1. LOCUL ȘI ROLUL PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE IN CADRUL ȘTIINȚELOR PSIHOPEDAGOGICE – suport de curs

1. LOCUL ȘI ROLUL PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE IN CADRUL ȘTIINȚELOR PSIHOPEDAGOGICE

Psihopedagogia specială a apărut ca o necesitate socială de a sintetiza, dezvolta, nuanța și adapta experiența altor

științe (psihologie, pedagogie, medicină, sociologie, etc.) in vederea explicării dezvoltării persoanelor cu nevoi speciale

(mai ales a celor cu dizabilități) pentru a se realiza adaptarea școlară, profesională și socială avand ca reper permanent

creșterea calității vieții tuturor membrilor societății.

Astfel, Psihopedagogia specială devine o știință interdisciplinară, aflată la intersecția mai multor științe, după cum reise

și din definițiile propuse de-a lungul timpului:

“Psihopedagogia specială sau defectologia este o știință ce se ocupă de persoanele handicapate, de studiul

particularităților psihice, de instrucția și educația lor, de evoluția și dezvoltarea lor psihică, de modalitățile corectiv

recuperative, pentru valorificarea potențialului uman existent și formarea personalității acestora, in vederea integrării

socio-profesionale cat mai adecvată”. (E. Verza, 1995)

“Psihopedagogia speciala este o știință de sinteza, care utilizează informațiile complexe furnizate de medicină

(pediatrie, neurologie infantilă, oftalmologie, otolaringologie, audiologie, ortopedie, igienă, etc.), psihologie (cu toate

ramurile ei), pedagogie, sociologie, științe juridice, in studierea dinamică a personalității tuturor formelor de handicap

prin deficiență și inadaptare …”. (C-tin Păunescu, I. Mușu, 1997)

Scopul psihopedagogiei speciale este elucidarea cauzelor și a formelor de manifestare a anomaliilor prezente in

dezvoltarea persoanelor (considerate cu nevoi speciale), stimularea proceselor compensatorii și fundamentarea

intervenției educativ-terapeutice.

Psihopedagogia specială ar fi, după unii autori, denumirea “imblanzită” a vechiului termen de “defectologie”.

Defectologia (lat. “defectus” = lipsă, defect, deficienta și grec. “logos” = știință, teorie) este o disciplină in sistemul

științelor pedagogice, care se ocupă de legitățile dezvoltării persoanelor deficiente, in cadrul teoriei și practicii

instruirii, educării și integrării sociale, respectiv al readaptării sociale și personale a deficienților.” (Walter Roth, 1979)

Defectologia este “știința care studiază legitățile dezvoltării, educației și instruirii copiilor deficienți”, menționand că

“prin natura sa, este o disciplină sintetică, interdisciplinară, deoarece se află la intersecția mai multor direcții de

cercetare științifică, psihologie, medicină, sociologie.” (Valer Mare, 1989)

La recomandările forurilor internaționale s-a renunțat (mai ales in documente oficiale) la expresiile considerate “dure”

pentru persoanele sau familiile persoanelor cu handicap de “defect”, “deficiență”, “defectologie”.

In concluzie, psihopedagogia speciala este o știință interdisciplinară la confluența dintre psihologie, pedagogie,

medicină și sociologie, care se ocupă de cunoașterea sistemului psihic al persoanelor considerate anormale sau

neadaptate /inadaptate pentru a intreprinde acțiuni cu caracter formativ (educativ sau reeducativ) și corectiv –

terapeutic pentru o inserție / reinserție psihosociala eficientă.

Prin extensie, psihopedagogia specială este știința cunoașterii și normalizării persoanelor cu nevoi speciale.

Această știință depășește cadrul teoretic și are profunde implicații practic-aplicative în care educația, instrucția,

recuperarea sunt activități de intervenție specială care conduc la dezvoltarea de comportamente care să faciliteze

adaptarea și inserția socială.

Domeniul (ramurile) Psihopedagogiei speciale:

– psihopedagogia deficienților de intelect

– psihopedagogia deficienților de auz

– psihopedagogia deficienților de văz

– psihopedagogia deficienților fizic și psihoneuromotori

– logopedia

– psihopedagogia persoanelor cu tulburări psihice

– psihopedagogia persoanelor cu tulburări socio-afective și de

comportament

– psihopedagogia elevilor cu tulburări de invățare (datorate sau nu

deficiențelor)

– psihopedagogia diversităților etnice, culturale și lingvistice

– psihopedagogia celor cu abilități, talente și a creativilor

(supradotați)

CADRUL CONCEPTUAL ȘI TERMINOLOGIA PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE

2.1. Clarificarea noțională și operațională a conceptului de “handicap”

1. maladia sau traumatismul inițial, existente încă de la naștere sau dobândite;

2. deficiența:pierderea sau alterarea unei structuri sau funcții (leziune anatomica, tulburare psihologica rezultand în urma unei maladii, accident in evoluția normala, dar și a unor carențe psihoafective (pierderea părinților sau neglijența pedagogica).

Deficiențe frecvente: auditive, vizuale, de limbaj, intelectuale, etc.

3. incapacitatea:reducerea parțiala sau totala a posibilității de a realiza o activitate (motrica sau cognitiva) sau un comportament.

Exemple: incapacitate de comunicare, de igiena personala, de locomoție, etc.

Incapacitatea depinde, dar nu obligatoriu, și nu de o maniera univoca, de deficiența. Atat deficiențele, cat și

incapacitățile, pot fi vizibile sau invizibile, temporare sau permanente, progresive sau regresive;

4. handicap:dezavantaj social, rezultat in urma unei deficiențe sau incapacități care limitează sau impiedica

indeplinirea de către individ a unui rol așteptat de mediu (societate).

Categorii posibile: handicapuri de independența fizica, orientare, autonomie economica, integrarea sociala, etc.

„Handicapul este o funcție a raporturilor persoanelor deficiente cu mediul lor. El survine atunci cand aceste persoane

intalnesc obstacole culturale, materiale, sociale, care le impiedica sa acceadă la diversele sisteme ale societății,

disponibile pentru ceilalți cetățeni. Astfel, handicapul rezulta din pierderea sau limitarea posibilităților de participare

pe picior de egalitate, cu ceilalți indivizi, la viața comunității“(Ph. Wood, 1982).

Neputand fi determinate prin repere ferme și rigide, stările de handicap trebuie interpretate ca variabile dependente de

situații sociale trăite de subiectul in cauza.

In concluzie, starea de handicap exprima dezechilibrul apărut in viața unui individ in tentativa sa de a-și asuma și

indeplini rolul social conferit de colectivitatea in care este integrat.

Succesul sau insuccesul acțiunii sale va fi deci condiționat, pe de-o parte, de nivelul posibilităților sale, iar pe de alta

parte, de parametrii mediului in care se manifesta.

2.2. Noi concepte și schimbări de sensuri ale unor noțiuni și sintagme din sfera psihopedagogiei speciale

Terminologia in domeniul studiat de noi a suferit schimbări datorită transformărilor multiple de la nivelul intregii

societăți (mai ales după 1990) și mai ales a serviciilor de educație,terapie și asistență socială pentru persoanele cu

dizabilități.

In literatura de specialitate există termeni specifici pentru persoanele care se abat de la normalitate, (ca semnificație

generală) privind intreaga dezvoltarea psihofizică a persoanei, unele aspecte rămanand in urmă (fizic, senzorial,

mintal);

normal – adaptare echilibrată la mediu și raportare la grup de aceeași varstă și mediu cultural

anormal – abateri peste standard, insuficiențe retard in dezvoltare, abateri comportamentale, afecțiuni fizice;

Expunem in continuare explicarea principalelor concepte și sintagme uzitate in acest domeniu așa cum reis din ultimul

cadru normativ (H.G. 1251/2005 – anexa 1) și din CIF* – Clasificarea Internațională a funcționării, dizabilității și

sănătății, OMS, Geneva, 2004):

Cerințe educative speciale (CES) – necesități educaționale suplimentare, complementare obiectivelor generale ale

educației adaptate particularităților individuale și celor caracteristice unei anumite deficiențe sau tulburări/dificultăți

de invățare, precum și o asistență complexă (medicală, socială, educațională etc.).

Educație specială – formă adaptată de pregătire școlară și asistență complexă (medicală, educațională, socială,

culturală) destinată persoanelor care nu reușesc să atingă temporar sau pe toată durata școlarizării nivelurile

instructiv-educative corespunzătoare varstei, cerute de invățămantul obișnuit. Educația școlară a copiilor cu cerințe

educative speciale trebuie să corespundă nevoilor de dezvoltare a copiilor, prin evaluarea adecvată a potențialului de

invățare/dezvoltare și prin asigurarea reabilitării /recuperării și compensării deficiențelor ori tulburărilor,

dificultăților de invățare.

Integrare școlară – proces de adaptare a copilului la cerințele școlii pe care o urmează, de stabilire a unor raporturi

afective pozitive cu membrii grupului școlar (clasă) și de desfășurare cu succes a prestațiilor școlare. Asimilarea de

către copil a statusului de elev este rezultatul unor modificări interne in echilibrul dintre anumite dominante de

personalitate cu consecințe in planul acțiunii sale.

Adaptare curriculară – corelarea conținuturilor componentelor curriculumului național cu posibilitățile elevului cu

cerințe educative speciale, din perspectiva finalităților procesului de adaptare și de integrare școlară și socială a

acestuia. Aceasta se realizează de către cadrele didactice de sprijin/itinerante impreună cu cadrul didactic de la clasă

prin eliminare, substituire sau adăugare de conținuturi in concordanță cu obiectivele și finalitățile propuse prin planul

de intervenție personalizat.

— Incluziune – procesul de pregătire a unităților de invățămantpentru a cuprinde in procesul de educație toți membriicomunității, indiferent de caracteristicile, dezavantajele saudificultățile acestora.

— Educație incluzivă – proces permanent de imbunătățire ainstituției școlare, avand ca scop exploatarea resurselorexistente, mai ales a resurselor umane, pentru a susțineparticiparea la procesul de invățămant a tuturor persoanelordin cadrul unei comunități.

— Școală incluzivă – unitate de invățămant in care se asigură oeducație pentru toți copiii și reprezintă mijlocul cel maieficient de combatere a atitudinilor de discriminare. Copiiidin aceste unități de invățămant beneficiază de toatedrepturile și serviciile sociale și educaționale conformprincipiului “resursa urmează copilul”.

Centru școlar pentru educație incluzivă – instituție școlară care, pe langă organizarea, desfășurarea procesului de

predare-invățare-evaluare iși construiește și alte direcții de dezvoltare instituțională: formare / informare in domeniul

educației speciale, documentare/cercetare/experimentare, precum și servicii educaționale pentru/in comunitate.

Centru de educație, centru de zi, centru de pedagogie curativă etc. – unități de invățămant organizate de Ministerul

Educației și Cercetării sau de organizații neguvernamentale in parteneriat cu Ministerul Educației și Cercetării și au ca

scop și finalitate recuperarea, compensarea, reabilitarea și integrarea școlară și socială a diferitelor categorii de

copii/elevi/tineri cu deficiențe. Ele sunt considerate alternative educaționale al căror conținut se fundamentează pe

anumite pedagogii experimentale (Montessori, Freinet, Steiner, Waldorf etc.).

Centru județean de resurse și asistență educațională unitate conexă cu personalitate juridică, subordonată Ministerului

Educației și Cercetării, care desfășoară servicii de asistență psihopedagogică pentru părinți, copii, cadre didactice și

care coordonează, monitorizează și evaluează, la nivel județean, activitatea și serviciile educaționale oferite de centrele

școlare pentru educație incluzivă, centrele logopedice interșcolare și cabinetele logopedice, centrele și cabinetele de

asistență psihopedagogică, mediatorii școlari.

La acestea trebuie să adăugam și definiția educației.

Educația este o activitate continuă care urmărește dezvoltarea conștientă și performantă a potențialului individual in

funcție de cerințele mediului social normat.

Așa cum se observă, se dorește ca termenii de: invalid, irecuperabil, needucabil, inapt / incapabil de muncă să nu mai

fie folosiți in caracterizarea persoanelor cu dizabilități, deoarece ei nu reprezintă realitatea și anulează șansele de

dezvoltare a personalității persoanelor etichetate astfel.