Ursul pacalit de vulpe de Ion Creanga (varianta adaptata) Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă duă hrană și nu găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului și se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare. Șezând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de pește. Atunci ea ridică puțin capul și, uit…
Arată tot textul (3.984 de caractere)
Ursul pacalit de vulpe de Ion Creanga (varianta adaptata)
Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă duă hrană și nu găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului și se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.
Șezând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de pește. Atunci ea ridică puțin capul și, uitându-se la vale, în lungul drumului, zărește venind un car tras de boi.
– Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o așteptam eu. Și îndată iese de sub tufă și se lungește în mijlocul drumului, ca și cum ar fi fost moartă.
Carul apropiindu-se de vulpe, țăranul ce mâna boii o vede și, crezând că-i moartă cu adevărat, striga la boi: -Aho! Aho! Boii se opresc. Țăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape și, văzând că nici nu sufla, zice: -Bre! da cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti! ce frumoasă cațaveică am sa fac nevestei mele din blana istui vulpoi! Zicând așa, apucă vulpea de după cap și, târând-o până la car, se opintește și o aruncă deasupra peștelui. Apoi striga la boi: „-Hăis! Joian, cea! Bourean”. Boii pornesc.
Țăranul mergea pe lângă boi și-i tot îndemna să meargă mai iute, ca să ajunga degrabă acasă și să ia pielea vulpii.
Însă, cum au pornit boii, vulpea a și început cu picioarele a împinge peștele din car jos. Țăranul mâna, carul scârțaia, și peștele din car cădea.
Dupa ce hoața de vulpe a aruncat o mulțime de pește pe drum, bine…! sare și ea din car și, cu mare graba, începe a strange peștele de pe drum. Dupa ce l-a strans grămadă, îl ia, îl duce la vizuina sa și începe a mânca, ca tare-i mai era foame!
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.
– Bună masă, cumatră! Tii!!! da ce mai de pește ai! Dă-mi și mie, ca taa…re mi-i poftă!
– Ia mai pune-ți pofta-n cuiu, cumetre, ca doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ți-i așa de poftă, du-te și-ți moaie coada-n baltă, ca mine, și-i avea pește să mănânci.
– Învață-mă, te rog, cumătră, că eu nu știu cum se prinde peștele.
Atunci vulpea rânji dinții și zise: Alei, cumetre! da nu știi că nevoia te duce pe unde nu-ți e voia și te-nvață ce nici gândești? Ascultă, cumetre: vrei să mănânci pește? Du-te diseară la băltoaca cea din marginea pădurei, vâră-ți coada-n apă și stai pe loc, fără să te miști, până despre ziuă; atunci smuncește vârtos spre mal și ai să scoți o mulțime de pește, poate îndoit și-ntreit de cât am scos eu.
Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaca din marginea pădurei și-și vârâ-n apă toată coada!
În acea noapte începuse a bate un vânt rece, de îngheța limba-n gură și chiar cenușa de sub foc. Îngheață zdravăn și apa din băltoaca, și prinde coada ursului ca într-un clește. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozii și de frig, smucește o dată din toată puterea. Și, sărmanul urs, în loc să scoata pește, rămâne făr’ de coadă!
Începe el acum a mormăi cumplit și-a sări în sus de durere; și-nciudat pe vulpe ca l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar șireata vulpe știe cum să se ferească de mănia ursului. Ea ieșise din bizunie și se vărăse în scorbura unui copac din apropiere; și cănd văzu pe urs c vine făr’ de coadă, începu a striga:
– Hei cumetre! Dar ți-au mâncat peștii coada, ori ai fost prea lacom și-ai vrut să nu mai rămâie pești în baltă?
Ursul, auzind că încă-l mai ia și în ras, se înciudează și mai tare și se repede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig și începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, și să-i deie de cheltuială… Dar când apucă ursul de piciorul vulpei, ea striga: „Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, ca tragi de copac…” Iar când anina cârligul de copac, ea striga: „Văleu, cumetre! nu trage, că-mi rupi piciorul!”
În zadar s-a necăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Și iaca așa a rămas ursul păcălit de vulpe!
