Bețișorul năzdrăvan
Aa
Bețișorul năzdrăvan
de Vladimir Suteev
Puiul și Bobocul

Bobocul de rață a spart găoacea.
- Iată-mă, am ieșit! a strigat el.
- Și eu! a zis și Puiul de găină.
- Eu merg să mă plimb! a spus Bobocul.
- Și eu merg! a zis Puiul.
- Eu am să scurm o groapă! s-a lăudat Bobocul.
- Și eu! a zis Puiul.
- Eu am găsit o râmă! a zis Bobocul.
- Și eu am găsit! a zis și Puiul.
- Am prins un fluture! a strigat Bobocul.
- Și eu am prins! a strigat Puiul.
- Eu aș vrea să mă scald! a zis Bobocul.
- Și eu! a strigat Puiul.
- Eu înot! s-a fălit Bobocul.
- Și eu înot! a țipat Puișorul.
- Ajutor!
Bobocul l-a tras din apă pe pui.
- Eu mă duc să mă scald! a zis Bobocul.
- Eu însă, nu! a răspuns Puiul.
Trei pisoi

Trei pisoi, unul negru, altul cenușiu și al treilea alb au văzut un șoricel și s-au repezit după el.
Șoricelul s-a ascuns într-un vas cu făină. Pisoii – după el. Șoricelul a fugit.
Iar din vasul de făină au ieșit trei pisoi albi.
Trei pisoi albi au văzut în curte o broscuță și s-au repezit după ea. Broscuța s-a ascuns într-un burlan vechi de sobă. Pisoii – după ea. Broscuța a ieșit și … pe-aici ți-e drumul.
Iar din burlan au ieșit trei pisoi negri.
Trei pisoi negri au văzut în iaz un pește și s-au năpustit după el! Peștele s-a făcut nevăzut.
Iar din apă au ieșit trei pisoi uzi leoarcă.
Trei pisoi uzi leoarcă au plecat acasă.
Pe drum, ei s-au uscat și iată-i din nou cum au fost: un pisoi negru, altul cenușiu și al treilea alb.
Sub ciupercă

Odată, ploaia a prins-o pe Furnică pe drum. Unde să se ascundă? A văzut Furnica, într-o poiană, o ciupercă, a dat fuga și s-a ascuns sub ea. Stă Furnica sub ciupercă - ploaia nu mai contenește. Ploua tot mai tare si mai tare... Se târăște spre ciupercă un Fluture:
- Furnicuțo, Furnicuțo, lasă-mă sub ciupercă! M-a udat ploaia și nu pot să zbor!
- Unde să te primesc? zice Furnica. Și eu abia mi-am făcut loc.
- Nu-i nimic! Mai bine mai înghesuiți, dar nu supărați. Furnica i-a făcut loc Fluturașului sub ciupercă.
Și plouă tot mai tare... Vine în fugă un Șoricel:
- Lăsați-mă și pe mine sub ciupercă! Sunt tot un lac de apă.
- Unde să-ți facem loc? N-avem unde!
- Mai înghesuiți-vă puțin!
S-au înghesuit și i-au făcut loc și Șoricelului sub ciupercă. Iar ploaia tot curge și nu vrea să înceteze deloc... Lângă ciupercă țopăie o Vrabie și se vaită:
- Mi s-au udat penele, mi-au obosit aripioarele! Lăsați-mă sub ciupercă să mă usuc, să mă odihnesc până stă ploaia!
- N-avem loc.
- Mai strângeți-vă puțin, vă rog!
- Fie!
S-au mai strâns și i-au făcut loc și Vrăbiuței. Deodată apare în poiana Iepurele și vede ciuperca.
- Ascundeți-mă, strigă, salvați-mă! Mă fugărește Vulpea!
- Mi-e milă de Iepure - spune Furnica. Hai să ne mai strângem puțin. Numai ce-au reușit să ascundă Iepurele și apare în fugă Vulpea.
- Nu l-ați văzut pe Iepure? întreabă ea.
- Nu l-am văzut.
Vulpea se apropie mai mult, adulmecând:
- Și ziceti că nu s-a ascuns aici?
- Unde ar putea să se ascundă aici!?
Vulpea și-a vânturat coada și a plecat. După un timp ploaia s-a oprit și s-a ivit soarele. Toți ies de sub ciupercă și se bucură. Furnica a rămas pe gânduri:
- Ce-o fi asta? La început abia am avut eu loc sub ciupercă, iar acum este loc pentru toți cinci!
- Oac - oac - oac! Oac - oac - oac! a râs cineva.
Toți au luat seama: pe pălăria ciupercii șade o Broscuță și râde în hohote:
- Eh, Voi! Ciuperca.... N-a terminat ce-a avut de spus și a dispărut.
Toți au privit cu băgare de seamă la ciupercă și au priceput de ce la început abia era loc pentru unul singur, iar apoi au avut loc sub ea toți cinci.
Voi ați priceput copii?
Cine a zis „miau”?

Cățelușul dormea pe covoraș lângă canapea. Deodată, ca prin somn, a auzit că cineva a zis:
- Miau!
Cățelușul a ridicat capul, a luat seama împrejur. Nimeni! "Probabil am visat", și-a zis el, și s-a lungit pe covoraș.
Dar iată că cineva a zis din nou:
- Miau!
- Cine-i acolo?
Cățelușul a sărit în sus, a dat ocol camerei, s-a uitat sub pat și sub masă. Nimeni!
S-a urcat pe pervazul ferestrei și a văzut un Cocoș plimbându-se prin curte.
"Iată cine nu m-a lăsat să dorm", s-a gândit Cățelușul și a dat fuga în curte, direct la Cocoș.
- Ascultă, tu ai spus "Miau"? l-a întrebat Cățelușul pe Cocoș.
- Nu, eu nu vorbesc. Și Cocoșul a bătut din aripi slobozind un "Cu - cu - ri - gu – uu!”
- Dar altceva nu știi să spui? l-a întrebat Cățelușul.
- Nu, numai "Cucurigu", a răspuns Cocoșul. Cățelușul s-a scărpinat cu laba de dinapoi, după ureche, și a plecat acasă. Deodată, chiar lângă pridvor, cineva a zis:
- Miau!
"Aha, aici era!", și-a zis Cățelușul și a început să scurme repede, lângă pridvor, cu toate cele patru lăbuțe.
Când s-a făcut groapa mare, de acolo a tâșnit un Șoricel mic, cenușiu.
- Tu ai spus "Miau"? l-a întrebat cu asprime în glas Cățelușul.
- Ți - ți - ți - a chițăit șoricelul. Cine a zis așa?
- Cineva a zis "Miau".
- Aproape? a întrebat tremurând Șoricelul.
- Uite, chiar aici, a răspuns Cățelușul .
- Mi-e frică! Ți - ți - ți! - a chițăit Șoricelul și a zbughit-o.
Cățelul a căzut pe gânduri. Deodată, chiar lângă cușca câinelui, cineva a spus tare:
- Miau!
Cățelușul a ocolit de trei ori, în fugă, cușca dar n-a dat de nimeni. În cușcă s-a mișcat cineva...
"Aici era, și-a zis Cățelușul. Acum am să-l prind." S-a apropiat tiptil...
I-a sărit însă în față un Dulău mare și lățos.
- Mr - r - r - r! a mârâit Dulăul.
- Eu...eu vreau să știu...
- Mr - r - r - r!
- Dumneavoastră ați spus "Miau"? abia a îngăimat Cățelușul, cu coada între picioare.
- Eu?! Râzi de mine, Cățelule!
Cățelușul a luat-o la sănătoasa cât îl țineau picioarele, spre grădină, și acolo, s-a ascuns sub o tufă. Și, deodată, chiar la urechea lui, cineva a spus:
- Miau!
Cățelușul a scos capul de sub tufă și, pe o floare, lângă nasul său, a văzut o Albină pufoasă.
"Iată deci, cine a zis Miau"! s-a gândit Cățelușul și a vrut s-o înhațe cu dinții.
- Bz - z - z – z, a bâzâit Albina și l-a pișcat pe Cățeluș chiar de vârful nasului.
Cățelușul a scheunat și a rupt-o la fugă, iar Albina, după el! Zboară și bâzâie:
- Bz - z -z –z, te pișc! Bz - z – z, te pișc! A alergat Cățelușul la iaz și bâldâbâc în apă!
Când a scos capul din apă, Albina dispăruse.
Și deodată, cineva a spus iar:
- Miau!
- Tu ai spus "Miau"? l-a întrebat Cățelușul pe un Peștișor care înota, aproape de el.
Peștele nu a răspuns nimic, a dat din coadă și dus a fost în adâncul iazului.
- Oac - oac - oac! a izbucnit în râs o Broscuță ce ședea pe o frunză de nufăr. Ce tu nu știi că peștii nu vorbesc?
- Atunci, poate tu ai spus "Miau"? a întrebat-o Cățelușul pe Broscuță.
- Oac - oac - oac! a râs din nou Broscuță. Ce prostuț ești! Broaștele doar orăcăie. Și s-a aruncat în apă.
Cățelușul a plecat acasă, ud, cu nasul umflat. Necăjit, s-a culcat pe covoraș, lângă canapea. Și deodată, a auzit:
- "Miau!!!"
A sărit în sus. Pe pervazul ferestrei ședea o Pisică, cu blana pufoasă, vărgată.
- Miau! a zis Pisica.
- Ham - Ham - ham! a început cățelul să latre. Apoi și-a amintit cum a mârâit Dulăul lățos și a început să mârâie și el: "Mr - r - r - r!".
Pisica s-a arcuit, a suierat: "S - s - s !" A forăit: "Fâr - fâr - fâr" și a zbughit-o prin fereastră.
Cățelul s-a întors pe covorașul său și s-a culcat. Acum știa cine a zis "Miau".
Roți diferite
Era undeva o buturugă veche, și pe buturugă o căsuță.
Iar în căsuță locuiau Musculița, Broscuța, Ariciul și Cocoșelul-creastă de aur.
Odată, au plecat cu toții în pădure după flori și ciuperci, după lemne și fructe.
Au mers ei prin pădure cît au mers și au dat într-o poiană. Acolo: o căruță goală. Goală-goală, dar și neobișnuită - toate roțile sînt diferite: o roată este foarte mică, alta - ceva mai mărișoară, a treia - de mărime mijlocie, iar a patra - o roată cât toate zilele.
Se vede treabă că demult stă căruța acolo, de vreme ce cresc ciupercile sub ea.
Stau locului Musculița, Broscuța, Ariciul și Cocoșelul, privesc și se minunează. Dar iată că dintr-un tufiș sare un Iepure și râde.
- A ta este căruța? îl întreabă pe Iepure.
- Nu, este căruța Ursului. El a lucrat ce-a lucrat la ea, dar n-a terminat-o și a lăsat-o. Și de-atunci stă aici.
- Haideți să luăm căruța acasă la noi, a zis Ariciul. În gospodărie prinde bine.
- Hai! au răspuns ceilalți.
Au început să împingă căruța, dar chip s-o urnești din loc: roțile sînt de mărimi diferite.
Au împins, au tot împins, degeaba! Căruța ba se răsucea la dreapta, ba se lăsa la stânga.
Iar drumul este prost, când gropi, când mușuroaie.
Iepurele râdea în hohote, se prăpădea de râs:
- Cui să-i facă trebuință o asemenea căruță care nu-i bună de nimic!?
Au obosit cu toții, dar nici s-o lase nu se-ndură, în gospodărie prinde ea bine la ceva.
Tot Ariciul a descoperit soluția:
- Hai să luăm fiecare câte o roată.
- Hai!
Au scos roțile și le-au dus de-a dura până acasă: Musculița -rotița cea mică, Ariciul – pe cea mai mărișoară, Broscuța – pe cea mijlocie, iar Cocoșul, cocoțat pe roata cea mai mare, o rostogolește cu picioarele, bate din aripi și strigă:
- Cu – cu – ri – gu – u!
Iepurașul râde:
-Ce ciudați sunt, să ducă acasă roți diferite!
În vremea asta, Musculița, Ariciul, Broscuța și Cocoșelul au ajuns cu roțile acasă și se chibzuiesc ce să facă cu ele.
- Eu știu ce să fac! a spus Musculița și luând rotița cea mai mică a făcut din ea o furcă de tors.
Și Ariciul s-a dumirit: din două bețe, prinse cu meșteșug la roata lui, a ieșit o roabă.
- Și eu m-am gîndit la ceva, a spus Broscuța; a meșterit ce-a meșterit și iată o roată, ceva mai mare, la fântână. Acum este mai ușor de scos apa.
Iar Cocoșelul a coborât roata mare în râu, a meșterit pietrele și a construit o moară.
Toate roțile au prins bine la ceva în gospodărie: Musculița toarce lână, Broscuța cară apă de la fântână și udă grădina de zarzavat, Ariciul aduce cu roaba, din pădure, ciuperci și fructe, cară lemne.
Iar Cocoșelul macină făina.
Odată a trecut pe la ei Iepurașul, să-i întrebe de sănătate.
L-au primit ca pe un oaspete drag:
Musculița i-a împletit mănuși,
Broscuța 1-a ospătat cu morcovi din grădină,
Ariciul - cu ciuperci și fructe,
Iar Cocoșelul - cu plăcinte și brânzoaice.
Iepurașul s-a rușinat:
- Iertați-mă, le spuse el. Am râs de voi, dar acum înțeleg că în mâini pricepute și roțile diferite devin folositoare.
Corăbioara
Broscuța, Puiul de găină, Șoricelul, Furnicuța și Buburuza au plecat la plimbare.
Au ajuns la râu.
- Haideți să ne scăldăm! a zis Broscuța și s-a aruncat în apă.
- Noi nu știm să înotăm, au răspuns Puiul, Șoricelul, Furnicuța și Buburuza.
- Oac – oac – oac! Oac – oac – oac! a izbucnit în râs Broscuța. La ce vă pricepeți voi?! Și s-apus pe un râs de mai să-i dea lacrimile.
Puiul, Șoricelul, Furnicuța și Buburuza s-au supărat și s-au așezat să chibzuiască. S-au gândit ce s-au gândit și au găsit o soluție.
Puiul a adus o frunză. Șoricelul, o coajă de nucă. Furnicuța a adus un pai. Iar Buburuza, un fir de ață.
Și s-au pus pe treabă: au înfipt paiul în coaja de nucă, cu ața au legat de el frunza și … gata corăbioara!
Au împins apoi corăbioara pe apă, s-au urcat în ea și … la drum!
Broscuța a scos capul din apă, să mai râdă puțin de ei, dar corăbioara plutea de-acum departe, în larg. Nici gând s-o mai ajungă!
Bețișorul năzdrăvan
Ariciul mergea spre casă. Pe drum, l-a ajuns din urmă Iepurele, și au pornit împreună. În doi drumul este de două ori mai scurt.
Până acasă drumul fiind lung merg și discută.
Deodată, de-a curmezișul drumului, un bețișor.
Luat cu vorba, Iepurele nu-l văzuse și se împiedică de el, mai să cadă.
- Ah, tu! s-a supărat Iepurele și a lovit bețișorul cu piciorul, aruncându-l cât colo.
Dar Ariciul a ridicat bețișorul, l-a pus pe umăr și a alergat să-l ajungă din urmă pe Iepure. Văzând la Arici bețișorul, iepurele s-a mirat:
- Ăsta nu-i un bețișor oarecare, a explicat Ariciul. Este un bețișor năzdrăvan.
Iepurele n-a zis nimic, doar a forăit înciudat. Au mers mai departe până ce au ajuns la un râuleț. Dintr-un salt Iepurele a sărit pe malul celălalt și a început să strige:
- Hei, Cap Țepos, aruncă bețișorul, n-ai cum să ajungi cu el aici!
Ariciul n-a zis nimic, s-a dat puțin înapoi, și-a luat avânt, a înfipt bețișorul în mijlocul râulețului și dintr-un salt, iată-l pe celălalt mal, alături de Iepure, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
De mirare, Iepurele a rămas cu gura căscată:
- Bravo ție, deci știi să sari!
- Eu nu știu nicidecum să sar, a spus Ariciul, m-a ajutat bețișorul cel nazdravan peste toate săritor.
Au pornit mai departe. N-au mers mult și s-au trezit la o mlaștină.
Iepurele sare din mușuroi în mușuroi. Ariciul merge în spate și cu bețișorul încearcă tot drumul.
- Hei, Cap Țepos, ce te tot târăști acolo? Probabil, bețisorul tău…
Dar n-a apucat Iepurele să termine ce-avea de spus, că a alunecat de pe un mușuroi și s-a dus în smârc, până la urechi. Acum - acum va începe să-nghită apă și se va îneca.
Ariciul s-a cățărat pe mușuroi, cât mai aproape de Iepure, și-i strigă:
- Ține-te de bețișor! Cât poți de tare!
Iepurele s-a prins de bețișor. Ariciul s-a încordat din toate puterile și l-a tras din mlaștină pe prietenul său. Când au ajuns pe loc uscat, Iepurele îi zice ariciului:
- Îți mulțumesc, Ariciule, că m-ai salvat!
- Asta-i bună! Nu eu, ci bețișorul cel năzdrăvan din necaz bun salvator.
Au mers mai departe și, chiar la marginea unei păduri mari, întunecate, au văzut jos, pe pământ, un Puișor. Căzuse din cuib si țipa jalnic, iar părinții săi se roteau în zbor, pe deasupra lui, neștiind ce să facă.
- Ajutor, ajutor! ciripeau ei.
Cuibul era foarte sus, greu să ajungi la el. Nici Ariciul, nici Iepurele nu știau să se cațere în copac. Dar o mână de ajutor trebuie să dea.
S-a gândit Ariciul din nou cu folos.
- Stai în picioare lângă copac, cu fața spre el! a poruncit el Iepurelui.
Iepurele a făcut precum i s-a spus. Ariciul a așezat Puișorul pe capătul bețișorului, s-a urcat pe umerii Iepurelui, a ridicat cât a putut bețișorul, ajungând chiar aproape de cuib. Puișorul a mai ciripit o dată și a sărit drept în cuib. Ce s-au mai bucurat tatăl și mama lui! Zburau în jurul Iepurelui și Ariciului ciripind:
- Mulțumim, mulțumim, mulțumim!
Iepurele îi spuse Ariciului:
- Bravo, Ariciule! Bine gândit!
-Asta-i bună! Nu eu, ci bețișorul cel năzdrăvan în sus ridicător.
Au intrat în pădure. Cu cât înaintează, cu atât pădurea este mai deasă, mai întunecoasă. Iepurașului i se face frică. Dar Ariciul nu se lasă: merge înainte și cu bețișorul dă crengile la o parte. Dar deodată, de după un copac, le sare în față un Lup, le închide calea și mârâie:
- Stai!
Iepurele și Ariciul s-au oprit. Lupul își linge botul, clănțăne din dinți și zice:
- Cu tine, Ariciule, n-am nici o treabă, ești țepos, dar pe tine, Urecheatule, am să te înfulec cu blană cu tot!
Iepurașul a început să tremure de frică, s-a făcut alb ca varul și nu se mai putea clinti din loc, de parcă picioarele i-ar fi înfipte în pământ. A închis ochii … acum o să-l înfulece lupul. Numai Ariciul nu s-a pierdut cu firea: a apucat zdravăn bețișorul și din toate puterile l-a lovit pe lup pe spinare.
Lupul a urlat de durere, a făcut un salt înapoi, și, pe-aci ți-e drumul. Fugea de-i sfârâiau călcâiele, fără să se uite în urma sa.
- Îți mulțumesc, Ariciule, m-ai salvat și din gura Lupului!
- Nu eu, ci bețișorul năzdrăvan ce lovește în dușman, a răspuns Ariciul.
Și au pornit mai departe. Au trecut prin pădure și au ieșit la drum deschis. Dar drumul era greu, tot în urcuș. Ariciul înaintează, sprijinindu-se în bețișor, dar bietul Iepure a rămas în urmă, mai să se prăbușească de oboseală. Până acasă nu mai este mult, dar Iepurele nu mai poate să meargă.
- Nu-i nimic, a zis Ariciul, ține-te de bețișorul meu.
S-a prins Iepurele de bețișor, iar Ariciul îl trage după el. Și Iepurelui i s-a părut că-i este parcă mai ușor să meargă.
- Uite, zice el Ariciului, bețișorul tău năzdravan m-a ajutat și de această dată.
Așa l-a dus Ariciul pe Iepure până acasă, unde de multă vreme îl așteptau Iepuroaica și Iepurașii.
Se bucură cu toții de revedere, iar Iepurele îi spune Ariciului:
- Ehei, dacă n-ar fi fost bețișorul tău fermecat, n-aș fi ajuns să-mi mai văd casa.
Râde Ariciul și îi răspunde:
- Îți dăruiesc ție acest bețișor, poate ți-o mai fi de folos.
Iepurele însă s-a împotrivit:
- Dar ce-o să faci tu fără bețișorul ăsta fermecat?
- Nici o grijă, a răspuns Ariciul, oricând se poate găsi un bețișor, dar năzdrăvănia lui…și a făcut semn spre frunte, dar năzdrăvănia lui uite unde este!
Acum Iepurele a înțeles totul:
- Adevărat ai grăit: important nu este bețișorul, ci mintea luminată și sufletul bun!
Mărul
Într-o zi de toamnă târzie când copacii se goliseră de mult de frunze, în vârful unui măr sălbatic, din pădure, mai atârna un măr, un singur măr.
Tocmai în timpul acesta, iepurașul Iepurici, care alerga prin pădure, a văzut mărul.
Dar cum să-l ia de acolo? Mărul era sus, sus de tot,iar el nu putea să sară până la el!
- Crra – crra! se auzi de sus dintr-un brad. Era Cioara cea neagră care râdea.
Se uită iepurașul la ea cu uimire și-i strigă:
- Ei, doamnă Cioară, rupe-mi și mie mărul ăla de sus!
Cioara a zburat din brad și a rupt mărul. Numai că nu a reușit să-l țină în cioc, și mărul a căzut.
- Îți mulțumesc, doamnă Cioară! a strigat bucuros
Iepurici și a dat să ridice mărul de jos, dar acesta parcă ar fi fost viu, a început deodată să sâsâie…. Și a luat-o la fugă.
- Ce-o fi asta? Iepurici s-a speriat foarte tare, dar apoi a înțeles: mărul căzuse chiar pe ariciul Țepoșilă, care, făcut ghem, dormea sub pom.
Țepoșilă, buimac de somn, a sărit în sus și s-a pus pe fugă, cu mărul înfipt în țepii lui.
- Stai, stai ! Striga Iepurici cât îl țineau puterile. Unde fugi cu mărul meu?
Ariciul Țepoșilă se oprește și zice:
- Acesta-i mărul meu. A căzut, iar eu l-am prins.
Atunci, Iepurici s-a repezit la ariciul Țepoșilă:
- Să-mi dai mărul chiar acum! Eu l-am găsit!
S-a apropiat în zbor și Cioara și zice:
- Degeaba vă certați. Acesta este mărul meu fiindcă eu l-am rupt din pom. Și s-a pornit o ceartă între cei trei, că nu se mai puteau înțelege. Fiecare striga în felul lui.
- Este mărul meu – striga Iepurici – că eu l-am văzut primul!
- Ba e al meu – croncănea Cioara – că eu l-amrupt!
- Ba e al meu – striga Țepoșilă, că eu l-am prins!
Țipete, mare gălăgie în toată pădurea și harța începe. Cioara îl lovește pe arici cu ciocul în nas, ariciul îl înțeapă pe Iepurici cu țepii în codiță, iar Iepurici o lovește pe Cioară cu lăbuța peste cioc.
Dar iată că apare și cumătrul Moș Martin, ursul, care mormăie supărat:
- Ei, dar ce s-a întâmplat aici? Ce-i cu gălăgia asta?
Toți se reped spre el, și-i spun:
- Tu, Moș Martine, ești cel mai mare și mai inteligent din pădure. Te rugăm să ne faci judecată dreaptă. Cui vei crede de cuviință că i se cuvine mărul acesta, al lui să fie.
Și i-au povestit ursului toate câte s-au petrecut.
A stat Moș Martin s-a gândit ce s-a gândit, s-a scărpinat după urechea dreaptă și a întrebat:
- Cine a descoperit mărul?
- Eu! a răspuns Iepurici.
- Dar cine l-a rupt din pom?
- Crra – crra, firește că eu! a răspuns Cioara.
- Buun! Și cine l-a prins?
- Eu, eu, Moș Martine! Eu l-am prins! a chițăit ariciul Țepoșilă.
Iată ce este, a fost de părere Moș Martin, voi toți aveți dreptate, și de aceea fiecare din voi are dreptul să primească mărul!
- Da, dar nu-i decât un singur măr! au sărit cu gura Țepoșilă, Iepurici și Cioara.
- Împărțiți mărul în părți egale și fiecare să ia câte o bucățică.
Toți au izbucnit într-un glas:
- Cum de nu ne-a venit ideea asta mai înainte?!
Ariciul Țepoșilă a luat mărul buclucaș și l-a împărțit în patru părți egale. Prima bucățică a dat-o iepurașului și i-a zis:
- Asta ție, Iepurici, pentru că tu ai văzut primul mărul.
A doua bucățică a dat-o ciorii:
- Asta ție, fiindcă tu ai rupt mărul din pom.
A treia bucățică, ariciul și-a pus-o deoparte pentru sine și a zis:
- Asta pentru mine, întrucât eu am prins mărul acesta buclucaș.
Cea de-a patra bucățică ariciul i-a pus-o ursului în labă și i-a zis:
- Iar asta ție, Moș Martine …
- Dar de ce mie? răspunse, mirat, ursul.
- Tocmai pentru că tu ne-ai împăcat și ne-ai învățat să gândim!
Și fiecare și-a mâncat bucățica sa de măr, și toți au fost
mulțumiți că Moș Martin a făcut judecată dreaptă și nu a nedreptățit pe nimeni.
Șoricelul și Creionul
Pe masa lui Sănducu se afla un creion.
Odată, când Sănducu dormea, pe masă s-a urcat un Șoricel. A văzut creionul, 1-a înhățat și 1-a târât în vizuina sa.
- Dă-mi drumul, te rog, s-a rugat Creionul. Ce nevoie ai de mine? Sînt de lemn și nu mă poți mânca.
- Am să te rod, zise Șoricelul. Mă mănâncă dinții și trebuie să rod tot timpul ceva. Uite așa! Și Șoricelul l-a mușcat dureros pe Creion.
- Au – u, a țipat Creionul. Dacă-i așa, lasă-mă să mai desenez pentru cea din urmă oară ceva, apoi faci ce vrei cu mine.
- Fie! s-a învoit Șoricelul, desenează! Dar apoi, oricum, am să te rod bucățele, bucățele.
A oftat adânc Creionul și a desenat un cerc.
- Asta-i brânză? a întrebat Șoricelul.
- Poate fi și brânză, a zis Creionul, și a desenat încă trei cerculețe mai mici.
- Da, sigur că-i brânză, iar astea sînt găurile din ea, și-a dat cu părerea Șoricelul.
- Pot fi și găuri, a zis Creionul, și a mai desenat încă un cerc mare.
- Asta-i un măr! a strigat Șoricelul.
- Poate fi și un măr, a răspuns Creionul, și a mai desenat câteva cerculețe, uite așa, alungite.
- Știu, ăștia sunt cârnăciori! a început să chițăie Șoricelul, lingându-se pe bot. Hai, isprăvește mai repede, mă mănâncă îngrozitor dinții.
- Așteaptă o clipă, a zis Creionul.
Și, când a început să deseneze aceste unghiuri, Șoricelul a început să țipe:
- Asta seamănă cu o pi. . . Stai! Nu mai desena!
Dar Creionul desenase deja mustățile lungi.
- Dar asta-i o adevărată pisică! a chițăit Șoricelul înspăimântat. Ajutor! și s-a năpustit în vizuina sa.
De atunci, Șoricelul n-a mai scos capul de acolo.
Iar Creionul lui Sănducu mai trăiește și astăzi, numai că a rămas mic, mic de tot.
Încercați să desenați și voi, copii, cu creionul vostru o pisică - spaima șoriceilor.
Cocoșul și Culorile
Sănducu a desenat un Cocoș, dar a uitat să-l coloreze. A plecat Cocoșul la plimbare.
- De ce umbli așa necolorat? s-a mirat Câinele.
Cocoșul și-a luat seama în oglinda apei. Și a văzut că, într-adevăr, Câinele avea dreptate.
- Nu te necăji, i-a spus Câinele, du-te la Culori; ele te vor ajuta.
Cocoșul ajunge la Culori și le roagă:
- Culorilor, Culorilor, ajutați-mă!
- Bine, a zis Culoarea Roșie, și i-a colorat creasta și bărbia. Culoarea Albastră i-a colorat coada. Cea Verde – aripile. Cea Galbenă – pieptul.
- Iată, acum ești un adevărat Cocoș! a spus Câinele.
Pisica mofturoasă
O Fetiță ședea la masă și desena.
Deodată s-a apropiat o Pisică vărgată și a început să privească ce desenează Fetița.
- Ce faci aici? a întrebat-o pisica curioasă.
- Desenez o căsuță pentru tine, a spus Fetița. Privește: aici e acoperișul, aici coșul de fum, iar aici este ușa.
- Dar ce-am să fac eu acolo?
- Vei face focul în sobă și vei fierbe grișul.
Și Fetița a desenat fumul care iese pe coșul căsuței.
- Dar unde-i fereastra? Doar pisica sare pe geam!
- Iată și fereastra. Una, două, trei, patru … a zis Fetița și a desenat patru ferestre.
- Dar unde mă voi plimba?
- Iată pe aici!
Fetița a desenat un gard în jurul casei.
- Asta o să fie grădina - a spus ea.
Pisica s-a uitat și a forăit:
- Ce grădină mai e și asta? Nu este nimic în ea!
- Așteaptă, a spus Fetița. Iată și un strat de flori, un măr cu mere în el, iar aici grădina de zarzavat: aici cresc morcovi, varză…
- Varză! s-a bosunflat Pisica. Dar unde o să pescuiesc?
- Uite, aici...
Și Fetița a desenat un iaz, iar în iaz niște peștișori.
- Așa e bine. Dar păsărele vor fi? a intrebat Pisica curioasa. Mie îmi plac păsărelele.
- Vor fi. Iată ai o găină, și un cocoș, o gâscă și iată și trei puișori de găină.
La vederea lor, Pisica s-a lins pe bot, a sforăit de plăcere și a întrebat încetișor:
- Dar ... dar șoricei vor fi acolo... în căsuță?
- Nu, șoareci nu vor fi.
- Dar cine-mi va păzi căsuța?
- O va păzi ... Fetița a desenat o cușcă. O va păzi, iată: Azorel!
Pisica a început să-și miște coada și nu știu de ce i s-a zbârlit blana.
- Nu-mi place căsuța ta, a zis Pisica. Nu vreau să locuiesc acolo!
Și a plecat de parcă ar fi supărat-o cineva.
Poftim de vezi ce Pisică mofturoasă!
Pomul de iarnă
S-au uitat azi dimineață copiii în calendar și au văzut că în el mai rămăsese o singură filă.
Mâine este Anul Nou! Mâine este Pomul de iarnă! Jucăriile vor fi gata, dar nu au brad. Copiii au hotărît să-i scrie lui Moș Gerilă să le trimită un brad din codru, cel mai bogat în ramuri și cel mai frumos brad.
Au scris copiii această scrisoare și au alergat în curte să facă Omul de Zăpadă.
„Dragă Moș Gerilă!
Te rugăm să ne dăruiești un brad pentru Anul Nou. De jucării ne îngrijim noi înșine.
Îți aduce srisoarea acest Om de Zăpadă.
Semnat: Copiii”
Munceau uniți: unul strângea zăpada, altul rostogolea bulgării mari.
I-au așezat Omului de Zăpadă pe cap o găleată veche, i-au făcut ochii din cărbuni, iar în loc de nas i-au pus un morcov.
A ieșit un Om de Zăpadă, poștaș grozav!
Copiii i-au dat scrisoarea și i-au spus:
Omuleț, Om de Zăpadă,
Brav poștaș de nea,
Iute-n codrul des aleargă
Ca să duci scrisoarea.
Va primi-o Moș Gerilă
Va găsi-n pădure bradul
Cu atît de multe ramuri
Și de ace verzi, ca nimeni altul.
S-aduci bradul brazilor
Tuturor copiilor!
S-a lăsat seara, copiii au plecat acasă, iar Omul de Zăpadă își zice:
- Mi s-a dat o sarcină! Încotro s-o apuc?
- Ia-mă cu tine! i-a zis deodată cățelușul Azorel. Te voi ajuta să găsești drumul.
- Ai dreptate, în doi este mai plăcut! i-a răspuns bucuros Omul de Zăpadă. O să ne aperi, pe mine și scrisoarea, și o să ții minte drumul.
Au mers cale lungă Omul de Zăpadă și Azorel și în cele din urmă au ajuns într-un codru mare, mare…
Le-a ieșit în cale un Iepure.
- Spune-ne, unde locuiește Moș Gerilă? 1-a întrebat Omul de Zăpadă.
Dar Iepurele n-are timp să răspundă: îl fugărește Vulpea.
Iar Azorel latră: „Ham", „ham"! și fugi și el după Iepure. Omul de Zăpadă s-a întristat:
- Se vede treaba că voi merge mai departe de unul singur.
Deodată s-a stârnit viscolul; vălătuci de zăpadă șuierau prin văzduh . . .
S-a cutremurat Omul de Zăpadă și … s-a destrămat. Pe zăpadă au rămas numai găleata, scrisoarea și morcovul.
Vulpea, reaua, s-a întors în goană:
- Unde-i cel ce m-a împiedicat să-l prind pe Iepure?
Ia seama: nimeni! Numai scrisoarea căzută pe zăpadă. A înhățat scrisoarea și pe-aci ți-e drumul.
S-a întors și Azorel:
- Unde o fi Omul de Zăpadă?
A dispărut.
În timpul ăsta, Vulpea dă nas în nas cu Lupul.
- Ce-ai acolo, cumătră? mârâie Lupul. Hai să împărțim pe din două!
- Nu vreau să împart cu nimeni, lasă că-mi prinde bine mie, a zis Vulpea și a luat-o la sănătoasa.
Lupul, după ea.
Iar Coțofana curioasă îi urmărește din zbor.
Azorel a plâns dar iepurii i-au spus:
- Așa-ție trebuie: să nu ne fugărești, să nu ne sperii!
- Nu vă voi mai speria, nu vă voi mai fugări, a spus Azorel și s-a pus mai tare pe plâns.
- Nu plânge, o să te ajutăm, i-ai zis iepurii.
- Iar noi o să-i ajutăm pe iepuri, au sărit și veverițele.
Și iepurii au început să construiască Omul de Zăpadă, iar veverițele îi ajutau: băteau zăpada cu lăbuțele și o netezeau cu codițele.
I-au așezat din nou găleata pe cap, i-au făcut ochii din cărbuni, iar în loc de nas i-au pus morcovul.
- Vă mulțumesc că m-ați refăcut, a spus Omul de Zăpadă. Dar acum ajutați-mă să-l găsesc pe Moș Gerilă.
L-au condus la Urs. Ursul dormea în bârlog. L-au trezit.
Omul de Zăpadă i-a povestit cum l-au trimis copiii cu o scrisoare la Moș Gerilă.
- Scrisoarea? mormăie Ursul. Unde este?
Au tot căutat, dar scrisoarea nicăieri!
- Fără scrisoare, Moș Gerilă n-o să vă dea bradul, a zis Ursul. Mai bine întoarceți-vă acasă, eu o să vă ajut să ieșiți din pădure.
Deodată, te miri de unde, vine în zbor Coțofana, țipând:
- Iată scrisoarea! Iată scrisoarea! Și Coțofana a istorisit cum a dat de scrisoare. Cum Lupul șu Vulpea s-au încăierat și ea, Coțofana, a înhățat scrisoarea.
Au plecat cu toții la Moș Gerilă.
Omul de Zăpadă se grăbește, se frământă și ba se împiedică de câte un dâmb, ba cade în vreo groapă, ba se agață de vreun ciot.
Noroc cu Ursul, că altfel Omul de Zăpadă s-ar fi sfărâmat din nou.
În cele din urmă au ajuns la Moș Gerilă.
Moș Gerilă a citit scrisoarea și a zis:
- Ei, dar de ce-ați venit așa târziu? N-o să mai izbutești, Omule de Zăpadă, să le duci copiilor bradul de Anul Nou.
Toți au sărit să-i ia apărarea Omului de Zăpadă, povestind ce i s-a întîmplat. Moș Gerilă i-a dat atunci sania sa, iar Omul de Zăpadă a pornit degrabă cu bradul la copii.
Ursul s-a întors acasă, să-și continuie somnul până în primăvară.
Dimineața, Omul de Zăpadă se afla pe vechiu-i loc, dar în brațe ținea acum, în loc de scrisoare, un brad.
Ce pasăre mai este și asta?
Era odată un Gâscan.
Și era el tare prostănac și invidios.
Pizmuia pe toată lumea, se certa cu oricine și la toți se răstea. Ceilalți dădeau din cap și ziceau:
- Zi-i Gâscan și, lasă-l!
Odată, Gâscanul a văzut la iaz o Lebădă. Și i-a plăcut gâtul lung al lebedei.
„Uite, își zice el, să am un gât ca ăsta!"
Și o rugă pe Lebădă:
- Hai să facem schimb. îți dau gâtul meu, mi-l dai pe-al tău.
A stat Lebăda o clipă pe gânduri și s-a învoit. Au făcut schimbul.
Merge Gâscanul cu gâtul lung de lebădă și nu știe cum să-l poarte. Ba îl răsucește, ba îl lungește, ba îl face colac, oricum tot îl stânjenește.
Un Pelican l-a văzut și a început să râdă:
- Tu, zice, nu ești nici Gâscan, nici Lebădă! Ho-ho-ho!
Gâscanul s-a supărat, a dat să sâsâie, dar a băgat de seamă ciocul cu un sac mare al pelicanului.
„Uite un așa plisc cu sac mare să am!" a gândit Gâscanul.
Și-i zise Pelicanului:
- Hai să facem schimb: îți dau pliscul meu roșu, îmi dai pliscul tău cu sac.
A râs Pelicanul, dar s-a învoit. Au făcut schimbul.
Gâscanului îi plăcea să facă astfel de schimburi. Cu Cocorul, Gâscanul a schimbat picioarele: și-a dat picioarele cu labele sale late și a primit picioarele subțiri ale cocorului.
Cu Cioara și-a schimbat aripile sale mari, albe cu aripile ei mici și negre.
I-a trebuit apoi Gâscanului mult timp pentru a-l convinge pe Păun să-și schimbe coada viu colorată cu o coadă în trei pene.
Dar l-a convins.
Iar Cocoșul, fire bună, i-a dăruit Gâscanului creasta și bărbia sa, iar prin înțelegere și „cucurigu”.
Acum Gâscanul nu mai semăna cu nici o pasăre.
Gîscanul pășește pe picioarele-i de cocor, dă fără rost din aripile-i de cioară, și își răsucește în toate părțile gâtul de lebădă, În cale, îi iese un cârd de gâște.
- Ga-ga-ga! Ce pasăre mai este și asta? se miră ele.
- Sunt Gâscan! a strigat Gâscanul, bătând din aripile de cioară, întinzându-și gâtul de lebădă și slobozind cât îl ținea ciocul de pelican un ,,Cu-cu-ri-gu-u!". Eu sunt cel mai grozav!
- Fie, dacă ești gâscan, hai cu noi! i-au zis gâștele.
Au plecat gâștele la pajiște, iar Gâscanul, cu ele.
Toate gâștele ciugulesc iarbă, numai Gâscanul tot plescăie din pliscul său cu sac, dar nu poate defel să ciugulească și el.
Au plecat gâștele la iaz să se scalde, Gâscanul – cu ele.
Toate gâștele înoată în iaz, numai Gâscanul aleargă pe mal, că picioarele de cocor nici gând să-l ajute să înoate.
Râd gâștele:
- Ga-ga-ga!
El le răspunde:
- Cu-cu-ri-gu-u!
Au ieșit gâștele la mal, dar aici, te miri de unde, apare Vulpea!
Gâștele au dat un țipăt și și-au luat zborul.
Numai Gâscanul a rămas de unul singur, aripile de cioară nu-l ajută să-și ia zborul. Aleargă el pe picioarele de cocor, dar coada de păun i se încurcă în stufăriș.
Vulpea îl înhață de gâtul lung de lebădă și pe-aici ți-e drumul…
Văzând gâștele una ca asta, s-au prăvălit din zbor și ia-o la scărmănat pe Vulpe cu coicurile.
Vulpea a lăsat Gâscanul și-a dat bir cu fugiții.
- Vă mulțumesc, gâștelor, că m-ați salvat! Le-a zis Gâscanul. De acum știu ce am de făcut.
A mers la Lebădă și i-a înapoiat gâtul lung. Pelicanului i-a înapoiat pliscul cu sac mare, Cocorului – picioarele lungi, Ciorii – aripile negre, Păunului – coada viu colorată ca un evantai.
Iar Cocoșului, fire bună, creasta, bărbia și „cucurigu”.
Și Gâscanul a devenit un gâscan ca toți ceilalți.
Numai că acum este inteligent și nu mai invidiază pe nimeni.
Și-am încălecat pe-o roată
Și v-am spus povestea Gâscanului
Toată!
Moș Martin
A intrat ursul la iepure în grădină și întreabă:
- Ce mai faci, iepurașule?
- Iată, scot morcovi, moș Martine.
- Dar sunt buni morcovii?
- Buni, moș Martine, numai că trebuie scoși din pământ.
- Și mie-mi trebuie morcovi, a spus ursul, și chiar rezerve pentru iarnă.
- Pentru sănătatea ta, moș Mrtine! Ia câți vrei!
A scuipat ursul în labe și s-a apucat să scoată morcovi, astfel că sărea țărâna în toate părțile.
Deodată a sosit ariciul și un morcov i-a ajuns direct în cap și i s-a înfipt în țepi.
- Câtă nerușinare! a strigat ariciul. Ce se întâmplă aici?
- Scoatem morcovi! a strigat ursul. Dar tu încotro, Cap Țepos?
- Eu merg în pădure după vreascuri și hribi albi.
- Iată, hribi! E o idee bună! s-a bucurat ursul. Mie îmi trebuiesc rezerve pentru iarnă. Mergem după vreascuri și după hribi albi!
- Moș Martine, a spus iepurele, cum stăm cu morcovii?
- Morcovi, morcovi, a mârâit ursul. Mănâncă singur, că mie îmi plac hribii albi!
Și a plecat după arici în pădure.
Merge ariciul prin pădure să adune hribi și îi pune în țepi, însă neîndemânaticul urs mai mult îi calcă.
Veverița din copac îi strigă:
- Ce faci moș Martine, rupi totul în calea ta?
- Iată, culeg hribi, îmi fac rezerve pentru iarnă, răspunse ursul.
- Ce faci tu cu ciupercile alea? murmură veverița. Mai bine încearcă nuci, alune.
A cerut ursul nuci și i-au plăcut foarte mult.
- Iată, asta-i treabă bună! Eu le voi culege imediat, dintr-o mișcare. Iaca așa!
A apucat ursul cu labele o tufă întreagă plină cu alune coapte, a smuls-o din pământ și a pus-o în spinare. Văzându-l ariciul, a hotărât să se descurce singur.
Apoi ursul s-a întâlnit cu pisica cu undițele.
- Încotro te duci, pisico? a oprit-o ursul.
- La pescuit, moș Martine. Vreau să le duc pisicuțelor pește prins cu undița.
- Pește? Dar mie îmi place peștele, zise ursul apropiindu-se. Îmi place să am pește de rezervă pentru iarnă.
- Păi atunci să mergem! Eu am o undiță de rezervă, spuse pisica.
Și porniră la pescuit.
Deodată pisica întreabă:
- Stai! Dar ce ne facem cu nucile și alunele tale, moș Martine?
- Ce nuci, ce alune! Mărunțișuri. Hai mai repede să prindem pește, mie îmi trebuie mult pentru iarnă.
Au sosit la râu.
Numai ce au aruncat undițele, că s-au trezit cu vulpea lângă ei.
Îi spune ursului, râzându-i în nas:
- Te ocupi cu lucruri mărunte, moș Martine.
- Cum adică lucruri mărunte? s-a supărat ursul. Mie îmi trebuie rezerve de pește pentru iarnă.
- Și crezi că vei prinde mult pește? Și ce-i așa plăcut ca toată iarna să ronțăi pește? Mai bine îți propun să faci altă treabă. Toată iarna ai să-mi mulțumești.
- Și care-i treaba asta? a întrebat ursul.
- Păi, hai în sat să aducem găini și rațe.
- Găini? Rațe? Hai mai repede! s-a bucurat ursul și a aruncat undița.
- Moș Martine, uite ai prins un pește! strigă pisica.
- Nu-mi mai trebuie pește. Mă duc după găini, a mormăit ursul și a plecat după vulpe.
Când s-a întunecat, ursul și vulpea au pornit către sat după păsări. Vulpea a dat la o parte o scândură de gard și i-a spus încet:
- Tu, moș Martine, stai de pază aici, iar eu îți aduc găini și rațe, câte vei dori.
- Lasă, spuse ursul, numai să vii repede și adu-mi cât mai multe. Mie îmi trebuie rezerve multe pentru iarnă.
Merge ursul de-a lungul gardului, uitându-se încolo și încoace… Ascultând cu urechile ciulite, dar nu a trebuit mult să facă de pază. Câinii satului ce făceau de pază, s-au repezit la el din toate părțile, lătrând la el în cor, gata să-l muște!
A uitat ursul de găini, de rațe, de vulpea șireată și a luat-o la fugă, cât îl țineau picioarele…
Câinii au luat-o cu toții după urs. Așa l-au fugărit pe bietul urs până în pădure.
În timpul acesta, vulpea cu toată prada a ieșit cât ai clipi din cotețul de păsări și pe-aici ți-e drumul, cumătră!
A doua zi dimineața, ursul stătea sub un copac și gemea.
Un șoricel văzându-l pe urs se oprește.
- Ce-i cu tine, moș Martine?
- Ce să fie, iată, câinii… Ieri, o clipă numai și erau gata să-mi ia și pielea de pe mine.
- Câinii? Asta nu-i bună, a glăsuit șoricelul.
- Eu am vrut, înțelegi, să-mi fac rezerve pentru iarnă.
- Rezerve, asta-i bine, spuse șoricelul.
- Eu și morcovi am scos, și ciuperci am cules, și nuci am strâns, și pește am prins, după găini m-am dus…
- Ai fost și după găini? Asta nu e rău, glăsui șoricelul.
- Totul am făcut și iată-mă, am rămas cu labele goale.
- Ce-i de făcut acum, ce vei face, moș Martine? a întrebat șoricelul.
- Nu mai pot face nimic, spuse ursul. Iarna vine. Privesc la bârlog, până la primăvară îmi voi linge labele.
- Ei, moș Martine! spuse șoricelul. Ar fi vrut să mai spună ceva, dar a dat numai cu laba, a oftat și a fugit mai departe.
Dar ce ai putea să-i mai spui?