ÎNTUNERIC ȘI LUMINĂ ÎN LUMEA DREPTĂȚII (1906)

Ioan Alexandru BRĂTESCU-VOINEȘTI

ÎNTUNERIC ȘI LUMINĂ

ÎN LUMEA DREPTĂȚII (1906)

De ce s-o fi ducând Andrei Rizescu să-și petreacă seara la avocatul Vineanu, a cărui soție primește în toate joile, nu știe nici el. Afaceri și politică nu se pricepe să discute, cărți nu știe să joace, să danseze, nici aft, iar miopia lui îl face să tresară la fiecare mișcare, de teamă să nu răstoarne ceva. Se pricepe să cînte din vioară, că e absolvent al Conservatorului; dar, din cei șase ani de rătăcire prin provincie, a învățat că lumea vine la sindrofie să rîză, să vorbească, iar nu să stea smirna ca să asculte muzica.

O să facă și astă-seară ce a făcut joia trecută: o să se miște cu precauțiune de la un grup la altul, o să privească portretele și litografiile de pe pereți, o să audă aceleași convorbiri și aceleași valsuri cantate la pian de domnișoare, și o să plece obosit de urît, cu dorul Bucureștiului înzecit. Ajuns, văzu cu o tristă mulțumire că parcă n-ar fi altă seară, ci tot a de joia trecută. În odaia din dreapta, aceleași doamne cu figuri pătimașe, în care nu mai era nimic feminin, jucau maus scump, care le aduna galerie împrejur; în odaia de alături jucau aceiași bărbați; într-altă parte cîțiva alți inși vorbeau despre aceeași trădare națională și micșorare a prestigiului țării; ca și în joia trecută, cîțiva ofițeri se plângeau către domnișoare de lipsa unui lac pentru patinaj ori împărtășeau cu bucurie hotărîrea colonelului de a pune la anul parchet în salonul clubului militar. Erau de față trei colegi de magistratură ai lui Andrei, dar procurorul și supleantul jucau pocher, iar cu președintele nu prea era în dragoste mare; mai erau și alți avocați, dar parte erau tot la cărți, iar parte discutau politică; cu altă lume nu se cunoștea bine, nefiind în oraș decât de vreo câteva luni; noroc că erau pe o masă albumuri de fotografii și de cărți poștale ilustrate, pe care Andrei puse rrfna, ca să facă și el ceva.

Era adâncit în răsfoirea lor, cînd din odaia cu pian se auzi altceva decât obișnuitele valsuri. După o clipă de gândire, își aduse aminte că e Mondschein-Sonnate a lui Beethoven, o bucată pe care o cînta și el la vioară.

Lăsînd albumurile, se strecură pînă la ușa odăii. Cînta o fată îmbrăcată într-o rochie modestă, cenușie, care i se părea că-i e cunos-cută. Se întreba cu nedumerire: unde a mai văzut el acel chip, a cărui frumusețe nu sta numai în frăgezimea tinereții, dar mai ales în distinc-țiune: o frunte bombată sub care străluceau ochi negri, sclipitori de inteligență, iar în părul negru pieptănat în sus, o viță de păr alb, ca un buchet de iasomie!

În vremea asta domnișoarele rodeau de glumele unui ofițer; în odaia de alături se iscase o ceartă la o masă.

— Fugi, domnule, d-aici, se auzea strigând vocea colonelului, joci ca o mazetă. O joci de patruzeci de ani și tot n-ai învățat-o. Apoi cînd mă vezi că-ți lepăd pică de-un ceas...

Lumea rîdea cu hohote.

Fata care cînta la pian, cu însușirea pe care o au femeile de a vedea fără să privească, observase pe fnărul cu ochelari, care sta în pervazul ușii de alături și singur asculta cu sfințenie ce cînta ea.

"Unde am mai văzut eu figura asta?" se frămînta Andrei și, simțind pe cineva care se apropiase de dansul, se întoarse.

Era Antonescu, noul director al gimnaziului, cu care făcuse cunoș-tință câteva zile mai înainte pe uliță.

— Era să vă întreb cine e domnișoara care cîntă la pian, dar bănuiesc că nu știți, că sunteți venit mai de curând decât mine.

— Ba știu, răspunse directorul. E domnișoara Murgu, sora nevesti-mii.

— Așa!? Ce bine cîntă la pian domnișoara Murgu... Deodată i se făcu lumină în minte și începu să rîdă.

— A, domnule Antonescu, să vezi ce lucru ciudat mi se înfmplă.

De aproape un sfert de oră mă chinuiesc să-mi aduc aminte de unde cunosc pe domnișoara și acum îmi reamintesc.

—De unde?

—Acum doi ani, în vacanța mare, am fost în treacăt vreo trei zile la Govora. Într-o seară s-a dat o reprezentație în folosul cantinelor școlare. Nu e așa că printre alte domnișoare a contat și domnișoara Murgu?

—Așa e.

—Păstrez și acum afișul cu o însemnare de cât de bine a contat domnișoara, mi se pare, Elena Murgu.

—Asta e nostim, zise Antonescu zâmbind. Să i-o spunem.

—A, ba nu.

—Ba da, cum o isprăvi.

Se așezară pe canapea și urmară pe șoptite convorbirea, din care Andrei află că doamna Antonescu a rămas acasă, nefiind tocmai bine; că Antonescu, din pricina aerului Giurgiului, care nu-i pria, a obținut să fie mutat aci, în orășelul acesta de munte; că, măcar că nu era venit decât de două luni, simțea o mare îmbunătățire în sănătate; că Elena îi era cumnată și fiică tot într-o vreme, deoarece ei o crescuseră, fiindcă-i muriseră părinții cînd era abia de șase ani; iar Antonescu află că nici Andrei n-are părinți, că e și el numai de șase luni în oraș. În vremea asta fata sf rșise și, întonfndu-se, îi privea.

Directorul se sculă și kfnd pe Andrei de mînă îl duse la dînsa.

—Eleno, dă-mi voie să-ți prezint pe domnul Andrei Rizescu, judecător de ședință la tribunal și absolvent al Conservatorului la vioară.

Apoi istorisi, cu toate împotrivirile lui Andrei, chestiunea afișului de la Govora.

—Admirabilă e sonata asta, domnișoară, zise Andrei, ca să schimbe vorba. Nu știu dacă ați auzit-o vreodată la pian și vioară.

—Nu.

—O știi la vioară? întrebă directorul.

—Da.

Gazda, doamna Vineanu, care auzi în treacăt cuvintele din urmă, veni să stăruiască de Andrei să-și aducă vioara.

—Te rog frumos, domnule Rizescu. Sunt trei pași pînă la dumneata.

—Altă dată da, astă-seară însă nu.

—Mă însoțesc și eu la rugăciunea doamnei Vineanu, stărui Elena Murgu. Sunt aci, vă pot acompania la pian.

Îi suna vocea mai dulce decât pianul de care sta rezemată, și privirea ei zâmbitoare ucidea orice putere de împotrivire. După o clipă de codire se înclină:

—Fie.

Atunci fata făcu un pas către dansul și-i zise, privindu-l drept în ochi:

—Dacă nu v-ar pricinui prea multă căutare, v-aș ruga să aduceți și afișul.

—O! asta nu, răspunse el îndrepfndu-se spre ieșire.

Totuși l-a adus. Citise în grabă acasă însemnarea făcută pe el și văzuse că nu era nimic de ascuns; deci, înainte de a începe să cînte, îl scoase din buzunar și-l întinse fetei, care citi cu obrajii înfloriți, desigur din pricina răsfrîngerii culorii afișului:

"Eram în picioare fngă scenă. Cea din urmă care a contat a fost domnișoara Elena Murgu, îmbrăcată simplu într-o rochie civită, o fată palidă la față, cu ochii vii și cu o viță de păr alb pe frunte. Nu știu ce mi-a dat de la început încredințarea că, dacă va cînta și această domnișoară, va cînta bine. O parte din public se pregătea să plece, sătul de afta muzică. Dar de la primele acorduri a robit toată sala, iar cînd a terminat, cu drept cuvânt i s-au făcut ovații."

După ce Andrei întocmi afișul cu îngrijire și-l vîrî în buzunar, încep să cînte, și cîntă Amândoi atît de bine și puterea muzicii e atît de mare, încât capetele se întorc, vorbele încetează, pînă și jocul de cărți se oprește, toți se înghesuiesc în cadrul ușilor, iar cînd sf rșesc, lumea izbucnește în aplauze:

—Admirabil!

— Domnule Rizescu, nu te mai primesc fără vioară, zise gazda...

... Și acum, întors acasă, Andrei se gîndește ce rău i-ar fi părut să nu se fi dus la sindrofia lui Vineanu. Un bine nespus îi umple inima. Își ia vioara și cîntă de unul singur, pe cînd în minte îi flutură doi ochi negri, sub o frunte mare, cu o viță de păr alb, ca un buchet de iasomie...

O pornise de jos Andrei Rizescu. Era fiul dascălului Rizea de la biserica Sf ntului Gheorghe din Pitești, om sărac, fără altă avere decât venitul a trei pogoane din pămfntul parohiei. Ajutat la cheltuieli de boierul Mărescu, ctitorul bisericii, Andrei a învățat alături de băiatul Mărescului; dar pe cînd feciorul boierului își trecea clasele cu propteli, băiatul dascălului ieșea printre cei dintâi.

La sfîrșirea liceului s-ar fi înscris la altă facultate decât la Drept, dacă nu ar fi fost stăruințele bătrînului Mărescu, care vroia să-și aibă copilul alături cu Andrei, a cărui sîrguință și cumințenie puteau să-i fie un îndemn. Pe Tngă Facultatea de Drept, Andrei mai făcea și pe cea de Filozofie și mai urma și Conservatorul la vioară, talent pe care-l moștenise de la tată-său, că și dascălul Rizea cînta la vioară. Și iarăși, pe cînd Andrei ducea o viață așezată, necunoscînd alte petreceri decât cititul, vioara, lungile plimbări împrejurul Bucureștiului și regulatele partide de șah cu Klein, un coleg de conservator, care-l învățase acest joc, socotindu-se vinovat și stricat după o seară petrecută prea frziu la berărie în discuții — fnărul Mărescu își cheltuia viața în cafenele și în petreceri desfrânate.

După ce și-a luat licența, pe cînd Mărescu pleca la Paris pentru doctorat, Andrei căpăta, cu sprijinul boierului, un post de substitut la Teleorman. Trecuseră doi ani de la intrarea lui în magistratură, cînd s-au înfmplat nenorocirile care au sfărîmat deodată toate legăturile de recunoștință ce-l legau de neamul Măreștilor.

Andrei avea o soră, Ana, care mergea în casa boierului de ajuta la cusut doamnei și domnișoarei Mărescu. Această soră, nespus de dragă lui Andrei, a fost sedusă de fnărul Mărescu, întors în vacanță de la Paris.

Rușinea ce fata făcuse tatălui și fratelui său a ispășit-o prin chinurile în care s-a sfârșit, otrăvinduse. Peste câteva luni s-a răpus și dascălul Rizea, iar Andrei a rămas singur pe lume.

De atunci, fără sprijinul nimănui, numai prin purtarea lui bună și prin munca lui — câteva studii însemnate, publicate în reviste juridice, atrăseseră luarea-aminte a lumii judecătorești — înaintase încet, din treaptă în treaptă, ajungând în timp de șase ani judecător de ședință aci, în acest oraș. Colegii lui îi găseau trei cusururi: ziceau că este zgârcit, ursuz și mfndru; dar n-aveau dreptate. Zgârcit îi ziceau pentru că nu-și risipea banii la cărți, dar ar fi de cercetat și de numărat cîți magistrați cinstiți, fără nici o altă stare, au putut, ca Andrei, cu economii din leafă, să-și facă o bibliotecă frumușică, să călătorească o dată pînă la Roma și să aibă și două mii de lei puși deoparte. Mândru și ursuz îi ziceau pentru că nu-i plăceau chefurile și nu da ghes cu dragostea nimănui, nu prea se ducea în lume; dar asta ținea și de miopia lui, care-l făcea sfios; iar dacă aveau nițică dreptate cînd ziceau că "fulgeră la Cornul caprei cînd o rîde Rizescu", tot atât e de adevărat că nu l-au văzut niciodată necăjit, nici nu l-au auzit vorbind altfel decât cu nepăsare mersul stărilor sufletești ale oamenilor, fără să vrei, pe nesimțite, te simți împins spre mâhnire și spre mizantropie, văzînd zilnic pe oameni sub același unghi al sfâșierilor și întremâncărilor pentru un peticel de interes.

Așa cum era, în scurta vreme de cînd era în acest oraș, plăcuse multora și nu erau puțini acei care, avînd o fiică, o soră sau altă rudă de măritat, ar fi primit cu bucurie s-o dea după dansul. Se poate, prin urmare, înțelege ușor ce vîlvă a sfrnit în acest orășel, în care orice căsătorie era un eveniment, vestea că Rizescu o să se căsătorească cu cumnata directorului gimnaziului. Auzi dumneata, să ia fată străină, abia venită, fără un ban de zestre, cînd, slavă Domnului, erau în oraș aftea fete frumoase, binecrescute și cu stare.

Lucrurile s-au înfmplat în chipul cel mai firesc.

În duminica următoare sindrofiei de la Vineanu, Andrei se dusese la Antonescu.

Directorul locuia chiar în localul gimnaziului, avînd pe seama lui trei odăi jos, în aripa dreaptă a clădirii. Într-o altă casă, unde venea să facă înfia vizită, ar fi stat cel mult zece minute, cu mănușile în mfini, nemișcat pe scaunul pe care ar fi apucat să se așeze; dar aci, atitudinea prietenoasă și lipsită de etichetă a lui Antonescu îl făcuse să stea mai bine de un ceas.

Cînd a intrat, soția și cumnata directorului nu erau în odaie. Îl primise el, într-o hăinuță de casă, pătată și arsă în mai multe locuri de fel de fel de acide, și întMa vorbă i-a fost:

— Mă rog, ții la etichetă? să mă duc să-mi schimb haina...

— Te rog, nu te deranja, răspunse Andrei zâmbind. Iar după ce veniseră cucoanele și după ce l-a înfățișat nevesti-si, îl întrebase dacă se grăbește, și față cu răspunsul negativ al lui Andrei:

— Apoi scoate-ți mănușile. Mă rog, nu te las așa cu una, cu două: mi-ai spus deunăzi că nu cunoști gimnaziul și vreau să ți-l arăt în amănunțimi.

Și au mers cu toții să vadă localul gimnaziului. Era în adevăr vrednic de văzut: săli de studiu curate, mari și luminoase, sală de desen, sală de gimnastică, o bibliotecă cum nu s-ar fi așteptat Andrei să găsească într-un orășel atât de mic; și în sfârșit, păstrat pentru la urmă, laboratorul de fizică și chimie, specialitatea lui Antonescu, alături cu un amfiteatru încăpător.

La fiecare exclamație de admirație a lui Andrei, directorul se întorcea către fată și o întreba:

— Să-i spunem aci? și răspundea tot el: Nu, lasă la urmă. Antonescu era un om de vreo patruzeci și cinci de ani, blond, slăbuț, chel ca sticla, vioi ca o vrabie; porecla de "Neamțul", pe care o purta din școală, i se cuvenea și pentru înfățișarea lui, și pentru că în adevăr era german după mamă; iar aplecarea lui pentru științele naturale o moștenise de la bunicul său matern, răposatul Maller, farmacistul. — Uite ce am combinat noi, domnule Rizescu, zise el, după ce se întoarseră în odaia de primire... dar cum să încep, că trebuie o introducere?

— Lasă mai târziu, Alexandre, zise nevastă-sa.

— A, nu! Nu mă știi pe mine? Eu cînd am ceva de spus, trebuie să-l spun îndată, că mă supără, parcă mi-ar umbla un fir de păr pe limbă. Uite ce e.

Și începu să explice cum îi lipseau din laborator multe lucruri esențiale, care trebuiau neapărat cumpărate; că de la minister era gata de căpătat suma trebuincioasă, că județul, vorbise cu prefectul, n-avea fonduri.

Atunci ce s-a gândit? Așa e că Elena cîntă bine la pian? — O, foarte bine!

— Eleno, așa e că domnul Rizescu cîntă bine la vioară?

— Mai mult decât bine, răspunse fata.

Atunci era foarte simplu: s-a gândit că ar putea organiza în amfiteatrul gimnaziului un concert — era destul de încăpător amfiteatrul — și s-ar putea scoate o sumă destul de frumușică; și părîndu-i-se că vede o mișcare de protestare a lui Andrei:

— Mai înfi, n-o să ai de contat toată seara, că o să mai fie și alte bucăți; băieții o să cînte în cor, alții o să declame, alții o să mai facă scrimă. Mă rog, de toate. Să nu zici nu, domnule Rizescu. În orice caz, lasă-mă să mai trag nădejde două-trei zile. Ce e azi? Duminică? Uite, îți acordăm trei zile de gândire: luni, marți și miercuri, cînd te rugăm să fii să prînzești cu noi. Dacă primești, vii miercuri cu vioara, dacă nu, vii fără vioară.

Așa e că va să fie cineva afară din cale de ursuz ca să nu se simtă atras către niște oameni așa de deschiși la inimă?

Miercuri seara se dusese cu vioara. După-masă venise și doctorul Georgescu, un coleg de școală al directorului, cu nevastă-sa, și petrecuse o seară minunată, făcînd muzică cu Elena și discufnd împreună cu doctorul planurile de reforme pe care vroia să le introducă Antonescu în cursurile lui. De atunci, pe măsură ce trecuse vremea, se încredințase ce oameni de ispravă erau Antoneștii. La fiecare reîntâlnire găsise noi cuvinte să-i fie dragi și să se apropie de dînșii. El, un om deștept, harnic, învățat nu numai în ramura științelor naturale, dar pe care-l interesa orice fel de cunoștințe; Matilda, nevastă-sa, o femeie bună și simplă care inspira de la întâia vedere o trainică simpatie. Nu era frumoasă, dar avea o bfndețe care te fermeca. Toate treburile casei le făcea fără nici un ropot, fără cea mai mică tevatură. Cu rost la toate, cu spor la muncă, mișcările aduceau aminte sprinteneala nezgomotoasă a unei furnici. Cu drept cuvânt zicea directorul despre ea că el nare în tot laboratorul de fizică un aparat mai precis decât nevastă-sa. Elena, pe fngă însușirile soră-si, care-i slujise de mamă (îi zicea Mama Tilda), avea inteligența mai vie, era mai zglobie, era frumoasă și avea mare talent la pian. Cteștrei aveau în comun simplitatea, naturalețea, lipsa de supraveghere de tine însuți și de dorința de a produce efect, însușirile greu de lămurit pe care le au mai ades nemții decât ronTnii, însușiri care sparg gheața și te îmbie la intimitate și la prietenie de la înfia înrlnire.

Om singur pe lume, mâncînd pe la birturi, trăind într-o odăiță rece de singurătate, la ușa căreia cînd se întorcea nu era nimeni să-l înfmpine cu un zâmbet ori cu o vorbă bună, e lesne de înțeles ce înrîurire a avut asupra gândurilor și hotărîrilor lui Andrei fericirea casnică aflată în casa Antoneștilor. Citiri împreună, discuții interesante, muzică, pînă și șahul de odinioară, că și Antonescu juca șah, și toate astea sub lumina unor ochi zâmbitori, a căror pereche n-o înflnise încă în viață — i se părea că după o lungă rătăcire printr-o negură umedă și rece a sosit într-o locuință curată, caldă și îmbălsămată. Gândurile mohorâte despre zădărnicia străduințelor omenești, îndo-ielile neliniștitoare despre rostul lumii, care-l frănuntaseră aftea nopți fără de somn, în pustietatea odăiței lui de om stingher, se risipeau acum ca valurile de ceață la razele soarelui. Viața dusă de el pînă atunci îl făcuse să ajungă pînă la versta de 29 ani cu inima adăpostită de simțirea ce acum i-o cucerea cu furie, parcă vroia să-și recîștige întîrzierea. Ce altă înfățișare căpătau toate câte până acum i se păruseră fără însemnătate... Și după lungi certuri cu sine însuși, după lungi șovăiri, cînd din fericirea fără de nume pe care o simțea alături de fată și din neliniștea dureroasă care-l rodea departe de ea, cînd din tăierea răsuflării pe care i-o pricinuia numai gândul că s-ar putea să n-o mai vadă, s-a încredințat că fără dînsa nu se mai poate — a cerut-o lui Antonescu.

continuare ao descarcati de aici.....