Minerva se dezlănțuie

Minerva se dezlănțuie de Rodica Ojog Brașoveanu

Capitolul I

Stupefacție

Bărbatul își lăsă trupul să se odihnească pe firul apei. Ochii i se îmbătară de atâta cer. Apoi își încordă brațele începând să înoate fără zgomot. Mișcări lungi și line. Pe mușchii puternici apa se fărâmița în boabe limpezi. Se apropie de mal. Locul era ciudat și pustiu. O salcie își clătea părul în undele râului. Mai încolo, creșteau tufișuri sălbatice cu poame roșii, ca niște cercei. Omul privi în jur scormonind cu ochi neliniștiți malul și dispăru printre tufele de bozie. După câteva minute coborî poteca spre șosea. Haina de călugăr ascundea silueta viguroasă cu umeri de atlet. Se opri în fața stâlpului consultând îndelung tăblițele indicatoare. Își potrivi desaga pe umeri și căutând marginea drumului se îndepărtă cu pași mari.

Va ajunge abia spre seară la Peștera Sihastrului. În mâneca anteriului, în loc de mătănii ascundea un stilet lung.

— Cică alea de la Roma seamănă cu japițele noastre.

— Cine? întrebă distrat Plămădeală.

Mâinile îi tremurau de nerăbdare. Frate-său își încruntă sprâncenele:

— Auzi vorbă! Cine! Fetițele din Piața Spaniei! Nu merită să te arunci. În schimb la Paris... Duse degetele ciorchine la buze: Durere! Midinete, curățele, nostimioare...

Să-mi trimiți o ilustrată sexy!

Desenă cu mâinile în aer o siluetă de femeie insistând pe anumite curburi:

— Asta mă interesează în primul rând. Reține! O expediezi pe adresa institutului, fără plic. Moare Popovici de la Personal...

Plămădeală râse. Nevastă-sa intră în odaie și celălalt amuți.

— Sunt neliniștită. Nu știu de ce sunt atât de neliniștită. Îi căută privirea: Să ai grijă.

Șoseaua se așternea monotonă:

"Deseară ajung la graniță. Mâine Ungaria și poimâine Iugoslavia... Da, miercuri sunt la Veneția. Ochii îi străluciră: Veneția! Gran-Canale... Puntea suspinelor... Palatul Dogilor..."

Se înșela. N-avea să vadă Piața San-Marco. La câțiva kilometri de frontieră, lângă Peștera Sihastrului va trăi cea mai îngrozitoare aventură din viața sa.

Rudy Negreanu cercetă peronul. O gară mică, cenușie, cu lume puțină, nelipsitele mușcate și un ceas rotund agățat la intrare. Coborî amețit de lumina puternică. O fetiță desculță, în rochiță de barhet, îl opri întrebând timid:

— Doriți o cameră?

Strângea cu degetele de la picioare nisip, lăsându-l să scape în șuvițe subțiri.

Rudy Negreanu zâmbi bătând-o ușor pe obraz. Se apropie de chioșcul cu răcoritoare și ceru un sirop. Chipul vânzătoarei nu se vedea. Apăru doar o mână udă cu un inel ieftin de argint care luă banii.

Peste 48 de ore, la Peștera Sihastrului, o altă mână desprinsă parcă de trup îi va strecura cianură în paharul de pe noptieră.

Mercedesul cu număr străin frână brusc. O țigancă zveltă coborî. Zâmbi omului de la volan arătându-și dinții strălucitori. Mașina demară dispărând printre serpentine.

Femeia își scutură fustele înflorate și-și potrivi basmaua peste lațele împletite subțire.

Privi în jur și apucând pe un drumeag se înfundă în pădure.

Știa să zică în ghioc, în bobi și în aburi de cafea. Trecutul... Viitorul... Drama de la Peștera Sihastrului n-o prevăzuse. Ceva însă o chema acolo.

Iliescu aruncă revista și oftă ostentativ:

— Greu ne mai mișcăm!

Un zâmbet, o încuviințare din partea celuilalt și discuția s-ar fi însăilat indiferentă, împingând timpul din urmă. Dar Iliescu tăcea cu ochii întorși undeva înăuntru.

Locomotiva trăgea din greu, gâfâind. Fiecare învârtitură de roată îi apropia de destin. Unul din ei va muri la Peștera Sihastrului. Celălalt nu va fi străin de crimă.

Femeia întinse leneșă mâna și aprinse veioza. Alain Mathieu privi brațul rotund, ușor bronzat.

"Are încheieturi fine, de marchiză. E cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o în viața mea".

O trase lângă el. Îi auzi șoapta caldă îngropată în subțioară.

— O să-mi fie greu fără tine. Două săptămâni...

— Trec repede, ai să vezi.

— Mă iubești?

— Draga mea...

— Cât mă iubești?

— Cât marea.

— Atunci rămâi.

Îl privi cu un surâs cuminte. Surâsul ei... Surâsul care-i aduce lacrimi.

— Două săptămâni, iubito, atât! Când mă întorc...

Nu se va mai întoarce niciodată. În noaptea de 21 iulie, Alain Mathieu va muri înjunghiat. La Peștera Sihastrului.

Inginerul Gogu Vasilescu apăsă pe accelerator. Mașina se cambră și țâșni ca o săgeată pe șoseaua pustie.

"Încă două sute de kilometri... În două ceasuri, poate un ceas și jumătate, sunt acolo."

Peste 36 de ore va fi împușcat. Acolo, la Peștera Sihastrului.

Ecaterina Stănescu lăsă jos valiza din piele galbenă și își duse mâna la ochi căutând în lungul șoselei. Autobuzul venea din jumătate în jumătate de oră. Scoase o revistă din sacul de voiaj și, sprijinindu-și spatele de balustradă, suspină ușor. Pe lângă ea trecu căpitanul Atanasiu privind-o indiferent. Avea o siluetă ușoară cu ceva țeapănîn mersși în mișcarea umerilor.

Nu se cunoșteau. Peste câteva ore se vor întâlni la Peștera Sihastrului într-o luptă surdă.

Autobuzul arhiplin urca panta scrâșnind din toate încheieturile. Ionică Panait se uită strâmb la femeia care-i înghesuia în pântece desaga și coșul cu rațe. Scoase batista ștergându-și obrazul asudat.

Gestul anticipa o altă mișcare. Scena marii surprize de la Peștera Sihastrului.

Marioara Țâmpoc, deșirată, cu un geamantan de carton în mână își trecu palma nădușită peste obrazul lipsit de farmec.

Traversă șoseaua fredonând bine dispusă. Nu știa că în curând, la Peștera Sihastrului, va fi una dintre primele victime.

Peștera Sihastrului... Ziduri albe, line, cu viniete înfipte în pântecul văruit.

Coloane zvelte sprijină cerdacul de la primul etaj. Acoperișul de ardezie strălucește.

Adună ca într-o pâlnie tot soarele de la răspântie.

Gonind pe șosea ori pășind atent pe poteci umbrite, oamenii caută același drum:

spre hanul de la Peștera Sihastrului. Vor trăi aici drame puternice, răscolitoare... Totul a plecat de la un incident petrecut cu o săptămână în urmă...

— Hoțul! Hoțul! Puneți mâna pe el!

Individul alerga din răsputeri. Era scund, îmbrăcat într-o cămașă roșie cu carouri. Un roșu strident ce se vedea până departe. Sub braț ținea o servietă.

Oamenii îl urmăreau ațâțați. Câțiva, mai tineri, traversară încercând să-i taie calea spre bulevard.

Locotenentul Dobrescu opri o femeie:

— Ce s-a întâmplat?

— A spartără unul tutungeria. Un derbedeu!

— Un nebun, opină cineva.

Trecătorii se opriră comentând aprins incidentul.

— Să-ți riști pielea pentru un pachet de țigări...

— Se vede treaba că nu fumezi. Nu știi ce-i ăla viciu...

— Ei, și dumneata! făcu femeia. Ce, parcă e numai țigări?

— Dar ce mai e?!

— De unde să știu?... Așa, dăgeaba, n-o fi băgatără el șperaclu.

Omul continua să alerge. În spate se auzeau pașii celorlalți. Din ce în ce mai aproape.

"Trebuie să ajung la bulevard... Mă pierd mai ușor..."

Țâșni ca o săgeată prin fața tramvaiului. Se împiedică și căzu scăpând servieta din mână.

Vatmanul frână reflex. Prea târziu. Auzi doar urletul. Când deschise ochii, o mare de oameni înconjura vagonul. Hoțul zăcea strivit sub roți. Sângele înnegrise cămașa roșie.

Locotenentul își întoarse privirea. Masa aceea de carne nimicită, oasele sfărâmate, mâna aproape desprinsă de trup erau insuportabile. Apoi se întâmplă ceva ciudat. Sub ochii stupefiați ai mulțimii leșul începu să prindă viață. Leziunile emanau un lichid galben, gelatinos care aproape concomitent coagula. Un lichid necunoscut, reconstituind complet țesuturile distruse. Timp de câteva secunde, oamenii rămași fără grai urmăriră, cu sentimentul cert că asistă la o minune, un proces unic de regenerare. Acolo unde fusese doar carne hăcuită, mușchiul, pielea fără pată miraculos refăcute păreau neatinse. Hoțul deschise ochii. Clipi mărunt, căutând buimac în jur. "Nu înțeleg, șopti. Cum..." Nu-l auzi nimeni. Țâșni brusc în picioare și, frângând cercul mulțimii, dispăru. Oamenii priviră lung în urma lui fără să se miște. Nu înțelegeau ce se petrece și se simțeau înspăimântați.

Locotenentul încă uluit o luă la goană. Individul nu trebuia să scape. Deținea un secret magic, nemaiauzit și doar întâmplarea îl scosese din anonimat. Ajuns în colțul străzii, urmări tertipurile hoțului care încerca să se debaraseze de o eventuală umbră.

Omul în gri venea în spate. Purta un costum fresco cu ceva englezesc în sobrietatea croielii, singularizându-l în mulțimea de bluzoane și cămăși colorate.

Pe fața rigidă apăru un zâmbet. Silueta subțiratică a locotenentului desena zigzag-uri camuflându-se privirilor aruncate de hoț.

Cursa continua. Același start — ciudata întâmplare din bulevardul 1 Mai; același țel — prinderea și identificarea protagonistului.

Adversarii erau locotenentul de securitate Dobrescu și omul în gri, reprezentantul unei puternice agenții de spionaj cu sediul în străinătate. Din momentul accidentului trecuseră abia șase minute.

Hoțul o coti la stânga apoi traversă din câteva salturi strada dispărând într-un gang. Curios, nu gâfâia, nu se simțea obosit. Îi era doar teamă. O teamă care-i strivea inima. Ieși într-o alee și coti la dreapta. Escaladând un gard de piatră, ajunse în curtea unei bodegi mici de cartier.

Pândi ascuns după lăzile cu bere depozitate în stive înalte. Nu, nu-l urmărea nimeni. Încercă să-și domolească pasul și dispăru într-un bloc cu trei etaje situat la capătul străzii.

"Strada Cerna" citi locotenentul. O tăbliță veche pe care literele abia se mai deslușeau. Blocul purta încă rănile bombardamentului din 4 aprilie 1944. O bucată de balcon desprinsă, urme de schije ca pe un obraz mâncat de variolă.

La una din ferestre se aprinse lumina. Locotenentul zări pentru o clipă chipul hoțului care trăgea perdelele. Intră înăuntru căutând tabelul locatarilor. Individul se numea Ion Pintilie.

Locotenentul ieși în stradă și la primul colț opri un taximetru.

Omul în gri se uită după getaxul care se îndepărta. Apoi intră în bloc. Își puse mănușile și sună lung la ușa lui Pintilie.

Nu răspunse nimeni. Așteptă câteva secunde apoi își făcu vânt aruncându-se cu umărul înainte. Broasca cedă abia la a treia încercare. Avu impresia că aude o altă ușă trântindu-se. Traversă în fugă apartamentul gol și prin bucătărie se precipită pe scara de serviciu.

"Cum de nu m-am gândit?!"

Ajunse în curtea interioară a blocului. Pintilie dispăruse.

Omul în gri scotocea expert, deșertând rafturi și sertare; căută în șifonier, sub covor, în discotecă. Pe lada divanului găsi o agendă veche de câțiva ani. O băgă în buzunar și privi încă o dată în jur.

"În curând, se va întoarce puștiul ăla de la miliție ori de la securitate..."

Faptul că dezordinea îi va trăda trecerea și totodată mobilul vizitei îi era absolut indiferent. Urme care să poată duce la identificarea sa nu lăsase. Stinse lumina și părăsi apartamentul.

Omul în gri trecu în spatele draperiei de pluș. Acolo unde mâinile o apucau, perdeaua era tocită și slinoasă. Ridică receptorul pândind mișcările bufetierei. Femeia spăla pe jos. I se vedeau pulpele bolnave de varice, picioarele încălțate în ghete de pânză cu vârfurile și călcâiele retezate, coapsele surpate, prăvălite spre genunchi.

Formă numărul păstrând dintr-o veche obișnuință degetul înțepenit în orificii până la rotirea completă a discului.

Glasul celuilalt, calm, fără tonalități țâșni limpede din aparat nefiresc de aproape.

Omul în gri își lipi buzele de microfon. Șopti înăbușit:

— Trebuie să ne vedem.

— Mâine.

— Astăzi, nu mâine. E urgent. Adăugă: Nu v-am deranjat niciodată pentru fleacuri.

Urmă o pauză. Nu-și putea dezlipi ochii de la picioarele acelea bătrâne. Ciorapii cafenii erau prinși cu jartiere intrate adânc în carnea puhavă. — Bine. Peste jumătate de oră la braseria Cina.

Colonelul Ionaș își prinse bărbia în palmă. Povestea era fantastică. Prea fantastică...

— Știu, spuse locotenentul Dobrescu. Avea figura răvășită, privirea îi ardea. Vi se pare absurd. Și mie... Încă nu-mi vine să cred. Dacă ați fi văzut uimirea, dar ce zic eu uimire, groaza oamenilor... Păreau pietrificați. Individul acela repezit sub roțile tramvaiului, masă sângerândă de carne, oase zdrobite și deodată... sub ochii noștri, prinzând viață, din nou contur. Țesuturile care se refăceau ca într-o vrajă, ca în poveștile cu zâne...

Ionaș lăsă stiloul să-i cadă pe birou: — Când s-a întâmplat accidentul?

Omul în gri își privi ceasul:

— Acum aproximativ o oră.

Celălalt îl asculta circumspect. Era un bărbat mărunt, între două vârste, cu o figură anonimă. L-ai fi putut lua drept contabil, funcționar mijlociu într-o întreprindere oarecare.

Duse halba la gură pândind mișcările ospătarului. Grădina era plină de lume.

Oameni care râdeau sub cerul limpede, găurit de primele stele. — Vă dați seama ce înseamnă asta?

Colonelul se opri în fața locotenentului:

— Cea mai fantastică descoperire a omenirii. A omenirii de la începuturile ei. Mai mare decât focul, mai mult decât tot ce s-a putut născoci vreodată. Evenimentul care va desemna începutul adevăratei epoci de aur a umanității. Războiul devine astfel un nonsens. Bolile, infirmitățile — amintiri hâde. Omul învingând neputința, descompunerea, omul triumfând asupra celui mai absurd fenomen: Moartea. Îți dai seama?! Îți dai seama?!

— Bineînțeles, zâmbi subțire omul în gri. Milioane de medici, spitale, fabrici de medicamente, toate azvârlite la coșul cu gunoi. Și, în primul rând, crahul întreprinderilor Tex. Faliment total.

Celălalt îl întrerupse brusc. Ospătarul deșertă scrumiera și trecu mai departe.

— Cum arăta individul?

Locotenentul își duse mâna la frunte:

— Cam la patruzeci-patruzeci și cinci de ani. Scund, chel, îmbrăcat destul de bine. Când și-a revenit, părea el însuși înspăimântat, sau mai degrabă nedumerit. A luat-o la goană... Oamenii se dădeau la o parte îngroziți. Nici Christos nu și-ar fi deschis așa pârtie. L-am urmărit până acasă. Din stradă am văzut când a aprins lumina și a tras perdelele. Am oprit primul taxi și... — Cum îl cheamă? întrebă colonelul.

— Ion Pintilie. N-a vrut să deschidă. Până să sparg ușa a dispărut pe scara de serviciu. M-am luat după el, dar degeaba. Nu-i un începător.

Celălalt își mușcă buzele:

— Acasă nu se mai întoarce. Cum puteți da de el?

— I-am găsit carnetul cu adrese. Sunt și câteva numere de telefon.

Colonelul își ridică privirea.

— I-a mai luat cineva urma?

— N-am avut impresia, zise locotenentul. Oamenii erau terifiați. Nu le mai păsa de tutungerie.

— Nu la asta m-am referit. Zeci de martori au văzut accidentul. Mi-e teamă să nu fi asistat și cine nu trebuie.

— Vă gândiți la vreun agent străin?

— Da, făcu Ionaș. În dosarul "inginer M" ești folosit ca nadă. Dacă azi ai fost filat... Un astfel de individ ar fi înțeles numaidecât despre ce este vorba. N-ai observat pe nimeni?

— Ba da! Puștiul de la securitate. Îl urmăresc de trei zile...

— Știu, Afacerea inginer M.

Omul în gri surâse.

— Întâmplarea! Oricum, mare lucru n-o să afle. Pintilie a dispărut, iar ce era interesant în casă am luat eu.

— Un mic handicap. Sper să nu-l pierdeți.

Rezidentul mai luă o gură de bere apoi se ridică:

— Tineți-mă la curent. Și nu uitați: tempo! tempo! Câștigă cursa cel care aleargă mai repede sau nimerește drumul cel mai scurt. Aș opta pentru a doua variantă.

Omul în gri rămase singur. Privi absent conținutul halbei. Spuma se agățase de pereții groși, ca o dantelă zdrențuită.

"Drumul cel mai scurt. Mi-ar place să știu care e..."

Rămase cu privirea ațintită în întunericul serii albastre de iulie.

Colonelul Ionaș își aprinse o țigară și se așeză lângă fereastră. O seară de vară, o seară de care-și va aminti, probabil, totdeauna.

"Ce lucru extraordinar... Dumnezeule!"

Rezidentul se întoarse acasă. Își umplu un pahar cu apă și înghiți pilula de hiposerpil.

"Până una alta..."

continuarea o descarcati de aici.....