IVANHOE

IVANHOE

Walter Scott

CAPITOLUL I

“Ei astfel flecăreau in drum spre casă. Mănându-și porcii-n turmă zgomotoasă Spre cocini. Cu de-a sila îi duceau.

Căci ghiftuiții tot mai grohăiau. ”

Din Odiseea în tălmăcirea lui Alexander Pope

În fermecătorul ținut scăldat în apele râului Don se întindea, în zilele Angliei vesele de odinioară, o pădure uriașă, care acoperea aproape în întregime frumoasele dealuri și văi dintre Sheffield și plăcutul oraș Doncaster. Rămășițele acestei păduri întinse pot fi văzute și astăzi în împrejurimile castelelor din Wentworth și din Warncliffe Park, precum și în apropiere de Rotherham. Prin locurile acestea hălăduia, zice-se, în vechime, balaurul din Wantley; pe aici s-au dat multe dintele mai înverșunate bătălii de pe vremea Războiului civil al celor două roze și tot aici au propășit, în timpuri străvechi, acele cete de haiduci neînfricați ale căror isprăvi au fost slăvite în baladele populare englezești.

Iată scena unde se desfășoară mai toate întâmplările despre care vom povesti și care au avut loc către sfârșitul domniei lui Richard I, cam pe vremea când întoarcerea sa din îndelungata-i captivitate începuse să fie mai degrabă o dorință decât un eveniment așteptat de către deznădăjduiții săi supuși. Aceștia fuseseră între timp împilați de tot felul de despqti locali. Nobilii, a căror putere crescuse peste măsură sub domnia lui Ștefan și pe care chibzuință lui Henric al II-lea abia-abia îi făcuse să se supună întrucâtva coroanei, își recăpătaseră acum pe deplin vechile privilegii, bătându-și joc de slabul amestec al Consiliului de Stat al Angliei, întărinduși castelele, sporind numărul acelora care atârnau nemijlocit de ei, prefăcându-i pe toți cei din jurul lor în vasali și străduindu-se prin toate mijloacele ce le stăteau la îndemână să se pună fiecare în parte în fruntea unor forțe menite să le asigure un rol hotărâtor în frământările naționale ce păreau să se apropie.

Starea micii nobilimi, sau a frankliu-ox, cum li se mai zicea acestor oameni care, în virtutea legilor și a spiritului constituției engleze, aveau dreptul să se socoată neatârnați față de despoții feudali, ajunsese neobișnuit de jalnică pe vremea aceea. Dacă, așa cum se întâmpla îndeobște, se puneau cumva sub ocrotirea vreunuia dintre regii mărunți din împrejurimi, dacă se învoiau să-i slujească în vreun fel palatul, sau dacă se legaju prin tratate de alianță și apărare mutuală să-l sprijine în acțiunile sale, atunci se puteau într-adevăr bucura de o liniște vremelnică, jertfindu-i însă acea neatârnare care era atât de scumpă fiecărei inimi engleze și expunându-se primejdiei sigure de a fi siliți să ia parte la orice aventură, fie ea cât de îndrăzneață, pe care ambiția i-ar fi dictat-o ocrotitorului lor. Pe de altă parte, atât de puternice și de numeroase erau mijloacele de prigoană și asuprire aflate la îndemâna marilor baroni, încât aceștia nu duceau niciodată lipsă de pretextul și rareori de voința de a hărțui și prigoni, uneori până la nimicire, pe oricare din vecinii lor mai puțini puternici care ar fi încercat să se smulgă de sub oblăduirea lor, bizuindu-se, pentru a se apăra la vreme de primejdii, pe propria lor purtare pașnică și pe legiuirile țării.

O împrejurare care tindea în mare măsură să sporească tirania nobilimii și suferințele claselor de jos își avea obârșia în urmările cuceririi țării de către ducele William de Normandia . Patru generații nu fuseseră de ajuns pentru a amesteca sângele învrăjbit al normanzilor și al anglosaxonilor și nici pentru a uni, printr-un grai comun și prin aceleași interese, două seminții dușmane, dintre care una mai încerca și acum mândria triumfului, în vreme ce cealaltă gemea sub umilințele înfrângerii. în urma bătăliei de la Hastings puterea încăpuse întreagă pe mâinile nobilimii normande și, precum ne încredințează hrisoavele, mâinile acestea n-au fost câtuși de puțin cumpătate în folosirea ei.

Întreaga seminție a principilor și a nobililor saxoni – fără excepții, sau cu prea puține – a fost stârpită sau dezmoștenită, iar numărul celor cărora li s-a mai îngăduit să aibă pământ în țara strămoșilor lor, fie chiar ca proprietari de rangul al doilea sau de un rang și mai mic, era de asemenea foarte neînsemnat. Politica regilor a urmărit vreme îndelungată să slăbească, prin toate mijloacele, legale sau ilegale, puterea acelei părți a populației care era socotită, pe bună dreptate, purtătoarea t-elor mai înverșunate simțăminte de ură împotriva învingătorului. Toți monarhii de viță normandă arătau cea mai fățișă părtinire supușilor normanzi; legile asupra vânatului și multe altele, deopotrivă de străine de spiritul mult mai blând și mai liber al legiuirilor saxone, fuseseră atârnate de grumajii locuitorilor înrobiți, anume parcă pentru a spori greutatea lanțurilor feudale ce-i împovărau. Singura limbă folosită la curte, ca și în castelele marilor seniori, unde erau maimuțărite pompa și ceremonialul curții, era franco-normanda. La judecăți, dezbaterile și hotărârile erau rostite în aceeași limbă. Pe scurt, franceza era graiul onoarei, al cavalerismului și chiar al justiției, în vreme ce anglosaxona, mult mai bărbătească și mai grăitoare, era lăsată pe seama țăranilor și a slugilor, care nu cuno.șteau altă limbă. Cu toate acestea, relațiile pe care cei ce stăpâneau pământul erau nevoiți să le aibă cu ființele de rând și asuprite care-l lucrau au dus, treptat, la formarea unui dialect, amestec de franceză și anglo-saxonă, în care se puteau înțelege unii pe alții. Din această nevoie s-a născut cu încetul limba engleză de astăzi, în țesătura căreia graiul învingătorilor și cel al învinșilor s-au împletit atât de armonios și care, de atunci încoace, s-a îmbogățit atât de mult prin împrumuturile făcute din limbile clasice și din cele vorbite de popoarele din sudul Europei. Am socotit de cuviință să aduc această stare de lucruri la cunoștința cititorului, care ar putea să uite că, deși existența anglo-saxonilor ca un popor aparte după domnia lui William al II-lea nu a fost vădită de nici un mare eveniment istoric – fie el război sau răscoală – adâncile deosebiri naționale dintre ei și învingătorii lor s-au menținut și, laolaltă cu amintirea măreției lor de odinioară și a umilinței lor prezente, au făcut ca până în vremea domniei lui Eduard al III-lea rănile pricinuite de cucerirea normandă să rămână deschise și ca între coborâtorii normanzilor victorioși și cei ai saxonilor înfrânți să dăinuie un hotar despărțitor.

Soarele scăpata deasupra unuia din luminișurile înverzite ale pădurii despre care am pomenit la începutul acestui capitol. Sute de stejari rămuroși, cu coroane mari și trunchiuri îndesate, care fuseseră, poate, martori ai marșului triumfal al legiunilor romane, își întindeau brațele noduroase deasupra covorului gros al unei încântătoare pajiști; ici-colo ei își împleteau atât de strâns ramurile cu cele ale fagilor și ale altor copaci, încât nu lăsau să treacă prin ele razele piezișe ale asfințitului; în alte părți creșteau răzlețiți, alcătuind acele cărări lungi în păienjenișul cărora ochiului îi place să rătăcească, în vreme ce închipuirea vede în ele un drum către priveliști și mai sălbatice de singurătate silhuie. Ici-colo, razele purpurii ale soarelui aruncau o lumină zdrențuită și palidă, ce se agăța de crengile ciuntite și de trunchiurile năpădite de mușchi ale copacilor, sau smulgeau fâșii strălucitoare pajiștilor către care-și croiau drum. Un tăpșan întins, aflat în mijlocul rari știi acesteia, părea să fi fost locul unde se săvârșea odinioară ritualul druizilor, căci pe culmea unui delușor prea rotund pentru a putea fi socotit drept operă a naturii se mai vedeau și-acum rămășițele unui cerc de bolovani uriași. Șapte dintre ei se înălțau către cer, iar ceilalți fuseseră smulși din locurile lor, pesemne datorită zelului vreunui proaspăt convertit la creștinism, și zăceau acum unii răsturnați lângă vechea lor groapă, alții pe povârnișul delușorului.

Un singur bolovan se prăvălise până jos și, zăgăzuind apa unui pârâiaș care șerpuia domol la poalele dealului, dădea, prin stavila ce-i punea în cale, un glas șopotitor pârâiașului, altminteri pașnic și tăcut.

Această priveliște era întregită de două făpturi omenești, părtașe prin îmbrăcămintea și înfățișarea lor la sălbăticia proprie pădurilor din părțile apusene ale ținutului York în acele vremi îndepărtate. Cel mai vârstnic dintre ei era cumplit la înfățișare, aproape fioros. îmbrăcămintea pe care o purta era neînchipuit de simplă: un fel de suman cu mâneci, strâns pe trup și croit din pielea unei jivine, argăsită cu blană cu tot, dar care se rosese în atâtea locuri, încât cu greu mai puteai desluși din smocurile rămase cărei sălbăticiuni îi aparținuse. Straiul acesta primitiv îi acoperea trupul de la gât până la genunchi și ținea loc de orice altă îmbrăcăminte; avea o singură deschizătură, la gât, nu mai mare decât scăfârlia, ceea ce însemna că omul și-o îmbrăca trecându-și-o peste cap și peste umeri, cum se îmbracă în zilele noastre o cămașă, sau, în vechime, o armură. Un soi de sandale, legate cu niște curelușe din piele de mistreț, îi apărau tălpile, iar picioarele până deasupra pulpelor îi erau înfășurate în fâșii de piele subțire; genunchii însă erau goi, ca la muntenii din Scoția. Pentru ca sumanul să-i fie și mai lipit de trup, și-l încinsese la mijloc cu un brâu lat de piele, încheiat cu o copcă de aramă; de o parte a brâului atârna un fel de traistă, iar de cealaltă, un corn de berbec, cu o despicătură prin care se putea sufla. în același brâu era înfipt unul din acele cuțite lungi, late și ascuțite, cu două tăișuri și cu mânerul din corn de cerb, pe care le meștereau oamenii de prin partea locului și care erau cunoscute încă pe vremea aceea sub numele de “cuțite de Sheffield”. Omul era în capul gol, ocrotit doar de părul lui des, ale cărui plete încâlcite și pârlite de soare aveau nuanța de un roșu-închis a ruginii, spre deosebire de barba ce-i acoperea obrajii și care era mai degrabă galbenă sau chihlimbarie. Mai rămâne o parte a îmbrăcămintei omului pe care totuși e cu neputință s-o trecem cu vederea; un belciug de aramă, asemănător cu o zgardă, dar fără nici o deschizătură, turnat parcă pe gâtul omului și îndeajuns de larg ca sănu-l împiedice să răsufle, dar destul de strâns ca să nu poată fi scos decât cu ajutorul unei pile. Pe această zgardă bizară era gravată, cu litere saxone, următoarea inscripție:

“Gurth, feciorul lui Beowulph, este robul din născare al lui Cedric de Rotherwood”.

Alături de porcar, căci aceasta era îndeletnicirea lui Gurth, ședea pe unul din monumentele prăbușite ale druizilor un om care părea să fie cu vreo zece ani mai tânăr ca el și a cărui îmbrăcăminte, deși se asemăna la croială cu aceea a tovarășului său, era făcută din materiale mai bune și avea o înfățișare și mai ciudată. Jiletca pe care o purta fusese vopsită în purpuriu strălucitor, și cineva încercase pesemne să zugrăvească pe ea niște podoabe fistichii, în fel de fel de culori. In afară de jiletcă, mai purta un soi de mantie scurtă, care abia-i ajungea până la jumătatea coapsei și, deși croită dintr-un postav roșu învarstat cu galben, era destul de soioasă. Și-o putea trece lesne de pe un umăr pe celălalt sau la o adică să și-o înfășoare pe trup, fiind pe cât de scurtă, pe atât de largă, încât părea din pricina asta un veșmânt neobișnuit de ciudat. în jurul brațelor avea niște brățări subțiri de argint, iar la gât un colan din același metal, cu următoarea inscripție:

“Wamba, feciorul lui Witless, este șerbul lui Cedric de Rotherwood”. Era încălțat cu același fel de sandale ca și tovarășul său, dar picioarele nu-i erau înfășurate în fâșii de piele, ci în niște obiele, una roșie, iar cealaltă galbenă. Pe cap purta o tichie, de care atârnau o sumedenie de zurgălăi, cam de mărimea celor prinși la gâtul șoimilor, și care sunau când își întorcea capul într-o parte sau alta; și cum rareori i se întâmpla să stea locului mai mult de câteva clipe, clinchetul acesta era aproape neîntrerupt. Tichia era tivită cu o fâșie aspră de piele, zimțată în partea de sus ca o coroniță, de sub care răzbătea un săculeț lung, ce-i cădea pe umăr întocmai ca o bonetă de noapte demodată, ca o pungă, sau ca o chivără de husar. De această parte a tichiei erau atârnați zurgălăii, care, laolaltă cu forma tichiei și cu expresia pe jumătate năucă, pe jumătate șireată a feței sale, arătau îndeajuns de limpede că omul făcea parte din breasla măscăricilor sau bufonilor crescuți în casele celor cu dare de mâ-l nă, în scopul de a alunga plictisul ceasurilor de lâncezeală pe care aceștia erau siliți să le petreacă între patru pereți.

Ca și tovarășul său, purta la brâu o traistă, dar n-avea nici corn, nici cuțit, fiind pesemne socotit că unuia din tagma lui ar fi fost primejdios să i se încredințeze unelte ascuțite. în loc de asemenea obiecte, era înzestrat cu o sabie de lemn, leit cu acele spade cu care arlechinii își săvârșesc minunile de vitejie pe scenele teatrelor din zilele noastre.

Înfățișarea acestor doi oameni nu era mai puțin bizară decât îmbrăcămintea și ținuta lor. Robul avea o mutră posomorâtă și jalnică, stătea încovoiat, cu privirea plină de o adâncă deznădejde, care ar fi putut trece drept apatie dacă focul ce scapără din când în când în ochii lui înroșiți n-ar fi arătat că acolo, sub spuza mohorelii, mocnea dorul de răzbunare al unui om care-și dădea seama, că-i asuprit. Pe de altă parte, înfățișarea lui Wamba vădea, ca la mai toți oamenii din breasla lui,.un fel de curiozitate distrată și un neastâmpăr ce nu-i îngăduia nici o clipă de răgaz; în același timp se vedea că era cât se poate de mândru de starea lui și de întreaga sa înfățișare. Convorbirea dintre acești doi oameni avea loc în anglo-saxonă, limbă care, după cum am mai arătat, era vorbită îndeobște de clasele de jos, cu excepția soldaților normanzi și a slugilor marilor seniori feudali. Dacă însă am reda convorbirea lor în original, mai mult ca sigur că cititorul de astăi n-ar pricepe mare lucru, ața încât, spre a fi mai limpede, ne îngăduim a-i pune la îndemână următoarea tălmăcire:

Blestemul sfântului Withold cadă asupra porcilor ăstora afurisiți! spuse porcarul după ce suflă cu putere din corn, pentru a-și strânge turma împrăștiată.

Aceasta, răspunzând la chemarea lui cu sunete la fel de melodioase, nu se grăbi totuși să lase baltă belșugul de ghindă și jir cu care se ospăta și nici să părăsească malurile mlăștinoase ale pârâiașului, unde o parte din porci, pe jumătate îngropați în noroi, zăceau în tihnă, cu totul nepăsători la glasul paznicului lor.

Blestemul sfântului Withold cadă asupra lor și asupră-mi! adăugă Gurth. Să nu-mi spui mie pe nume dacă lupul cu două picioare n-o să înhațe până seara niscaiva dintre ei. Hai, Fangs, vino-ncoace, Fangs! zbieră el cât îl ținea gura, adresându-se unui câine jigărit, cu înfățișare de lup, un fel de copoi jumătate buldog, jumătate ogar – care alerga șchiopătând, ca și cum ar fi vrut să-și ajute stăpânul să adune laolaltă porcii neascultători; de fapt, însă, nepricepând semnele stăpânului și neștiind ce i se cerea, sau poate chiar cu bună-știință, câinele nu tăcea decât să-i fugărească de colo până colo, încurcând astfel și mai mult ițele pe care părea că-i dornic să le descurce. Smulge-i-ar Diavolul colții! izbucni Gurth. Blestemat fie pădurarul care taie ghearele din față ale câinilor noștri, de-i face neputincioși! Ascultă, Wamba, dacă ai sânge de om în vine, scoa-lă-te și dă-mi o mână de ajutor; du-te în partea ailaltă a dealului; de-acolo îi poți mâna lesne, ca pe niște mielușei nevinovați, fiindcă au să aibă vântul în față.

Așa o fi, zise Wamba, fără să se clintească. Mi-am întrebat picioarele ce părere au și mi-au răspuns amândouă că dacă mi-aș tăvăli frumoasele straie prin băltoacele alea, aș săvârși o faptă neprietenoasă împotriva persoanei mele suverane și împotriva veșmintelor regale pe care le port. Iată de ce, Gurth, te sfătuiesc să-l chemi înapoi pe Fangs și să-ți lași turma în voia soartei; au să dea peste ea niscaiva cete de oșteni, de haiduci sau de pelerini, așa că până mâine dimineață cu siguranță că porcii au să se prefacă în normanzi, spre marea ta bucurie și mulțumire!

– Porcii mei să se prefacă în normanzi, spre mulțumirea mea! îngână Gurth.
– Ce vrei să spui, Wamba? Nu pricep. Sunt prea slab de minte și prea tulburat ca să pot dezlega cimilituri de astea.

Păi cum se numesc jivinele alea care grohăie și aleargă pe patru picioare? întrebă Wamba.

Porci, nătărăule, porci! răspunse porcarul. Până-și un zevzec știe asta.

Păi porci e un cuvânt neaoș saxon, zise măscăriciul. Dar cum se numește purceaua când e belită, hăcuită și atârnată de călcâie, ca un trădător?

Șuncă, răspunse porcarul.

Mă bucur că până și un zevzec știe asta! spuse Wamba. Fii bine, vorba șuncă es, după părerea mea. franco-normandă get-beget, așa încât, când animalul e în viață și-i pus sub paza unui rob saxon, poartă numele saxon, dar ajunge normand și se numește șuncăde îndată ce e adus în castel pentru ospă-tarea nobililor. Ce părere ai despre asta, prietene Gurth?

Adevăr grăit-ai, prietene Wamba, măcar că nu știu cum de-a pătruns adevărul ăsta în scăfârlia ta neghioabă!

Și am să-ți mai spun ceva, urmă Wamba pe același ton. Uite-l bunăoară pe bătrânul nostru jude Boulean; el își păstrează numele saxon atâta vreme cât e dus la pășune de niște șerbi de teapa ta, dar devine Boeuf, vasăzică un franțuz viteaz și bătăios, de îndată ce nimerește înaintea cinstitelor falei menite să-l mestece. Jupan Vițeludevine la rându-i Monsieur de Veaum același chip: el este saxon câtă vreme îl îngrijim noi, dar i se dă un nume normand când ajunge pe masa stăpânilor.

Pe sfântul Dunstan! rosti Gurth. Din păcate, tot ce spui tu e adevărat. Nu ne-a mai rămas decât aerul pe care-l tragem în piept, măcar că și pe ăsta ni l-au lăsat, pare-se, după multe șovăieli, gândindu-se că altminteri n-am fi în stare să mai purtăm povara ce ne-au pus-o pe umeri. Tot ce-i mai bun și mai gras e pentru masa lor; fetele cele mai frumoase sunt pentru paturile lor; cei mai vrednici și mai viteji bărbați sunt trimiși ca ostași în armatele stăpânilor străini, ca să albească cu oasele lor pământul unor țări depărtate, în așa fel încât aici să nu rămână decât puțini aceia care ar voi sau ar fi în stare a-l apăra pe nefericitul saxon. Domnul să-l binecuvânteze pe stăpânul nostru Cedric! S-a ridicat de unul singur, bărbătește, dar Reginald Front-deBoeuf în carne și oase o să vină curând în țară și-o să vezi cu cât de puțin o să se-aleagă Cedric după atâta osteneală. Hai, hai! strigă el deodată. Așa, așa! Bravo, Fangs! Acum îi ai pe toți în fața ta, adu-i frumușel încoace, băiatule!

Gurth, zise măscăriciul, știu că mă crezi smintit, altminteri nu te-ai pripi să-ți dai în vileag gândurile. Ar fi de ajuns să aduc la cunoștința lui Reginald Front-de-Boeuf, ori a lui Philip de Malvoisin un singur cuvințel din cele pe care le-ai rostit împotriva normanzilor, ca să-ți pierzi slujba de porcar, și lumea te-ar vedea legănându-te de creanga unuia din copacii ăștia, ca o sperietoare pentru toți cei ce cârtesc împotriva stăpânirii.

Câine! mormăi Gurth. Nădăjduiesc că n-ai să mă vinzi după ce m-ai împins să-mi dau drumul la gură!

Să te vând? răspunse măscăriciul. Nici prin gând nu-mi trece! Numai un înțelept ar fi în stare de așa ceva. Un nebun n-ar putea chibzui atât de bine nici pe jumătate. Dar mai domol cu vorba, parcă se apropie niște oameni, adăugă el, trăgând cu urechea la tropotele de cai care se auziră în aceeași clipă.

Ce ne pasă nouă? zise Gurth, care izbutise în sfârșit să-și adune turma și, cu ajutorul lui Fangs, mâna porcii la vale, pe una din acele poteci lungi și întunecoase pe care ne-am străduit să le descriem.

Nu, vreau neapărat să văd cine-s călăreții! răspunse Wamba. Cine știe, poate c-or fi venind din țara zânelor, cu o solie din partea rigăi Oberon.

Lua-te-ar naiba! izbucni porcarul. Cum îți mai arde a vorbi despre asemenea lucruri, când la o poștă de noi bântuie o furtună cumplită, cu tunete și trăsnete? Ian ascultă cum bubuie tunetul! în viața mea n-am văzut ploaie de vară ca asta, cu stropi așa de mari! Cu toate că nu se simte nici o adiere de vânt, stejarii gem și trosnesc din ramuri de parc-ar vesti vijelia. Știu că, dacă vrei, ești în stare să fii înțelept. Crede-mă și pe mine o dată, și hai să mergem acasă înainte să se întețească furtuna, căci are să fie o noapte înfricoșătoare. Wamba se lăsă înduplecat de acest argument puternic și-și urmă prietenul. Gurth porni la drum după ce apucă un toiag lung și noduros care zăcea pe iarbă alături de el. Acest nou Eumeu pășea grăbit prin luminișul pădurii, mânând înaintea lui, cu ajutorul lui Fangs, întreaga turmă grohăitoare ce-o avea în pază.

continuarea o descarcati gratuit de aici…adăugat link nou