Elevul Dima dintr-a șaptea
Aa
PARTEA ÎNTÂI
Plecarea la școală
Mâine se deschid școlile. Nu cred să fi așteptat cineva ziua asta ca mine. Noaptea, care trebuie să-i facă loc pe pământ, rămâne albă. Nu pot să închid ochii. Un frământ, o nerăbdare ciudată îmi fură somnul. Când zorile surâd la ferestre, sar din așternut și primul meu gând e să aflu cât e ceasul. Pendula, draga mea prietenă, mi 1-a ghicit. Bate patru lovituri sonore, prelungi, care răsună prin toată ființa mea. Peste o oră plec cu tata la Craiova.
Toți ai casei s-au trezit. în sufragerie, ceaiul mă așteaptă fierbinte, îl sorb în grabă. Mama, care îmi pregătește de trei zile bagajele, tot mai găsește câte ceva de pus. E îngrijorată și tristă, de parcă m-aș duce la război. îmi dă mereu sfaturi cum să mă păzesc de răceală, de colegi răi și de altele.
Vine și tata. Mama îi spune:
—Stroe, trebuie neapărat să vorbești cu directorul să-1 supravegheze îndeaproape.
Tata încuviințează tăcut. Pare cam plictisit de atâtea stăruințe, îl cunoaște pe directorul liceului, au fost colegi de facultate. Asta nu-i rău deloc.
Cobor în curtea casei. Afară e răcoare și umed. Simt un fior de gheață prin șira spinării. încă nu s-a crăpat de ziuă. Văzduhul e o umbră deasă care topește zările. Dealul din spatele casei arată ca o matahală apocaliptică, gata să se năpustească asupra mea.
Grivei, dulăul, răsare deodată ca din pământ, se gudură și sare cu picioarele pe mine. îl cert, dar lui nu-i pasă. O zbughește prin ogradă, răsfățat. Alerg după el, fără să-1 prind. Latră voios și-i pare bine de joacă. L-aș lua cu mine la oraș, dar nu se poate. E în stare să sfâșie oamenii de acolo, sălbaticul, căci nu prea știe multe.
Mă abat pe la grajd. Moș Ioniță a scos trăsura din șopron. Acum înhamă caii și pufăie tacticos din lulea.
—Bună dimineața, moșule!
—Mulțumim dumitale… Te sculași cu noaptea-n cap, ai?
—Ce să fac, moș Ioniță? Trebuie să mă duc la școală.
—Hei, domnișorule, e bună învățătura. Pe vremea mea nu se pomenea de așa ceva.
Grivei nu se astâmpără. Latră mereu la caii care se sperie și azvârlă cu picioarele.
—Marș d-aici, jigodie! îl gonește moș Ioniță.
Pe urmă, trage trăsura în fața intrării. Coboară și tata, însoțit de mama. —Grig, n-ai uitat nimic? —Nu, măicuță!
îmi iau rămas-bun. Ea mă îmbrățișează și-și șterge pe furiș lacrimile, să n-o
vadă tata. îmi spune la ureche:
—Să-mi scrii, Grig, în fiecare săptămână. Și ferește-te să nu răcești.
îi făgăduiesc totul, ba îmi pun în minte să-i scriu de două ori pe săptămână. Simt cum îmi strecoară ceva în buzunar. Trebuie să fie niscai bănișori. înainte de a pleca, mă pune să-mi fac cruce și îmi înfășoară un șal în jurul
gâtului.
Pornim. Flutur batista. Mama face la fel. Grivei latră și se cațără pe garduri, dar nu le poate sări: sunt prea înalte.
De la Dimești până la oraș e cale de câteva ceasuri. Am bătut-o de multe ori. Mi-a plăcut întotdeauna, mai ales când e vreme bună. Și ziua de azi arată a fi frumoasă.
Nu vorbim nimic. E ciudat lucrul ăsta, dar cu tata nu mă pricep să vorbesc. Dacă nu mă întreabă, nu știu ce să-i spun, nu-mi vine nimic în minte. Poate din cauză că e rece, închis, ca un diplomat. Mă contrazice mereu, din te miri ce, opunându-mi argumente pe care nu i le pot răsturna… în logică, e foarte tare, nu mă pot măsura cu el. Orice-i spun, parcă ar fi o prostie care trebuie doborâtă. Tot mai bine-i să nu vorbim. Așa am răgaz să fiu mai mult în tovărășia gândurilor mele.
Sunt vesel. Pentru mine începe o viață nouă, necunoscută. Cu școala mea e o poveste întreagă. Primele două clase gimnaziale le-am trecut, în particular, la Londra. A treia am dat-o la Geneva, unde ne-am mutat după aceea. A patra am isprăvit-o – tot ca pregătit în particular – la București, iar a cincea și a șasea, la Paris.
în timpul învățăturii, m-a ajutat mama, iar la matematici, fiindcă nu se pricepea, mi-a luat preparatori când englezi, când francezi, după cum găsea. Pe la începutul verii, ne-am întors în țară, instalându-ne la Dimești; după cât am înțeles, pentru mai multă vreme.
Mama ar fi vrut să dau și clasa a VH-a tot în particular, și chiar îmi găsise un preparator, dar tata s-a împotrivit. El susținea că-i mai bine să urmez la zi, să mă obișnuiesc și eu să trăiesc în lume, nu legat toată ziua de fustele mamei.
Din cauza asta părinții s-au certat. Câteva săptămâni nu și-au vorbit deloc. în cele din urmă, mama n-a avut încotro și a trebuit să se supună. Mai ales că, de rândul acesta, nici eu nu-i dădeam dreptate.
Câteodată mă apucă o neliniște ciudată. Cum o fi să urmezi la școală? îmi închipui că trebuie să fie tare plăcut. în primul rând, te bucuri de libertate, în al doilea rând, îți faci prieteni câți vrei și, mai ales, te plimbi nesupravegheat pe unde ai poftă. E puțin lucru? Pentru mine astă-vară era o sărbătoare când plecam în oraș singur de capul meu. In sfârșit, îmi trec prin minte o grămadă de lucruri.
După o oră și mai bine de tăcere, tata mă întreabă:
—Ți-e răcoare, Grigore?
—Nu.
Tăcem din nou, fiecare cu gândurile lui. Mă uit cum iese soarele de sub pământ. E roșu ca arama topită; toată bucata de cer din jurul lui s-a aprins și arde mocnit ca jăraticul. Văzduhul se umple de lumină proaspătă și caldă. Mă simt înviorat, mândru și atât de mare, încât nu mai încap în mine. Mă dor ochii de atâta strălucire, întorc capul: uite că și caii au simțit ceva, pentru că îndeamnă la drum mai sprinteni și mai voioși. Nici nu prind de veste când soarele se ridică de-o suliță pe cer. Acum nu mai e roșu, ci sclipitor ca argintul viu, încât nu poți să te uiți la el mai mult de o clipă.
Trecem prin pădurea Cotmeana. Un iepure țâșnește dintr-un tufiș, ne taie scurt calea și se face nevăzut. Moș Ioniță tresare de pe capră:
— Pii! Cum de n-avusei o flintă, că-i făceam de petrecanie!
Tata nu se clintește, rămâne tăcut și nepăsător, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Mă uit la copacii care țin tovărășie șoselei. Sunt triști și amărâți pentru că frunzele lor au început să ruginească și multe cad moarte la poalele lor ca într-un țintirim.
Las capul ușor pe spate, sprijinit de pernele trăsurii. Apoi închid pleoapele și mă cufund în lumea visurilor mele. Ea nu seamănă deloc cu viața searbădă pe care o 4
duc.
Vreau să mă gândesc la Alina. E departe de mine, nu știe ce dor mi-i de ea…
Mă las în voia închipuirii și retrăiesc împrejurările atât de minunate în care am cunoscut-o…
Elevul Dima dintr-a șaptea de Mihail Drumeș carte online pdf download..adăugat link nou
ascultati piesa de teatru aici..........
