Zece negri mititei

Zece negri mititei

Capitolul întâi

I

În colțul unui compartiment de clasa întâi pentru fumători, judecătorul Wargrave, de curând retras din magistratură, urmărea cu interes, pufăind dintr-o țigară de foi, știrile politice din ziarul "Times".

Lăsă ziarul și privi pe fereastră. Treceau prin Somerset. Se uită la ceas — încă două ore de mers.

Revăzu în minte tot ce citise în ziare despre Insula Negrului: o cumpărase mai întâi un milionar american nebun după iahting, care construise pe această insuliță din preajma Devonului o casă modernă și luxoasă. Cum însă cea de a treia soție a milionarului american nu suporta marea, casa și insula fuseseră puse în vânzare. Ziarele publicaseră o vreme ofertele cele mai avantajoase. Și pe urmă, prima informație, de data asta exactă: insula a fost cumpărată de un oarecare domn Owen. Și deodată rubricile de scandal lansară zvonurile: Insula Negrului fusese de fapt cumpărată de Miss Gabrielle Turl, steaua de cinema de la Hollywood, care dorea să stea acolo câteva luni departe de orice publicitate. Revista "Busy bee" sugerase că s-ar putea ca acolo să locuiască familia regală. "Merryweather" aflase că insula urma să găzduiască o tânără pereche în luna de miere — tânărul lord L. cedase, în sfârșit, în fața lui Cupidon. "Jonas" știa cu certitudine că fusese cumpărată de Amiralitate pentru efectuarea unor experiențe ultrasecrete.

Categoric, Insula Negrului era un subiect de senzație!

Judecătorul Wargrave scoase din buzunar o scrisoare cu un scris foarte greu de descifrat, în care doar unele cuvinte apăreau ici și colo neașteptat de clar:

Dragul meu Lawrence... atâția ani de când n-am mai auzit nimic de dumneata... trebuie să vii pe Insula Negrului... locul cel mai încântător... atât de multe de discutat... zilele de altădată... plajă însorită... trenul de 12,40 din gara Paddington...

ești așteptat la Qakbridge... și corespondenta semna cu o înfloritură A dumitale, Constance Culmington.

Judecătorul Wargrave încercă să-și amintească data exactă când o văzuse pentru ultima oară pe Lady Constance Culmington. Trebuie să fi fost acum șapte — ba nu, opt ani. Lady Constance pleca atunci spre țărmurile însorite ale Italiei să facă plajă, să fie una cu Natura și cu contadini-i. Auzise pe urmă că pornise spre Siria, unde-și propunea de asemenea să facă plajă și să fie una cu Natura și cu beduinii.

Constance Culmington, gândi, era exact tipul de femeie care să cumpere o insulă și să se înconjoare de mister. Mulțumit de o asemenea logică, judecătorul Wargrave începu să moțăie...

Și în curând adormi.

II

Într-un compartiment de clasa a treia, în care mai erau cinci călători, Vera

Claythorne își lăsă capul pe spate și închise ochii. Ce cald e în tren! O să fie frumos la mare! Într-adevăr, a fost un noroc că a găsit slujba asta. În vacanță e mult mai greu să obții un post de secretară — aproape totdeauna e vorba de însoțit un cârd de copii.

Nici agenția nu avea prea mari speranțe. Când deodată, sosise scrisoarea:

Mi-ați fost recomandată de Agenția "Femeile îndemânatice". După câte am înțeles, sunteți cunoscută personal acolo. Sunt de acord cu salariul pe care-l cereți și aștept să vă luați postul în primire la 8 august. Trenul cel mai indicat este cel de 12,40 din Paddington; veți fi așteptată în gară la Oakbridge. În plic aveți cinci lire pentru cheltuieli.

Cu multă simpatie, Una Nancy Owen

Iar sus, în colț, adresa cu litere de tipar:

Insula Negrului. Sticklehaven, Devon...

Insula Negrului! În ultima vreme ziarele nu vorbiseră decât despre asta! Tot felul de aluzii și zvonuri fantastice. Deși cele mai multe erau probabil false. Dar casa fusese fără îndoială construită de un milionar și se spune că reprezintă ultima expresie în materie de lux...

Obosită după un semestru istovitor de școală, Vera Claythorne își spuse: "Nu e nici o afacere să fii profesoară de sport la o școală de mâna a treia... Dacă aș putea să găsesc o slujbă la o școală mai ca lumea."

Un fior rece îi trecu prin inimă: "La urma urmei, bine că am și atât. Lumea nu-i vede cu ochi buni pe cei care au avut de-a face cu justiția — chiar dacă n-am fost găsită vinovată."

Fusese chiar felicitată pentru curajul și prezența ei de spirit. Dar, de fapt, la ce te puteai aștepta de la o anchetă? Doamna Hamilton însăși se purtase mai mult decât amabil — numai Hugo — dar nu voia să se gândească la Hugo.

Deodată, în ciuda căldurii din compartiment, începu să tremure: mai bine nu s-ar fi dus la mare! O imagine clară îi apăru în minte. Capul lui Cyril, săltând în sus și în jos, plutind spre stâncă... sus — jos, sus — jos... Și ea însăși, înotând spre el cu mișcări ușoare, experimentate — tăindu-și drum prin apă, dar fiind, vai, sigură că nu va mai ajunge la timp...

Marea — albastrul ei cald, adânc — diminețile pe nisip — Hugo — Hugo care ia spus că o iubește...

Nu trebuie să se gândească la Hugo...

Deschise ochii și privi încruntată la bărbatul care ședea în fața ei. Înalt, cu fața arămie, cu ochii de culoare deschisă, foarte apropiați, cu o gură arogantă, aproape crudă.

Își spuse în gând: "Cred că a călătorit mult și fac prinsoare că a văzut destule lucruri interesante."

download carte..