Singur pe lume

SINGUR PE LUME
Partea întîi

ÎN SAT

Sînt un copil găsit.
Cu toate acestea, pînă la opt ani am crezut că am și eu o mamă, ca toți ceilalți copii, deoarece, de cîte ori plîn-geam, o femeie mă strîngea la piept și mă legăna cu atîta drag, încît lacrimile îmi secau pe loc. Niciodată nu adormeam seara, fără ca să u vină la pătucul meu, să mă sărute, iar iarna, cînd crivățul troienea geamurile albite de ger, îmi lua picioarele și mi le încălzea în mîini, îngînînd un cîntec pe care, în parte, mi-l aduc și azi aminte.
Cînd pășteam vaca pe marginea drumurilor năpădite de iarbă sau prin ponoarele pline de bălării și mă apuca pe neașteptate vreo furtună, ea îmi ieșea în fugă înainte și mă ferea de ploaie, acoperindu-mi umerii și capul cu poala fustei ei largi, de lînă. Iar cînd mă luam la harță cu vreun tovarăș de joacă, ea mă punea să-i povestesc pricina și, mai totdeauna, îmi dădea dreptate sau îmi alina necazul cu vorbe duioase.
Pentru toate acestea și pentru multe altele, pentru felul cum îmi vorbea și cum se uita la mine, pentru dezmierdările ei și pentru blîndețea cu care mă dojenea, credeam că este mama mea.
Și iată că într-o bună zi am aflat că nu-mi era decît doică.
Satul meu, sau mai bine-zis satul în care am fost crescut, căci un sat natal sau un loc de baștină eu n-am avut, tot așa cum n-am avut nici tată și nici mamă, pe scurt, satul unde mi-am petrecut copilăria se numește Chavanon și este unul dintre cele mai sărăcăcioase din centrul Franței. Această sărăcie se datorește nu nepăsării sau trîndă-viei locuitorilor lui, ci faptului că se află așezat într-un ținut foarte puțin roditor. Pentru ca pămîntul său sterp să dea roade, ar trebui să fie îngrijit anume, să fie îngrășat, și asta, din păcate, nu se întîmplă pe-acolo. De aceea ogoare nu întîlnești (sau cel puțin nu întîlneai pe vremea aceea) decît ici și colo, pe cînd ponoarele se întind cît vezi cu ochii, pline de buruieni și de scaieți. Acolo unde sfîr-șesc ponoarele, încep landele 1, și pe aceste lande înalte cresc pilcuri rare de copăcei piperniciți, cu crengile răsucite și chinuite de vînturi nemiloase. Ca să dai de copaci adevărați, trebuie să lași înălțimile și să cobori în vîlcele, de-a lungul rîurilor, în luncile înguste, unde se înalță castani voinici și stejari falnici. într-o asemenea vîlcea de pe malurile unui pîrîu care își poartă apele repezi spre unul din afluenții Loirei, se află casa în care mi-am petrecut primii ani de viață. Pînă în cea de-a opta primăvară a mea nu văzusem încă picior de bărbat să ne treacă pragul ; cu toate acestea, mama nu era văduvă, dar bărbatul ei, cioplitor în piatră ca mulți alți muncitori din ținutul acela, lucra la Paris și nu dăduse pe acasă încă înainte ca eu să fi apucat a înțelege cele ce se întîmplau în jurul meu. Doar din cînd în cînd ne trimitea vești prin vreun tovarăș de breaslă care se întorcea în sat.
— Află, tușă Barberin, că bărbatul ți-e sănătos ; îți trimite vorbă că treaba merge și mi-a dat să-ți aduc banii ăștia : ia numără-i !
Asta era tot. Și tușa Barberin se mulțumea să știe că bărbatul îi e sănătos, că treaba merge și că își cîștigă și el pîinea cum poate.
Dacă Barberin rămăsese atîta amar de vreme la Paris, asta nu însemna că trăia rău cu femeia lui. Cîtuși de puțin. Plecase și rămăsese acolo numai și numai din pricina meseriei. Iar la bătrînețe, cînd aveau săl lase puterile, urma să se întoarcă acasă, la nevastă, și cu banii agonisiți să-și ducă împreună zilele, feriți de foame și sărăcie.
Și iată că într-o zi de noiembrie, pe înserate, un necunoscut se opri în fața casei noastre. Tocmai ieșisem în prag să fac niște surcele. Fără să deschidă poarta, ci pri1 întinderi mari de pămînt nisipos în sudul Franței. vindu-mă pe deasupra ulucii cu gîtul întins, omul mă întrebă dacă nu locuia acolo tușa Barberin. L-am poftit să intre. El împinse poarta, care scîrțîi, și se apropie cu pași rari de casă. în viața mea nu mai văzusem un om în halul acela : stropi mari de noroi, unii mai proaspeți, alții aproape uscați, îl acopereau din cap pînă în picioare — se vedea cît de colo că bătuse drumuri rele, desfundate. •
Auzind zvon de glasuri, tușa Barberin dădu fuga, dar în aceeași clipă străinul păși pragul, astfel că se pomeniră față în față.
— Aduc știri de la Paris, spuse el.
Erau vorbe obișnuite și care nu o dată ne răsunaseră în urechi, dar tonul cu care fură rostite nu semăna deloc cu cel ce însoțea altădată cuvintele știute : „Bărbatul ți-e sănătos și treaba merge bine”.
— Doamne Dumnezeule, strigă tușa Barberin, îm-preunîndu-și mîinile, i s-a întknplat ceva lui Jerome !
— Stai, nu-ți pierde firea ; bărbatul dumitale a avut într-adevăr un accident, dar a scăpat cu zile. Numai că s-ar putea să rămînă beteag. Deocamdată e în spital. Am fost vecini de pat și, cînd a aflat că mă întorc acasă, m-a rugat să mă abat din drum și să-ți spun ce-a pățit. Din păcate, nu pot să mai întîrzii fiindcă acuși se face noapte și mai am încă trei leghe pînă acasă la mine.
Tușa Barberin, care voia să-l mai descoasă, îl rugă să rămînâ la noi, la cină. Și apoi, nici nu era bine să umble noaptea : cică s-ar fi arătat lupii prin preajma pădurilor ; mai cuminte era să plece a doua zi. Omul primi. Se așeză la colțul vetrei și, în timp ce mînca, povesti cum se întâmplase nenorocirea : Barberin fusese pe jumătate strivit de o schelă ce se prăbușise, dar cum n-avea, chipurile, ce să caute acolo în clipa aceea, antreprenorul nu voia să-i dea nici o despăgubire.
— Ce să-i faci ! N-are noroc, bietul Barberin, spuse ©mul, n-are noroc, și pace ! Un altul, mai pișicher, făcea ce făcea și se alegea barem cu o pensie, dar mă prind că bărbatul dumitale n-o să vadă nici o lăscaie.
Și se apucă să-și usuce pantalonii care începeau să i se scorțoșeze sub stratul gros de noroi. După felul în care spunea’ din cînd în cînd : „Ce să-i faci !« ghiceai de îndată că, în ceea ce-l privește, s-ar fi lăsat bucuros schilodit în nădejdea unei pensioare.
9
— Pînă una-alta, încheie el, eu l-am sfătuit să-l dea pe antreprenor în judecată.
— Păi un proces costă mult !
— Da, dar și cînd îl cîștigi !…
Tare ar mai fi vrut tușa Barberin să se ducă pînă la Paris, numai că o călătorie atît de lungă și de costisitoare era un lucru peste măsură de greu.
A doua zi dimineața am coborît în sat, ca- să ne sfătuim cu părintele. Acesta îi explică tușei că n-are rost să pornească la drum înainte de a ști dacă poate fi soțului ei de vreun folos. Drept care îi scrise preotului de la spitalul unde era internat Barberin și, după cîteva zile, primi răspunsul. I se spunea că nu e nevoie să vină tușa acolo, ci numai să trimită ceva bani cu care să-i poată intenta proces antreprenorului.
Trecură zile, trecură săptămîni… și doar din cînd în cînd soseau scrisori care îi cereau tușei tot alți și alți bani ; ultima, mai stăruitoare decît celelalte, îi spunea că, dacă nu mai sînt bani, să vîndă vaca. Numai cine a trăit la țară cu țăranii știe cîtă jale și cît amar încap în aceste trei cuvinte : „Să vindem vaca”. Pentru un naturalist, vaca este un animal rumegător ; pentru excursioni^tui care o vede plimbîndu-și prin iarbă botul umed de rouă este o vietate ce face parte din peisaj ; pentru copilul de la oraș, ea este izvorul cafelei cu lapte și a1 brînzei cu smîntînă ; dar pentru țăran înseamnă cu mult mai mult. Oricît ar fi de sărac și oricît i-ar fi de numeroasă familia, el știe că nu va răbda de foame atîta vreme cît are în grajd o vacă. Cu un pripon sau numai cu o frînghie legată de coarne, unul dintre copii o duce pe potecile unde iarba e a tuturor, iar seara, toată lumea are unt și lapte de dres mîncarea : tatăl, mama, copiii — mari și mici — trăiesc cu toții din ce le dă vaca.
La noi în casă, tot așa : pînă atunci, mai-mai că nu știusem ce e aceea carne. Dar vaca nu era numai doica noastră, era și prietena noastră, tovarășa noastră… Căci să nu care cumva să vă închipuiți că vaca este un animal nerod ; dimpotrivă, este o ființă inteligentă și plină de însușiri sufletești, cu atît mai multe și mai mari cu GÎt au fost mai dezvoltate prin educație. Noi ne înțelegeam de minune cu vaca noastră : o mîngîiam, îi vorbeam, iar ea, la rîndu-i, cu ochii ei mari și blajini, știa să ne arate tot oe voia și tot ce simțea.
10
Ce mai tura-vura : o iubeam și ne iubea.
Și, cu toate acestea, a trebuit să ne despărțim, pentru că, numai „vînzînd vaca”, puteam să-i facem pe plac lui Barberin.
Așa că, într-o zi, ne-am pomenit cu un negustor care, după ce a sucit-o pe Roșcata noastră în fel și chip și a pipăit-o, clătinînd nemulțumit din cap și spunind de o sută de ori și ntai bine că nu-i e pe plac, că este o vacă de oameni săraci, că nu-i bună nici de lapte, nici de unt și că n-o să-i găsească niciodată mușteriu, a sfîrșit prin a spune că o ia numai și numai fiindcă e el om bun îa suflet și vrea s-o ajute pe tușa Barberin, care e femeie de treabă. Dar sărmana Roșcata, ca și cum ar fi înțeles ce i se pregătește, se împotrivi să iasă din staul și începu să mugească.
— Ia treci la spatele ei și arde-i cîteva, îmi zise negustorul, întinzîndu-mi biciul pe care îl purta petrecut în jurul gîtului.
— Asta ba ! se supără tușa Barberin și, luînd vaca de pripon, îi vorbi cu blîndețe : Hai, drăguțo, haide, haide !
Și Roșcata se lăsă dusă. Ajungînd în șosea, negustorul o legă la spatele căruței cu care venise, și biata noastră văcuță fu nevoită să meargă în trapul calului. Ne-am întors înapoi în casă, dar multă vreme încă i-am mai auzit mugetul.
Se isprăvise cu laptele, se isprăvise cu untul. Dimineața, o bucată de pîine ; seara, cartofi cu sare.
Lăsata secului căzu în anul acela la puțină vreme după ce o vîndusem pe Roșcata. Anțărț, tușa Barberin mă îndopase cu clătite cu mere, iar eu, spre marea ei bucurie, înfulecasem atîtea, încît maimai să-mi crape burta. Dar pe atunci o aveam pe Roșcata, care ne dădea lapte pentru aluat și unt pentru prăjit.
„Acum însă, fără Roșcata, deci fără lapte și fără unt, adio lăsata secului !” îmi spuneam eu, plin de jale.
Dar tușa Barberin îmi pregătise o surpriză : deși nu-i plăcea să se împrumute, ceruse o ceașcă cu lapte unei vecine, o bucată de unt alteia și, pe la amiază, intrînd în casă, o găsii cernind făină într-o strachină mare.
— Cum ? Făină ? ! m-am mirat eu, apropiindu-mă.
— Da, Remi, îmi spuse ea, zîmbind, e chiar făină, făină bună de grîu ; ia vezi ce frumos miroase !
11
Să fi îndrăznit, aș fi întrebat-o la ce-o să servească făina aceea ; dar, tocmai fiindcă muream să aflu, tăceam chitic. Și-apoi, nici nu voiam să-i arăt că știu că e lăsata secului, ca să nu-i pară prea rău. — Ce se face din făină ? mă iscodi ea, cu ochii țintă la mine.
— Pîine.
— Și mai ce ?
— Terci.
— Și mai ce ?
— …Nu știu.
— Ba știi, dar ești un băiețel cuminte și te sfiești să spui. Știi foarte bine că astăzi e lăsata secului, ziua clătitelor cu mere. Dar, pentru că nu avem nici unt, nici lapte, nu te Iasă inima să vorbești de ele. Nu-i așa c-am ghicit ?… Noroc c-am mirosit eu din vreme toate astea și am putut face în așa fel, ca măcar de lăsata secului să nu mâncăm răbdări prăjite. Ia uită-te în lădiță !
Cît ai clipi, am ridicat capacul și am zărit laptele, antul, ouăle și trei mere.
— Dă-mi ouăle, îmi zise ea, și, cît le sparg eu, tu curăță merele. în timp ce curățăm și tăiam merele felii, ea sparse ouăle, le amestecă cu făină și începu să le bată turnând deasupra, din cînd în cînd, cîte o linguriță de lapte.
Cînd aluatul se subție bine de tot, tușa Barberin puse strachina pe cenușa caldă și nu ne mai rămase decît să așteptăm venirea serii — căci nu se cădea să mîncăm clătitele decît la cină.
Ca să fiu sincer, trebuie să mărturisesc că ziua mi s-a părut tare lungă și că nu o dată m-am dus să ridic ștergarul cu care era acoperită strachina.
— O să se răcească aluatul, și pe urmă nu mai rrește. îmi spunea tușa Barberin.
Dar aluatul creștea văzînd cu ochii ; din loc în loc urcau la suprafața lui niște bășicuțe bulbucate, care se umflau ce se umflau, iar în cele din urmă plesneau. Și, din toată coca aceea care dospea mocnit, se răspîndea un miros îmbietor de ouă și lapte.
— Fă surcele, îmi spuse tușa. Ne trebuie un foc bun, iute, fără fum. în sfîrșit, veni și vremea să aprindem opaițul.
— Pune lemne pe foc ! îmi zise iarăși tușa.
12
N-a fost nevoie să-mi spună de două ori vorba asta pe care o așteptam cu atîta nerăbdare. Curînd, o pălălaie mare se aprinse în vatră, și lumina ei jucăușă umplu toată încăperea. Atunci tușa desprinse din cui tigaia și o puse deasupra flăcării.
— Dă-mi untul.
Și, luînd cu vîrful cuțitului o nucșoară de unt, o puse în tigaie, unde se topi pe loc, sfîrîind. Doamne, că tare frumos mai mirosea ! Era o mireasmă cu atît mai plăcută, cu cît nu-mi mai gîdilase nările cam de multișor. Ca să nu mai pomenesc de cîntecul zglobiu al untului care sfîrîia și pocnea pe foc. Totuși, cît eram de vrăjit de muzica aceea, mi s-a părut că aud niște pași prin curte. Cine putea să ne tulbure la ora asta ? Pesemne vreo vecină, să ne ceară foc. Dar n-am stăruit asupra acestui gînd, căci tușa tocmai vîrîse polonicul în strachină și turnase în tigaie o pînză de cocă albă, așa că nu era momentul să fiu cu mintea în altă parte.
Un toiag se împiedică în prag și, în aceeași clipă, ușa se deschise.
— Cine-i acolo ? întrebă tușa fără a întoarce capul. Era un bărbat străin și, la lumina flăcărilor, am văzut cî purta un fel de salopetă albă și că ținea în mînă un toiag gros.
— Petreceți, hai ? Dați-i înainte ! mormăi el, ursuz.
— Doamne sfinte ! strigă tușa, punînd repede tigaia jos. Tu ești, Jerome ? Și, apucîndu-mă de mînă, mă împinse înspre omul care se oprise în prag. E tatăl tău.

Singur pe lume de Hector Malot carte download pdf...