Patul lui Procust
Aa
C a m i l P e t r e s c u
Patul lui Procust
I
Mustrările d-tale sunt fără utilitate, ca mînia cuiva care bate la ușa vecină închisă, în loc de aceea pe care o caută, dar și în scrisoarea trecută, ca și acum aproape, mi-a slăbit vointa de a face efortul unei explicatii gîndul că și lămuririle sunt de obicei zadarnice. ¹
Veneam în ziua aceea cu bratul plin cu flori ... Nu mă așteptase ... Nu dorisem decît să retrăiesc o clipă ... ceva din trecut și mă supuneam acestui demers cum primești un singur pahar de vin, știind că mai multe nu ai putea suporta. Dar servitorul mi-a remis un bilet cînd am sunat. Un plic odios, de un albastru pal, aproape alb. Parcă un gînd otrăvit mi s-a împrăștiat în sînge și mi-a uscat pielea. Nu știam ce să răspund, nici n-am citit biletul, pentru că acum continutul lui mi-era indiferent. Altă-dată mă adînceam în cercetarea motivelor, cum ai căuta izvorul apei neregulat subterane într-o grotă. Mi-era acum numai o milă imensă de bucuria mea și de florile pe care le aveam în brate. Am regretat pe urmă brusc că am dat drumul trăsăturii – din superstitie – căci eram atît de obosită, că nu mai puteam merge pe jos, și parcă din senin am început să sufăr în tot corpul cum revin durerile dacă a trecut prea repede anastezicul. Mă strîngeau pantofii, mi se lipeau nădușite, de-a lungul picioarelor, jartierele. Nu știu de ce mi-a fost rușine să mă vadă servitoarea că aduce flori neprimite acsă și asta era fără temei, pentru că de obicei îmi cumpăr singură flori, pe care le aduc și le risipesc în vasele smăltuite. Dar gîndirea mi-era atît de dezorientată și mă puteam folosi de o logică jignită tot atît de putin cît te poti sprijini pe un picior bandajat. Încruntasem sprîncenele ca să nu-mi dea lacrimile și regretam stupid pe un singur ton, cum, îti aduci aminte cînd ai fost la noi la vie, cînta neîntrerupt din fluier, aceeași măsură nebunul care se întorcea cu vacile. De ce a făcut asta ? Singur m-a chemat și eu am venit să fac un lucru drăgut, nerefuzînd să retrăim o oră dintr-un trecut atît de plin de bucurii neclasate încă.
Acasă l-am găsit pe D. stînd pe divan și citind. Socot însă că a luat cartea în mînă numai cînd mi-a auzit pașii în vestibul. M-a scos din sărite și cred că în privire îmi apăruse, ca un cîine la poarta ogrăzii, toată indignarea de care eram capabilă. Mi-a fost însă milă de el ... Era palid, mai urît ca de obicei, cu ochii tulburi și gura informă, uscată ca o smochină. Aș fi vrut să-i pun din nou în vedere că nu trebuie să intre și să rămînă la mine cînd nu sunt acasă, dar mi s-a părut că mînia mea i-ar sfărîma nervii, că l-ar deprima ca o insultă nemeritată. De aceea am zîmbit oportun și i-am dat mîna ... Mi-a sărutat-o intimidat și a căutat să-mi definească parfumul. Întîia oară mă parfumasem din nou – tot din superstitie – cu parfumul care făcea parte din vechea mea dragoste, ca mirosul dintr-o grădină.
Pe urmă a întrebat stîngaci și penibil: „Te superi că te-am așteptat ?” Întrebarea lui, care nu avea decît un răspuns, m-a crispat din nou, m-a enervat mai mult decît așteptarea însăși și n-am răspuns. Firește că oricare altul ar fi plecat imediat, jignit, el
download word...adăugat link nou