POVESTEA LUI IONICĂ CEL PROST (poreclit și Irimiea)

Amu cică era odată într-un sat un băetan, care n-avea nici tată, nici mamă și nici o rudă; așa era de strein, de parcă era căzut din ceriu. Și fiindcă băetanul acela era supus, răbdătoriu și tăcut, și bărbații și femeile din acel sat se luase a-i zice „Ionică cel prost, Ionică cel prost” și așa îi rămăsese acum numele. Dar știți că este o vorbă că: „dracul în curu prostului zace”.

In satul acela erau o mulțime de feciori de gospodari, care de care mai țanțoși – tot de cei care umblă cu chebea între umere și poartă căciula pusă de-a cățeaua. Și Ionică cel prost n-avea cap să se amestece în vorba lor, c-apoi ce păția cu mine nu împărțea, sermanul! El și la crâșmă, și la joc și pe la nunți ședea tot deoparte, ca un puiu de bogdaprosti, se făcea Tănasă și numai asculta ce pun la cale ceilalți; și când îi plăcea ce fac ei, da și el din cap și zicea în gândul său că „tot bine este” -. Asta era vorba lui Ionică. Iară când nu se mulțămea cu ceea ce fac ei, atunci numai icnia și el tăcea molcum – cum îi omul cel strein și nebăgat în samă.

V-am spus că satul acela era plin de flăcăi. Negreșit că unde-s mulți, fete sunt și mai multe; asta-i de când lumea; si tinere si bătrâne, si frumoase și slute, și bogate și sărace, și harnice și leneșe – de toată mâna.
Și bietele fete, cum îs fetele, își așteptau și ele ceasul de măritiș cum așteaptă porcul ziua de Ignat… Vorba ceea: „Joi, țapule, joi, la tine ici (arată la gâtul țapului) și la mine ici (arată la chiperniță…). Și apoi știți că este o vorbă că: „tot paiul are umbra lui și tot sacul își găsește peticul”. Ș-apoi când mai este ș-oleacă de noroc la mijloc, atunci știu că-i bine, vorba lui Ionică.
Dar să venim la vorba noastră, între toți flăcăii din satul acela și din vecinătate era un flăcău fruntaș, anume Vasile a Mărgăoae care s-a însurat și a luat de nevastă iarăși o fată de fruntaș, anume Catrina lui Popa Cioric, care era cea mai fru¬moasă și mai hazulie fată dintre toate fetele din sat și de prin împrejurimi.

Dar par’că văd că vă țineți să întrebați că de ce-i ziceau lui Popa Cioric, Cioric? Mai aveți puțintică răbdare că îndată veți afla și asta. Dascălul din sat a zăpsit odată pe popă molfăind un potlog de cioric în postul cel mare, chiar în sfântul oltariu. Și de la o împărțeală de colaci, dascălul având ciudă pe popă, i-a dat pe bete. Și apoi ferească D-zeu sfântul să nu te afle oamenii măcar cu cât îi negru subt unghie că îndată îți pun coadă, cum i-au aninat și popei codița de cioric. Anapoda mai sunt și oamenii; când văd că ochii…, par’că dracul li spune.

Acum să venim iar la vorba noastră de unde am lăsat.
După ce s-a isprăvit nunta, toți flăcăii ceilalți au rămas ca opăriți și bătând din buze. Și ca să mai alunge aleanul din inima lor s-au adunat și ei acum cu toții la crâșmă și s-au așternut pe băute o săptămână în¬treagă; parcă nici nu li păsa că au boi și vaci de hrănit și de adăpat, cai de țesălat și câte alte trebi nu-s la casa omului gospodar, când vre omul să le facă.

Ionică cel prost, cât ici cât cole, s-a luat și el pe urma lor, a intrat în crâșmă, a strigat la crâșmăreasă să-i aducă o sângeacă de rachiu, s-a aprins cionca și s-a pus și el deoparte într-un ungheriu, ca un băet sărac și strein ce era. Flăcăii ceilalți, după ce-au luat bețiea de coadă au început a-și vărsa inima unul cătră altul, cum îi omul când prinde și el sermanul oleacă de chef.
Unul zicea: „Mă! da’ nătărăi am fost de-am lăsat așa drăguță de fată să scape dintre noi! Așa trupușor mlădios, așa sân arzuliu, așa ochișori negri și scânteetori, și așa sprâncene
încordate, nu știu, zău, de ne-a mai da ochii a vede! Șiretul cela de Vasile a făcut ce-a făcut și ne-a șters păpușoiul de pe foc…

Altul zicea: Mă! eu aș da o păreche de boi, cei mai frumoși numai să mă lase s-o pup odată cole, cum știu eu…
Altul: Eu aș da și cămeșa de pe mine numai să mă lase să-i pun mâna la țâțe oleacă…
– Te cred și eu, zise altul, de asta nici popa nu s-ar da în lături – dar eu, măi pulică, m-aș da rob la turci ca să mă lese numai odată să mă culc la sânul ei cel arzuliu, vorba lui Tălpan.
– Bine ț-ar mai fi, zise atunci un holteiu tomnatic, care nu mai avea acum grijile aceste… dar prea departe ai ajuns; dacă ț-a fost de dânsa, când era fată mare la părinți acasă, de ce-ai șezut deoparte ca un feteleu ș-ai căscat gura? Acum na-vă câte-un paiu, scobiți-vă printre dinți și vă clătiți gura cu câte-oleacă de vin: v-ați trezit și voi tocmai a treia zi după Ispas. Ea are acum bucățica ei și degeaba vorbă.

Ionică cel prost, cum sta deoparte și-i asculta, nu s-a mai putut stăpâni să tacă, ci s-a sculat iute de unde sădea, a lăsat și frică și tot la o parte, și s-a dus drept între dânșii, zicând: – Măi flăcăi, tot îmi ziceți voi că eu sunt prost, dar, după cum văd eu acum, mai proști sunteți voi de-o mie de ori decât mine. Degeaba vă mai țineți cu nasul pe sus și sunteți așa de țâfnoși… Ce-mi dați, voi, măi și s-o ferchezuesc eu pe Catrina, de față cu bărbatu-său, chiar acum dacă vreții? Atunci toți flăcăii, îndrăciți de ciudă, au sărit drept în picioare și s-au răpezit ca niște vultani asupra lui Ionică, zicând:- Ce-ai zis tu măi Sărăcilă? Dacă ai băut rachiu, nu trebuia să-ți bei și mintea.
– Ia luați-l, măi, de cap zice unul, să se învețe el de altădată a mai vorbi într-aiurea.
– Da ia dați-i pace, măi, zise altul, poate că omul știe ce vorbește… Să-i vedem mai întâi lauda și apoi să-și iee plata… Ia spune ce să-ți dăm, măi Ionică, ca să faci ce-ai zis tu?
– Ia, una de nouă lei, zise el, ș-o vadră de vin vechiu, nu vă cer mai mult.
– Iaca una de nouă lei, zise un flăcău, vadra de vin om be-o pe urmă; numai să vedem
și-aist păcat.
– Fie ș-așa, zice Ionică. Acum haideți câțiva cu mine și vă puneți de pândă la păretele din dosul casei lui Vasile, de vă uitați pe ferestruică, și-ți vede cu ochii ce-am să fac eu. Numai încet, să nu tropăiți cumva ori să faceți larmă, ca să vârâți omul în prepus, c-apoi atunci să nu fie vina mea. Eu mă cunosc cu câinii, dar voi luați pane muetă în rachiu, de
i-ți îngăima până oi face eu treaba…

Atunci se ieu vreo trei-patru flăcăi după Ionică, și hai, hai! hai, hai! ajung la casa lui Vasile în puterea nopții. Deschid și portița binișor și intră în ogradă fără să zăpsească cânii, pentru că chiar atunci aveau și ei o nuntă în sat… Dar cu atâta mai bine.
Flăcăii cei patru se pun la pândă la păretele din dosul casei, după cum le-a fost vorba, iară Ionică se duce la ușă și începe a clămpăni și a bate, strigând: – Băică Vasile, băică Vasile, acasă ești?
Catrina atunci se trezește din somn și zice: – Bădica, bădica! ia scoală că nu știu cine bate la usă. Vasile atunci se scoală repede, se duce la ușă, în tindă, și întreabă răstit: cine-i acolo?
– Eu, băică Vasile.
– Cine, eu?
– Eu, Ionică cel prost.
– Că numai unul ca tine trebuia să fie, ca să spării oamenii din somn la vremea asta. Dar ce cauți pe la noi tocmai acum, în puterea nopții, mă Ionică, zice Vasile, căscând.
– Mă… rog, băică Vasile, deschide-mi ușa și ți-oiu spune eu ce caut; nu mă lăsa că la d-ta mi-i toată nădejdea…
Vasile, cum aude asta, dă drumul lui Ionică, închide iar ușa, împinge zăvorul la loc și apoi intră amândoi în casă, bojbăind pe la ușori și împedecându-se de prag pe-ntuneric.
– Dă ce-i, măi Ionică, zise Vasile, aprinzând opaițul; au dat turcii în țară, de umbli sculând oamenii de pe la case acum în puterea nopții?
– Of! băică Vasile, of! ba mai rău decât turcii. Satul ș-a pus ochii pe mine, văzându-mă că-s băet strein și fără nici un sprijin, ș-o vre numaidecât să mă dee la oaste. Vornicul, pașnicul și alți câțiva câneri, cât pe ce erau să pue mâna pe mine. Și eu simțind asta, am scăpat dintre dânșii ca dintre câni turbați, m-am furișat cum am putut și răpede am spulichit-o, țiind tot o fugă până la d-ta. Și numai mort m-or lua de-aici; afară numai daca-i vre să mă dai și d-ta băică Vasile!

– Da ține-ți firea, măi Ionică, nu fi asa de fricos, că doar nu-i tara-n pradă. Socru-meu îi Popă în sat la noi, Nănașu-i vornic, Moșu-i pașnic, și tata-i vătăman; ce dracul; oiu pute eu să fac ceva pe sub mânică și pentru tine, ca să te scap. Numai la vară, când oiu ave și eu de lucru, cred că om îi fi și tu.
– D’apoi mai încape vorbă, baică Vasile? Numai mult stau și eu de mă mier, ce dracu’ au aiștea cu mine, de mă urmăresc și mă prigonesc până la atâta; parcă le-am mâncat capul…
– Las’, măi Ionică, nu te mai îngriji atâta; dacă te-ai văzut odată în casă la mine, n-ai habar, că uite pistoalele cele cum stau încărcate colo în cuiu! Dar nu știu cum să mai zic și eu ca să nu greșesc. S-or fi pus și ei cu ochii pe tine, nu-i vorbă, dacă tot umbli ca un fulău prin sat de colo până colo și n-ai nici un căpătâiu. Ia însoară-te și tu, și atunci ai scăpat de oaste; n-or mai ave ce zice nici ei. Hai să te toporâm iute și degrabă! Iaca fată bună pentru tine: ie pe Ioana Todosiicăi din deal – fina socru-meu – și te cununăm într-o noapte eu și cu nevastă-mea, chiar aici în casă la mine. Ce zici și tu bre Catrină, așa-i c-avem să facem o casă bună cum se cade? S-avem să jucăm la nuntă ca să scuturăm toți puricii de astă vară.
– Mai așa? Nunta-i gata, numai de-ar vrea fata, zise Catrina sughițând.
– Da’ ce-a mai căuta și ea, zise Vasile, că doar n-o să umple borș în vașca ceea a ei…
– Ia amu ai vorbit și tu de te-ai prichit, zise Catrina bosumflat – măcar că leorbăiți voi bărbații cum vă place, dar eu, slavă Domnului, n-am văzut gunoiu de fete până acum.
– Apoi dacă nu vă veți ține voi parte una alteia, cine are să vă ție? zise Vasile. Dar ce, Ionică nu-i bun? Ba, zeu, încă nu-i ea de nasul lui…

Parcă cine știi cine-i ea ca să-i rupă cineva mânecile până pe-acolo. Știu că n-o fi așteptând s-o iee feciorul lui Pulea Spătariul…
– Da’ ce-i mai ai grija atâta, zice Catrina, mânca-i-ai ceea… să-i mănânci! (Să mă ierte Ionică de vorba cea proastă…).
Ionică, nu-i vorbă, avea bun spri¬jin în Vasile, dar în Catrina și mai bun, pentru că el, ca băet strein și sărac, slujise mult și la tacă lui Vasile și la al Catrinei. Cu Catrina
scărmănase Ionică lână și făcuse caere; cu Catrina scosese cânipa din topitoare. Povestea cântecului: „A zis lelea că mi-a da / Când s-a coace cânipa / Ș-aduce-o la topitoare / Și mi-a da dintre picioare!”

Cu Catrina depanase Ionică fuse și-i ajutase a lua călepe de pe râșchitoriu. Cu Catrina la nevedit, cu Catrina la ghilit, cu Catrina la cules fragi și căpșune din pădure, cu Catrina în toate părțile:.. în sfârșit ce mai la deal la vale, Catrina știea treaba lui Ionică, cum se cade, și Ionică pe-a Catrinei încă hăt de pe când era ea fată mare. Cum s-ar zice, s-a scăpat și ea atunci în țarină, ia așa în șagă câte-oleaci iadecălea Ionică dăduse peste Catrina. Norocul lui Vasile, ca să nu se mai trudească și el atâta a face începutul…

– Ce zici, măi Ionică, să iau treaba pe mânecă? Te hotărăști să te însori?
– Apoi dă, bădica Vasile, zice Ionică scărpinându-se în cap: D-tale ușor ți-i a zice. Dar eu ce-am să fac cu femeea?
– A… ra!, mă Ionică, prost mai ești! D’apoi nu știi tu ce face omul cu femeea lui? Uită-te! Pune mâna unde-i lâna, cum am pus eu la Catrina… (apucând-o tocmai de colo…).
– Doamne, bădica, doamne, tare mai ești și d-ta nu știu cum; faci copilării și vorbești nimicuri de față cu oameni streini în casă.

– Da’ ia las’, măi Catrină, las’, nu te mai marghioli și tu atâta, că doar Ionică-i de-a noștri…
– Ei, cum ț-ai mai luat de samă, măi Ionică? Tot nu știi ce ai să faci cu nevasta, când te-i însura? S-o dai pe mâna mea, măi, că de asta, slavă Domnului, nu-i supărare…
– D’apoi d-tale așa ți-i a zice, băică, că ai avut tată și mamă să te învețe. Dar eu de la cine era să-nvăț, că am rămas de mic copil sărac de părinți…
– Apoi dar tot bine zic oamenii că ești prost, măi Ionică. Hai! ce-mi dai tu mie să te-nvăț eu?
– D’apoi ce nu ț-aș da, băică, din toată sărăciea mea! Dar numai una de noauă lei am la sufletul meu!
– Bună-i ș-aceea, măi Ionică, dacă n-ai mai mult, ad-o-ncoa, măi băete, și să te învăț eu tot meșteșugul gospodăriei, că dacă nu-i pulă / casa nu-i sătulă.

Ionică scoate atunci cea de noauă lei ș-o pune în palma lui Vasile. Vasile o ie cu bucurie, o stupește și zice: noroc să dea D-zeu! Apoi o pune în pungă și zice Catrinei: – Catrină-hăi! Ia așază-te tu oleacă, bre, cole cum știi tu, și ridică-ți poalele să vadă și prostul ista ce facem noi, ca să se învețe a face și el…
– Vai de mine și de mine, zise Catrina, cu mâna la ochi, de rușine, asta încă-i una; parcă vorbești de pe ceea lume, bărbate. Nu cumva te-ai apuca de făcut năzbâtii de față cu oamenii? Strânge-ți mințile acasă, zăludule!
– Ia taci, bre Catrină, taci! Iaca cea de noauă lei, să-ți iei mărgele și cercei. Ș-odat-o prăvale pe pat, îi ridică poalele frumușel și zice: – Apropie-te, măi Ionică, și deschide-ți ochii în patru de uită, ca să înveți și tu… Și dă-i, și dă-i, de-i mergeau petecele…

Catrina văzând și ea pe bărbatu-seu că-i așa de nătărău, a închis ochii ca mâța și s-a făcut moartă-n păpușoi… Iar Ionică cel prost, holbând ochii mari, a rămas înlemnit, cu gura căscată și numa-i curgea bale ca la câinii cei turbați!
– Ei, măi Ionică, zise Vasile cu limba scoasă-afară și gâfâind, după ce s-a mântuit, nici acum nu te-ai dumirit, ce-ai să faci cu nevasta după ce te-ai însura?
– Doamne, băică, tae-mi capul, dacă știu ce-ați făcut D-stră.
– Ptiu, măi! da greu mai ești de cap! Se poate să nu-ți intre atâta chițibuș în bostan, după cât ți-am arătat eu? Se vede lucru că ești făcut spre zile mari, sau dracul mai știe cum, de-ai ieșit numai așa un boț cu ochi și fără nici oleacă de pricepere în capul tău, punihosule ce ești! -I-auzi, fa Catrină, ia peste-așa bărbat să fi dat ș-apoi te vedeam eu ce făceai, când îți vin haghițele…

Catrina auzind asta se marghiolea și se prefăcea mânioasă, șezând cu mâna la ochi și zicând: Nu ți-i oarecum să-ți fie, nebunule! M-ai făcut de rușine în fața lui Ionică, mânca-l-ar jigul să-l mănânce, că numai el ne-a stricat somnul cu oastea ceea a lui, vedea-l-aș rădăvoiu să-l văd!
– Doamne, măi Catrină, cum îl mai blăstămi și curat degeaba; da unde era să se ducă și el săracul, dacă n-are pe nimene… Ei, măi Ionică, ce zici, nu ți-ai mai închipuit tu, în capul tău, ce-ai să faci cu Ioana ta, când a fi să fie?
-Tae-mi capul, băică, nu ț-am spus?

-Măi, da drept să-ți spun că proastă lighioaie mai ești! Nu știu zeu, dacă te-ar prinde și la oaste, cum ai duce-o, dacă ești așa de bucciu la capul tău.
– Ia ar face și el mămăligi la ceilalți zise Catrina, cu capul ascuns în cergă, că de altă nici nu-i bun, cred eu…
– Ia lasă-l fa Catrină, și tu acum; nu-l mai pildui atâta, că-l vezi câtu-i de năcăjit, sărmanul! Ia mai bine învață-mă ce să fac eu cu dânsul?
– Ce să faci? Fă ce știi, dacă ț-ai luat beleaua pe cap.
– Apoi dar eu găsesc cu cale să te mai așezi tu oleacă cole la muchea patului și cu picioarele de-a umere, să vadă și punihosul ista mai bine ce facem noi; poate c-a pute și el odată băga în cap… Că, zeu, îmi vine să-l umflu cu dinții de păr de ciudă ce mi-i pe dânsul, că încă n-am văzut așa tigoare de om de când îs eu.
– Ia las’ băică Vasile, zice Ionică, numai năcăji degeaba pe lelica Catrina, că văd eu bine că n-am să mai învăț câtu-i lumea și pământul…
– Ba nu, măi Ionică, nu te las din casa mea până nu-i învăța în astă noapte, ferească D-zeu! Că am de gând numaidecât să te-nsor și să fii de casa noastră.
– Catrină-hăi! ia așază-te, bre, odată, cole cum îi știi tu mai bine; nu mai fi asa de rușinoasă, că Ionică-i de-a noștri, și ca mâne-pomâne are să facă și el cu Ioana lui ce facem noi acum.
Catrina nu prea vroia să se așeze, cum umbla cu șopârcăeala. Da povestea țiganului: „Șopârcai cu cine șopârcai, însă cu Ivan, nu șopârcai”.

Tocmai așa și deliul de Vasile nu mai așteptă multă rugăminte, că ia pe Catrina lui cam pe nepusă masă, o așază cole frumușel la muchea patului, cu picioarele de-a umere și strigă la Ionică să iee sama și să bage în cap, că-l mănâncă mama dracului.
Și cum se mântue, Vasile întrebă: – Ei, măi Ionică, mai poți zice și acuma că n-ai învățat?
– Doamne, băică Vasile, numai că mi-i groază de d-ta să-ți spun drept; dar zic zeu că n-am putut învăța de fel.
– Tă-te pustiea să te bată, netotule, că bolândă tigoare de om mai ești; îmi vine să-ți sucesc gâtul nu altceva, tihăitule și punihosule!
– Catrină-hăi, ia las’, fa, să facă și el odată că poate… atunci s-a deschide mai bine la cap…

– Vai de mine și de mine! Ce spui, bărbate, ce-ți iese din gură. Nebun ești? Ori te faci numai? Dar cum ai crede tu c-aș face eu una ca asta, că doar
n-am mâncat mătrăgună? Alei! nu ți-i rușine să-ți fie! Dar de care femei mă crezi tu pe mine?
– Ia las’, fa Catrină, las’! Unde a mers miea, meargă acum și suta: că doar, futu-l n-a să ț-o mănânce din loc.
Ș-odată, c-o mână trântește pe Catrina pe pat, iar cu cealaltă apucă pe Ionică de cămășoiu, și-l trage peste dânsa, cu deasila!
Atâta i-a trebuit lui Ionică cel prost, ș-apoi atunci las’ pe dânsul că pe loc s-a dat la brazdă, și povestea cântecului: „Scoase-o vână cât o mână, / Bortelită-n căpățână / Strunjită la rădăcină; / Și cum o puse, / Cum se duse / Parcă fu, pustiea,unsă…”

Și unde nu începe a lua pe Catrina cam în răspăr, colea, cum știea el mai de mult… de pe la părintele Cioric de-acasă… de prin păpușoi și de prin cele dudăe… când tăiau de cucută și de soc și le destupau cu huludețul…
Catrina la început ar cam fi șuvăit ea parcă, de ochii lui Vasile; dar de la o vreme a lăsat și rușine și tot laoparte și s-a pus și ea pe drum. Vorba ceea:

– Stai, cumătră, nu vâșca / Că de pulă nu-i scăpa. /
– Nici eu nu vreau ca să scap / Că mi-i a fute de crap!
– Valeu, bădica, m-au ajuns toc¬mai la lingurică, zice Catrina, buricându-se cât se putea și apoi căzu într-un leșin…
– Ia, așa, zice Vasile: cu prostul ți-i în cârd; cât nu știe cică, nu știe, d-apoi și când începe a învăța, dă de tocmală…
– Incet, măi nătărăule, că mi-i spinteca nevasta… Hai, scoală-te acum de pe dânsa, mormolocule!
– Poți să-l mai lași oleacă, băică, nu-l zminti acum că par’că mă unge cu unt, zise Catrina, trăgându-și suflarea-ntr-însa, de par’ca se frigea. Ionică cel prost, sireicanul, era: „Ciobănaș de la mânzări / Cu puia cu trei spinări / Face prin pizdă cărări…

Un flăcău din cei care pândiau după casă, mișcat până la rărunchi începu atunci a cânta încetișor,
zicând: ”Dă-i, dă-i, dă-i Dă-i, dă-i, dă-i!
Pân’ ce-a plăti 9 lei
Fata popii lui Cioric / Betejită-i la buric
Dă-i, dă-i, dă-i! Dă-i, dă-i dă-i!
Pân’ ce-a plăti 9 lei
Mulțumesc lui D-zeu / Că n-am betejit-o eu! idem
Ș-a betejit-o Irimiea / Că i-e mare măciuliea! idem
Și mai dă-i și iară dă-i / Pân’ ce-a plăti 9 lei!

Iară ceilalți flăcăi când au mai văzut pe Ionică că se scoală de peste Catrina, și pe Vasile că-i așa de nătărău și nu-i zice nimica ș-au pus mânile-n cap și crăpau de ciudă.
Ș-odată-au și-nceput a tropăi înadins ș-a face larmă, ca să dee pe Ionică de gol. Ionică atunci pe loc a înțeles vicleșugul lor ș-odată a început și el a striga: Nu mă lăsa, băică Vasile! Auzi cânerii, ș-aici m-au nimerit. Au venit după mine ca să mă prindă și să mă dee la oaste… Vai de mine și de mine! ce-am să mă fac?

– Da nu te spăimănta așa, măi Ionică! Niboisa, fricosule, că doar ești cu mine, zise Vasile. Ș-odată și pune mâna pe pistoale și sloboade vreo două trei pe fereastră afară de s-a stâns și opaițu de pe prichiciu ș-a sărit și inima din Catrina, de frică.
Atunci flăcăii, na! pe ici li-i drumul. S-au împrăștiet toți ca puii cei de potârniche, luând-o la sănătoasa… Și după ce s-au mai depărtat oleacă iarăși s-au întrolocat și iar au început a cânta: Dă-i, dă-i, dă-i! și a chiui ca la nuntă – în pilda lui Ionică și-a Catrinei, țiind tot o fugă până la crâșmă și ducând vestea celorlalți rusește, nu te spăriea despre ceea ce au văzut. Iar Vasile după ce s-a încredințat bine că nu mai este nimic pe afară, a dat drumul lui Ionică din casă și i-a zis ca să se ducă întins la Teodosiica din deal si să-i spună că l-a trămis el, și pentru ce anume l-a trămis.

Ionică, însă, care nu avea grija Teodosiicăi și a fetei sale Ioana, cum a ieșit din casa lui Vasile s-a dus întins la crâșmă după ceilalți flăcăi, ca să bee rămășagul împreună cu dânșii și să li dee acum în obraz și despre răutatea, fala și fuduliea lor.
Și de-atunci ca mai ba să se arate ceilalți flăcăi fuduli de Ionică și să-l mai ție de prost ca până atunci.

Iară lui Vasile peste câteva zile i s-a dus buhul în toate părțile, de-l râdeau toți și cu curul. Și a trebuit numaidecât să-și iee tălpășița din sat și să se ducă în toată lumea, cu femee cu tot de răul crăncălăilor.

Și iac-așa oameni buni și boieri D-voastră, am găsit eu cu cale, că de cât oiu vorbi mascarale, mai bine de-aestea…
Și cine-a zice de-aestea mascarale să aibă în pungă multe, multe parale!
Iară cine-a zice că-s vorbe de masă, să aibă ticnă și liniște-n casă!

Scrisă de Ion-Vântură-Țară, în Iași, la 22 octombrie 1876 și dedicată caracudei din Junimea îmbătrânită în zilele rele, la prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului.