Un yankeu la curtea regelui Arthur

UN YANKEU LA CURTEA REGELUI ARTHUR

A CONNECTICUT YANKEE IN KING ARTHUR'S COURT

MARK TWAIN

PREFAȚĂ

Neîmblânzitele legi și obiceiuri pomenite în această poveste aparțin istoriei, ca și întâmplările alese pentru a le ilustra. Nu susțin morțiș că aceste legi și obiceiuri au existat aievea în Anglia veacului al VI-lea. Nu eu susțin doar atâta: de vreme ce ele au existat în civilizația engleză și în alte civilizații în timpuri mai apropiate de noi bănuiala că ființau încă din veacul al VI-lea nu trebuie socotită ca o încercare de a defăima veacul respectiv. Ba chiar avem dreptul să credem că lipsa, în timpurile acelea îndepărtate, a unora dintre legile și obiceiurile de care va fi vorba aici, a fost împlinită, cu vârf și îndesat, de alte legi și obiceiuri încă mai rele.

În această carte nu ne-am învrednicit să lămurim definitiv dacă regii au sau nu vreun drept de a cârmui drept care să fie de origine dumne zeiască. Treaba asta e greu al dracului de limpezit. În schimb, din cele ce veți vedea, ar apărea vădit și indiscutabil că acela care cârmuiește o nați une trebuie să fie înzestrat cu un caracter falnic și cu o nemaipomenită iscusință. La fel, pare a se vădi că nimeni altcineva decât dumnezeirea însăși n-ar putea alege fără greș pe cârmuitori și, prin urmare, numai dumnezeirea s-ar cădea a face alegerea. Ba mai reiese, ca o deducție indiscutabilă, că Dumnezeu este într-adevăr acela care alege pe cârmui tori, așa cum s-a și pretins de către mulți deștepți. Toate acestea așa mi-au apărut și eu aș fi continuat să cred că așa sunt, dacă nu aș fi dat peste doamna de Pompadour, peste lady Castlemaine și peste alți cârmu itori de acest soi, care îți încurcă socotelile, nepotrivindu-se deloc cu păre rile strămoșești aici înfățișate. Văzându-mă la strâmtoare, am preferat s-o iau pe altă cale în cartea de față care trebuie să apară neapărat la toamnă zicându-mi că numai după aceea, câștigând experiență, mă voi putea încumeta să rezolv pro blema regilor într-o altă carte. De bună sea mă, trebuie rezolvată și eu nu am ceva mai bun de făcut la iarnă. Autorul

CUVÂNT LĂMURITOR

La castelul Warwick dădui peste străinul acela năstrușnic, despre care am de gând să vă vorbesc aici. Omul mă atrase prin trei lucruri: printr-o simplitate candidă, printr-o uimitoare familiaritate cu armurile străvechi și prin tovărășia-i odihnitoare căci, într-adevăr, el duse tot greul conversației. Așa cum li se cam întâmplă celor modești ne nime rirăm amândoi în coada turmei, care era condusă prin castel, și omul îndată se apucă să-mi povestească o seamă de lucruri interesante. Pe când îmi vorbea așa de ademenitor, domol și curgător, părea că alunecă pe nesimțite din lumea și din vremurile noastre în vremuri îndepărtate și într-o țară străveche și uitată. Treptat, îmi urzi o asemenea vrajă, în cât mi se păru și mie că umblu printre stafiile, umbrele, praful și muce gaiul unei antichități încețoșate, stând de vorbă cu moaștele acelor vremi. Îmi vorbea de sir Bedivere, de sir Bors de Ganis, de sir Launcelot al Lacului, de sir Galahad și de toate celelalte nume vestite ale Mesei Rotunde, întocmai cum aș vorbi eu despre cei mai apropiați prieteni sau dușmani ai mei, ori despre niște vecini cărora le știu și dinții din gură. Și, vai, ce înfățișare de om bătrân căpăta, nemaipomenit de bătrân, stafidit, uscat și mucegăit pe măsură ce-și depăna firul poveștilor. Pe neașteptate, se întoarse spre mine și mă întrebă, așa cum cineva ți-ar vorbi despre ploaie și vreme bună sau despre oricare subiect banal:

Ai auzit despre transmigrația sufletelor? Știi ceva despre trans mutația epocilor și a trupurilor?

Îi spusei că n-am habar, dar îl interesă atât de puțin răs punsul meu așa cum ni se întâmplă la toți când discutăm despre vreme încât nici nu băgă de seamă dacă am scos vreo vorbă. Urmă o clipă de tăcere, curmată numaidecât de bâzâiala ghidului pe care-l plătisem ca să ne explice ciudă țeniile castelului.

O străveche cămașă de zale din veacul al VI-lea. E din epoca regelui Arthur și a Mesei Rotunde. Se spune că ar fi aparținut cavalerului sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor. Obser vați, vă rog, gaura rotundă din inelele zalei, chiar în dreptul inimii. Nu i se știe proveniența. Se bă nuiește că a fost făcută de un glonț, după inventarea armelor de foc poate așa, în batjocură de către soldații lui Cromwell.

Cunoștința mea zâmbi nu cu un zâmbet modern, ci cu unul care nu mai era la modă de multe veacuri și șopti, mai mult pentru el:

Luați aminte! Am fost de față la săvârșirea faptei. Apoi, după o pauză, adăugă:

Eu însumi am găurit zalele.

Vorbele lui parcă mă curentară. Până să-mi vin în fire, omul dis păruse.

Am petrecut toată seara la gura sobei, într-o încăpere a hanului "Armele lui Warwick", legănat în visarea vremurilor străbune, în timp ce ploaia răpăia în fereastră și vântul șuiera peste streșini și pe la colțurile casei. Din când în când, mă afundam în citirea vechii și încântătoarei cărți a lui sir Thomas Malory și mă hrăneam din îmbelșugatul său ospăț de minună ții și aventuri, respiram aroma numelor învechite și iarăși visam. Cum miezul nopții se apropia cu încetineală, am mai citit o poveste înainte de a mă băga în pat povestea care urmează aici, și anume:

Cum răpus-a sir Launcelot doi uriași și slobozit-a un castel

"Mai pre urmă ieșitu-i-au împotrivă doi uriași întrarmați până în dinți și spăimântând cu buzduganele, Launcelot își ridică pavăza și, ferindu-se într-o parte de loveala unuia, îi reteză capul. Văzând semenul său această prăpădenie, tare se spăimântă și plecă a fugi ca un nebun, de frica tăierii. Iară sir Launcelot se porni după dânsul cu toată vârtutea, îl păli în umăr și îi reteză mijlocul. Apoi, sir Launcelot intrat-a în castel, întâmpinat de-o spuză de doamne și domnițe, rânduite pe trei șiraguri, carele cu toatele îngenuncheară înaintea lui, mulțămind lui Dumnezeu Savaot și lui sir Launcelot pentru izbăvirea dintru atâtea nevoi. Iani socotiți, luminate stăpâne au fost zicând ele mai toate fost-am roabele acestor uriași, vreme de șapte ani, și lucrat-am tot soiul de țesături spre a ne ține zilele, și doară noi suntem cu toatele de stirpe veche și falnică. Binecuvântat fie ceasul în care ai venit pre lume, lumi nate stăpâne, că inima te-a tras spre cea mai de fală ispra vă, hărăzită vreunui cavaler în lumea aceasta, drept care stăm a da mărturie preste veacuri trăitoare! Cu toatele rugămu-ne ție a ne destăinui numele-ți spre a da de veste prietenilor cine slobozitu-ne-a dintru robie. Mândre domnițe zis-a el sir Launcelot al Lacului mă cheamă! Iară apoi își luă rămas bun de la ele, lăsându-le în grija Domnului. Îndată, încălecă și multe țări neprietene și sălbatice străbătu el călare, trecând preste multe ape și văi, dară negăsind să-și hodinească oasele. Mai pre urmă soarta îndreptatu-l-a, o dată cu căderea nopții, la o curte mândră și acolo dădu preste o bătrână de neam mare, care-l găzdui cu dragă ini mă și îi îndestulă cu de-ale mâncării și pre el, și armăsarul. Iară când se făcu vremea, gazda îl pofti să se culce în iatacul de sus, deasupra porții. Îndată, sir Launcelot își lepădă armele, își așeză la îndemână armura, se urcă în pat și pe loc îl fură somnul. Curândă vreme după aceea, sosi un călăreț și bătu înfierbântat la poartă. Auzindu-l, sir Launcelot se sculă, se uită pre fereastră și în bătaia lunii măre! văzu trei cavaleri care veneau întins spre cavalerul dintâi, cu toții de-a-ncăla relea. Iară cei trei călă reți năpustitu-s-au asupra celui stingher, trăgân du-și spadele, măcar că acesta se întoarse vitejește înspre dânșii și începu a se apăra cu toată nădejdea. De bună samă gândit-a singur cu capul său sir Launcelot cuvine-se a sări într-ajutor celui în nevoie, că nevrednic ar fi din parte-mi a lăsa trei cavaleri a se abate într-unul singur, carele de s-ar prăpădi, pieirii sale m-aș socoti părtaș. Ci el din gândul său nu s-a lăsat și nice din altele ale cugetului și de sârg își puse armura și se duse la fereastră, pogorându-se pre cearșaful ce-l înnodă și-l agăță de prichici, și așa se pomeni el în fața celor patru cavaleri. Zis-a cu glas tunător sir Launcelot: Întoarceți-vă de către el fața și băteți-vă cu mine, domniile voastre, cavalerilor! Iară cei trei cavaleri se învârtejiră, lăsându-l pe sir Kay, și veniră asupra lui sir Launcelot. Și amarnic se loviră, că cei trei descălecară și se înfierbân tară, ascuțind armele asupra lui sir Launcelot și înconjurându-l din toate părțile. Văzând sir Kay înfierbântarea, sări într-ajutorul lui sir Launcelot, dară acesta a fost zicând: Nu, luminate cavalere, nu am nevoie de ajutor de la domnia ta, iară de vrei a ști de ajutorul meu, lasă-mi-i pe samă! Sir Kay, călcându-și pre inimă, făcu voia cavalerului și se trase la o parte. Apoi, pe loc, sir Launcelot intră cu spada într-înșii și din șase lovituri îi dărâmă la pământ! Cei trei într-un glas se rugară: Prea mărite cavalere, iată ne închinăm ție, de vreme ce ești un viteaz fără seamăn! Iară sir Launcelot a fost zicând: Voi, domnilor, să știți că nu mie mi se cade a primi închinarea voastră, ci dumnealui, comisului sir Kay, iară numai pre temeiul acestui legământ vă dau zile de ia mine, și altminteri nu! Prea mărite zis-au ei anevoie și cu silă am face-o, că pre sir Kay până aici l-am hăituit și de n-ai fi stătut tu înainte, l-am fi răpus de istov, deci nu se cade nouă a ne închina lui! Volnici sunteți a cumpăni cu mintea întreagă zis-a sir Launcelot că voi îmbiați în acest ceas cu zilele în mână și dacă este a vă închina cuiva, apoi numai lui sir Kay vă veți închina! Prea mărite au fost ei zicând pentru hălă duința zilelor noastre îți vom împlini porunca! Dacă-i așa zis-a sir Launcelot pasă de duceți-vă duminica ce vine, când cad Rusaliile, la curtea craiului Arthur, ca să vă închinați crăiesei Guenever. Toți trei vă veți închina milosârdiei și mărinimiei Gueneverei, dându-i de veste că sir Kay v-a trimis la picioarele ei, ca pre niște oameni prinși, ce ai crăie sei sunteți. A doua zi, sir Launcelot se sculă în faptul zilei și-l lăsă pe sir Kay dor mind; iară sir Launcelot luă platoșa și pavăza lui sir Kay și se înfieră cu ele și așa se duse la grajd și îi luă și calul, zise rămas bun gazdei și purcese la drum. Curândă vreme după aceea, se trezi sir Kay și tare îi simți lipsa, apoi oblici că el îi lăsase armura și calul în schim bul alor sale. Iară acum, pre cinstea mea, mare voie rea va cășuna el la curtea regelui Arthur, căci față de dânsul se vor semeți cavalerii de acolo socotind că eu sunt acela și amăgiți din cale-afară vor fi! Iară eu, mulțumită platoșei și pavezei sale, am credința că voi călări în tihnă. Mai apoi, purcese la drum sir Kay, după ce mulțămi gazdei sale."

Când lăsai din mână cartea, auzii o bătaie la ușă și străinul cu pricina intră în odaie. Îi oferii o pipă și un scaun, având grijă să se simtă ca la el acasă. L-am mai îmbărbătat cu un pahar de whisky scoțian, fierbinte, i-am mai dat unul și apoi încă unul tot sperând să-i aud povestea. După al patrulea argument de felul ăsta, omul se porni singur să povestească, într-un chip simplu și firesc:

POVESTEA STRĂINULUI

Sunt american. M-am născut și am fost crescut la Hartford, în statul Connecticut știi, pe malul râului, la țară. Așa că sunt yankeu get-beget, din tălpi și până-n creștet și încă unul practic. Ba, și nesentimental, după câte mi se pare, care va să zică lipsit de poezie. Așa e! Tata a fost potcovar, unchiu-meu doctor de cai, iar eu, pentru început, am făcut și una și alta. Apoi, m-am dus la o mare fabrică de armament și mi-am învățat adevărata meserie. I-am deprins toate chichițele. Am învățat să fabric de toate: puști, revolvere, tunuri, cazane, mașini și tot felul de mașinării care scutesc omul de oboseală. Ba, mai puteam probălui tot ce-ți poftește inima orice lucru din lume, de te miri ce. Și dacă nimeni nu se pricepea cum să fabrice mai iute un lucru, eu eram gata să născocesc o cale nouă și asta cât ai clipi. Așa am ajuns contramaistru-șef, având vreo două mii de oameni sub conducerea mea.

Înțelegeți, de ce un om ca mine trebuia să fie bătăios nevoie mare și să aibă de furcă, ba cu unii, ba cu alții. Când ai două mii de oameni colțoși sub conducerea ta, distracții de-astea găsești berechet. Eu, unul, știu că găseam. În cele din urmă, însă, mi-am găsit nașul și mi-am încasat porția. A fost o neînțelegere pe care un individ, cu numele de Hercule, a tranșat-o cu ranga. M-a întins lat, cu o lovitură în căpățână, de mi-au trosnit toate oasele și încheieturile țestei; parcă s-au făcut talmeș-balmeș și nu-și mai găsea nici una locușorul. Apoi, totul s-a cufundat în beznă, n-am mai simțit nimic și n-am mai știut ce-i cu mine cel puțin, o bucată de vreme. Când mi-am venit în fire, ședeam întins pe iarbă, sub un stejar, și în fața ochilor se întindea o priveliște largă și frumoasă, de țară, pe care o admiram de unul singur. Adică singur de tot nu eram, căci se mai afla pe-acolo un individ călare, care se zgâia la mine de pe spinarea calului, unul care parcă atunci ieșise dintr-o carte cu poze. Purta din tălpi și până-n creștet o armură de fier, din acelea de pe vremuri; pe cap, avea un coif ca un butoiaș, cu o deschizătură în dreptul ochilor; și mai avea o pavăză, o spadă și o suliță grozavă. Calul purta și el armură și un corn de oțel care-i apăra fruntea și mai avea un valtrap strașnic de mătase roșie și verde, cu țarțamuri, care-l acoperea de sus până jos, aproape de pământ, ca un baldachin. - Luminate cavalere, nu ți-i pohta a?... îmi zise omul acela.

Pohtă poftă, de ce?

A ne încrucișa spadele pentru țară, pentru o jupâniță au pentru...

Ce tot îndrugi acolo? l-am repezit eu. Ia șterge-o înapoi la circul tău, ori chem sergentul!

Ei, și ce credeți că-i trece prin minte individului? Se dă îndărăt vreo trei sute de

pași și apoi odată-l văd că-și face vânt înspre mine, de-i sfârâiau calului copitele. Se năpustește cu butoiașul aplecat până la grumazul calului, țintind drept înainte, cu sulița aia lungă până la cer. Văzând că ia lucrurile în serios, până să mă ajungă el, eu mă și cățărai în copac.

Omul susținea, nici mai mult și nici mai puțin, că sunt proprietatea lui, captivul suliței sale. Argumentul lui cântărea cam greu și pe deasupra avea o tonă de avantaje făcându-mă să chibzuiesc că-i mai sănătos să-i bat în strună. Așadar, am căzut la învoială ca să merg pe lângă el, iar el să nu se atingă de mine. M-am dat jos din copac și am pornit-o, mergând alături de calul său. Pot spune că a fost o plimbare plăcută. Treceam prin dumbrăvi și peste pâraie pe care nu-mi amin team să le fi văzut vreodată ceea ce mă încurca și mă punea pe gânduri. Și totuși n-am dat de nici un circ și nici de mama circului. Așa că am renunțat la gândul că ar fi un om de la circ și mi-am zis că scăpase de la balamuc. Dar nici de balamuc n-am dat. Nu mai știam ce să cred, zău așa! L-am întrebat dacă mai e mult până la Hartford și omul mi-a răspuns că n-a auzit niciodată de o asemenea localitate. Mi-am zis că minte, dar am lăsat să treacă de la mine. Peste un ceas, am zărit în depărtare un oraș moțăind într-o vale, lângă un râu șerpuitor, iar dincolo, pe un deal, o mare fortăreață cenușie, cu turnuri și turnulețe. Pân-aici nu mai văzusem d-alde astea decât prin poze.

Bridgeport, nu-i așa? l-am întrebat, arătând cu degetul.

Camelot, îmi răspunse el.

Străinul meu dădea semne că-l fură somnul. Se surprinse clipocind și zâmbi cu zâmbetul lui duios și vetust zicând:

Văd că nu mai pot continua povestirea, dar hai cu mine. Am scris-o toată și, dacă-ți place, poți s-o citești în voie.

În odaia sa, el adăugă:

Mai întâi, am scris niște însemnări zilnice, apoi cu timpul, după ani de zile, am luat însemnările și am alcătuit din ele o carte. Vai, cât amar de vreme trecut-a de atunci!

Mi-a întins manuscrisul și mi-a arătat locul de unde să încep lectura.

Începe de aici, mi-a zis. Ce e mai înainte, ți-am și povestit.

Îl toropise somnul. În timp ce mă îndreptam spre ușă, l-am auzit bolborosind în clipoceala lui:

Îți urez cale bună, luminate cavaler!

M-am așezat la gura sobei și am cercetat comoara. Prima parte cea mai voluminoasă era scrisă pe pergament și gălbejită de vreme. Am cercetat o filă, mai stăruitor, și am văzut că era un palimpsest. Sub scrisul vechi și tulbure al istoricului yankeu se întrezăreau urmele unui scris și mai vechi, și mai nelămurit cuvinte și fraze latinești, fără îndoială frânturi din străvechi legende călugărești. Am răsfoit până la locul indicat de străin și am început să citesc cele ce urmează:

CAPITOLUL I

Camelot

Camelot, Camelot! îmi zisei în sinea mea. Parcă n-am mai auzit de numele ăsta. Pesemne că așa-i spune ospiciului."

Într-adevăr, dădusem peste o priveliște văratică, deosebit de gin gașă și tihnită, fermecătoare ca un vis și stingheră ca o zi de duminică. Aerul te îmbăta cu miresmele florilor, cu bâzâitul gâzelor și ciripitul pă sărelelor. Nu se vedea țipenie de om. Și nici urmă de căruțe. Nicăieri, nici un semn de viață, nici o mișcare. Drumul părea o potecă șerpui toare, cu urme de copite, și ici-colo zăreai câte-o dâră de roți prin iarbă roți cu șine late cât palma.

Deodată, se ivi un boț de fată să tot fi avut vreo zece ani subți rică și frumușică tare, cu o cascadă de păr auriu, ce i se revărsa pe umeri. Pe cap purta o cunună de maci roșii ca focul, o găteală cum nu se poate mai ademenitoare. Mergea agale, cu inimă ușoară. Chipul nevinovat îi oglindea senină tatea sufletului. Omul de la circ n-o luă în seamă; parcă nici n-o văzuse. Iar ea ea nu se sperie deloc de travestiul lui fantastic, de parcă ar fi fost obișnuită să vadă de-alde ăștia în fiece zi. Trecea pe lângă noi așa nepăsătoare, ca și cum ar fi trecut pe lângă o pereche de boi. Numai când, din întâmplare, mă băgă în seamă, numai atunci se petrecu ceva mai deosebit. Fata își ridică brațele spre cer și rămase încremenită. Rămase așa cu gura căscată și cu ochii holbați, părând nedumerirea în persoană. Ce mai, era trăsnită de uimire și de frică! Și așa rămase, ca vrăjită și scoasă din minți, privindu-ne până ce cotirăm pe după colțul unei păduri și ne pierdu din ochi. Că ea fusese uluită privindu-mă pe mine, în loc s-o mire însoțitorul meu iată ceva peste puterile înțelegerii mele, o întâmplare căreia nu-i puteam da de rost. Mă zgândărea faptul că fata părea a mă socoti pe mine bun de arătat la panoramă, trecând cu vederea că ea era mult mai indicată decât mine. Ce să spun, pentru o ființă atât de fragedă, se arăta de o mărinimie uimitoare și mi-a dat mult de gândit. Am mers mai departe, plutind ca prin vis.

Când ne apropiarăm de oraș, se iviră unele semne de viață. Din când în când, treceam prin fața vreunui bordei prăpădit, acoperit cu stuf, având în preajmă mici ogoare și petece de grădină, cultivate ca vai de lume.

Ni se arătară și oameni, bărbați vânjoși, cu plete lățoase și nețesălate, ce le atârnau peste ochi și-i făceau să semene cu dobitoacele. Și ei, și femeile lor, purtau mai toți cămăși din pânză groasă de in, ce le treceau peste genunchi, iar în picioa re aveau un fel de opinci grosolane. Mulți aveau câte o zgardă de fier. Băiețașii și fetițele umblau goi pușcă dar nimeni nu părea să se mire. Cu toții se zgâiau la mine, îndrugau câte ceva, dădeau fuga în colibe și-și chemau tot neamul ca să caște gura ca la urs. Dar nici unul nu-l băga în seamă pe însoțitorul meu, decât doar ca să-l salute cu plecăciune, necă pătând nici un răspuns pentru osteneală.

În oraș se aflau câteva case de piatră mai arătoase, dar fără ferestre, prefirate prin sălbăticia de bordeie acoperite de stuf. Străzile erau niște biete ulicioare, întortocheate și nepietruite. Haite de câini și puzderie de copii goi se jucau la soare, dând locului viață și larmă. Porcii scurmau pământul, grohăiau și se fâțâiau de colo până colo, grozav de mulțumiți, iar o scroafă se bălăcea într-o băltoacă puturoasă, drept în mijlocul căii principale, și își alăpta urmașii. Deodată, răsu nară sunetele îndepărtate ale unei fanfare militare, apoi sunetele se apropiară din ce în ce. De după o cotitură se ivi o cavalcadă falnică, șerpuind în soare și luându-mi ochii cu coifurile-i strălucitoare, cu panașe și zale scânteietoare, cu flamuri fluturânde, cu tunicile acelea scurte, făcute din brocarturi scumpe, cu valtrapurile bogate ale cailor, și cu sulițe aurite la vârf făcându-și vitejește drum prin noroaie, printre porci și printre țânci goi și câinii care se zbenguiau prin fața colibelor pricăjite. Ne luarăm și noi după acest alai, apucând pe o ulicioară întortocheată, apoi pe alta, urcând și iar urcând până ce ajunserăm, în cele din urmă, pe creasta dealului, bătută de vânturi, unde se înălța castelul cel uriaș. Îndată se auzi un schimb de chemări din trâmbițe, iar după aceea călăreții parlamentară cu ostașii, care străjuiau pe ziduri, îmbrăcați în zale și cu coifuri, învârtindu-se de colo până colo, cu halebarda la umăr, sub fâlfâitul flamurilor, care aveau pe ele chipul unui balaur fioros. Apoi, porțile cele mari se dădură în lături, podișca mișcătoare se lăsă în jos și căpetenia cavalcadei intră în cetate, pe sub arcadele încrun tate. Pășind în urma lor, curând ne aflarăm și noi într-o curte mare și pietruită, cu turnuri și turnulețe ce se înălțau în văzduhul azuriu pe toate patru laturile. Împrejurul nostru, toți descălecau și începeau să-și facă temenele, iscându-se multă tevatură și alergătură încoace și încolo și o veselă vânzoleală de culori ce se mișcau și se amestecau, toate acestea alcătuind o larmă, o învălmășeală și o zăpăceală din cele mai plăcute.

descarcati cartea de aici...