Invitație la vals

MIHAIL DRUMEȘ
INVITATIE LA VALS
PARTEA ÎNTÎI
1
Totul s-a sfîrșit: nu-mi rămîne decît să mă sinucid. Sînt ferm convins că orice aș face de aici înainte nu rezolv nimic. Așa că, neavînd încotro, mă văd silit să-mi plec steagul în fața morții. Sinuciderea se dovedește a fi un imperativ peste înțelegerea și voința mea, un imperativ aș zice organic ― împotriva căruia orice rezistență pare lipsită de sens, ridicolă chiar. Nu exagerez deloc; în mine e viu numai un singur gînd: acela de a muri. În fața lui, celelalte gînduri au amuțit, paralizate de înfricoșata lui atotputernicie. Niciodată n-a fost în mintea mea atîta rînduială cuminte, pentru că nu mi s-a întîmplat să făptu-iesc ceva cu acordul atît de unanim al gîndurilor. Mereu m-am izbit de împotriviri dîrze sau în cel mai bun caz de îndoieli, reticențe sau ezitări…
Ce s-a întîmplat? Piaza rea, care m-a păscut din leagăn, sădind în mine buruiana trufiei, a fost germenul nenorocirilor de mai târziu? Sau eu însumi mi-am creat orbește, de-a lungul anilor, situațiile nefaste care m-au îmbrîncit în coasta morții?
Nu știu, nu-mi dau seama… Ceea ce știu e că mîna destinului a aruncat cu o savantă preciziune, un laț, care mi s-a strîns concentric în jurul gîtului, și samt cum mă sugrumă. Dar de-acum încolo, ce-mi pasă? Navighez pe apele resemnării și știu foarte bine încotro mă duce corabia neagră.
Doamne, ce frică-mi era odinioară de lumea umbrelor! Mă zguduiau spaime teribile, nu era chip să văd un mort fără să mi se zbîrlească părul. Acum această împărăție subpămînteană mi-a devenit dragă. (“Dragă” e o exagerare, mai degrabă “suportabilă”.)
Și așa-zisa unanimitate a gîndurilor de care vorbeam mai sus e tot o exagerare, însă prea mică, aproape neglijabilă.
Pentru că mereu înregistrez opoziții lăuntrice, mereu . ascult glasuri care mă cheamă înapoi la viață. Dar sînt atît de șovăielnice și firave că nici n-ar trebui să le pomenesc. Așa am auzit-o pe mama (obsesia ei încă persistă), pe soția mea, Cecilia, și pe alți emisari ai ființei mele aflate în primejdie. Tuturor leram deschis poarta auzului, dar am rămas surd cînd era vorba de îndemnuri, poveți ori mustrări. Țărmul lumii pe care l-am părăsit e mult prea departe și chiar dacă m-ar ademeni calea întoarsă tot degeaba-i: nu mai am putere să vreau.
Adineauri mi-a făcut o vizită imaginară fostul meu profesor de la facultate, Ion Tîrnoveanu, decedat anul trecut. Era titularul catedrei pe care o ocup eu astăzi. I-am oferit un scaun să șadă ― același scaun pe care mă poftea să mă așez ori de cîte ori veneam la el. Mă prețuia acest venerabil savant cu faimă europeană, doctor honoris causa al cîtorva universități apusene, și această prețuire mi-a crescut aripi și mi-a înlesnit biruința. Cum i-aș fi îmbrățișat umbra pe care o simțeam prezentă în cancelarie și în sălile de cursuri ca și cînd s-ar fi aflat încă în funcțiune.
Am stat mult de vorbă. Cea dintîi frază care a precedat discuția a fost: “Tudor Petrican, știi cît te prețuiesc; dumneata ești cel mai inteligent student din toate seriile pe care le-am avut în ultimii treizeci de ani.” (Odinioară îmi mai spusese asta de două sau de trei ori.) M-a descusut ce-i cu mine? Mă frămîntă probleme atît de grave și de nerezolvat încît trebuie să (recurg la un act deznădăjduit? Dar ― conchidea ― e o nebunie să mă sinucid în primăvara vieții? (Avea expresii de-astea, uzate). Se sinucide cineva ajuns în vîrful piramidei sociale după oe a găsit cheia care descuie ușa tuturor demnităților și onorurilor? Nu, niciodată! Ce face în schimb? Luptă! Luptă! Luptă!
Din clipa cînd nu onai ține la viață are toate șansele să devină erou.
Numai că eroismul de acest gen s-a stins astăzi din lipsă de idealuri.
A mai spus că, întorcînd spatele vieții și bunurilor ei cînd aș fi putut să mă bucur din plin de ele, înseamnă că atentez odios împotriva propriei mele persoane.
Banalități, locuri comune, vorbe de clacă! Unde era elocința care mă entuziasmase cîndva? Frazele maestrului sunau calp de astădată, le lipseau căldura și forța.
Ce rost ar fi avut să-i înșir tot ce s-a întîmplat, că am răpus viața unei femei, că această femeie era unica mea iubită și că modul inedit cum am ucis-o m-a scăpat de rigorile legii penale, dar conștiința ― tribunalul meu suprem ― nu putea trece cu vederea acest lucru și m-a condamnat la pedeapsa capitală…
Nu, nu-i adevărat! Mint! M-am lăsat ademenit de o idee justițiară. Nici vorbă n-ar fi de autopedepsire și de așa-zisele imperative ale conștiinței dacă n-aș iubi pe această femeie. Acum o iubesc mai mult, necuprins mai mult decît atunci cînd trăia. Și fiindcă m-a chemat, sînt gata să mă duc la ea. Știu, i-e frică și n-o las singură. Amîndoi înfruntăm mai bine veșnicia!
…Am pomenit mai sus de un fost profesor (căruia i-am pus în gură vorbele mele), de o femeie necunoscută care a fost iubita mea, de o crimă bizară care nu intră în prevederile codului penal și de iminența sinuciderii mele.
Cine pricepe ceva din toate astea?
Citește mai întîi, cititorule, istoria acestei iubiri și după aceea îți vei da seama de tot ce s-a întîmplat și dacă cineva, în locul meu, ar fi procedat altfel. O aștern în aceste pagini fierbinți, scrise la mare temperatură. Să nu crezi că-mi trag spuza pe turtă ca să mă arăt în ochii domniei tale altfel de cum sînt, pentru a-ți capta simpatia. Nu. Voi povesti faptele cu o sinceritate nudă, dezolantă, exact cum s-au petrecut în realitate. Știu că nimeni n-are să mă întâlnească vreodată ca să arunce cu pietre în mine. Nu mă preocupă emoția estetică, nici morala, nici mesajul generos. Nu fac literatură, ci aștern în aceste file o mare pasiune care altfel ar fi rămas necunoscută, pentru bunul motiv că pasiunile fug de lumină ― lumina le omoară.
…Și acum să iau povestea de la început.
Pînă cînd am intrat în cursul superior de liceu, viața mi s-a scurs liniștită, fără zguduiri, ca o apă molcomă de șes.. Nici o în-tîmplare deosebită n-a intervenit ca să-i modifice cursul. Aș zice că tot ceea ce am trăit eu, în linii mari, au trăit și ceilalți colegi ai mei. Așadar, o Viață anonimă, ca aceea a regnului vegetal sau animal. Abia mai tîrziu am început să mă diferențiez de ceilalți, să merg pe propria-mi matcă, în sfîrșit, să posed elemente pentru o biografie.
Firea mea avea o mulțime de ciudățenii, pe care uneori le ascundeam cu grijă. Eram ceea ce se cheamă în mod curent, un elev bun. Profesorii mă apreciau, nu numai prin operația rece a notării în catalog, ci arătîndu-mi încredere, chiar afecțiune. La drept vorbind acestea le atrăgeam nu atît prin sîrguință la învățătură, cît mai ales prin anumite artificii de conduită pe care mi le sugera inteligența.
Am fost însă elev bun, aș zice, numai în zona strict școlară. Îndată ce ieșeam pe poarta liceului, deveneam altul, intram într-o nouă piele. Și atunci nimeni nu m-ar fi recunoscut. Pentru că în aceste două aspecte contradictorii nu exista nici un punct de contact. Nu vreau să spun că la școală jucam doar rolul unui elev bun cu prefăcătoria unui actor precoce și abia în afară de școală izbucnea adevărata mea fire. Nu… Și într-o parte, și într-alta eram firesc, sincer cu mine însumi. Ceea ce făceam acasă nu-mi stîrnea nici o umbră de remușcare, după cum nici strălucirea la învățătură nu mă umfla de auto-admirație. Întotdeauna am fost egal cu mine, între conștiință și faptele mele a existat un deplin acord.
La școală, aveam îndatoriri precise: trebuia să învăț lecțiile, să fiu ascultător, sîrguincios, disciplinat. Și îndeplineam corect toate aceste comandamente. Acasă nu mi se părea că fac rău dacă mă încurcam la un joc de cărți, uneori noaptea, dacă trăgeam un chef la toartă sau dacă întrețineam legături de dragoste cu fete. (Pe atunci, de obicei mai în vîrstă decît mine.) Principalul era să trec clasa. Și o treceam. De altfel pentru asta fusesem trimis la învățătură. Cui ce-i păsa de conduita mea extra-școlară?
Prin clasa a VII-a mă încurcasem cu o văduvioară de 35 de ani, care ținea un restaurant, cel mai bun din oraș. Se prăpădea după mine, mai precis după tinerețea mea. Nu cred că o iubeam, era prea mare diferența de vîrstă, dar ea întruchipa în ochii mei femeia. A avut mult de îndurat din pricina pasiunii ei nefericite pentru un adolescent atît de crud și de capricios. Suferințelor ei morale li se adăugau și serioase pagube materiale. Nu numai că luam masa întro cameră a restaurantului special rezervată, dar aduceam cu mine o șleahtă de prieteni flămînzi și însetați, care se înfruptau pe seama iubitei mele. Cînd, uneori, îmi făcea imputări din cauza vieții destrăbălate, mă supăram foc. Cîteva zile nu mai călcam cu piciorul pe la restaurant. Tot ea venea învinsă ca să mă împace.
…Și după orgii prelungite pînă-n zori, sau după nopți istovitoare de dragoste, a doua zi dimineața, luam frumușel ghiozdanul din cui și plecam la școală, ca să mă așez cuminte în bancă, lîngă colegii mei candizi și nevinovați, care dormiseră în patul lor curat de-acasă.
Conștiința aoestei stări de lucruri îmi conferea o ciudată superioritate asupra lor. Îi priveam de sus, ca pe niște copii, care habar n-aveau ce înseamnă o noapte de dragoste sau o emoție ucigătoare la jocurile de noroc.
În vremea aceea am cunoscut-o pe Dolly, fata unei moșie-rese văduve. Era mutilată de suferință: un ofițer chipeș de roșiori, după doi ani de dragoste și jurăminte veșnice, o dezvirginase părăsind-o apoi ca. să se însoare cu alta. În brațele mele uită repede decepția suferită și se întremă pentru altele viitoare.
Am avut legături cu sora gazdei, divorțată de bărbatu-său, cu o vecină, nevasta unui avocat, care mă aducea în casă, punîn-du-mă să-i meditez copilul, elev într-a doua de liceu. Nu mai pomenesc că o droaie de școlărițe îmi făceau ochi dulci., Nu prea trăgeam foloase de pe urma acestor atenții, pentru că, la drept vorbind, nu-mi plăcea să mă încurc cu fete de școală, știind că-mi voi pierde vremea degeaba.
M-am legat numai de una, Ninon, elevă într-a VIl-a, frumoasă și zglobie, de care era îndrăgostit tot liceul. Poate tocmai acest lucru m-a împins să-i fac curte, fiindcă ― altminteri, nu mă simțeam atras de ea. Am vrut să mi-o fac amantă, dar văzînd că nu izbutesc, am lăsat-o în plata Domnului. Din pricina asta fata a încercat să se otrăvească. După cîteva săptămnii de suferință în spital, a scăpat cu viață.
Un amănunt nelipsit de importanță: viața mea ordonată și cuminte de școlar ținea toată ziua; cum se lăsa noaptea începea cealaltă viață, hoinară și aventuroasă. Această delimitare avea în ea ceva organic. Niciodată n-aș fi putut să chefuiesc ziua sau să învăț noaptea. Mai mult: prietenii mei nocturni nu-i recrutam dintre colegii de școală, ci dintre studenți sau funcționari. Aveam atunci nevoie de alți oameni, din altă categorie socială, deoarece tot ceea ce atingea mediul școlar constituia pentru mine ceva in-hibitoriu, un “tabu” care-mi paraliza orice inițiativă.
Mi-aduc aminte că odată îmi trebuia urgent o sumă de bani. Nu m-am putut repezi la negustoreasa mea, să-i cer un împrumut, pentru că era ziuă. Am așteptat să se înnopteze, dar atunci nu mai aveam nevoie de bani. Altădată, plecasem la o întîlnire și, ca să nu întîrzii, rămăsesem cu uniforma de licean pe mine. Simțeam că mă sufoc, mă frămîntam fără să găsesc astîmpăr, încît fata nedumerită de purtarea mea m-a întrebat:
― Ce-a cu tine? Ai ucis pe cineva?
― Nu, i-am răspuns prompt, ridicîndu-mă în picioare, automat ca la școală.
Am rugat-o să mă aștepte o jumătate de oră, în care timp am trecut pe acasă să-mi iau hainele civile. După aceea, m-am regăsit.
Viața dublă pe care o duceam mi se părea cît se poate de
naturală, așa că nu făceam nimic s-o schimb. Între noapte și zi poate să fie un contrast. Dar acest contrast nu tulbură cîtuși de puțin coexistența lor.
La fel se întîmpla și cu mine.
Nu putea fi vorba de o dedublare a eului, ca în cazul procurorului Hallers, pentru că îmi dădeam seama de tot ceea ce se petrecea cu mine. E adevărat, și alți colegi de-ai mei erau dezordonați, cu apucături rele, dar aceștia nu se bucurau nici la școală de o reputație mai bună: dintre ei se recrutau repetenții clasei. Deosebirea dintre noi era una singură: eu fuzionam atît însușirile bune, cît și pornirile rele, izbutind să stabilesc un echilibru, care constituia axa firii mele.
Pe atunci era greu să-mi dau seama de geneza apucăturilor mele ciudate. Azi știu că un orgoliu mai puternic decît orice pasiune mi-a dirijat latent întreaga mea viață sufletească. Amețeam iubitele cu jurăminte, le copleșeam cu atenții și măguliri și, după ce-mi cedau, le părăseam brutal, necruțător, definitiv.
De ce? Cine mă împingea la fapte atît de crude, pe care uneori le reprobam eu însumi? Ce rost tainic, irezistibil, declanșa aceste izbucniri ale firii mele? Ei bine, voiam să simt beția rară a vanității măgulite, cînd ele, prinse, se agățau de gîtul meu, im-plorîndu-mă, tînguindu-se să nu le părăsesc. Atunci se declanșa urgia: le umileam, călcîndu-le orice mîndrie în picioare și decretam că hotărîrea mea e nestrămutată. Plecau rănite, mutilate și nu știu cum se făcea, dar mă iubeau parcă mai mult după aceea.
La școală, nu învățam din datorie sau convingere, ci tot din vanitate. Voiam să ajung întîiul din clasă, să fiu remarcat, să dețin locul prim. Și izbuteam, oricîte osteneli m-ar fi costat. Dacă zmulgeam o laudă cît de neînsemnată din partea unui profesor, parcă apucam pe Dumnezeu de un picior.
Odată, dascălul de filozofie a exclamat în fața întregii clase:
― Bravo, Petrican, ești unul dintre cei mai inteligenți elevi pe care i-am avut!
Am roșit de plăcere și de îngîmfare. Părea că nu mai am loc în piele, că am devenit prea mare pentru clasa noastră. A fost una din cele mai de seamă sărbători ale ființei mele.
Dup,ă o vreme, nici aceste succese efemere nu reușeau să-mi astîmpere nepotolita sete de măgulire. Voiam excitante din ce în ce mai puternice pentru mîndria mea bolnavă. Și atunci ram ajuns la…
umilirea profesorilor.
Cum aș putea să uit ora aceea; de pomină, din clasa a VIII-a? Profesorul nostru de istorie, un bătrîn mărunțel, care purta o barbă larg revărsată pe piept (unora le impunea așa de mult barbă aceea!), ne vorbea despre domnia lui Constantin Brîncoveanu. Cînd ajunse la executarea voievodului în închisoarea celor șapte turnuri din Stambul, m-am ridicat în picioare:
― Domnule profesor, nu înțeleg de ce n-a vrut Brîncoveanu să scape cu viață cumpărând pe marele vizir?
Bătrînul dascăl găsi cu cale să-mi explice:
― Turcii țineau cu orice preț ca voievodul să treacă în legea lor.
― Inexact, domnule profesor, am replicat semeț, pe ton sigur.
Voiau averile lui Brîncoveanu!
El mă privi perplex, pe sub ochelari. Clasa încremenise, cu suflarea tăiată, și privirile tuturor se agățară de mine cu spaimă, ca într-un ajun de catastrofă. Atunci am continuat, senin, fără tremur în glas, înfruntînd pe toată lumea:
― Eu știu că Bostangi-Pașa a propus voievodului să-i redea libertatea în schimbul a 500 de pungi cu galbeni, dar Brîncoveanu a respins tîrgul.
― De unde cunoști acest amănunt? M-a întrebat profesorul, uitîndu-se lung la mine.
― Am citit în Xenopol, domnule profesor.
Mi-a părut bine că-mi pusese această întrebare… Colegii aveau prilejul să afle că eu nu mă mărgineam doar la… manualul de școală, ca ei, ci aprofundam materia citind cărți de specialitate.
Profesorul nu m-a contrazis. Dacă ar fi făcut-o, i-aș fi dovedit numaidecît. Luasem cartea cu mine, pentru că lovitura era premeditată. Citisem dinainte epoca lui Brîncoveanu, pe larg dezvoltată în Istoria Românilor de Xenopol și pîndeam momentul sămi arăt… erudiția. Sărmanul dascăl s-a văzut silit să adauge:
― Trebuie să știi, Petrican, că aici eu nu predau cursuri universitare.
Era o punere la punct care îl salva. Cu toate astea, triumful meu rămase în picioare, neștirbit.
În recreație, am surîs superior colegilor care s-au strîns cerc în juru-mi ca să mă felicite pentru “știința mea”. Vorbind de profesorul nostru, le-am declarat cu toată obrăznicia:
― Habar n-are de istorie!
Astfel de scene se repetaseră și cu alți profesori, aleși dintre aceia pe care îi simțeam că nu stăpînesc destul de bine materia specialității lor.
Altădată, tot din cauza acelei bolnăvicioase nevoi de măgulire, am înscenat… o salvare de la înec, în înțelegere chiar cu victima.
Întîmplarea s-a petrecut în parcul orașului, unde era un lac destul de adînc. Știam să înot bine (copilărisem pe malul Oltului), victima tot așa. Fapta mea eroică stîrni senzație în oraș. Am fost dat la ziar, cu poză, iar directorul liceului îmi aduse elogii pentru curajul și abnegația mea în fața tuturor elevilor liceului adunați în careu în curtea școlii.
Multă vreme am rămas poreclit “Salvatorul”. Și mărturisesc că nu-mi displăcea.
Într-o bună zi, văduva închise restaurantul. Se ruinase. A-tunci am părăsit-o fără nici o strîngere de inimă, așa cum scapi de un obiect nefolositor.
E drept, aveam uneori conștiința ticăloșiei mele, dar constatarea era rece, rațională, fără priză la inimă. Nu se producea nici o schimbare în bine. Cum s-ar fi produs dacă după un sfert de oră uitam de orice remușcare? Spuneam adesea, dialogînd cu mine:
Dacă mi-ar păsa de suferința pe care o las în urmă și aș căta s-o alin, nu m-aș abate mereu din cale? Prefer să merg înainte! Drumul învingătorului e înainte! Chiar dacă ar călca pe cadavre.

Invitație la vals de Mihail Drumeș pdf/word download..........adăugat link nou