Razbunarea slutilor

Răzbunarea sluților

Când Patrick — în acte Petru Sârbu — intrase în viața doamnei Clotilda Martinescu — avea deja experiența, mentalitatea, statura fizică și morală, într-un cuvânt, statutul gigolo-ului perfect al deceniului 90: înalt, atletic, impecabil în orice moment al zilei și cu o figură bărbătească pe care numai un observator extrem de ager ar fi detectat primele semne, sensibile încă, ale unei dulcegării murdare ce-și pune inevitabil amprenta pe chipul profesioniștilor. În totul, frumos de rupea inimi, simpatic și veșnic binedispus. Avea douăzeci și cinci de ani, iar Clotilda împlinise șaizeci în aceeași vară.

Trebuie insistat asupra anotimpului în care se cunoscuseră, căci în momentul în care femeia se simți obligată să ia o hotărâre majoră privind viitorul lor comun, faptul că se cunoscuseră în anotimpul cald avusese o importanță demnă de luat în seamă. Sezonul estival îndeobște nu avantajează frumusețile mature, chiar trecute. Căldura cere multă piele goală, interzice machiajul excesiv — adio fond de ten și alte trucuri din zonă —, nimicește coafurile sofisticate, exclude căciula, adică peruca. Toamna avansată și iarna, oh! e cu totul altceva! Ce nu poate ascunde un compleu, la care asortezi un fișiu, câte nu camuflează gulerul înfoiat al opulentei haine de blană! Machiajul rezistă la ger, chiar dacă dedesubt ești vânătă; brațele se dezgolesc cel mult de la coate în jos, iar bijuteriile grele, fastuoase, prohibite vara, au un alt efect iarna.

"Or, își zicea Clotilda studiindu-se cu o privire necruțătoare în oglinda și mai necruțătoare a budoarului, luminată de cinci becuri a două sute de wați, dacă m-a plăcut așa, material brut și fără dichisuri, înseamnă că iarna m-ar putea găsi chiar drăguță."

Martineasca nu era o femeie proastă și știa că nu face decât să gâfâie alergând după zglobia tinerețe, dar, pe de altă parte, avusese dintotdeauna capacitatea de a trăi total și intens momentul. Nu mai puțin adevărat, în luarea unei decizii fundamentale, contribuise, tot fundamental, strategia de înaltă clasă abordată de Patrick.

Se căsătoriseră de cinci ani și toată lumea era de acord că lucrurile merg de minune. Clotilda înflorea pe zi ce trece, avea suficient bun-simț ca să nu facă dresură de circ cu Patrick și să ocolească vacanțele pe litoral. De fiecare dată susținea că marea o sperie și o deprimă (de ce nu și acum treizeci de ani, se întrebau contemporanele ei, când erai cea mai dezbrăcată femeie de pe plajă?), dar înainte de toate, nu-și permitea să lipsească de la "afacere", chiar și numai pentru câteva săptămâni. În fapt, era patroana unui laborator de cofetărie și a Clopoțeilor, un restaurant aflat prin apropierea Vilei Mina Minovici. Era un local prosper, frecventat la prânz de turiști și membri ai Corpului Diplomatic, iar seara de boema care locuia în zonă: actori, artiști plastici, cântăreți, tinerii cheflii ai epocii de tranzit. Cei dintâi, străinii, apreciau autentica, nefalsificata merinde, "ca la mama acasă" — versiunea românească, boema — băuturile naturale, mai cu seamă galbena de Vâlcea și clientela cu nume sonore, anecdotica legată de aceasta (cel puțin două-trei perle pe seară), personalul stilat și de o politețe cuceritoare. La Clopoței, nu se auzise niciodată "ora închiderii, vă rugăm!", iar Clotilda Martinescu se dovedise, încă o dată, un negustor iscusit, introducând două sisteme care, dincolo de avantajele concrete, semnifică, în subteran, tradiție și stabilitate; o afacere serioasă, nu trei scânduri, câteva cuie și becuri colorate, "hai să le umflăm ăstora banii, mâine om vedea ce-o mai fi!" Bref, la Clopoței se putea mânca și bea pe datorie, reiterând un procedeu antebelic. Și tot astfel, Clotilda readusese în actualitate servitul la domiciliu. Clienții, mai ales pensionarii foarte comozi, achitau un abonament contra căruia dejunul le sosea acasă în sufertașe. Procedeul se bucurase de un asemenea succes, încât Clotilda se gândea să mai deschidă o locantă, bucătărie exclusiv destinată meselor la domiciliu. Ezita dintr-un singur motiv ținând de judecata sănătoasă și bunul-simț care o însoțiseră fidel toată viața. Afaceri multe, oricât de mănoase, egal griji multe și timp puțin. "Am bătut șaizeci de ani și din cât am strâns, pot trăi confortabil împreună cu Băiatul încă douăzeci, că nici nu-mi doresc mai mulți. Copii n-am, de nepoți să aibă grijă cine i-a făcut, de ce să trudesc, visând ca robii la o zi liberă?"

În același sens o încuraja și prietena ei de-o viață, Luiza Miclea, fostă cântăreață în corul Operei. Directă (cunoștințele o calificau chiar dură) cum o știa dintotdeauna, se exprimase pe șleau:

— Trebuie să fii nebună, soro, să tragi ca animalul! Cât mai ai de trăit? La vârsta noastră, te pasc toate alea, mai puțin SIDA. Pe tine și aia că de, mai ai viață sexuală. Oricum, îi rămâne destul Băiatului, nici cât a visat. Bucură-te cât ești pe picioare și-ți mai arde de tangouri!

În realitate, Luiza îl detesta pe Patrick și era incapabilă să nu arunce "țepe" ori de câte ori se ivea ocazia

— Ține la mine, îl apăra Clotilda.

— Tine la banii tăi!

— Dacă nu te-aș cunoaște, aș fi convinsă că ești invidioasă.

— Iar eu sunt convinsă că ți-ai pierdut mințile! E cu peste treizeci de ani mai tânăr, cum dracu'ți închipui că te iubește?!

— Ce-mi pasă? Nu mai am anii la care să număr foile de plăcintă! Mă simt bine cu el? Mă face să mă simt iar tânără și fermecătoare? E tandru, e atent, nu-mi iese din cuvânt? Ce pretenții să mai am la șaizeci de ani? Câte femei de vârsta mea se mai bucură de o viață sentimentală, și de ce vrei tu neapărat să-mi strici bucuria?

— Bucură-te, fata mea, dar fără angajamente!

— Patrick insistă să ne căsătorim.

— Hm, cred și eu. Vezi, că până pune mâna pe tine e doar catifea și parfum de tuberoze. Mi-e să nu ajungi la aoleu!

— Dacă acum sunt fericită, puțin îmi pasă dacă o să mă și vaiet! Am văzut eu și femei de treizeci de ani tânguindu-se.

Și uite, se căsătoriseră de cinci ani, și niciodată nu avusese cel mai mic motiv să regrete pasul făcut. O simțea însă pe Luiza stând pe coadă și așteptând în culise un deznodământ nefericit. Nu din răutate, nimeni nu-i era prieten mai devotat, ci din mărunta, omeneasca satisfacție de a-i da peste nas: "Ți-am zis eu?"

Era foarte adevărat și că Luiza, din pricina unui lanț de tragedii care-i marcaseră viața, nu era un interlocutor înviorător și nici un profet optimist. Când se împliniră cinci ani de la căsătorie, Clotilda închise localul mai devreme și dădu o petrecere doar pentru apropiați. Ciocnind cupa de șampanie cu Luiza, Clotilda se interesă cu ochi strălucitori:

— Ei, ce mai spune Pithia?

Luiza era prea bine crescută pentru a avansa observații maligne într-o asemenea zi și izbuti să fie convingătoare:

— Ferice de tine, te felicit! Ai avut dreptate.

Clotilda o sărută recunoscătoare. Din toată adunarea, pe Luiza o simțea cea mai rezervată. În sufletul ei, cântăreața continua să rămână sceptică și, din nefericire, se aștepta la ceva mult mai grav decât ar fi putut fi o despărțire: la o tragedie.

Celelalte cunoștințe aveau puncte de vedere mai relaxate. Că Patrick o va părăsi la un moment dat e posibil, fiind în firea lucrurilor, dar nu și tragic. Patrick e genul de bărbat peste care femeile dau năvală și, mai devreme sau mai târziu, își va pierde capul după una dintre ele. E fatal, o știe și Clotilda care are un cap sănătos pe umeri. Cine se așteaptă la inevitabil îl suportă altfel, mai calm și mai înțelept, și "nu m-aș mira dacă apucă să le nășească și copiii. Cunosc un caz absolut similar..."

În ceea ce-l privea pe Patrick, în ciuda permanentei voioșii, a aerului deschis de băiat bun și serviabil având un cuvânt și un zâmbet fermecător pentru fiecare, trăsături ale indivizilor mulțumiți de ei înșiși și de viață, rămânea, în fond, un ermetic. După niște ani consumați împreună, Clotilda nu știa încă precis ce se petrece în capul lui. Dacă se petrecea ceva... Aparent, ducea existența unui motan superb care se îngrijește obsedant de toaleta lui, care se bucură de toate plăcerile vieții, mai puțin de un trup fraged de femeie, iar toate acestea îi erau suficiente ca să se simtă pe deplin fericit. Da, Clotilda știa ce spune, Băiatul avea extraordinara șansă de a fi un perpetuum mobile într-al nouălea cer, sfidând toate teoriile despre "fericirea de moment", cea non stop fiind imposibil de atins.

Uite însă că Patrick izbutea, fiece zi fiind prilej de bucurie. Dintâi, adora să se îngrijească de trupul lui, toată dimineața fiind ocupată cu exerciții gimnastice de profesionist, la sală, bazin, saună, ring, jogging, surfing sau sky, fără pretenția de a fi exhaustivi. După-amiază — siesta, seara — biliard sau un pocher, apoi cina prelungită la Clopoței.

Clotilda, care fusese soția unui avocat celebru, deosebit de energic, realiza că dacă ar fi fost tânără ar fi deranjat-o un program de parazit (etichetă a Luizei), dar în împrejurările date, situația îi convenea, ba chiar ea îi încuraja înclinațiile de pește trândav. Nu-i spunea direct "stai acasă, băiețel, dormi pe săturate, munca-i o năpastă, la ce să te înhami, dacă nu ești obligat", dar nici nu-l împingea din spate — "du-te la oștire, pentru țară mori" etc. Spre deosebire de alte femei care ar fi socotit că având o ocupație, aceasta i-ar fi abătut gândul de la alte femei, de la aventuri de orice fel, Clotilda știa că, mai presus de toate, stă "economicul". Atâta vreme cât Patrick își păstra statutul de întreținut și nu avea un venit al lui, fiind astfel ușor de controlat și stăpânit, rămânea la mâna ei.

Și iar se părea că Băiatul nu-și dorea nimic altceva decât să toarcă la soare, instalat în poale drăgăstoase, tandre și calde, chiar dacă ofilite, exact ca ale Clotildei. Aceasta îl pusese la încercare, asmuțită de un drăcușor pervers și curios, sălășluind în fiecare femeie. Dăduse un anunț la ziar pentru postul de cofetar-șef al restaurantului. Se prezentaseră peste douăzeci de persoane, iar în competiție rămăseseră doar două: o fătucă nostimă foc, la vreo douăzeci și cinci de ani, o zgâtie drăcoasă, cu strungăreață și câțiva pistrui pe năsucul cârn, având în tolbă un morman de diplome și premii, și un mustăcios de patruzeci de ani care lucrase în laboratorul Athénée Palace. Vezi, Doamne, aflată în încurcătură, Clotilda ceruse părerea lui Patrick. Aparent indiferentă, dar pândindu-i cu ochi de șoim și inimă neliniștită reacția, Clotilda avusese prilejul să răsufle ușurată. Fără a sta măcar pe gânduri, Patrick o sfătuise să-l angajeze pe mustăcios. "E un lucru binecunoscut că bărbații sunt cei mai mari maeștri în arta culinară: frații Capșa au făcut celebră cofetăria. Tinerele nemăritate sunt neserioase, nu știi niciodată la ce să te aștepți. Apoi, o experiență și o calificare la Athénée Palace nu înseamnă puțin lucru..." Ceva îi era limpede Clotildei: gândurile Băiatului nu stăteau la femei, nu căuta, nici măcar instinctiv, aventuri. Dacă totuși se va întâmpla într-o bună zi ca inima să-i bată mai tare pentru vreo mândruță, aceasta ținea de o fatalitate pe care ea nu avea cum să o controleze.

În general, oamenii scormonesc atunci când intuiesc un mister sau simt ceva ce

se dorește ascuns. Cu cât discreția și efortul subiectului de a-și camufla intimitatea, de a-și plasa existența într-un con de umbră e mai intens, cu atât curiozitatea celor din jur devine mai îndârjită. Contrar, cu cât dorim să fim mai "mediatizați", să se discute mai mult despre persoana și faptele noastre, cu atât indiferența mahalalei devine mai pregnantă.

Se părea că Patrick nu are nimic de ascuns; își oferea viața pe tavă, tot ce făcea era la lumina zilei și perfect avuabil, plana printre semeni, evenimente, anotimpuri cu dezinvoltura și voioșia unui fluturaș. Astfel, după ce senzaționalul căsătoriei dintre cei doi se topi — câteva săptămâni de stupoare, comentarii aprinse și bârfă — cunoștințele se obișnuiră cu noul statut de cuplu al perechii Clotilda-Patrick. Intrară în agenda obișnuitului, și nimeni nu le mai acordase de-atunci vreo atenție specială.

Chiar și viața lui Patrick de dinainte părea clară ca lacrima. Era din Craiova și cam de pe la cincisprezece ani, când deja datele viitorului magnific, cu un succes nimicitor la dame, se prefigurau în mod evident, avusese numai o singură preocupare: "întâlnirea cu un pont baban!" Tradus, asta însemna descoperirea și cucerirea unei femei foarte bogate, dispusă să-i sponsorizeze un trai de playboy. Era singura, dar sine-qua-non condiție pe care o punea viitoarei soții, restul ca vârstă, look, prezență socială, instrucțiune fiindu-i absolut indiferente.

Cel puțin așa pretindea Dragoș Mateiescu, alt superb, vedeta de la Teatrul Arlechino și cel mai competent posibil biograf al lui Patrick. Încă din clasele primare fusese coleg și prieten cu Patrick — pe atunci simplu, Petrică —, împărțiseră frățește prima țigară, pe la treisprezece, paisprezece ani cunoscuseră dragostea în același stabiliment, iar la cinșpe, amândoi își definitivaseră deja planurile de viitor. Dragoș avea să se facă actor, Petrică — rentier.

Dragoș râsese, dar Petrică îi explicase punctual ceea ce devenise deja filosofia lui de viață:

— N-am nici o vocație pentru o viață de sclav à la nea Fane Anonimul. À la taică-meu de pildă, care vrea să-mi vâre modelul lui pe gât. Adică să-mi prăpădesc cei mai frumoși ani trăgând pentru o diplomă universitară, pe urmă, pe soare sau vijelie, să iobăgesc la un patron, pentru ca la patruzeci de ani să reușesc să am o locuință modestă într-un cartier modest, o mașină mijlocie de la second hand, o nevastă de duzină, doi-trei mucoși imposibili, burtă și chelie.

— Munca, cea mai de seamă virtute a omului, nu-ți spune nimic? scandă ironic Dragoș.

— Nici cât un rahat de muscă! Aristocrații de odinioară, mă refer la ăia cu jabou și pene de struț la pălărie, considerau munca o rușine, o umilință. Sunt întru totul de acord.

— Te mulțumește ideea să treci prin viață în pași de dans, să nu lași nimic în urma ta?

— Nu fi ridicol! Taică-meu ce lasă? Crezi că-l bagă în Larousse sau măcar pe Internet pentru că a semnat, vreme de patruzeci de ani, condica la fabrica aia a lui de cârnați și conserve?

— Nu, hotărât, fusese de acord Dragoș, chestia-i cine te sponsorizează? Amicii tăi cu pene la pălărie de pe vremea mușchetarilor aveau o agoniseală țeapănă, stăpâneau provincii întregi, comitate și ducate. Trăiască Neagu de istorie!

— N-ai mai auzit de întreținuți? Dumnezeu mi-a dat fizic, menirea mea e să fericesc femeile, și chiar asta am de gând să fac. Cu vocație și aplicație! Chestiunea e să casc bine ochii la vistierie... Băi, Dragoșe, oameni de-alde noi au fost născuți ca să aibă slugi, să obțină de la viață tot ce e mai bun, fără să miște un deget. Tu ai damblaua cu teatrul. În fine, țipă talentul în tine, altfel ai gândi la fel. — Cred că nu te înșeli.

La astfel de tirade, domnul Ioan Sârbu, zis și cel Drept, tatăl lui Petrică, simțea literalmente că, de mânie, își pierde răsuflarea și graiul. Era un individ cam fără haz, genul strică-chef, dar eminamente onest. Fără abatere credincios nevestei, merita, neîndoielnic o medalie "Pentru virtute și credință", iar munca pe brânci, îndârjită, chiar cu jertfe putea constitui motto-ul lui de viață. Așa fuseseră toți în familia lui de profesori și preoți din Ardeal, și se tot minuna cui s-o fi nimerit să-i semene Petrică! Se pare nevesti-sii, o femeie slăbuță și simpatică foc, care preda Limba Franceză la un liceu din Craiova. Era organic subțire, fără nici o opreliște de ordin culinar, aparent de o mare fragilitate. Un atu pe care avea să-l speculeze toată viața, antrenându-se încă de pe vremea când era școlăriță. Privind-o, nimeni nu realiza că de fapt Fulguleț, cum i se spunea în unanimitate Gabrielei Sârbu, nu fusese bolnavă în viața ei, impresia de debilitate alungând orice bănuială de "fraudă", impunând, din start și spontan, o suită de menajamente. "Sărăcuța de ea, e doar o gâzișoară acolo, ferească Dumnezeu de un vânt mai vrăjmaș, că o și doboară!"

Se bucurase astfel de indulgența profesorilor, a familiei, și nu exista alt păcălit mai mare decât bărbatu-său, austerul Ioan Sârbu. Fulguleț avea extraordinarul talent de a da impresia că muncește pe rupte, fără preget, până la epuizarea firicelului ei de putere, fără să facă, de fapt, ceva. Trucul cel mai utilizat erau migrenele frecvente, când rămânea țintuită între pernele patului cu o compresă impresionantă pe frunte, care o făcea să semene cu un iepure. În realitate, nu suferise niciodată de dureri de cap, dar perseverând încă din anii de liceu, reușise să inoculeze în mintea celor din jur această idee devenind astfel un fapt cert, evocat cu compătimire: "migrenele lui Fulguleț". Când se întorcea de la serviciu, Ioan Sârbu găsea o femeie stoarsă de vlagă, dar care, totuși, cu ultimele puteri, izbutise să fiarbă o oală cu spaghetti. Urmau reproșurile tandre — de ce mă superi, nu trebuia să te miști din pat, ți-am spus că prepar eu dejunul etc. —, iar Fulguleț se lăsa dorlotată cu un aer de fecioară martiră. După ce bărbatu-său închidea cu infinite precauțiuni ușa, poruncindu-i să se odihnească, femeia scotea cartea de sub pernă, reluându-și lectura cu un suspin de adâncă suferință. Era o cititoare împătimită, și show-ul cu pricina constituia modalitatea cea mai sigură de a petrece o zi întreagă în pat, cu autorul preferat. În sinea ei, nu-l condamna pe Petru, băiatul de mic pășind a greieraș zglobiu și trândav. La urma urmei, dintotdeauna existaseră oameni care trudesc și oameni care consumă, dar o îngrijora nesiguranța situației lui. În România, structurile încă nu s-au așezat, împrejurările nu sunt propice unor averi colosale, bine consolidate... avându-i pe ruși în coastă, nu se știe niciodată...

Când Petru, devenit între timp Patrick, se căsători cu Clotilda (mai bătrână decât ea însăși cu peste zece ani), pe Fulguleț n-o deranjă compromisul evident, târgul strident — beefsteack proaspăt, contra trai dulce pe banii moșnegei —, ci meschinăria mizei. Desigur că în parametrii epocii de tranzit, era o femeie bogată, dar nu într-atât să se sperie lumea. În sinea ei, lucru de mărturisit doar lui Petrică, își visa feciorul cazat într-una dintre ogrăzile occidentale prospere, cât mai departe de fostul bloc comunist. Doar acolo l-ar fi simțit în deplină siguranță, bineînțeles în măsura în care ne putem dirija destinul. Presimțea că fiu-său ar fi făcut față în cercurile cele mai simandicoase. Cu ochii lui profund albaștri, veșnic înstelați, cu părul rebel, cu dantura de cinema și râsul... era imposibil ca băiatul ăsta să râdă și, oricât de cătrănit ai fi fost, să nu ți se pară că viața e cel puțin acceptabilă. Pe urmă, cum cădeau hainele pe el... Ceva de vis! În smoking, sau costum de sky, surfing ori călărie se mișca la fel de grațios, de natural, încât puteai chiar să pariezi că s-a născut pe undeva prin perimetrul Buckingham-ului. Nu era nici prost, lega cu ușurință o conversație facilă, și grație unei certe vocații pentru limbile străine, "bavarda" cu șarm în franceză, engleză și italiană. La toate, maică-sa mai adăuga și distincția căci, deși emana prin toți porii virilitate, n-avea aerul de mitocan sau brută al marilor masculi ai ecranului mondial, și chiar gol pușcă, ai fi jurat că Patrick s-a născut cu stemă pe izmene.

Fulguleț nu era chioară, ba chiar cunoștea mai bine decât bărbatu-său, care-și dezaproba fiul și îi urmărea evoluția cu ochi severi, defectele băiatului; era neserios, superficial, vanitos, egoist și, excluzând exercițiile fizice, mai leneș decât un urs care hibernează. Puse însă în balanță cu însușirile fizice, considera că bilanțul în favoarea lui Patrick e totuși super-pozitiv. De aceea, socotea că fiu-său s-a vândut prea ieftin, că baba n-avea suficientă respirație financiară pentru a fi proprietara unui exemplar ca fecioru-său, și găsise cu cale, la vremea respectivă, să se opună căsătoriei. Deci nu auspiciile sub care se încheia ea (comercializarea propriului trup) o deranjau, ci pavilionul, mult prea modest — considera ea — sub care urma să navigheze Băiatul. Iar anii trec și timpul nu se scurge în avantajul nimănui, mai ales când ți-ai făcut o meserie din look! Visul lui Fulguleț era ca Patrick să poată pleca singur într-o călătorie în străinătate, iar acolo să aibă acces la un anumit mediu și să descopere pontul, marele pont al vieții, să dea lovitura. Aici, cu Clotilda, conducea o Toyota, dincolo ar fi putut avea un Jeep Grand Cherokee, ar fi putut petrece revelioane de cinci mii de dolari tacâmul la Las Vegas, iar un eventual divorț, conform clauzelor contractului de căsătorie, ar fi ușurat-o pe bătrâna sweet heart Dorothy, Kimberley sau Joan de câteva milioane bune din aceleași bancnote verzi. În definitiv, cât nu scosese zugravul, derbedeul acela vulgar și fără clasă, de la bătrâna Liz Taylor?!...

Acestea însă nu puteau fi discutate cu Ioan Sârbu. Era limpede, ar fi înnebunit, închipuindu-și că nevastă-sa a înnebunit! Erau cu totul pe altă lungime de undă ca gândire! Deunăzi chiar, venise acasă ciclamen, aprins de entuziasm, că i-a găsit lui Petrică o slujbă bună, sigură și de viitor, la un notariat particular din București. Fulguleț îl compătimi în sinea ei: "iremediabil și pe vecie idiot!" Și anunță cu glas tare o migrenă bruscă. "Șoarece de birou" era ultima ipostază în care și l-ar fi închipuit pe Patrick. Îi spunea tot Patrick, căci izbutise, chiar și în gând, să se dezobișnuiască să-l numească cu peizanul, mult prea valahul Petrică.

Dar nici Clotilda nu era o vacă, și nici nu se născuse la ultimele alegeri. Aparent, se înțelegea foarte bine cu soacră-sa, dar o simțea nemulțumită și potrivnică, și asta nu din pricină că nu-i mai putea pune în poală nepoței pentru care Fulguleț să tricoteze ciorăpei grosuți și să prepare plăcintele gustoase. Clotilda, mereu și negreșit lucidă, realiza că soacra arăta mai bine decît nora și totodată intuia că ceea ce o nemulțumea pe Fulguleț erau dimensiunile mizei; că ea, Clotilda, oferea prea puțin. Nimănui nu-i place să aibă vrăjmași în coastă, iar Fulguleț era un dușman demn de luat în seamă dată fiind apropierea foarte mare dintre mamă și fiu. Se simțeau excelent împreună și se înțelegeau reciproc ca persoane putându-se scruta corect până în adâncul sufletului, iar anii de frondă subterană împotriva obtuzului Ioan Sârbu cel Drept îi făcuseră complici, apropiindu-i și mai mult.

Clotilda sesiză din prima clipă influența specială pe care o exercita Fulguleț asupra lui Patrick, dar mereu rațională își zisese că ar fi gândit la fel în locul ei, visând și Luna de pe cer pentru fecioru-său. Totodată, deși uneori o călca pe nervi, reușea să manipuleze lucrurile de așa manieră încât să nu se ajungă la un conflict de interese fățiș, fiind conștientă că puse față în față, maică-sa ar fi avut câștig de cauză. Iar după ce ai pierdut teren, e greu să-l mai recuperezi.

Punct câștigat, Patrick avea puseuri de personalitate când reușea să se desprindă de sentințele maică-sii, ca dovadă căsătoria cu Clotilda încheiată împotriva voinței celei dintâi. În realitate, cu cinci ani în urmă, Patrick cedase unui moment de slăbiciune. Înregistrase câteva rateuri, n-avea un sfanț în afară de ce-i mai dădea maică-sa pe ascuns, iar la orizont nu se întrevedea nici un pont. În zadar încercase Fulguleț să-l facă să gândească optimist, să-i explice că doar traversează o perioadă mai proastă, că trebuie puțină răbdare etc.. Patrick nu rezistase tentației unor avantaje imediate — o vacanță la Paris și un Ferrari, prima mașină oferită de Clotilda. Apoi, aceasta fusese îndeajuns de șmecheră ca să-l facă să înțeleagă că o verighetă nu o interesează defel. Refuzul de a legaliza o situație îl asmuțise pe Patrick și se crezuse, la rândul lui, foarte dibaci atunci când izbutise, în sfârșit, s-o ducă la Primărie. În fond, Clotilda îl adusese unde voia ea, cu aerul că ea se lăsase convinsă. Obținuse cu greu un atu prețios care, își zicea, îi va servi în discuțiile de mai târziu; nu eu am umblat după tine... Până atunci însă, cel puțin amândoi erau mulțumiți: Clotilda pusese mâna pe Băiat, Patrick dobândise liniștea unei situații sigure.

Fulguleț stătea însă ca pe ace, pândind obrazul lui Patrick — riduri, cearcăne, orice semn de îmbătrânire — mai abitir decât o făcuse cu propriul chip. Iar Ioan Sârbu se simțea profund deprimat. Considera lamentabilă poziția lui Petrică, de-a dreptul umilitoare și rușinoasă, dar mai cu seamă lipsită de perspectivă. Cei de seama lui Sârbu se lăudau la o bere sau la vreo onomastică serbată la serviciu — numai câți Mihai și Mihaele! — cu performanțele progeniturilor, olimpiade, premii, burse în străinătate, business-uri și alte alea, iar fecioru-său nu izbutise să-și înfigă dinții nici măcar într-o diplomă universitară! Ce să le zică? Că-i peștele unei babe? Că-și prăpădește tinerețea și bărbăția între coapse sleite și sterpe? Că, simbolic vorbind, îi cere babei bani de țigări? Și când baba moare — iar aici se afla pe aceeași lungime de undă cu nevastă-sa — ce te mai faci? Tinerețea s-a dus, iar tu ai rămas mofluz, cu un garderob de haine, poate și o mașină! Și cu o reputație jalnică! Iar Ioan Sârbu știa din bătrâni că în principiu, orice se poate repara, reputația însă niciodată!

Schimbând doar formularea, mai brutală sau mai edulcorată, dar exprimând în esență aceeași idee, amândoi soții gândeau identic. Baba trebuia părăsită, Patrick trebuia să-și revizuiască viața, cercetând alte zări.

La rândul său, Patrick știa că au dreptate, dar nu era dispus să dea jimbla caldă din mână pe recolta mănoasă de la anu'. Să prindă în primul rând o ocazie grasă și, pe urmă, știa el ce are de făcut. Deocamdată, se simțea bine lângă Mami sau Clo-Clo, care nu-l făcuse să simtă hățurile nici măcar o singură dată în cinci ani.

Privite în general și chiar și de aproape, lucrurile păreau definitiv așezate, intrate pe un făgaș de normalitate, de o monotonie pastelată. Clotilda se ruga în fiece zi lui Dumnezeu: "Numai de-ar dura..." Cel mai tare îi era teamă de imprevizibil, de lovitura despre care nu ști când și de unde pleacă.

"Din umbră, destinul își țese cu răbdare pânzele..." Cine a spus asta? Nici nu voia să-și amintească.

Când se trezi cu Ioana la ușă, Fulguleț avu o mișcare de recul. Detesta să fie deranjată și, pentru ca rudele din provincie să nu-și închipuie, așa cum se întâmplă îndeobște, că dacă au neamuri la București, asta echivalează cu han și ospătărie gratuite (contra o gâscă ori jumătate de miel, eventual o curcă) Fulguleț desființase sufrageria, iar în apartamentul de patru camere, rămăsese un singur pat, cel din dormitorul în care dormea cu Sârbu, lichidându-l chiar și pe cel al lui Patrick, o dată mutat la Clotilda. Sugera astfel musafirilor nepoftiți că nu are unde să-i cazeze și, în lipsa sufrageriei, că ține o casă închisă, mesele întinse pentru oaspeți neîncadrându-se în stilul lor de viață. Se săturau cu ceva frugal, țineau regim, nu erau gămani etc...

Ioana îi era nepoată ceva mai depărtată, adică Fulguleț și cu maică-sa fuseseră verișoare. Fuseseră, pentru că Lăcrămioara — și chiar că toată viața-i fusese o lacrimă și un suspin — murise de câteva luni după ce zăcuse ani de zile, țintuită la pat de o boală cumplită.

Ioana Vlase, o tânără de douăzeci și șapte de ani, părea mai înaltă decât era în realitate datorită trupului fibros și a ținutei foarte drepte. Ai fi putut-o lua drept atletă, sportivă de performanță sau, în orice caz, profesoară de educație fizică. Avea unul din acele trupuri care pot îmbrăca orice, dar nu sexy: uscat și fără grație. Nici chipul nu era mai simpatic. O șatenă cu ochi albaștri, împlântați ușor oblic pe figura cam pătrățoasă cu bărbie voluntară, scoși în evidență de o pieptănătură foarte întinsă. Buzele fine și subțiri denotau o sensibilitate bine ținută în frâu. Cu altă expresie și machiată adecvat, ar fi putut trece drept frumoasă. Așa cum se prezenta însă acum, o intuiai aspră, hotărâtă și lipsită de simțul umorului.

— Care-i situația ta exactă în momentul de față? se interesă Fulguleț, după ce totuși îi oferi, convențională, o cafea.

"Totuși", pentru că Fulguleț se sustrăgea de obicei până și de la această minimă mostră de amabilitate, pretinzând că, pentru moment, din pricina unor reparații, li se tăiaseră gazele. Nu că s-ar fi zgârcit la o linguriță de cafea, ci dintr-o uriașă rezervă de lene; procesul de producție — ibric, zahăr, stai să nu dea în foc, ai grijă să nu se verse — o plictisea și o obosea nespus.

Ioana își îndreptă poziția pe scaun. "A ales scaunul, observă în sinea ei Fulguleț, cel mai rigid și incomod, când putea să se așeze pe fotoliu." Ioana declară limpede:

— Nu vreau să cad pe capul nimănui, tanti... Am ceva rezerve, pentru că am vândut casa de la Slatina...

— Nu te-ai grăbit?

— Am prins un amator și n-am mai stat pe gânduri. E un moment când afacerile imobiliare nu merg.

— Tocmai!

— N-am vrut să amân, răspunse scurt Ioana. Dacă ai luat o hotărâre, e bine s-o pui imediat în aplicare.

— De ce-ai plecat din Slatina?

— Nu-mi oferă nici o perspectivă.

— Gândește-te bine. Abandonezi o lume, toată viața ta de până acum, prietenii...

— N-am prieteni...

Fulguleț o întrerupse:

— Asta nu-i o notă prea bună pentru tine.

— ...și nici ce regreta din viața mea de până acum.

Mătușă-sa o cântări din cap până în picioare, realizând dintr-un ochi motivele pentru care considera că fata-i profund antipatică. Era prea uscată, principii și virtute în stilul quaqerilor, ținuta prea strictă. Un costum sobru bleumarine, lipsit de orice artificiu frivol — eșarfă, batistă, broșă —, pantofi plați, nici urmă de machiaj, nici o podoabă, lănțișor ori inel, cât de mică. În prezența ei, numai cu o umbră de ruj pe buze și câteva inele, te simțeai curvă sau cel puțin neserioasă. În general, avea capacitatea de a te face să nu te simți în largul tău, de a-ți torpila siguranța de sine, și Fulguleț intui aici un atu pe care Ioana știa să-l speculeze. De această primă impresie avea însă să-și amintească ceva mai târziu.

— Ce ai de gând să faci la București?

— Pentru moment, trebuie să-mi găsesc o slujbă, cât de modestă. Ba-nii de pe casă nu pot dura la infinit

— Ești o fată rațională. Ce pregătire ai?

Ioana răspunse imperturbabilă:

— N-am studii superioare, mama n-a avut bani pentru meditatori și taxe. Poate voi reuși să termin ceva aici, la fără frecvență.

"Dacă ți-ai pus-o în cap, gândi Fulguleț, sunt sigură că vei izbuti." Spuse altceva:

— Totuși, ce știi să faci?

— După liceu, am urmat un curs de calculatoare și mă descurc mulțumitor în engleză și italiană. Pot lua startul însă și ca femeie de serviciu.

— O! respinse de circumstanță Fulguleț, sunt sigură că nu va fi cazul...

Primul semn de mirare apăru pe chipul Ioanei, ridicându-i arcul sprâncenelor îndrăznețe:

— De ce nu? Cum crezi că ne-am descurcat dintr-o pensie de urmaș? Mama a fost foarte bolnavă, ultimii zece ani nu putea mișca un deget. Trebuia însă bine hrănită, iar medicamentele costau.

— Chiar! Cum v-ați descurcat?

— Am lucrat ca ambalatoare la o fabrică de dulciuri, iar după-amiezile și sâmbăta munceam cu ziua pentru niște familii de medici.

— O, îmi pare rău...

Sună atât de convențional, atât de fals încât pe buzele fine ale Ioanei, se ivi un surâs sarcastic. Primul surâs, inventarie Fulguleț, și acesta zgârcit, realizând că încă nu știa ce fel de dinți are.

— N-a fost chiar atât de rău, rosti Ioana și vorba... matale (nu știa la ce persoană să i se adreseze) ne-am descurcat.

— Poți să-mi spui și tu Fulguleț, ca toată lumea, admise generoasă.

— Mulțumesc. Te rog să mă înțelegi și să mă crezi, nu vreau să cad pe capul nimănui. Am venit la tine pentru că ești singura rudă pe care o mai am pe lumea asta și singura cunoștință din București...

— Ai ceva curaj!

— N-am ce pierde. Ce vă rog, pe tine și pe nenea Ioan, este să mă ajutați să-mi găsesc o slujbă, cum am zis, cât de umilă. Poate ai prietene care au nevoie de o slujnică... Spăl, gătesc, bat covoare. Să scot de o bucată de pâine și, pe urmă, văd eu.

— A, nu, sunt sigură că vom găsi ceva mai corespunzător.

— E greu cu atâția șomeri, dar repet, nu mă dau în lături de la nici o muncă.

Fulguleț se foi în fotoliu, simțindu-se în culpă.

— Pentru că insiști și desigur doar pentru moment, ar fi ceva... Am o prietenă, doamna Luiza Miclea, o persoană extrem de distinsă de altfel, căreia i-ar trebui o menajeră. Casa nu-i greu de întreținut, e singură, n-are animale, cred că v-ați putea înțelege. În primul rând, are nevoie de o persoană de încredere. Apropo, tu unde ai tras?

— Am găsit prin Mica Publicitate o pensiune modestă, dar cât ar fi de ieftin, tot îmi revine prea scump. Pe urmă, pe mine mă interesează doar camera, nu și masa, dar gazda nu închiriază altfel.

— Înțeleg, spuse Fulguleț, câștigul iese totdeauna de la mâncare. Cred că te vei înțelege cu Luiza, ea ar avea și unde să te cazeze... Da, cred că se poate rezolva, am să discut cu ea...

În sinea ei, Fulguleț își spunea că ar fi putut-o găzdui și la ei în camera de serviciu, căci de a lui Patrick nu se atingea socotind că, mai devreme sau mai târziu, tot o va părăsi pe babă și va avea nevoie de un refugiu. Dar a o aduce pe Ioana în casă presupunea prea multă bătaie de cap, schimbări la care nu era dispusă. Nu poate să-ți fie milă chiar de toți câinii de pripas și, în fond, relațiile ei cu vară-sa, Lăcrămioara, fuseseră aproape inexistente. Nu se felicitau nici măcar la marile sărbători, de ce ar face sacrificii? Căci primirea Ioanei în spațiul ei vital asta ar fi însemnat. Un om în plus în casă de care trebuie să ții seama, acces la baie, bucătărie și televizor, pentru că nu poți să-i închizi ușa în nas o dată cu lăsarea serii, ce mai, un nou membru de familie. Or, socotea că Ioan și Patrick îi sunt tocmai de-ajuns. Vârfuind dezavantajele, fata e și profund antipatică, intuiești în subteran o permanentă atitudine critică, de veșnică acuză, iar existența unei astfel de persoane în preajmă te face să nu te mai simți bine la tine acasă, în casa ta.

— Îți mulțumesc, Fulguleț, ești foarte drăguță, ar fi strașnic dacă prietena ta ar fi de acord. Trebuie să știi că eu sunt o persoană modestă, mă mulțumesc cu foarte puțin și am învățat să nu deranjez.

— Sunt sigură, scumpa mea.

— Altfel, ce mai face unchiul Ioan? Dar Petrică? Pe Petrică nu l-am mai văzut de la nunta verișoarei Măriuca. Țin minte că avea un costumaș alb, cu papion roșu, și era foarte mândru de pantalonii lui lungi...

Pe chipul lui Fulguleț apăru un zâmbet luminos:

— Sunt vreo cincisprezece ani de atunci! Imaginează-ți că a crescut și că acum e deja băiat mare.

— S-a însurat? Are copii?

— Da, s-a însurat, și după cum îi fugiră ochii pe de lături, Ioana înțelese că a atins un subiect care nu-i făcea plăcere.

Trecu cu naturalețe peste moment, interesându-se convențional despre soarta altor rude pe care nu le văzuse niciodată, dar pe care le știa din poveștile maică-sii. Fulguleț răspunse la fel de convențional. Mirosea interesul pur formal al Ioanei și, pe urmă, nu prea le avea cu familia, preocupările ei concentrându-se strict asupra lui Patrick. Ardelenii cap-pătrat ai lui Ioan, când nu o agasau, o plictiseau de moarte, iar ea însăși provenea dintr-un neam pe cale de a se stinge. Fusese singurul copil, așa fuseseră și părinții ei...

Apoi, dintr-o dată, se simți neliniștită. Absolut nemotivat, aici în casa ei, între obiecte familiare, într-o dimineață banală de octombrie, stând de vorbă cu o persoană neînsemnată, o orfană venită de undeva din lume, care se întâmpla să-i fie rudă. Fulguleț, în ciuda izmenelilor diurne când poza în ființă fragilă și supersensibilă, era o puternică, o lucidă care nu cădea ușor pe spate, n-avea năzăriri și nu se scula prost dispusă din pricina unor vise mai fistichii. Atunci, de unde această indispoziție bruscă, această stare de anxietate? Se uită la Ioana, dar fata își coborî brusc privirea. Nu îndeajuns de repede. Apucase să surprindă în ochii de gheață albastră ai Ioanei o fixație, o determinare, un țel de nezdruncinat. Vorbele îi scăpară necontrolat:

— În definitiv, ce vrei?

Abia șoptit, neinteligibil se interesă și Ioana:

— Poftim?

— Nimic. Lasă-mi un număr de telefon unde te pot găsi.

Ioana păru încurcată:

— Doamnei Jeni, vreau să zic proprietăresei, nu-i prea place să ne folosim de telefon chiar dacă toți contribuim la nota de plată. Prefer să te caut eu. Spune-mi doar când pot suna, fără să deranjez.

Indispoziția lui Fulguleț stărui și după plecarea fetei. Avea un soi de presimțire tulbure, greu de formulat, că intervenise ceva nou, hotărâtor în viața ei. Că viața ei nu va mai semăna cu ceea ce fusese până acum. Un nor neguros părea că se apropie.

Fulguleț avea însă resort și, la o adică, dacă nu-i plăcea ceva, știa să se supere chiar pe ea însăși:

— Ce-s prostiile astea? Devii isterică! În fond, nu s-a întâmplat nimic!

Prepară o supă la plic pentru Ioan, decretă migrenă pe toată ziua și se refugie în lumea lui Stephen King, autorul preferat de ultimă oră.

descarcati cartea de aici....