar asta, precum ți-am spus-o, o fac numai ca să văz dacă voi găsi la dânșii vreo

recunoștință.

– Băiete – i-a răspuns mama – nu vreau să te opresc de la ce ai pus de gând;

dar îți pot mai dinainte spune că degeaba tragi speranța. Tu încă nu cunoști ce

va să zică prietenii de petrecere; dar o să-i cunoști…

– Mamă – a zis Abu-Hasan – eu înțeleg și cread ce-mi spui; dar tot vreau să mă

luminez singur despre mișelia și neomenia lor.

Abu-Hasan a și plecat; a făcut ce-a făcut și a găsit pe toți prietenii. Le-a arătat în

ce mare strâmtoare se afla și i-a rugat să-și dezlege pungile ca să-l ajute. N-a

uitat chiar să le spună că în mare parte a scăpat din pricina cheltuielilor

nemăsurate cu atâtea petreceri și ziafeturi, că doar de i-o atinge la omenie. Nici

unul dintre prieteni au s-a lăsat înduioșat de vorbele lui frumoase, ba, unii

chiar, l-au dat afară. S-a întors acasă, amărât până în fundul sufletului, și i-a zis

bătrânei:

– A, mamă, bine mi-ai spus tu: În loc de prieteni am găsit niște ticăloși

nerecunoscători. S-a isprăvit; să nu-i mai văd în ochi!

Abu-Hasan s-a hotărât dar să se ferească de acu-ncolo de orice galantomie.

După ce și-a socotit venitul bine, și l-a împărțit astfel încât să-i ajungă de

cheltuială în fiecare zi regulat, dându-i mână să poftească în toate serile la

masă câte um singur musafir, pe care să-l ospăteze cumpătat, dar cuviincios.

Pe urma s-a jurat că acel musafir să nu fie localnic din Bagdad, ci un străin care

ar fi picat chiar în ziua aceea, și pe care să-l poată trimite pe-aci încolo după ce

l-a găzduit frumos o noapte.

După cum pusese la cale, Abu-Hasan își îngrijea de dimineață să cumpere toate

trebuincioasele pentru cină, și pe seară mergea să se așeze lângă podul

Bagdadului; cum vedea un străin, ăl dintâi care-i ieșea înainte, măcar de orice

teapă ar fi fost, îl poftea politicos să-i facă cinste a veni să cineze și să petreacă

noaptea aceea acasă la dânsul.

Cina lui Ahu-Hasan nu era foarte bogată, însă bună și curată, așa ca să poată

mulțumi destul pe un oaspete drumeț. Mai ales nu lipsea de la masă vin bun,

că în loc să vorbească cu oaspetele său despre politică ori despre daraveruri

negustorești, îi plăcea să povestească despre lucruri plăcute și hazlii. De felul lui

era om vioi și bun de petrecere, și știa să-nveselească un tovarăș oricât de

posomorât. A doua zi dimineața Hasan îi zicea musafirului:

– Când te-am poftit aseară să cinezi la mine ți-am spus obiceiul meu: să nu te

superi că acuma te poftesc să pleci; am eu cuvinte să mă despart așa. Mergi deți

vezi și de treburile dumitale… Umblă cu Dumnezeu!

Într-o seară, când ședea după regula lui la capătul podului, iată că trece califul

Harun-al-Rașid, îmbrăcat tiptil, așa ca să nu-l cunoască nimeni. Stăpânitorul

acesta, deși avea destui slujitori foarte pricepuți și strașnici, tot voia să

cunoască el singur cum merg lucrurile în împărăția lui; și pentru acest scop

umbla adesea tiptil în felurite chipuri prin orașul Bagdad în seara aceea, era

îmbrăcat ca un negustor de la Mosul, care s-ar fi dat chiar atunci jos de pe

corabie în partea dimpotrivă a podului, și în urma lui mergea un rob mare și

voinic, o namilă de om.

Califul, sub îmbrăcămintea lui, se vedea a fi un bărbat de seamă, vrednic de

toată cinstea. Abu-Hasan s-a ridicat de unde ședea jos și, după ce a făcut o

plecăciune până la pământ, i-a zis politicos de tot:

– Preacinstite domnule, bine-ai venit sănătos la noi la Bagdad; te rog

preaplecat să-mi faci cinstea să poftești la cină cu mine și să-ți petreci noaptea

asta în casa mea, ca să te odihnești bine de oboseala călătoriei.

Și, ca să-l îndatoreze și mai mult a pofti la el, i-a spus în câteva cuvinte ce obicei

are dânsul cu musafirii lui.

Califul a făcut haz de gustul lui Abu-Hasan, și a voit să cunoască mai de aproape

pe acest om ciudat, i-a spus numaidecât că de la un bărbat așa de politicos e

încântat a primi găzduire fie pe cât de scurt timp, și că e gata să-l urmeze.

Abu-Hasan, care nu bănuia că soarta îi scosese înainte un oaspete așa de înalt,

se purta cu califul parcă ar fi fost deopotrivă amândoi. L-a dus acasă, l-a băgat

într-o odaie foarte curată și l-a poftit să șadă pe divan la locul de cinste. Cina

era gata și masa pusă. Mama lui Abu-Hasan pricepută la bucătărie, le-a dat trei

feluri de mâncări: niște porumbei gătiți cu zarzavaturi și cu orez, apoi o gâscă la

tavă și pe urmă un clapon fript cu patru puișori rumeniți de jur împrejur.

Altceva nimica; dar toate erau bine făcute.

Abu-Hasan a stat la masă în fața musafirului; au mâncat amândoi din toate pe

tăcute și pe nebăute, după obiceiul locului. După ce au isprăvit de mâncare,

mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame de care se

găseau în acel timp a anului și niște turte uscate de migdale. Când s-a-nnoptat

bine, au aprins luminările; apoi Abu-Hasan a adus niște urcioare cu vin și

bărdace, le-a pus lângă el și a rugat-o pe bătrâna să-i dea de mâncare robului

care venise cu musafirul. Când s-au așezat iar la masă, Abu-Hasan a luat o

bărdacă, a umplut-o cu vin și, ridicâdu-se în sus, a zis către musafir:

– Preacinstite domnule, te poftesc să faci ca mine… Nu știu ce-i fi gândind

dumneata; dar, după mine, drept să-ți spun, omul care urăște vinul, vrând să se

arate înțelept, nu-i înțelept deloc. Veselia e lucru bun; trebuie s-o cântăm, și so

găsim în fundul bărdacei!

Abu-Hasan și-a golit bărdaca, în timp ce califul i-a răspuns:

– Vorba dumitale e cuminte, ești un om de ispravă; îmi place că te văz chefliu și

vesel, și te rog să-mi torni și mie.

Abu-Hasan a umplut bărdaca musafirului zicând:

– Gustă, te rog, preacinstite domnule, și spune drept: așa-i că-i bunicel?

Califul a băut; iar Abu-Hasan i-a mai zis:

– Eu, cum te-am zărit pe dumneata, am priceput că ești om care știi ce va să

zică să trăiești. Ce să-ți mai vorbesc?… Sunt nu se poate mai mulțumit și mai

vesel că m-am întâlnit astăzi cu un bărbat așa de deosebit cum ești dumeata,

îmi placi foarte mult… Halal să-ți fie! Să trăiești!

Vorbele lui Abu-Hasan îi făceau mare plăcere califului, care fiind și el om foate

vesel, își îndemna mereu gazda la băut, ca să o cunoască mai bine. Din vorbă în

vorbă, Abu-Hasan a spus cum îl cheamă, cum trăiește, prin ce întâmplări

neplăcute trecuse, și a încheiat zicând:

– Dar nu-mi pare rău că am fost amăgit de prieteni, fiindcă dacă nu se-ntâmpla

ce s-a întâmplat, poate nu-mi scotea norocul în cale un străin așa de prețios ca

dumneata.

– Califul, mulțumit de lămuririle lui Abu-Hasan, i-a zis:

– Ești vrednic de laudă, prietene, că ai luat astfel de hotărâre înțeleaptă, și mai

ales că te ții de ce ai hotărât.

Și drept să-ți spun, îți pizmuiesc fericirea. Dumneata ai în fiece zi plăcerea să

primești la masa și-n casa dumitate un om de treabă cu care stai frumos de

vorbă și-l îndatorezi așa încât unde s-o duce să te pomenească și să-ți laude

casa, masa și primirea dumitale atât de cuviincioasă… Decât, din vorbă-n

vorbă, și dumneata și eu, nu luăm seama că prea lăsăm vinul să se trezească…

Te rog, bea, și toarnă-mi și mie.

Și așa au băut amândoi înainte, povestindu-și unul altuia lucruri plăcute. Acu

era târziu; musafirul a spus că, fiind obosit de atâta drum cât făcuse, are nevoie

de odihnă, și a adăugat:

– Și pe urmă, nici dumneata nu voi să-ți pierzi odihna pentru tiune. Haide, să ne

culcăm; și, fiindcă poate mâine dimineață eu am să plec până nu te deștepți

dumneata, își spun de-acuma că am rămas foarte încântat de ospătarea ce miai

făcut așa de îndatoritor. Numai de un lucru îmi pare rău, că nu știu cum să-ți

arăt recunoștința mea. Spune-mi, rogu-te, dumneata, cum ți-aș putea plăti de

atâta bunăvoință, ca să vezi că nu ai avut a face cu un nerecunoscător. Un om

ea dumneata nu se poate să n-aibă vreo daraveră, vreo nevoie, și să nu

dorească a i se face pe plac. Uite, cât mă vezi pe mine aga, negustor, poate să

fiu în stare să te îndatorez și eu cu ceva, dacă nu de-a dreptul, măcar prin

mijlocirea vreunuia dintre prietenii mei.

La aceste vorbe politicoase ale negustorului, Abu-Hasan a răspuns:

– Preacinstite domnule, nu mă îndoiesc câtuși de puțin că, nu numai așa, doar

ca om politicos, îmi arăți atâta bunăvoință. Dar pot să te asigur că eu n-am nici

păsuri, nici daraveri, nici vreo dorință, și n-am să cer nimănui nimic. N-am cea

mai mică poftă de mărire, și sunt foarte mulțumit cu soarta mea. Prin urmare,

foarte-ți mulțumesc numai și numai că ai poftit în casa mea și mi-ai cinstit

masa, așa bună, rea, cum s-a putut găsi… Cu toate astea, parcă aș avea și eu

ceva care mă supără, dar iar nu până-ntr-atâta încât să-mi pierd liniștea pentru

asta. Să vezi ce e… Aici la noi, în Bagdad, fiecare mahala își are geamia ei, cu

câte un imam, adică popă, care e dator să facă rugăciunile la orele hotărâte

după lege. Imamul de la geamia noastră este un bătrân înalt și uscățiv,

posomorât și tare fățarnic. Ctitorii, câteșipatru, vecinii mei, sunt ca și el niște

bătrâni ursuzi și zavistnici, lucru mare. În toate zilele se adună împreună cu toții

și alta n-au de vorbit decât bârfeli și răutăți, ca să vâre fitiluri și zâzanie în toată

mahalaua: crapă de necaz că nu pot să stăpânească dumnealor pe toți

mahalagiii noștri, să-i poarte ei de nas după cum le place lor. Ei! vezi, asta mă

strânge pe mine de gât, în loc să-și vadă popa de legea lui și ctitorii să se

îngrijească de geamie, dumnealor se leagă de lume și n-o iasă să trăiască în

bună pace.

– După cum văz eu – a zis califul – dumneata ai dori să-le mai scurtezi limba

acelor bârfitori?

– Precum zici, tocmai! a răspuns Abu-Hasan. Ah de ce nu mă face Dumnezeu pe

mine calif o zi măcar, numai o zi!

– Ei! să zicem că ai fi calif… ce-ai face?

– Ce-aș face?… Aș face ceva să rămână de pomină… I-aș pildui strașnic pe

dumnealor, ca să aduc o mulțumire lumii de ispravă: aș pune să le tragă la

fiecare ctitor câte o sută de bețe la tălpi și imamului patru sute; să-i învăț eu pe

dumnealor, mă-nțelegi, că nu-i treaba dumnealor să turbure viața mahalagiilor,

mă-nțelegi!

Califului i s-a părut foarte nostimă ideea lui Abu-Ha-san, și zice:

– Îmi place dorința dumitale, mai ales că o văd pornită dintr-o inimă dreaptă

care nu sufere să rămână răutatea nepedepsită; și tare aș dori și eu să ți-o văd

îndeplinită… Și de! poate că lucrul să nu fie chiar peste putință, cum îți închipui.

Eu cred că, dacă ar afla ce gânduri ai, califul ar fi în stare să-ți încredințeze

puterea lui pe o zi… Și cât mă vezi dumneata, așa un negustor ca toți

negustorii, cine știe de nu te-aș putea ajuta s-o dobândești.

– Ei! ia lasă – a răspuns Abu-Hasan – nu-ți mai bate ioc de mine și dumneata,

cum și-ar bate firește și califul dară ar afla de neroziile mele… Poate doar atâta,

să afle și el de purtările cuvioșilor noștri și să-i osândească el la vreo pedeapsă.

– Ba, doamne ferește, nu-mi bat joc nicidecum – a zis musafirul – și desigur că

nici califul nu și-ar bate… Dar să le lăsăm, astea; uite, e aproape de miezul

nopții, haide să ne culcăm.

– Bine zici; dar, fiindcă urciorul nostru mai are ceva în fund, eu crez că ar trebui

mai întâi golit, și pe urmă să ne ducem la culcare. Un lucru numai te-aș ruga:

mâine dimineață când ăi pleca, dacă n-oi fi eu deștept, să nu lași ușa de la

drum deschisă.

Pe când vorbea Abu-Hasan, califul, ridicând urciorul, și-a umplut bărdaca și a

golit-o mulțumind încă o dată de bună ospătare. După aceea, pe furiș a aruncat

ta bărdaca gazdei, așa cât poți lua pe vârful degetelor, dintr-o cutiuță cu niște

prafuri, pe care o purta totdeauna cu sine, și peste ele a turnat vinul tot cât mai

rămăsese în urcior; pe urmă, întinzând bărdaca a zis:

– Acuma te rog, iubită gazdă, să iei de la mine bărdaca asta și s-o deșerți în

cinstea și pentru dragostea mea.

Abu-Hasan, foarte bucuros, a luat bărdaca în mâna dreaptă și a ridicat-o-n sus;

cu palma stângă la piept s-a-nchinat preaplecat și apoi a băut tot până-n fund

dintr-o sorbitură… Dar n-a apucat să lase jos bărdaca goală, și, simțindu-se

înmuiat din toate încheieturile, s-a lungit binișor pe divan, unde l-a și furat

somnul, așa degrabă, că musafirul a început să râdă, și, chemându-și robul,

care aștepta gata la ușă, i-a zis:

– Ia-l pe omul ăsta în cârcă, și bagă bine de seamă, când ieșim, în ce loc se află

casa, să știi unde ai să-l aduci înapoi mâine când ți-oi porunci. Și, fără zgomot,

au ieșit din casă, robul ducând în cârcă pe Abu-Hasan adormit adânc, și califul,

care a lăsat într-adins ușa de la drum deschisă.

Cum au sosit la palat, au mers până în odaia unde așteptau toți curtenii:

– Dezbrăcați-l pe omul ăsta și-l culcați în patul meu. Curtenii l-au dezbrăcat

binișor pe Abu-Hasan, l-au îmbrăcat, în halatul califului și l-au culcat frumos în

patul împărătesc. După aceea califul a chemat împrejuru-i pe toți ai curții,

bărbați și femei, și le-a zis:

– Vedeți pe omul care doarme colea? Mâine dimineața, la ora hotărâtă,

întocmai cum faceți când mă deștept eu, așa să faceți și cu el, fără nici o

deosebire, să nu vă mai gândiți la mine cât timp v-ați afla în față-i; în sfârșit,

până nu poruncesc eu altceva, poruncile lui să fie sfinte: el este califul vostru.

Curtenii și curtenele fără vorbă s-au închinat pân’ la pământ, și fiecare s-a

gândit cum să se supună mai bine, după puterile sale, poruncilor stăpânului.

Întorcându-se la palat, califul trimisese după marele vizir Giafar, și cum a sosit

acesta, i-a zis:

– Uite de ce te-am chemat, Giafar: mâine dimineață când vii după porunci, să

nu te miri dacă vezi șezând în tronul meu pe omul acesta, care doarme colea,

ascultă-l și îndeplinește-i cu sfințenie toate poruncile. Are să se arunce la

galantomie, o să-ți poruncească a împărți daruri în dreapta și-n stângă: fă tot

ce-ți spune, măcar de-ar fi să-mi sleiești toate lăzile împărăției. Nu uita să

vestești pe toți curtenii de la mic până la mare, să-i dea mâine la ora hotărâtă

pentru înfățișare înaintea mea, toată cinstea ce mi se dă mie… Du-te acuma și

caută să-mi faci întocmai pe plac.

După plecarea marelui vizir, califul a mers să se culce și el într-altă odaie,

poruncind robului său de încredere, anume Mesrur, să-l scoale mâine până nu

s-a deșteptat Abu-Hasan. Și astfel, a doua zi dimineața, califul a trecut într-o

cămăruță cu câteva trepte mai jos, de unde de la o ferestruică cu gratii putea

vedea, fără a fi văzut, toată odaia, unde dormea încă prietenul de cu seara. Toți

curtenii și toate curtenele intrară numaidecât pe rând și se așezară binișor, în

tăcere, fiecare după treapta sa, ca după obicei, la locu-i cuvenit, începuse acum

să se lumineze de ziuă; era timpul de deșteptat pentru rugăciunea dinainte de

răsăritul soarelui, după cum cere legea musulmană. Curteanul, cel care sta

lângă căpătâiul califului, apropie de nasul adormitului un burete înmuiat în oțet

de trandafir. Adormitul strănută îndată și miji din ochi; deși nu era încă destulă

lumină, văzu că se află în mijlocul unei odăi mari, foarte bogată, împodobită cu

vase mari de aur, cu perdele și covoare țesute de mătase; și de jur împrejurul

lui niște tinere curtene, unele cu harfe, altele cu alăute și cu dairele, gata să

înceapă a cânta, și toate de o frumusețe nespusă; iar la spatele lor niște robi

arabi în vestminte strălucitoare, stând toți cu mâinile la piept. Uitându-se la

învelitoarea cu care dormise acoperit, văzu că e de catifea stacojie țesută cu fir

de aur, și cu mărgăritare; iar lângă pat un vestmânt tot așa, și alături, pe o

perină, o tichie de calif.

Văzând toate astea, Abu-Hasan rămase aiurit… Și, aducându-și aminte de ce

vorbise seara la masă cu musafirul, gândi:

„Asta-mi place! Ajunsei acum și calif! Auzi vis“ și închizând ochii își așeză iar

capul să-și urmeze somnul. Dar un rob, aplecându-se până la pamânt, îi zise cu

sfială:

– Stăpânitor al credincioșilor, strălucirea-ta să nu mai adoarmă, e timpul

rugăciunii de dimineață, soarele stă să se arate.

Vorbele acestea l-au amețit pe Abu-Hasan; „Sunt deștept ori dorm?… Aș!

dorm; nu se poate!… dorm!“ și, ținând ochii tot închiși, n-a mișcat. Dar n-a

trecut mult, și robul, văzând că nu capătă răspuns, a zis iar:

– Stâpânitor al credincioșilor, strălucirea-ta să nu se supere dacă iar îndrăznesc

a-i spune că trebuie să se scoale, afară numa’ dacă nu vrea să lase a trece ora

rugăciunii de dimineață.

„M-am înșelat – gândi Abu-Hasan – nu dorm.“ Deschise ochii bine și, fiind acum

ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă deadineauri.

Se ridică de mijloc și privi de jur împrejur zâmbind, ca un om care se

deșteaptă plin de mulțumire după un somn bun cu vise plăcute.

Atunci tinerele curtene i se închinară preaplecat și deodată harfele și

tamburele, alăutele și dairelele începură o cântare îngerească de care Abu-

Hasan rămase atins până la suflet. Cu toate astea tot și-a venit iar la gândul

dintâi:

„Bre! ce să fie asta? Unde mă aflu eu? Ce e palatul ăsta? Ce sunt minunățiile

astea, robii și curtenii ăștia străluciți, frumusețile astea de curtene, și cântările

astea care te ridică în slavă? Cum adică să nu pot eu înțelege: visez ori sunt

treaz?“

Când îi treceau prin minte aceste întrebări, iată că s-apropie Mesrur, căpetenia

robilor, și-i zice:

– Stăpânitor al credincioșilor, strălucirea-ta să-mi dea voie a-i spune că n-are

obicei să se scoale așa de târziu, afară numai dacă, doamne ferește, nu se

simte bine; așadar, trebuie strălucirea-ta numaidecât să se suie în tron, că

iacătă a sunat ora sfatului împărătesc.

După vorbele lui Mesrur, Abu-Hasan înțelese că nu mai doarme și că prin

urmare tot ce i se întâmplă nu-i în vis, ci aievea. Dar încă nehotărât ce are să

facă și cum trebuie s-o ia, stetea la gânduri. După câteva clipe de îndoială, se

uită lung la Mesrur și-i zise:

– Ia ascultă-mă, cu cine vorbești și cui îi zici dumneata „stăpânitorul

credincioșilor“?

– Strălucirea-ta – răspunse Mesrur zâmbind – îmi vorbește astfel ca să mă pună

la încercare, or ca să glumească… Cine altul să fie stăpânitorul credincioșilor

decât strălucirea-ta? Mesrur, ticălosul rob, nu poate uita asta, și bănuiește că

poate vreun vis urât o fi turburat azi-noapte odihna strălucirii-tale.

Abu-Hasan pufnind s-a trântit iar cu capul pe căpătâi și… după ce s-a săturat de

râs, s-a ridicat iar de mijloc și, întorcându-se către un arap mititel, negru ca și

Mesrur, i-a zis:

– Ia ascultă, piciule: spune-mi tu cine sunt eu.

– Preaînalte – a răspuns piciul clipind din ochii-i aplecați – strălucirea-ta este

stăpânitorul credincioșilor, care ține pe pământ locul stăpânului lumii.

– Mare mincinos ești, cât ești tu de micuț. Pe urmă a făcut semn unei curtene

să se apropie și, întinzându-și mâna, i-a zis:

– Drăguță, fii bună și mușcă-mă de vârful degetului, să văz: dorm or sunt

deștept?

Tânăra l-a apucat cu dinții de vârful degetului și l-a strâns puțintel… Abu-Hasan

și-a tras repede degetul…

– Nu dorm… Dar cum, cum, fără știrea mea, să ajung eu peste noapte calif?

Asta e ceva minunat, de neînțeles… și zise apoi foarte dulce cătră frumoasa

curteană: Mă rog, spune-mi drept, așa să trăiești, adevărat e, drăguță, că eu…

sunt stăpânitorul credincioșilor?

– Mai adevărat nu se poate, prealuminate stăpâne – a răspuns tânăra – e atât

de adevărat, că noi rămânem toți pe gânduri văzând că strălucirea-ta se miră

de asta…

Abu-Hasan s-a uitat lung la ea și cu un zâmbet de bunătate i-a răspuns moțăind

din cap:

– Am înțeles! Și mătăluță ești o… mincinoasă… Lasă că știu eu bine cine sunt.

Căpetenia robilor, văzând că stăpânul voiește să se dea jos din pat, îi întinse

mâna și umărul să-l ajute. Cum se puse Abu-Hasan pe picioare, rezemându-se

pe umărul robului, curtenii, bărbați și femei, i se plecară până la pământ

strigând toți într-un glas:

– Să fie de bine strălucirii-sale; zi fericită și cu noroc să-i dea Dumnezeu!

– Ah, doamne, ce minune! a strigat stăpânul… Ce mă culcai aseară, și acu ce

mă trezesc?… Vezi cum se poate schimba viața, de cu seara până dimineața…

Mare lucru! Ce să spun?… Să mor dacă-nțeleg ceva.

Până să-și isprăvească vorba, câțiva curteni l-au îmbrăcat de sus până jos, pe

când ceilalți, curteni și curtene, și robi, arapi, s-au așezat în rând de o parte și

de alta, până la ușa prin care stăpânitorul trebuia să meargă în sala sfatului

împărătesc. Mesrur, căpetenia arapilor, îl duse până la treptele tronului. AbuHasan,

rezemându-se pe umărul robului, sui treptele și se așeză în tron.

Totdeodată Harun-al-Rașid trecuse repede la altă ferestruică cu gratii de unde

se vedea în sala tronului.

Abu-Hasan, aruncându-și privirile în dreapta și-n stânga, văzu pe toți curtenii și

ofițerii palatului stând frumos la rând, drept ca luminarea, cu ochii țintă în ochii

lui, fără să clipească măcar și parcă fără să răsufle.

Lui Harun-al-Rașid, care se uita cu multă luare-aminte, de sus, prin gratii, îi

plăcu dintru-nceput ce vrednic și ce mândru se pricepea Abu-Hasan să-i țină

locul.

Îndată ce s-așeză califul pe tron, își ridică fruntea, rezemându-și palmele pe

genunchi, și totdeodată marele Vizir Giafar se-nchină dinainte-i până la

pământ, zicând:

– Stăpânitor al credincioșilor, Dumnezeu s-o acopere cu harurile sale pe

strălucirea-ta, iară pe dușmanii ei în flăcările iadului să-i prăvălească!

Abu-Hasan, după câte văzuse și auzise de-adineauri din pat, și până acum, pe

tron, începu să creadă că e de-a binelea calif. Nici n-a mai voit să gândească

prin ce minune a soartei ajunsese aici, și, hotărât, s-a apucat de treabă ca un

calif ce era. Astfel a-ntrebat pe marele vizir dacă are să-i spună ceva deosebit.

Giafar i-a răspuns:

– Stăpânitor al credincioșilor, emirii, vizirii și toți ofițerii așteaptă porunca să

vină să se-nchine strălucirii-tale.

Abu-Hasan a zis:

– Să poftească!

Marele vizir s-a-ntors atunci cătră portarul cel mare:

– Stăpânitorul credincioșilor poruncește să-ți faci datoria. S-au dat de părete

ușile, și toți ofițerii cei mari, muiați din cap până-n picioare numa-n mătăsuri șin

fireturi, au intrat, și cu pas falnic unul după altul au venit să se-nchine

dinaintea tronului îngenunchind și atingând podeala cu fruntea, după care, iar

la rând au mers să se așeze frumos unii de o parte, alții de alta. Când s-a sfârșit

țeremonia, marele vizir a început să-și facă raportul despre felurite treburi

după hârtiile pe care le ținea în mână. Treburile acelea în adevăr nu erau nici

foarte însemnate, nici prea încurcate; totuși erau treburi politicești. Abu-Hasan,

fără să stea mult pe gânduri, le-a dat la toate dezlegare potrivită, scurt, fără să

se-n-curce la vreuna, și toate dezlegările erau nimerite, după cum îl povățuia

mintea lui cu scaun sănătos.

Până să-și isprăvească raportul, Abu-Hasan, zărind în mulțimea ofițerilor pe

căpitanul poliției, pe care-l cunoștea, că-l văzuse de atâtea ori prin oraș, a zis

marelui vizir:

– Ia așteaptă puțintel, am de dat o poruncă grabnică polițaiului… Căpitane, ia

poftim mai aproape…

Căpitanul s-a apropiat de tron închinându-se și a ascultat, iar califul a urmat:

– Căpitane, să mergi acu’ într-un suflet în ulița cutare, din mahalaua cutare (i

le-a spus pe nume); în ulița aceea se află o geamie; la geamie acolo, ai să

găsești stând la taifas un imam și patru bătrâiori cu barba albă… Să-i ridici

numaidecât și să pui să le tragă, de față cu dumneata: câte o sută de vine de

bou la tălpi, fiecăruia dintre bătrâiori, iar imamului, patru sute… Și pe urmă să

te întorci fără zăbavă să-mi spui cum mi-ai îndeplinit porunca… Ai venit?

Căpitanul, fără vorbă, s-a închinat adânc și a plecat degrabă să-și facă datoria.

La auzul acestei porunci, date așa de scurt și hotărât Harun-al-Rașid a zâmbit

de mulțumire, văzând că Abu-Hasan nu-și pierde timpul cu nimicuri, ci se

folosești degrabă de prilejul domniei spre a pedepsi cum se cuvine pe

zavistnicii bârfitori.

Totdeodată marele vizir își urma mai departe raportul, și până să nu și-l

isprăvească bine, iată se-ntoarce polițaiul și zice:

– Stăpânitor al credincioșilor, am găsit pe imam și pe cei patru bătrâni stând la

taifas în geamia aceea, și ca dovadă că mi-am îndeplinit cu credință datoria

întocmai după porunca strălucirii-tale, am adus și adeverința aceasta.

Și, scoțând din sân o hârtie, a înfățișat-o califului, Abu-Hasan a cetit în deamănuntul

arătarea celor petrecute în curtea geamiei și s-a uitat de aproape la

numele mahalagiilor, toți cunoscuți de-ai lui, care întăreau cu iscăliturile lor

acea arătare, ca martori ce stătuseră de față la săvârșirea pedepsii, și după ce a

sfârșit a zis foarte mulțumit către polițai:

– Bun! treci la locul dumitale… Acuma dumneata, vizirule, spune vistiernicului

să ia o pungă cu o mie de bani de aur și să o ducă tot în mahalaua aceea unde a

fost polițaiul, mamei unuia Abu-Hasan: e om văzut în partea locului, măcar cine

îi cunoaște casa. Du-te și te întoarce degrabă. Marele vizir a dus el însuși punga

și i-a spus bătrânei numai atâta că este un dar trimis din partea califului, fără

altă deslușire. Bătrâna cu destulă mirare a primit darul; nu-și putea închipui de

unde până unde să-i dea prin minte califului a-i trimite ei atâta bănet; de unde

era să știe dânsa de cele ce se petreceau la palat?

În timpul cât a lipsit marele vizir, și-a făcut raportul polițaiul despre toate cele

întâmplate peste noapte în tot Bagdadul, fel de fel, pe care le-a ascultat califul

cu multă luare-aminte. Întorcându-se vizirul și spunând califului cum

îndeplinise întocmai porunca, califul i-a zis:

– Bine; dar nu ți-a dat în gând să întrebi pe bătrâna: fiu-său Abu-Hasan, e

acasă? Ce face?

– Ba da, strălucite stăpâne, cum nu? – am întrebat-o și mi-a răspuns că fiu-său

e acasă, dar că doarme în odaia lui și nu-l poate trezi, fiindcă az-noapte a stat

până foarte târziu la petrecere cu un musafir.

La vorbele acestea, califul nu și-a putut stăpâni râsul și a râs cu mare poftă, de

care firește toată lumea s-a bucurat, văzând veselia stăpânitorului lor

atotputernic. Mesrur atunci a făcut un semn cătră toată adunarea prin care le

arăta că sfatul s-a încheiat și că fiecare poate pleca; și au plecat toți, trecând și

închinându-se pe dinaintea tronului, rând pe rând, ca și la sosire, rămânând

împrejurul tronului numai Mesrur, marele vizir și ofițerii de pază. Abu-Hasan sa

coborât de pe tron tot cum se urcase, rezemându-se cu o mână pe umărul

credinciosului Mesrur, și cu cealaltă pe umărul unui ofițer voinic, și astfel s-a

dus în odaia de unde venise; totdeodată Harun-al-Rașid a trecut la altă

ferestruică zăbrelită de unde să poată urmări tot. Mesrur a dus pe Abu-Hasan

într-altă odaie, unde așteptau o droaie de cântărețe, care, cum l-au văzut, au și

început cu toatele să sune din harfe, din ghitare, din tambure și dairale și să

cânte din gură în fel de fel de glasuri, atât de frumos, încât Abu-Hasan a rămas

fermecat. De acolo, cu muzicantele după el, Mesrur l-a trecut într-un salon

unde sclipeau bogății peste bogății, numai catifele, mătăsuri, și aur și

nestemate; șapte policandre de aur greu de câte șapte sfeșnice atârnau din

tavanul lucrat în sidef în feluri de sclipituri care-ți luau ochii. În mijloc sta

așezată o masă cu șapte talere, tot de aur greu, cu mâncări din care se ridicau

aburi de deosebite mirodenii. Pe delături, s-au așezat muzicantele în șapte

tarafuri și din fiecare taraf ieșind înainte câte una, una mai frumoasă ca alta,

îmbrăcate de sus până jos numa-n borangic străveziu, au venit mai aproape de

masă, Când a intrat Abu-Hasan, cu fetele cântând în urma lui, a stat o clipă în

loc aiurit de atâtea minunății. S-a uitat mult, de jur împrejur, din tavanul

sclipitor până-n covoarele în care i se îngropau picioarele, și, numa’ îndemnat

de Mesrur, care i-a spus închinându-se plecat, că se răcesc bucatele, s-a

hotărât să se miște din loc și să meargă să se așeze la masă. Cum s-a așezat el,

cele șapte curtene dimprejurul mesei au început să-i facă vânt cu niște

apărători de pene mlădioase de păun, Abu-Hasan, încântat, după ce s-a uitat ia

fiecare din ele zâmbindu-le dulce, le-a zis:

– Drăguțelor, de ce vă osteniți să-mi faceți vânt toate? Poate să mă răcorească

numa’ una singură… alelalte șase, mă rog, să poftească la masă alături de mine,

să-mi ție de urât, că mie, ce să spui? Oricâte bunătăți să am, singur la masă, numi

ticnește…

Tinerele s-au așezat îndată la masă; dar Abu-Hasan văzând ca nu pun nimica-n

gură de sfială, le-a dat el la fiecare-n taler și foarte politicos le-a poftit să guste

măcar; pe urmă le-a-ntrebat cum le cheamă. Le chemă așa: Gură de mărgean,

Lună plină, Rază de soare, Bucuria ochilor, Puful piersicii, Vraja inimii. Pe urmă

a întrebat pe ce parte rămăsese să-i facă vânt să-l răcorească și dânsa i-a spus

că o cheamă Acadea de miere. Strașnic de frumoasă.

Abu-Hasan fiecăreia i-a spus, potrivit cu numele ei, câte o vorbă de duh

potrivită, așa că adevăratul calif, care le vedea și auzea toate de sus, s-a întărit

în credința ce și-o făcuse mai dinainte că prietenul este un om prețios. Când au

văzut tinerele că Abu-Hasan s-a săturat de mâncare, una dintre dânsele în

picioare a zis către un rob care sta cu mâinile încrucișate la slujba mesei:

– Stăpânitorul credincioșilor vrea să treacă la dulcețuri; aduceți de spălat!

Toate s-au ridicat de la masă au luat din mâinile robilor, una un lighean de aur,

alta o cană cu cioc, tot de aur, și a treia un peșchir de mătase, și îngenunchind

câteștrele dinaintea lui Abu-Hasan, care ședea pe scaun, i-au dat de spălat.

După ce s-a făcut și asta, s-a dat deoparte o perdea de catifea și s-a deschis ușa

de la alt salon.

Mesrur a trecut înainte, poftindu-l cu multe rugăminți pe calif în celălalt salon,

încă și mai strălucit și, pe urmă, iar într-altul și mai strălucit, și în fiecare câte

șapte tarafuri de cântărețe, tot una și una, și mese încărcate cu poame,

dulcețuri, prăjituri, fel de fel de bunătăți neînchipuite. L-au plimbat așa toată

ziua până a-nceput să însereze, în cel din urmă salon Abu-Hasan a văzut ce nu

mai văzuse pân-aci:

Pline cu vin împărătesc șapte cane mari de argint și de jur împrejur niște cupe

tot așa suflate pe dinăuntru cu aur, S-a așezat la masă încremenit de

frumusețea altor tinere care îi așteptau poruncile – a voit să știe cum le

cheamă, și a bătut în palme făcând semn tarafurilor de cântăreți să se

oprească. Deodată s-a făcut tăcere iar el, luând de mână pe una dintre cele

șapte tinere, care era mai aproape, a poftit-o să șază alături și a întrebat-o cum

o cheamă, iar dânsa a răspuns: Salbă de mărgăritare.

– Nu se putea nume mai potrivit – a zis Abu-Hasan. – bine te-a botezat cine tea

botezat; decât eu tot aș zice că dinții matale întrec toate mărgăritarele din

lume… Drăguța mea Salbă de mărgăritare, tare m-ai îndatora să-mi umpli, cu

mânușitele matale, o cupă de vin.

Fata a îndeplinit porunca, Abu-Hasan, luând cupa plină și privind foarte duios,

când la cupă, când la fată, a zis:

– Salbă de mărgăritare, în sănătatea mătăluță… Te rog, fă-mi și matale tot așa

hatâr! Pân-să își umple o cupă și, ridicând-o în sus, cântă un cântec cu un glas

îngeresc, de care Abu-Hasan a rămas foarte-ncântat. După aceea, luă pe altă

tânără și o pofti să șază alături de el, întrebând-o cum o chemă iar ea a

răspuns: Steaua zorilor.

– Nu se putea nume mai potrivit – a zis Abu-Hasan – bine te-a botezat cine te-a

botezat, decât… că tot aș zice că ochii mătăluță întrec toate stelele de pe cer…

Drăguța mea Steaua zorilor, tare m-ai îndatora să umpli două cupe, una pentru

mine și alta pentru mătăluță.

Și tot așa cu una după alta, pe rând, până la cea din urmă pe care o chema

Lumina zilei, a băut șapte cupe pline. După aceea Salbă de mărgăritare a mai

umplut o cupă și foarte veselă a zis:

– Stăpânitor al credincioșilor, îndrăznesc preaplecată a mă ruga strălucirii-tale

de un mare hatâr: să bea această din urmă cupă după ce va asculta și de la

mine un cântec pe care, nădăjduiesc, n-o să-i pară rău că l-a ascultat.

– Cu draga inimă, sufletu-meu! a zis Abu-Hasan luând cupa, ba chiar, ca un

stăpântor al credincioșilor ce sunt, îți poruncesc să mi-l cânți, că nu se poate o

frumusețe de copilă ca matale orce-o face să nu facă frumos și drăgăstos.

Tânăra atunci i-a cântat din tambură și din gură de l-a ridicat în slava cerului pe

calif, care după ce s-a isprăvit cântecul i-a strigat cântăreței:

– Să trăiești, drăguță! Halal să-ți fie!

Și a sorbit cupa până la picătura din fund, apoi s-a întors să-i mai zică încă o

vorbă, însă d-abia a putut deschide gura mormăind ceva neînțeles; și-a și

așezat brațele pe masă, și-a lăsat fruntea pe brațe și a adormit adânc. Se

înnoptase acuma bine. Harun-al-Rașid, care văzuse și auzise tot, a coborât

degrabă în salon, bucuros că toate îi ieșiseră după plac A poruncit să scoată lui

Abu-Hasan vestmântul de calif și să-l îmbrace în hainele cu care-l aduseseră

aseară la palat A chemat apoi pe robul cel voinic și i-a zis:

– Acuma ia-mi-l binișor în cârcă și du-te de-l culcă pe divan acasă la el, și când

ăi ieși, nu uita, să lași ușa de la drum deschisă.

În scurt timp, robul s-a întors la palat să-i spună califului că îndeplinise porunca

întocmai.

Abu-Hasan, întins frumos pe divan, a dormit până a doua zi foarte târziu…

Mijind ochii, la prins mirarea să se vadă în casa lui, și a-nceput să cheme cu cu

glas mângâios:

– Salbă de mărgăritare! Steaua zorilor! Guriță de mărgean! unde sunteți?

Veniți încoace, drăguțelor.

Mă-sa, care l-a auzit de alături, a venit în grabă.

– Ce ai, fătu-meu? Ce ți s-a întâmplat?

Abu-Hasan a ridicat mândru capul și a întrebat:

– Babo, cui îi zici tu fătu-meu?

– Ție, cui să-i zic? Nu ești tu băiatul meu Abu-Hasan?

– Eu băiatul tău? Ce nu-ți iei seama la vorbă? Eu Abu-Hasan? Ce trăncănești?

Eu sunt stăpânitorul credincioșilor, bre!

– Pentru Dumnezeu, fătu-meu, taci să nu te-auză cineva, să creadă că ești

nebun.

– Nebună ești tu, babo! Încă o dată îți spun că eu sunt stăpânul credincioșilor.

– Ah, fiule – a strigat bătrâna – ce duh rău te canonește pe tine de aiurezi așa?

Nu vezi că ești în odaia ta, în odaia unde te-ai născut ș-ai trăit până acuma

– Mi se pare și mie că ai dreptate – a zis Abu-Hasan ștergându-se la ochi –

parcă așa ar fi. Eu sunt Abu-Hasan, tu ești mama, și amândoi suntem în odaia

mea.

Baba gândi că și-a venit fiu-său în simțire și vrea să-n-ceapă a râde, când AbuHasan,

de unde ședea lungit să ridică de mijloc, se uită jur împrejur, apoi își

acoperi cu palmele amândoi ochii și strigă strașnic:

– Piei dinaintea mea, scorpie bătrână! Nu sunt fiul tău! Sunt stăpânitorul

credincioșilor, auzitu-m-ai? Piei!

– Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, vino-ți o dată în fire. Taci, să nu te-auză

cineva!

– Să nu te văz! Lipsești!

Biata babă, văzând că nu-i chip de-nțeles, a început să se bată cu pumnii în cap

și să se bocească. Dar Abu-Hasan s-a mâniat și mai tare, a început s-o înjure,

ba, ca un copil blestemat, s-a repezit și-a îmbrâncit-o dând-o de perete s-o

strivească și mai multe nu.

Bătrâna a început să țipe de s-au strâns mahalagiii.

Ce e? Ce e?

Au sărit toți și au dat-o într-o parte pe bătrâna…

– Ce faci, Abu-Hasan? Ți-ai pierdut mintea și frica de Dumnezeu, omule, de

ridici mâna asupra mă-ti?

Abu-Hasan, fierbând de mânie, se uită cu ochii rătăciți la toți de jur împrejur și

zisă:

– Cine este Abu-Hasan acela despre care vorbiți?… Cum îndrăzniți să-mi ziceți

mie Abu-Hasan?… Mă cunoașteți voi pe mine cine sunt? Eu sunt stăpânitorul

credincioșilor, bre! Afară toți! Lipsiți!

Vecinii au înțeles că omul înnebunise, și, ca să-l oprească de a face vreo

boroboață, l-au legat de mâni și de picioare; dar tot n-au vroit să-l lase numai

cu bătrâna; unul dintre ei a alergat la îngrijitorul balamucului să-i dea de știre,

și fără zăbavă s-a și întors cu câțiva slujitori, care aduceau cu ei funii, chingi și

vâne de bou,

Abu-Hasan, cum i-a văzut, a început să se zbuciume și să urle, dar îngrijitorul l-a

domolit degrabă cu vreo două-trei vine de bou pe spinare; l-au legat burduf și lau

dus la balamuc.

Acolo, după ce i-au tras, după regula casei, vreo cincizeci de vine de bou, l-au

închis într-o colivie zebrelită; și pe urmă trei săptămâni d-a rândul același tain

în fiecare zi, după care regulat îl întreba îngrijitorul:

– Ei! spune: tot mai crezi că ești stăpânitoru credincioșilor? Mă omule, vino-ți

în fire, ascultă-mă pe mine.

– N-am nevoie de povețele tale – răspundea bolnavul – nu sunt nebun; dar,

dacă ai să mă schingiuiești și să mă stâlcești mult timp tot așa, firește c-o să mă

înnebunești de-a binelea.

Nenorocita bătrâna venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge;

plângea de se prăpădea când îl auzea văitându-se de dureri și-i vedea spinarea

și șalele umflate pline de vânătăi, așa că nu mai știa sărmanul pe ce parte să se

rezeme, ca să aibă puțină odihnă. De câte ori deschidea ea gura vrând să afle o

vorbă bună, nu cumva și-a mai venit în minți, el o ocărá și-o gonea, încât

totdeauna se întorcea acasă nemângâiată, cu gândul că fiu-său nu mai are leac.

Încet-încet începu să se stingă închipuirea lui Abu-Hasan că fusese îmbrăcat în

caftan de calif, că avusese netăgăduita putere de calif, că poruncile lui de calif

fuseseră îndeplinite cu sfințenie; începu să se gândească și altfel: „Bine, să

zicem că sunt calif, apoi atunci dacă sunt calif, cum de m-am deșteptat la mine

acasă? De ce nu m-am trezit înconjurat de robi și de curtene? De ce marele

vizir și atâți ofițeri dinprejurul meu m-au părăsit?… Nu, nu se poate… A fost

numa’ vis… Da; dar am poruncit polițaiului să pedepsească pe cei cinci bârfitori,

și vizirului să ducă o pungă mamei, și poruncile mi-au fost îndeplinite. Atunci?

…Nu știu nici eu ce să mai zic; nu-nțeleg deloc… Ei! dar câte și mai câte nu lențeleg

eu și n-am să le-nțeleg niciodată!“

Cam așa se gândea Abu-Hasan când a sosit mă-sa, care, cum l-a văzut eșa de

zdrobit și de prăpădit, a-nceput iar să se bocească, și pe urmă l-a-ntrebat:

– Ei, fătu-meu, cum îți mai e? Cum stai la cap? Te-ai mai dezbărat de duhul

necurat care te canonește?

– Mamă – a răspuns foarte liniștit Abu-Hasan – acuma văd și eu bine că am fost

ieșit din minți și te rog să mă ierți de păcatul groaznic ce l-am făcut ridicând ca

un ticălos nebun mâna asupra ta. Și rog și pe vecinii noștri să mă ierte dacă i-oi

fi supărat cu ceva când am fost apucat. Un vis m-a smintit; un vis ciudat din

cale-afară, care desigur ar fi smintit pe orice om mult mai cuminte ca mine.

Oricum o fi fost, de-acuma știu că a fost numa-nchipuire: sunt sigur că nu sunt

stafie de calif strălucit, ci numai și numai bietul Abu-Hasan cu oasele rupte. Da,

sunt fiul tău care te-a cinstit totdeauna până în ceasul acela blăstemat al

păcatului și care de-acum s-a pocăit are să te cinstească până la moarte!

La aceste vorbe cuminți, mama, plină de bucurie, a strigat:

– Fătu-meu, eu te-am iertat, să te ierte Dumnezeu, și noi să-i mulțumim că te-a

mântuit de duhul necurat.

Și numaidecât a alergat bătrâna mângâiată la îngrijitorul balamucului, și i-a

spus că fiul ei este tămăduit de tot. Îngrijitorul a venit și el, l-a sucit, l-a învârtit

cu fel de fel de întrebări, și văzându-l teafăr, în toată firea, i-a dat drumul să

meargă-n voie cu mă-sa la casa lor. Abu-Hasan, întorcându-se acasă, rupt, s-a

așezat la pat să-și caute de sănătate. După câtăva timp, simțindu-se iar în

puteri, a-nceput a i se urî să stea serile singur în casă, și astfel s-a hotărât să se

apuce de tabietul lui de mai-nainte. A plecat așadar într-o seară pe la asfințit,

era tocmai zi-ntâi a lunii, a plecat să-și caute un musafir; a mers de s-a așezat

ca de obicei la capătul podului și a așteptat să-i pice un străin. Tocmai în ziua

aceea avea obicei și califul să umble tiptil prin târg până dincolo de porțile

cetății, afară. Nu se așezase Abu-Hasan de mult pe o laviță, când zări venind de

peste pod pe negustorul lui de la Musul, ca și întâia oară cu zaplanul de rob

după el. Și sigur fiind că numai de la acest negustor i s-a fost tras lui atâtea

boroboațe și supărări, lăsându-i ușa de la drum deschisă, ș-a zis în gând:

„Doamne iartă-mă, mi se pare că ăsta e vrăjitorul care m-a fermecat!“ și a

întors ochii în altă parte să nu-l vadă până n-o trece. Califului îi aduseseră știri

despre tot ce i se întâmplase prietenului deșteptându-se a doua zi după

petrecerea de la palat în casa lui din mahala; și fiind bun la inimă și iubitor de

dreptate, s-a gândit să-l ia pe Abu-Hasan pe lângă el de aproape și să-l

răsplătească de câte pățise. De aceea acuma, îmbrăcat tiptil, tot ca negustor de

la Musul, își căuta prietenul la locul știut. L-a zărit șezând pe laviță și a luat

seama că-și întoarce capul într-adins ca să nu-l vadă. Atunci a ocolit binișor pe

după laviță și aplecându-se i s-a arătat ochi în ochi, zicându-i:

– Ei!… Dumneata ești, frate Abu-Hasan? Mă-nchin cu plecăciune… Dă-mi voie

să te sărut.

La acestea Abu-Hasan, întorcându-și ochii încolo, a răspuns:

– Ba eu nu mă-nchin dumitale cu plecăciune deloc, că n-am nevoie nici de

închinăciunea, nici de pupăturile dumitale… Hai, du-te, vezi-ți de drum.

– Cum se poate – a zis califul – nu mai mă cunoști? Nu-ți mai aduci aminte ce

bine am petrecut împreună acu’ o lună, seara la dumneata acasă, când mi-ai

făcut cinste să mă ospătezi așa de frumos?

– Nu! nu te cunosc și nu știu despre ce vorbești… Hai du-te, lasă-mă…

Dar califul nu s-a dat cu una, cu două, și a adăugat:

– Nu-mi vine a crede că nu mă cunoști; că doar nu de mult ne-am văzut;

trebuie să-ți aduci aminte cum ți-am mulțumit de buna d-tale găzduire, ce

bune urări ți-am făcut și cum ți-am făgăduit să te ajut măcar la ce, ca om cu

trecere în lumea bună…

– Nu știu – a răspuns Abu-Hasan – ce trecere ăi fi având și în ce lume, și n-am

câtuși de puțin dorință să ți-o pun la-ncercare; dar știu că după urările d-tale

am ajuns nebun… Rogu-te, dacă iubești pe Dumnezeu, vezi-ți de drum; dă-mi

pace.

– A! frate Abu-Hasan, să mă ierți; nu mă pot despărți de dumneata în așa chip!

trebuie să fii bun încă o dată să mă poftești la dumneata, să mă ospătezi și să

mă găzduiești; să am încă o dată cinstea a bea un pahar cu dumneata.

– Măi, omule, nu-nțelegi? De câte sute de ori să-ți spun? Du-te cu Dumnezeu,

drăguță… Destule am tras după urma dumitale, destule!… mi-e peste cap, nu

mai am poftă și de altele!

– Iubite frate Abu-Hasane, prea ești aspru cu mine. Te rog nu-mi mai spune

astfel de vorbe care mă mâhnesc. Fă-mi mai bine hatârul și-mi povestește ca

un adevărat frate ce ți s-a-ntâmplat ca să-ndreptez răul ce zici că ți l-am făcut,

și să-ți cer iertare, că, și de ți-oi fi făcut poate vrun rău, n-a fost nici cu voia, nici

cu știrea mea; crede-mă, rogu-te, să te creadă Dumnezeu!

Negustorul a rostit vorbele acestea cu glasul așa de cald pornit din inimă, că

Abu-Hasan s-a mai îmbunit, și, după ce și-a întors ochii către el, i-a zis mai

blând:

– Poftim de șezi colea lângă mine, să ți le povestesc toate, ca să vezi că nu

degeaba sunt supărat pe dumneata.

Și astfel Abu-Hasan și-a povestit toate întâmplările cu de-amănuntul, de când sa

fost trezit din somn dimineața în palat, până a doua zi dimineața când s-a

trezit la el acasă, și le-a povestit ca și cum s-ar fi petrecut toate într-un vis; și pe

urmă a adăugat:

– Și să nu te miri când iți spun că dumneata ești vinovat de toate câte mi s-au

întâmplat; adu-ți aminte că te-am rugat dacă pleci de dimineață, până n-oi fi eu

deștept, să închizi ușa de la drum, și d-ta n-ai închis-o, ca să intre duhul necurat

să-mi umple capul cu visul acela care, n-am ce zice, era frumos, dar pe urmă

numai eu știu ce a tras pielea mea după urma lui. Dumneata ești vinovat, că ai

fost uituc, de toate câte le-am pătimit.

Pe când Abu-Hasan își povestea foarte aprins pățaniile, negustorul a pufnit de

râs; asta l-a mâniat tare pe povestitor, care a strigat:

– Așa? Care va să zică dumneata îmi și râzi în nas când eu mă jeluiesc dumitale

de răul care mi l-ai pricinuit? Ori gândești că-ți spun moși pe groși, ca să

glumesc cu dumneata?… Poftim, uite colea că nu-ți minții… Uite! uite!

Și zicând aceasta s-a aplecat de mijloc și descoperindu-și umerii și sânul i-a

arătat urmele umflăturilor și vinețelelor de pe trup. Califul nu a putut vedea

acele semne fără să fie adânc mișcat de compătimire și, foarte tihnit că gluma

mersese prea departe, a luat în brațe pe Abu-Hasan și l-a sărutat foarte duios,

zicându-i:

– Ridică-te, te rog, preaiubte frate, și vino… Haide la dumneata acasă… Doresc

să mai petrec încă o dată astă seară cu dumneata… Și mâine, cu voia lui

Dumnezeu, ăi vedea că toate or să meargă bine… bine de tot… ascultă-mă pe

mine: mai bine nu se poate…

Încet-încet, cu mângâieri și vorbe pline de bunătate, negustorul a potolit cu

totul supărarea prietenului, care i-a zis:

– Eu te iau și astă-seară, dar să te juri că mâine dimineață nu mai uiți ușa

deschisă, de la drum, să mă pomenesc iar cu duhul necurat. Negustorul a

făgăduit că de data asta doamne ferește, n-are să mai uite. Ridicându-se

amândoi de pe laviță, au pornit spre casă; și pe drum negustorul, ca să-l

îndrume și mai bine pe prietenul său, îi zicea mereu:

– Ți-am dat o dată cuvântul, ți l-am dat, s-a isprăvit! Să nu mă crezi vreun

terchea-berchea! eu sunt negustor cu vază și om de omenie… În mine poți

avea încredere.

Așa, au mers ei amândoi alături, cu robul în urma lor, până au ajuns acasă, pe

înserate. Abu-Hasan a aprins lumini în odaie; amândoi s-au așezat pe divan, și

masa fiind gata s-au apucat să cineze, ca doi vechi prieteni ce erau. După cină,

bătrâna a curățit masa, a adus pometuri, uscături și băutură, și s-a dus lăsândui

singuri. Au băut fiecare pe îndelete câte cinci-șase bărdace vorbind una-alta

despre lucruri neînsemnate… Când musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit

bine, i-a deschis vorba despre dragoste și l-a întrebat dacă iubise cumva în

viața lui vreo femeie.

– Frate dragă, ce să-ți spun? – a răspuns Abu-Hasan, mie, cel puțin până

acuma, dragostea mi s-a părut un fel de robie; uite, să-ți mărturisesc drept, mie

atâta mi-a plăcut în viața mea: să mănânc, nu ceva scump, dar bun și curat, și

mai ales să beau un vinișor cum știu eu, dar, nu singur; mi-e, plăcut să petrec

totdeauna cu prietenii, mai ales cu un om deștept… La dragoste nu m-am prea

gândit… Dar iar nu pot zice că sunt de tot neștiutor… Dacă s-ar întâmpla să dau

peste o femeie frumoasă și veselă ca una dintre celea din visul meu, de care-ți

povestii; să văz eu că și ea mă face haz așa cum sunt, că mi-e urât serile cu

mine; să-mi cânte frumos și să mă țină de vorbă căutând toate chipurile cum să

mă facă s-o plac și eu pe ea – de, parcă-parcă n-aș zice ba… Poate chiar

dimpotrivă, m-aș lipi de ea cu tot sufletul și m-aș simți fericit să-i robesc. Ei! dar

unde să găsesc eu așa femeie? Abu-Hasan a oftat ca de un dor mare și,

umplând două bărdace, a adăugat:

– Dar ce să ne mai gândim la d-alde astea? Mai bine să ne vedem de

petrecerea noastră așa de plăcută… Ia, poftește!

După ce și-a golit fiecare bărdaca lui, musafirul a zis:

– E păcat, un om așa de plăcut, bun și deștept ca dumneata, care cum văz eu ar

fi simțitor la dragoste, să duci astfel de viață singur cuc, fără să te bucuri de

plăcerile lumii…

– Nu mi-e greu – a răspuns gazda – să-mi duc viața, asta liniștită; mai bine așa,

decât să dau peste cine știe ce femeie ciudată și ursuză și care să-mi amărască

zilele… Musafirul a luat bărdaca lui Abu-Hasan și a zis:

– Știi ce? Las’ pe mine; am să-ți găsesc eu ce-ți trebuie dumitale; eu am să te

căpătuiesc, și o să vezi că am să-ți nemeresc întocmai după pofta inimii.

Și după aceste vorbe, a turnat vin și i-a întins gazdei bărdaca plină, adăogând:

– Poftim, poți bea chiar de-acuma în sănătatea aceleia care-ți va face fericirea

vieții.

– Fie! a zis gazda, dacă poftești să beau în sănătatea aceleia care… cum îmi

făgăduiești, cu toate că nu prea pun temei pe făgăduiala dumitale.

A dat bărdaca peste cap, și, firește, numaidecât l-a luat gaia.

Robul l-a ridicat în cârcă, iar califul, ieșind după el hotărât să nu mai înapoieze

pe Abu-Hasan ca întâia oară a închis bine ușa de la drum. Ajungând la palat,

aceeași punere la cale, aceleași porunci, aceeași rânduială, întocmai toate ca și

întâia oară. A doua zi dimineață, Abu-Hasan când s-a trezit din somn, cam

târzior, și a mișcat puțin, au început șapte tarafuri să cânte lin și dulce numai cu

jumătate glas. Abu-Husan a deschis ochii privind de jur împrejur… Cântările au

contenit deodată. Abu-Hasan a închis iar ochii, și mișcându-și degetele a strigat

îngrozit așa de tare încât de sus îl auzea califul:

– Iar m-a apucat! Acuma ține-te! iar la balamuc, iar vine de bou. Doamne

sfinte, ia-mă în paza ta! Iar mi-a făcut-o afurisitul de musafir! mi-a lăsat ușa de

la drum deschisă! iar a intrat la mine duhul necurat! iar mă chinuiește cu

închipuiri și cu vedenii!.., Nu mă lăsa Doamne, pradă satanei.

După această scurtă rugăciune, a-nchis iar ochii acoperindu-și-i cu palmele,

doar o mai putea adormi. Dar una dintre curtene, pe care o mai văzuse el bine

o dată, îi zise, apropiindu-se de căpătâiul lui:

– Stăpânitor al credincioșilor, fiindcă strălucirea-ta nu se ridică, deși i-am arătat

că s-a făcut ziuă, atunci trebuie să-ndeplinim porunca pe care ne-a dat-o

pentru asemenea împrejurare.

Și deodată au sărit mai multe fete; l-au ridicat din pat pe sus, l-au pus să sară

jos pe un covor în mijlocul salonului. Apoi șapte tinere frumoase ținându-se de

mână s-au pornit să joace de jur împrejurul lui, în timp ce tarafurile cântau din

toate puterile zbârnâind și sunând din dairele.

Abu-Hasan sta jos pe covor dus pe gânduri, aiurit cu desăvârșire:

„Adică să fiu eu în adevăr stăpânitorul credincioșilor?! Și gândind acestea a

făcut semn cătră Salbă de mărgăritare și cătră Steaua zorilor, care jucau. Hora

s-a spart, cântările au contenit și fetele s-au apropiat de el, care le-a zis,

zâmbind prostește:

– Fetelor, spuneți-mi drept, dar drept: cine sunt eu?

– Stăpânitor al credincioșilor, a răspuns Steaua zorilor, strălucirea-ta vrea să

glumească, ori poate cine știe ce vis i-a turburat închipuirea; asta se poate,

fiindcă strălucirea-ta a dormit astăzi peste obicei. Dacă mi-este îngăduit, am să

povestesc strălucirii-tale toate cele întâmplate până aseară.

Și i le-a povestit cu de-amănuntul cum fuseseră pedepsiți imamul și niște

bătrâiori, din mahalaua cutare, cum îi fusese trimisă o pungă cu aur mamei

unuia Abu-Hasan tot din mahalaua aceea, cum a petrecut el toată ziua, ce

mâncase, cum îi cântaseră, și cum, după ce băuse cu ele, adormise…

– Și de-acolea strălucirea-ta a dormit peste obicei până acuma…

– Haide-haide, a răspuns el clătinând din cap, nu mai spune… Află că de când vam

mai văzut pe voi, am fost la mine acasă, la mine, Abu-Hasan, acolo am lovito

pe mama, apoi de-acolo m-au dus ia balamuc, unde am stat legat ferecat trei

săptămâni și-n toate zilele am căpătat tain câte cinzeci de vine de bou… Și voi

vreți să crez că toate astea au fost vis, ai? Haida-de! mai bine spuneți că vreți să

râdeți de mine…

– Stăpânitor al credincioșilor – a zis Steaua zorilor – suntem toate-n stare să

jurăm pe tot ce are mai scump strălucirea ta, că tot ce ne spune e numai un vis.

Strălucirea-ta n-a ieșit de aici de ieri seara, și d-atunci a dormit toată noaptea

nemișcat până acuma.

– Bine-bine – a răspuns el – eu auz ce spui matale; dar, mă rog, ia uitați-vă și

colea…

Și descoperindu-și umerii le-a arătat tuturor urmele loviturilor.

– Poftim, mai spuneți că nici astea nu sunt aievea, că doar le simț și acuma

durerea…

Apoi a chemat aproape pe un ofițer și i-a spus:

– Apucă-mă cu dinții de vârful urechii și strânge, să văz de visez ori sunt

deștept…

Ofițerul a îndeplinit porunca așa că Abu-Hasan a dat un țipăt: atunci deodată sau

pornit ghitarele, tamburele, dairelele și glasurile să sune din răsputeri, iar

tinerele și ofițerii să dănțuiască chiotind ca niște nebuni. Abu-Hasan, în

fierberea de zgomot, s-a ridicat de jos și numa-n cămașa de noapte s-a repezit

între dănțuitoare, a apucat pe două de mâini și s-a pornit să sară și să țopăie

mai nebun ca toți… Și trage-i danț, și ține-o aci, și nu te da! Califul, de sus, de la

ferestruică, n-a mai putut, a deschis gratia și hohotind de râs a strigat tare încât

a acoperit tot zgomotul:

– Stai, Abu-Hasan, oprește-te, că mă omori, nu mai pot!

La glasul califului au amuțit toți încremenind pe loc. Abu-Hasan s-a oprit și el ca

toată lumea și, întorcându-și capul în sus, a dat cu ochii de negustorul de la

Musul și într-o clipă, ca și cum i s-ar fi ridicat o perdea de pe ochi, a înțeles cine

era negustorul. Dar asta nu l-a zăpăcit; ba, dimpotrivă, văzând acuma limpede

că toate fuseseră aievea, a pătruns îndată noima glumei și a răspuns de jos,

vesel:

– Ei! dumneata ești, negustorule?… Îmi pare bine… Și te mai plângi că te

omor… când numai d-ta ești de vină pentru toate câte le-am pățit… Dumneata

ai poruncit să-mi bată imamul și pe bătrâiorii mahalalei, ci nu eu, eu de asta mă

spăl pe mâini… În sfârșit, dumneata ești capul răutăților, și eu sunt păcălitul…

– Ai dreptate, Abu-Hasan – a răspuns de sus califul – și gata sunt să te

răsplătesc de tot ce ai pățit cum vei socoti tu însuți de cuviință.

După aceste vorbe califul a coborât în salon, și după ce tinerele curtene l-au

îmbrăcat pe prietenul său din cap până-n călcâie numa-n mătăsurii, califul l-a

luat în brațe și l-a sărutat, zicându-i:

– De acuma, Abu-Hasan, ești ca și un frate pentru mine; cere-mi orice gândești

că-ți poate face plăcere și al tău să fie!

– Stăpânitor al credincioșilor – a zis Abu-Hasan – preaplecat, rog pe strălucireata

deocamdată numai atâta înaltă bunătate să-mi facă: să-mi spună cu ce

mijloace mi-a zăpăcit astfel capul, vreau să știu, ca să-mi pot liniști de-a binelea

mintea clătinată.

Califul a binevoit să-i facă pe plac și i-a povestit toate cele întâmplate, pe care

cititorul le cunoaște cu de-amănuntul.

– Tu însuți mi-ai povestit – a adăugat califul – câte ți s-au întâmplat de a doua zi

încolo. Nu-mi puteam închipui că ai să păți și să suferi atâtea după urma unei

glume; dar fiindcă eu am făcut greșeala, tot eu trebuie s-o îndreptez; eu sunt

dator a te înlesni să uiți toată supărarea ce fără să vreau ți-am pricinuit. Spunemi,

te rog, ce pot face pentru asta.

La acestea, Abu-Hasan, mai încântat ca de orice până acuma, a răspuns cu

glasul înecat de bucurie:

– Stăpânitor al credincioșilor, oricâte rele am pățit s-au șters din amintirea mea

din clipa când am aflat că mi-au fost pricinuite de califul, de domnul și

stăpânitorul meu. Cât despre bunătățile cu care îmi făgăduiește atât de

milostivă strălucirea-ta să mă acopere, nu mă îndoiesc câtuși de puțin; dar

fiindcă pe mine nu gândul ori căror foloase din lume m-a putut stăpâni, și

fiindcă mi-este îngăduit să aleg eu ce-mi place, atunci iată ce-ndrăznesc a-mi

alege: să mă pot cât mai adesea apropia de strălucirea-ta, ca să am toată viața

fericirea a mă închina înainte-i și a o slăvi.

Această din urmă dovadă de deșteptăciune și de mărinimie din partea lui AbuHasan

i-au câștigat întreagă dragostea califului.

– Dragul meu prieten – i-a zis acesta – din suflet îți mulțumesc că numai atâta

lucru ușor mi-ai cerut, pe care din toată inima ți-l dau; oricând poftești poți

intra aici în palatul meu să te apropii de mine.

Totodată, a poruncit să-i dea o locuință în palat pe seama lui, și i-a dăruit o

pungă plină cu aur. Abu-Hasan s-a închinat până la pământ dinaintea califului,

iar acesta a plecat acolo unde erau adunați mai-marii împărăției așteptându-l la

sfat.

Știrea despre întâmplarea lui Abu-Hasan s-a răspândit îndată în tot Bagdadul.

Fiindcă era din fire om cu inima deschisă și cu vorbele lui prietenoase și cu

glumele lui bine potrivite împrăștia veselie oriunde se afla, califul nu se mai

putea despărți de el și la fiece petrecere trebuia să-l aibă alături; uneori îl lua

chiar la soția sa Zobeide, căreia îi povestise toată istoria. Domnița aceea, care

făcea mult haz de Abu-Hasan, a luat seama de mai multe ori că de câte ori

venea la ea califul cu prietenul lui, prietenul trăgea mereu cu coada ochiului la

una din roabele ei, pe care o chema Vraja inimii, și astfel Zobeide s-a hotărât

să-i spună odată califului, când erau singuri:

– Iubite stăpâne, eu am luat seama că de câte ori vine Abu-Hasan nu-și mai ia

ochii de la Vraja, și ea, cum îl vede, se zăpăcește de nu mai știe ce face; știi că

eu țiu la fata asta cum și măria-ta ții la Abu-Hasan. Ce zici? N-ar fi bine să-i

căsătorim?

– Draga mea – a răspuns califul – îmi pare foarte bine că mi-ai adus aminte; eu

chiar i-am fost făgăduit prietenului Abu-Hasan să-l câpătuiesc, să-i găsesc o

femeie pe placul lui, și atât mai bine că s-a nimerit să și-o găsească el singur…

Până să isprăvească bine califul iată-i intrând amândoi, Abu-Hasan și Vraja

inimii.

Abu-Hasan, auzind ce pusese la cale stăpânul lui preaiubit, a căzut în genunchi

și a zis:

– Nu puteam primi o soție mai scumpă din mai binecuvântate mâini; dar oare

pot nădăjdui că are să se învoiască și Vraja?

– Tu ce zici?? a întrebat-o Zobeida pe fată.

Fata n-a știut răspunde nimic; numai s-a roșit până-n vârful urechilor și cu

mâinile la sân și-a aplecat fruntea, ceea ce arăta mai bine ca oricâte vorbe

frumoase că și ea e fericită să se supună la ce hotărâse preaiubita ei stăpână.

Nunta s-a făcut îndată la palat după care multe zile au urmat petreceri pline de

veselie, iar apoi însurățeii au fost lăsați să se bucure în pace de dragostea lor.

Abu-Hasan și soția sa într-adevăr se iubeau foarte, și afară de orelele când

trebuia să se înfățișeze înaintea califului și a Zobeidei, toat timpul și-o

petreceau nedezlipiți unul de altul. Adevărul e că Vraja inimii avea toate

darurile cu care să poată robi pe Abu-Hasan; nu numai că era frumoasă, dar,

după dorința lui, știa să-l înveselească serile, la masă, ținea una cu el și la glume

și la bărdacă.

Așa, au trăit ei amândoi împreună cuminți, veseli și fericiți sub ocrotirea

strălucitului calif Harun-al-Rașid și a minunatei Zobeide, până la adânci

bătrânețe.