Nemuritorul Albastru

Nemuritorul Albastru de Radu Ciobanu

...

Socotelile sale nu se dovediseră niciodată dincolo de putință, dar acum i-ar fi plăcut să audă și din gura acestui pictor ciudat, care semăna mai degrabă a spadasin, o vorbă, dacă nu de admirație, măcar de aprobare pentru spiritul său de organizare și de prevedere. Dar pictorul tăcea, privindu-l absent, ca și cum ar fi văzut dincolo de el. Doar degetele prelungi ale mâinilor lui înguste și nervoase în care se putea ghici o putere ascunsă jucau neliniștite pe tăblia mesei. Negustorul își foi trupul mare. Luă între degetele păroase câteva boabe de stafide din farfuria de Urbino împodobită cu centauri. Le vârâ în gură și spuse, în timp ce le molfăia:

— De două săptămâni mă tot întrebi când mă întorc. Acum te vestesc că plec mâine și dumneata nici nu te bucuri.

Toma zâmbi ca de departe:

— Ba da, cum să nu mă bucur, jupâne Johan, spuse el domol. Numai că, vezi dumneata, am stat șapte ani aici și, cu tot dorul de ai mei, nu mi-e ușor să mă desprind… Oricum, îți mulțumesc că mă îngădui și pe mine în convoiul domniei tale.

Negustorul râse. Obrajii plini, violacei, îi tremurară ușor.

— Nădăjduiesc la un folos din tovărășia asta. Drumurile sunt cum le știi și la o nevoie mă bizui și pe spada dumitale. Bănuiesc că n-o socotești doar o podoabă.

Toma se ridică. Spada prinsă într-un lănțug de argint se legănă.

— Ca să mă apăr o port, jupâne, nu din trufie.

— Da, am văzut că nu ești trufaș. Ceilalți pictori care umplu orașul se poartă în haine de catifea, le place să-și spânzure de gât coliere de aur și sunt urmați de câte o ceată întreagă de slujitori. Dumneata n-arăți a fi dintre ei.

Celălalt păru că nu l-a auzit.

— Rămâi cu bine, jupâne. Ne vedem în zori, la barcă.

Odaia fusese întunecoasă, iar pe scara de lemn trebui să caute întâi fiecare treaptă cu vârful piciorului. Afară clipi des, izbit de lumina soarelui de după-amiază. Fondaco dei Tedeschi, cu halele lui gemând de mărfuri, mișuna de negustorimea pământului amestecată cu o omenire pestriță venită să cumpere, să vândă, să schimbe, să caute, să guste vinurile din insule, să adulmece mirodeniile răsăritului, să pipăie lânăriile de la Montpellier, să încerce tăișurile cuțitelor de Stiria sau suplețea săbiilor de Damasc care se îndoiau în jurul pulpei încât vârful întâlnea mânerul. Toma își făcu loc prin mulțime până ajunse în fața frescei lui Giorgio de Castelfranco, mândria acestei negustorimi cuprinse care ținuse să-și împodobească până și locul negustoriei.

Lumina cădea pieziș asupra zidului. Se opri, îmbrâncit din toate părțile, dar fără să mai simtă și fără să mai audă vacarmul din jur. Întreaga lume se reduse la zugrăveala aceea pe care știa că o vede acum pentru ultima dată. Poate de dimineață s-o mai vadă doar, dar atunci vor fi grăbiți, iar ceața și crepusculul zorilor vor ascunde ceea ce dezvăluie lumina blândă a după-amiezei. Se gândi cu o veselie lăuntrică la clipa de acum șapte ani, când văzuse întâia femeie goală, tot de acest Giorgio de Castelfranco zugrăvită, acea Venus unduios întinsă, în dulce și însomnorată lenevie, într-o priveliște lină, cu zarea îndepărtată. Trebuise mult timp să treacă până să-l uluiască și culorile care se vărsau pe nesimțite una într-alta, căci întâi nu fusese în stare să-și simtă decât obrajii aprinși și zbaterea vinelor de la tâmple. Primul gând îi fusese la ieromonahul Gavril care-i pusese întâia dată penelul în mână și-l învățase să însemne cu o linie rotundă, aurie, nimbul unuia dintre îngerii din preajma Fecioarei. Un sentiment de spurcată păcătoșie îi umpluse ochii de lacrimi și-l făcuse să coboare pleoapele, convins că se afla dinaintea târfei apostaziei despre care învățătorul lui îi spusese că-l va pândi în această nouă Sodomă. Gonind pe ulițe strâmte și pe podurile cu trepte de peste canalele tulburi, ajunsese cu sufletul la gură la biserica San Giorgio dei Greci și se prăbușise cu spinarea încovoiată la picioarele părintelui Prochoros cerând dezlegare de înfricoșatul păcat. Părintele Prochoros îl certase cu trei zile de post, dar azi Toma știa că surâsul pe care, din întunericul de sub patrafir, îl simțise în glasul celui ce-i dicta penitența nu fusese doar o părere. Se deprinsese apoi, cu timpul, să nu-și mai întoarcă ochii, dar conștiința păcatului nu-l părăsi decât în ziua când îl auzi pe meșterul Lorenzo spunându-i unui senior care venise să-i comande un tablou: „Dumnezeu se află în fiecare din noi și se relevă prin frumusețea pe care ne învrednicim s-o naștem.” De atunci trecuseră ani și el dobândise priceperea de a prepara varul și tencuiala și zidul și culorile, știa în cele mai mici amănunte cum lucrase Giorgio de Castelfranco chiar acest zid, nu-și mai cobora pleoapele în fața minunii trupului omenesc tot de Dumnezeu lăsată pe pământ, studiase zile la rând desenele rămase de la Leonardo și simțise mirosul de piatră arsă al porfirului din care săreau așchii roșii de sub dalta călită în sânge de țap, mânuită de propriile sale mâini. Învățase să toarne în tipare aurul și să ciocănească foaia de argint și auzise citite seara cu glas tare de meșterul Lorenzo, ca pe o rugăciune, stihurile lui Petrarca, iar apoi îi ceruse cartea și le citise el însuși. Cântase laolaltă cu corăbierii în crâșmele de pe Riva degli Schiavoni, unde se bea vin ieftin și acru de Friul și se lăsase ademenit de fete cu văl galben în case întunecate, de pe canale strâmte și duhnitoare. Se afla acum în măsură să recunoască și să deosebească păcatul și măscara de frumusețe și adevăr ca și de omenescul care stă cumpănă veșnică între ele. Intra în catedrala San Marco atras mereu de aceeași neistovită forță și se lăsa strivit de toată acea frumusețe trufașă a marmurelor albe și negre și galbene, a mozaicurilor mătăsos sclipitoare în lumina făcliilor înalte, a aurului și argintăriei grele, a acelor popi cu fețe netede și rotunde, îmbrăcați în alb și roșu, cu rugile lor latine care răsunau prelung, sever și limpede sub bolți și ieșea cu o dorință, de fiecare dată mai chinuitoare, de a face el însuși o biserică în care să n-ai nici de ce să șovăi, nici de ce să te temi: o biserică gingașă ca un chivot, dar mândră în singurătatea ei dintre obcine, vegheată de albastrul cerului și de verdele cetinei, căreia el să-i cioplească piatra, el să-i zugrăvească pereții, el să-i încresteze stranele și să-i ciocănească ferecătura de argint a cărților. Avusese dreptate ieromonahul Gavril, aici era noua cetate a Sodomei, dar nu știuse că tot aici se aflau și izvornițele desăvârșirii și meșteșugurilor. Venise vremea să se întoarcă spre a i-o dovedi. Singura lui teamă era că nu va putea naște cu penelul atâta viață câtă văzuse aici, pretutindeni risipită, pe zidurile palatelor, ale bisericilor, ale antrepozitelor și crâșmelor, pe pânze și lemn, în marmură și bronz. Dar abia acum, la urmă de tot, în ultimele zile, descoperise că acesta nu era un secret care să se poată fura sau învăța de la alții, ci o putere singuratică pe care fiecare o poartă adânc ascunsă în sine. De fapt acest adevăr îl și hotărâse să apuce drumul de întoarcere.

Se smulse din loc ca și când ar fi vrut să se rupă de o durere. Trupul său înalt și suplu, cu mijlocul strâns în centura din piele spaniolească, moale, cu cataramă de argint, își făcu loc prin mulțimea în neostenită fierbere. Trecând de biserica San Salvatore apucă pe Mercerie, printre dughenele mătăsarilor, ale lânarilor și dantelăreselor, ocoli o comédie cu portrete mișcătoare și mecanisme istețe menite să adune mulțime de gură-cască și păru că nici nu aude, cufundat în gândurile lui, strigătele mercenarilor bătrâni, îmbrăcați în veșminte purpurii, tocmiți acum de orfevri și giuvaergii să le laude meritele în auzul omenirii de care furnica ulița. Cu pasul lui sigur, elastic și mândru intră în spițeria „Dell’Aquila Nera” și se înclină ușor în fața spițerului abia deslușit în încăperea întunecată, printre borcanele care luceau stins. Acesta, în haina lui largă de catifea verde cu tivuri subțiri din blană de veveriță, îi veni în întâmpinare, puțin adus de spate, frecându-și mâinile osoase.

— Se vede că ați primit o comandă importantă dacă aveți nevoie de atâtea culori. Arătă înspre o grămăjoară de cilindri de lemn și săculețe de piele așezate pe pardoseala de cărămidă: E gata totul.

— Îți mulțumesc, magistre. Am să trimit slujitorul să le ia. Și cealaltă?

Spițerul se grăbi spre un raft de unde aduse o cutie mică de plumb.

— Asta e bine s-o luați chiar acum. Un lucru atât de scump nu trebuie lăsat în seama slujitorilor.

Pe capacul rotund stăteau imprimate de jur împrejur cuvintele THERIACA FINA DI VENEZIA. Toma deschise și inspiră cu ochii pe jumătate închiși mirosul pătrunzător și plăcut, amintind deopotrivă tămâia, scorțișoara, terebentina și ierburile sălbatice. Spițerul îl urmărea încordat, cu ochi vicleni. Fără un cuvânt, Toma îi numără patruzeci de ducați.

— Cu banii ăștia, magistre, cumpăram patru diamante sau două ametiste cât oul de porumbă.

Spițerul mistui ducații sub veșmântu-i larg.

— Și la ce vă foloseau? se repezi el. Pe când această regină a medicamentelor are puterea să vă vindece de orice boală. Teriaca își va păstra virtuțile încă șaizeci de ani de acum înainte. Cuprinde cincizeci și opt de substanțe. A fost preparată public acum patru ani în Piața San Marco. O Europă întreagă caută teriaca și bolus armenicus de la „Aquila Nera”. Numai Zanino de la „Struzzo d’Oro”, uita-l-ar Madonna, evită prepararea publică și vinde drept bolus praf de cretă amestecat cu roșu venețian.

Toma își sprijini mâna pe mânerul spadei:

— Bine, magistre. Eu am să mă întorc curând dealtfel – minți el zadarnic – și atunci voi fi în măsură să-ți cer socoteală dacă m-ai înșelat.

Spițerul îl însoți până în prag, fluturându-și mânecile largi. Semăna cu o pasăre mare și verde.

— „All’Aquila Nera” are reputația nepătată. Sunt gata oricând să dau socoteală și în fața senatului!

Toma nu-l mai auzi. Ocoli Piața San Marco și ieși pe Riva degli Schiavoni. Fu nevoit să-și încetinească pasul, iar în cele din urmă se opri și el, prins de priveliște și de mulțimea care se îngrămădea bucurându-se, strigând, fluturând berete și eșarfe. Pe apele verzi-cenușii ale lagunei acostase o corabie de cine știe unde și Toma simți, împreună cu toată omenirea aceea gălăgioasă, bucuria de a o vedea biruitoare și la adăpost după ce înfruntase dușmani, furtuni, corsari și depărtări. Își scoase și el bereta neagră de catifea fluturând-o deasupra capului, străduindu-se să vadă peste cei din fața lui. Corabia, vopsită în albastru și auriu, avea o măreție plină de grație care, deși fusese martor la nenumărate asemenea acostări, îi plăcu de data aceasta mai mult ca niciodată, poate tocmai pentru că nu știa dacă va mai ajunge vreodată să vadă și altele. Flamurile albastre-aurii care fluturau pe catarge purtau blazoane necunoscute, greu de deslușit de unde se afla el, dar pe flamura lungă de pe catargul cel mare, atât de lungă încât capătul ei atingea uneori crestele valurilor, se putea citi limpede deviza „Ilme tarde”. În jur, până în largul golfului, mișunau, ca niște insecte de apă, barcazuri cu câte opt perechi de vâsle, balotine iuți folosite și la întrecerile nautice, plute cu umbrare în culori aprinse, îndeosebi galbene și roșii, margarote ușoare venite din insula Marghera. Tunul corăbiei răzbubui și clăbuci albi de fum se ridicară până la flamurile unduitoare. Cineva de seamă debarcase, căci slujitori în tunici azurii croiră drum lovind mulțimea cu vergele lungi ale căror capete erau învelite în burleți de pânză umpluți cu lână. În urma lor, Toma numără douăsprezece personaje care pășeau încet și grav, îmbrăcate în costume lungi, violete și roșii, desfășurate pe caldarâmul din piatră de Istria. După ei abia, la o depărtare de vreo zece pași, înainta, la fel de solemn, un bătrân singur, cu pălărie aurită, purtând pe umeri o mantie de hermină ale cărei falduri erau ținute de trei tineri cu pene de struț la berete. În urma lor mulțimea se buluci din nou, vuind. Toma se simți apucat de braț. O puttana cu ochi de culoarea lagunei își dăduse deoparte vălul galben râzând:

— Hai să ne bucurăm și noi, seniore.

— N-am timp, frumoaso, și pe mine m-așteaptă o corabie.

— Pentru că ești frumos ca ziua de azi, prețul meu va fi doar un ducat.

— Ești darnică, dar corabia pe care aș pierde-o iubindu-te nu se poate prețui în ducați…

Râdea încă tăcut, în sine, pe când apucă iar pe una din ulicioarele cotite din spatele bisericii San Zaccaria. „Corabia mea se cheamă Johan Fuchs – își zise – și nu știu dacă mă va mai întoarce vreodată aici.” Trecu pe dinaintea palatului lui Niccolo Alberino și dădu colțul. După câțiva pași se opri în fața unei intrări scunde, menite familiarilor. Desprinse de pe zid pumnul de bronz și bătu în ușa de stejar sculptat. Îi deschise chiar meșterul Lorenzo, căruia Niccolo Alberino îi dăduse trei încăperi în această aripă a palatului. Nu păru mirat. Știa că Toma avea de gând să plece și se așteptase de la o zi la alta să vină.

— A sosit vremea, spuse Toma intrând.

Lorenzo îl invită cu un gest larg. Pătrunseră în sala mare în care-și avea meșterul atelierul. În afară de mulțimea pânzelor întoarse cu spatele de-a lungul pereților nu se mai vedea aici decât o masă lungă pe căpriori, două scaune pliante și o ladă scundă din lemn de chiparos. Mirosea a scorțișoară. Pe masă se aflau o cană mare, albastră, de Faenza și altele două mai mici. Într-unuldin scaune stătea meșterul Iacomo, vechiul prieten al lui Lorenzo. Și de la el învățase Toma o mulțime de lucruri, mai ales amănunte din acelea cărora toată lumea le spune mărunțișuri pentru că îndeobște nu sunt amintite în cărți, dar fără de știința cărora lucrarea celui mai prețuit meșter se poate strica din senin.

— Mă bucur că te văd, meștere Iacomo. În zori plec și mi-ar fi părut rău să nu te mai întâlnesc.

— O să-ți simțim lipsa, spuse Iacomo. Ești înțelept, destoinic și muncitor. Acum pot să-ți spun că Lorenzo mi-a mărturisit că numai ție îndrăznea să-ți încredințeze prepararea culorilor pe când nu erai decât un ucenic. Nu ți-am destăinuit-o până azi ca să nu devii trufaș. Dar acum poți să devii. Un magister în diversis artibus, după ce și-a dovedit geniul, se cuvine să-și cunoască și să-și facă cunoscut prețul.

Lorenzo mai aduse o cană și turnă vinul. Toma se așeză pe ladă.

— Așadar pleci, oftă bătrânește meșterul. Mereu mi-am pus în gând să te rețin, să te conving cumva să rămâi, dar știu ce înseamnă chemarea asta pe care sunt sigur că de mult o simți crescând în tine, și atunci m-am sfiit, n-am mai îndrăznit să te tulbur cu ispite zadarnice.

— Dar de ce? interveni Iacomo. Iartă-mă că te întreb: ce te determină să pleci. Ce te nemulțumește aici?

Toma surâse îngândurat. Mulți îi puseseră întrebarea aceasta de când se hotărâse să plece și se temea că răspunsul lui pe prea puțini îi mulțumise. Gustă încet din cana albastră încercând să păstreze cât mai mult în cerul gurii aroma suavă, amăruie ca sămânța de rodie, a vinului.

— Cred că a venit timpul să arăt într-adevăr ce pot, meștere, spuse el încet, încât amândoi bătrânii se aplecară ușor înainte ca să-l poată auzi mai bine.

— Și ce te împiedică? răsări Iacomo. Pentru asta trebuie să pleci? Te temi de concurență?

Toma flutură mâna: nici meșterul Iacomo nu-l înțelegea.

— Nu e vorba de concurență. Dar ceea ce e mai bun într-un om se cuvine să dăruiască pământului pe care s-a născut. Nu știu dacă înțelegi, meștere Iacomo…

Iacomo se rezemă de spătarul scaunului și zâmbi satisfăcut. Înțelegea, dar nu era de acord.

— Cred că greșești. Tu ai învățat de toate și trebuie să știi că numai cine a învățat de toate, ca noi, ca tine, nu este un străin nicăieri. Chiar și atunci când i se răpește averea, chiar fără prieteni, el este cetățean al tuturor orașelor și poate disprețui și înfrunta fără teamă orice vitregie a sorții.

— Iartă-mă, meștere, nu m-ai înțeles. Nu mă tem să înfrunt vitregia sorții aici sau oriunde. Dar am venit aici de la început cu gândul să mă întorc.

— Te așteaptă poate o logodnică.

Toma se ridică încet și se aplecă peste masă înspre ei. Pe față i se citea deznădejdea că nu era înțeles. Spuse rar, aproape în șoaptă, ca și cum ar fi dezivăluit o taină:

— Meștere, vreau să înalț o biserică și așa cum văd eu biserica asta cu ochii minții, n-o pot înălța decât în țara mea pentru că aici nimeni n-ar ști să se roage în ea. Nu o frescă, nu o pânză, nu o statuie, nu un vas de argint în care se aruncă resturile la mesele ducelui, meștere, ci o biserică vreau să ridic. Altfel zadarnic am bătut atâta drum și am mistuit atâta învățătură…

Coborî tăcerea. Toma se simți deodată ostenit și se lăsă pe lada de chiparos. Oamenii aceștia minunați se aflau totuși departe și nu-i puteau pătrunde frământarea, nu înțelegeau că în lumea lor el nu era decât un drumar. Gustă din cană, apoi o puse pe masă. Meșterul Lorenzo îi privi mâna prelungă și albă:

— Ar fi păcat ca o asemenea mână să rămână nefolosită, să-și piardă îndemânarea și să se lenevească, spuse el într-un târziu. Îți doresc să-ți duci la îndeplinire toate planurile. Mi-ai fost drag și gândul meu te va însoți până voi închide ochii.

— Domnul să te aibă în paza lui, adăugă meșterul Iacomo.

Toma își dădu seama că acela era ceasul în care cei doi obișnuiau să citească. În ultimul timp citea meșterul Iacomo, cu glas tare, Lorenzo asculta doar, cu ochii pe jumătate închiși, căci de câteva luni îl supăra o anume greutate în vorbire. Cartea cu stihurile lui Petrarca aștepta pe glaful de marmură verde al ferestrei. Nimeni nu l-ar fi împiedicat pe Toma să rămână, el știa asta, doar în atâtea seri rămăsese acolo ascultând, pe aceeași ladă de chiparos pe care ședea și acum. Gândul plecării din zori însă, devenit neliniște și neastâmpăr, nu-i îngăduia să mai stea mult timp într-un loc.

— Te-aș ruga, meștere Lorenzo, spuse el cu o neașteptată sfială, ca înainte de a pleca să-mi îngădui să mai contemplu o dată lucrarea lui Antonello.

— Dacă aș fi în situația ta și tânăr ca tine, vorbi Iacomo, aș fi răpit lucrarea asta ca s-o duc cu mine, în ciuda dragostei pe care i-aș păstra-o lui Lorenzo.

Știau că este o glumă, dar Iacomo, vorbise cu gravitate și niciunul dintre ei nu râse. Meșterul Lorenzo se ridică fără o vorbă. Toma îi urmă pașii târșiți pe pardoseala de cărămidă smălțuită. Bătrânul deschise ușa spre încăperea alăturată și se dădu deoparte.

— În asemenea clipe omul trebuie să rămână singur, spuse.

Toma simți pentru el o recunoștință caldă. Auzi ușa închizându-se încet în spatele lui. O vreme rămase nemișcat, ca și cum o teamă sau poate o sfială stranie l-ar fi împiedicat să înainteze. Afară se întunecase și încăperea largă, cu pereții îmbrăcați până la jumătate în piele de culoarea uleiului de nucă, nu mai era luminată decât de cele două candele grele de argint. Stăpânea o liniște desăvârșită, ocrotită de zidurile groase de piatră. Toma își auzi răsuflarea. Nu mai avu nicio îndoială că Annunziata îl așteptase. Dintre sâmburii de lumină ai candelelor la el se uita și-l îndemna să-și învingă sfiala. Privirea ei gânditoare, ridicată de pe carte poate chiar la intrarea lui cuprindea toate întrebările lumii. Păși încet, pe vârfuri, și, în acea mare tăcere, îngenunchie în fața ei. Nu se rugă, nici nu simți nevoia să se roage, Madonna nici nu purta nimb, era doar o mamă, o soră sau o femeie limpede ajunsă în pragul lumii, era muma desăvârșirii și în fața mamei sau a frumuseții nu te rogi, ci te abandonezi tăcut sfielii și bucuriei fără nume. Nimbul sfințeniei erau înseși ochii și lumina aceea blândă care îi cădea pe chip, pe mâini, pe carte și care totuși părea a-i emana din întreaga făptură. Mâna cu care își strângea broboada la piept era vie și caldă, iar cealaltă, pe jumătate înălțată, se îndrepta anume spre el într-un început de binecuvântare, de mângâiere sau de chemare. Lui Toma îi tremurau buzele imperceptibil și fruntea îi ardea. Întinse mâna nesfârșit de încet și atinse ușor vârfurile degetelor îndreptate spre el. O bucurie fierbinte îl inundă ca și cum din mâna suavă s-ar fi scurs minuneavieții și puterea de a plăsmui în mâna lui puternică și neliniștită. Timpul îngheță în toate clepsidrele veacului. Nu mai existau decât el și chipul limpede, învăluit în lumina calmă și desăvârșită a înțelegerii. Un flux al încrederii în biruința asupra tainelor se scurgea în el, lin ca o miere, umplându-l de dragoste și de putere. Se desprinse într-un târziu, greu, și se retrase cu ochii pironiți pe făptura dintre candele până când simți în spatele său opreliștea ușii. Deschise brusc și pătrunse în cealaltă încăpere grăbit, ca și cum s-ar fi temut de o vrajă.

La intrarea sa meșterii se ridicară. Nu vorbiră nimic despre lucrarea lui Antonello. Știau că dincolo nu se consumase o curiozitate de ucenic, ci se celebrase o taină și se născuse un dor. Lorenzo îi luă mâna dreaptă și-i puse un inel gros de aur cu o piatră mare, triunghiulară, de sardonix rosu. Pe montură, în fiecare unghi al pietrei, se afla încrustată câte o literă a trigamei I.H.S.

— E tot ce pot să-ți dau, spuse meșterul. Trigama sfântului Bernardino te va apăra de ciumă: Iesus Hominum Salvator, iar sardonixul vindecă rănile de fier sau de săgeată.

Toma se înclină în fața lor. De dincolo, prin ușa închisă, simțea încă atracția ca o chemare neauzită a acelei icoane stranii. Se grăbi să se desprindă de oamenii și de încăperile acestea între care șederea de azi îi fusese dureroasă. Lorenzo se pregăti să-l însoțească până jos.

— Rămâi cu bine meștere Iacomo. Îți voi fi recunoscător pentru cuvinte și învățătură. Felicissima notte.

Mâna bătrânului tremură într-a lui, uscată și măruntă. Jos, înainte de a deschide ultima ușă, Lorenzo coborî glasul până la șoaptă:

— Ascultă, Tomasso… Privi cu teamă în urmă, în întunericul scărilor din spate și urmă cu voce și mai scăzută: N-am vrut să-ți spun sus, pentru că pereții sunt plini de țevi ascunse de ascultare. Sfântul Oficiu a început să-și întindă aripa neagră și asupra republicii noastre… Dar ascultă aici, am să-ți împărtășesc cea mai mare descoperire a vieții mele. Ține minte că Dumnezeu nu înseamnă decât frumusețe. Aceasta e cheia fără de care nicio învățătură nu prețuiește nimic. Ți-o dăruiesc, să n-o pierzi. Dacă un meșter nu ajunge la această înțelegere e mai bine să devină vraci ori condotier. Tu ești menit să naști frumusețe…

Toma se aplecă și îi duse la buze mâna rece, cu pielea pergamentoasă. Lorenzo și-o retrase speriat.

— De ce faci asta, Tomasso?

— În țara mea e obiceiul de a săruta mâna părinților și a înțelepților.

— E un obicei blând într-o țară pe care o bănuiesc aspră. Acum du-te. Sunt bătrân și-mi vine să plâng…

Se lăsa o noapte umedă. Luna se arăta printr-o pâclă de abur fără să lumineze ulițele strâmte și pustii. De pe canalul cel mai apropiat se auzi chemarea singuratică a unui gondolier. „Ohé pope!” îi răspunse altul, de departe. Apele clipocitoare, lucind fugar și stins, ridicau o duhoare înceată, sălcie, care se furișa ca un duh greoi de-a lungul zidurilor mâncate de umezeală. Toma simți deodată apăsarea acestei cetăți numai apă și piatră și-l copleși dorul de codri, de sânziene și cetini, strecurat cu vremea în suflet și devenit acum biruitor. Când ajunse la han, orologiul de la Schitul Fetelor Bătrâne bătu de zece ori, dogit și trist. Sub luna firavă, soarele roșu, zugrăvit în chip de firmă deasupra intrării, părea auriu. Se opri în sala de jos, pardosită cu cărămizi care începuseră să se roadă de mulțimea pașilor. Trimise un slujitor la spițerie după culori și se așeză la o masă lungă alături de niște pietrari pe care îi cunoștea, cu unii dintre ei trăsese vârtos, cu sudoarea șiroindu-i de-a lungul spinării, de fierăstrăul de aramă fără dinți, umezit mereu cu apă și pulbere de corindon pentru a putea răzbi blocul dur de porfir. Margherita, slujnicuță cu mâinile roșii, îi aduse pâinea, strachina de cositor cu măsline și obișnuitul vin de Friul, acru și răcoros. Rămase o clipă alături sorbindu-l din ochi, nădăjduind că-i va mai spune sau cere ceva, dar Toma, îngândurat, se apucă să mănânce încet fără s-o vadă.

Unul dintre pietrari izbi cana de masă cu îndârjire reținută:

— Eu nu cred, Capadoca, spuse. Da’ zi-i mai departe. Și?

Capadoca își puse răbdător pe masă mâinile late, aspre, arse de pulberea pietrelor. Avea un trup mare, colțuros și ochi blânzi.

— Păi asta e. A amețit, poate suferea el de ceva, cine știe, că de băut nu băuse nimic, era în zori, abia se apucaseră de treabă. S-a clătinat, a dat să se prindă de ceva și a căzut de pe schelă. Lucrau tocmai sus, la campanilă. Atunci a coborât sfântul Cosma plutind pe văzduh, l-a susținut și l-a așezat nevătămat pe pământ, lin, cum se lasă fulgul. N-are nicio zgârietură.

— Nu se poate: sfântul Cosma tămăduiește doar. O fi fost arhanghelul Salatiil, acela se roagă lui Dumnezeu pentru toată lumea.

— Nu, chiar sfântul Cosma tămăduitorul a fost.

În tăcerea care urmă, făcută din uluire, din puțină teamă și puțină neîncredere, se auzi glasul lui Toma:

— Unde s-a întâmplat asta?

— La Ravenna, spuse Capadoca.

— Când?

— Alaltăieri.

— Ai văzut dumneata?

— Eu nu, dar mi-a spus un dulgher care a sosit azi-dimineață de acolo.

— Dulgherul l-a văzut?

— El l-a văzut, l-a pipăit, zice, imediat după cădere, să vadă dacă nu i s-a rupt ceva pe dinăuntru. Nu i se mișcase din loc niciun oscior.

— Dar pe sfântul Cosma l-a văzut?

— A văzut așa, ca un abur argintiu care-l învăluise și în care s-a mistuit.

— Dar ceilalți? La văzut careva?

— Toți au văzut aburul acela argintiu.

Toma începu iar să mănânce fără să mai adauge nimic.

— Și ce vrei să spui cu asta, meștere Tomasso? întrebă unul din pietrari.

Toma îl privi mirat, ca și cum n-ar fi înțeles din prima clipă:

— Nu vreau să spun nimic, zise încet. Am întrebat doar…

Se gândea însă de câte ori mai auzise istoria aceasta. Doar că data trecută nu fusese sfântul Cosma, ci arhanghelul Rafaiil, tămăduitorul slăbiciunilor omenești și vestitorul morții. Dar de vreme ce omul fusese tocmai scăpat de moarte, era mai de înțeles ca salvatorul să fi fost sfântul Cosma, cum susținea Capadoca. Și tot ca acum, nici atunci nu văzuse nimeni decât un abur. Nu credea, dar nu voia s-o spună cu glas tare: dar dacă era totuși adevărat și prin necredința lui și-ar atrage mânia lui Dumnezeu? Și el lucra doar pe schele și ceasul rău nu venea niciodată de la sine… Dar meșterul Lorenzo, un bătrân aproape neputincios, de ce avusese curajul să-i mărturisească acel adevăr teribil? „Dumnezeu nu înseamnă decât frumusețe…”Așadar Dumnezeu nu e peste tot și unde nu e frumusețe, acolo nu mai are nicio putere. Meșterul Lorenzo nu de Dumnezeu se temea, ci de ochii și urechile Sfântului Oficiu. Ceea ce era cu totul altceva… Iar el, Toma, nu credea decât în ceea ce putea să vadă și să pipăie, dar se temea de cele nevăzute și învăluite în taină. Era și acesta un fel de a crede, dar mai păcătos și mai perfid poate decât însăși necredința, pentru că se chema îndoială. Cel fericit era Capadoca și nu el, care știa infinit mai multe decât acest pietrar de treabă. Capadoca nu cunoștea îndoiala și nici cheia tainică a meșterului Lorenzo. Capadoca nu se va prăbuși niciodată de pe schele.

Își bău restul de vin și se ridică.

— Felicissima notte,spuse.

Urcă îngândurat, cu vârful spadei lovindu-se de fiecare muchie a treptelor de lemn, urmărit de ochii nedumeriți ai pietrarilor.

În odaie descoperi că n-are lumânare. I se păru ciudat pentru că, aseară chiar, Margherita îi adusese una nouă

Se resemnă să se descurce și pe întuneric, când ușa se deschise încet.

— Ți-am adus o lumânare nouă, spuse fata. Știam că n-ai.

Toma i-o luă și o puse în sfeșnicul de cositor. Când se întoarse, ea stătea tot aoolo, în mijlocul încăperii. Era acum fără boneta cu dantele cu care se arăta mușteriilor jos și păru-i lung, întunecat, i se revărsase pe umeri.

— Mai ai nevoie de ceva?

I se păru că atunci o vedea pentru prima dată. O prinse de bărbie blând, ca pe un copil, și-i privi ochii negri în care se reflecta mărunt, de două ori, sâmburele de lumină al lumânării. „De ce nu?”, se gândi cu un fel de tristețe și-i cuprinse mijlocul, apropiindu-și-o. Supunându-se brațului său tandru și ferm, trupul ei undui suplu și, în clipa aceea, închizând ochii, el văzu ca printr-un vis legănarea mladelor de sălcii de la apa Moldovei.

*

Convoiul de care, oameni și cai aștepta nemișcat. Acoperit cu gluga neagră, cu mâinile în care ținea crucifixul împreunate la piept, călugărul se apropia fără grabă. Bătea un vânt domol cu miros de alge și, deasupra, cerul era luminat de reflexe verzi. Peste lagună, cetatea Veneției rămăsese încă învăluită în piele alburii. Călugărul se opri în fața lor și se înclină tăcut. Oamenii se descoperiră. Undeva pe aproape țipă ascuțit o pasăre de apă.

— Suntem gata, pater, spuse Johan Fuchs.

Clipa avea o taină a ei și însemna pentru toți un hotar, iar dincolo de ea se întindea drumul îndelungat, pândit de necunoscut. Negustorului îi pierise voioșia, era tăcut și grav. Călugărul își lăsă gluga pe spate și ridică asupra lor crucifixul. Toma își scoase bereta. Aplecă fruntea închinându-se de la dreapta la stânga, în legea răsăritului. Vântul îi zbuciuma pletele castanii.

— Omnipotens pater benedicat vos,rosti călugărul rar.

Cuvintele răsunară limpede în tăcerea zorilor.

— Gott mit uns!răspunse Johan Fuchs și-i așeză în palmă doi ducați.

Toma se săltă în șa. Un slujitor se făcu broască la scărița negustorului. Acesta puse piciorul pe spinarea lui ca pe o treaptă și își aburcă icnind cărnurile. Sub trupul lui vârtos pielăria harnașamentului scârțâi și calul puternic își încordă picioarele. Măreț în șaua lui, jupânul Johan ridică brațul. Surugiii răcniră prelung, spărgând pacea acelui țărm pustiu, bicele pocniră și drumul nisipos prinse a scrâșni sub povara roților.

Carăle erau încărcate cu catifele de Ypres și Louvain, cu postav de Flandra și Numberg, cu pânzeturi nemțești de in, cu brocart, taftă și drappi d’oro venețiene, cu pahare de Murano așezate în cutii pe paturi de lână, cu săbii de Damasc, cu zahăr și stafide. Înaintau încet și temeinic. Călăreau amândoi alături, tăcuți. Toma privi în câteva rânduri peste umăr, dar orașul stăruia în pâcle și în cele din urmă se confundă definitiv cu depărtările de peste lagună. Îi era recunoscător negustorului că n-avea sămânță de vorbă. Lui îi pria acest umblet tăcut care-i îngăduia să-și adune gândurile. O parte din suflet îi rămăsese în urmă, iar cealaltă, se afla cu mult înainte, la cele de acasă. Din clipa în care se așezase în șa însă, nerăbdarea de a se vedea ajuns începuse să-l chinuie ca o sete. El însuși era mirat de dorința aceasta, țâșnită odată cu zorile, de a simți iar în palmă o sculă, fie penel, fie mistrie, fie pisălog de zdrobit vopselele. Dar dorul lui ciudat se clătina în fața necunoscutului: în Țara Moldovei nu trăiau seniori care să se bucure de aur și de pace și atunci cine îi va încredința lui comanda unei lucrări mărețe, așa cum și-o dorea? Cu tot îndemnul magistrului Baptista Vesentino de la școala de lătinie din Suceava n-ar fi plecat poate, dacă însuși tatăl său nu i-ar fi poruncit aproape să ia calea apusului. Magistrul Baptista îl îndemnase să apuce urcușul ucenicului la curțile desăvârșirii, dar calea la care îl sfătuise tatăl său era aceea a pribegiei. Bătrânul fusese ridicat de Ștefan Voievod cel Bătrân care îl înzestrase și cu sate, dar acum se trăsese la casele lui, nu atât chinuit de podagră, cât mai mult scârbit de intrigile care, de la moartea Voievodului, se țeseau în preajma scaunului noilor domni. De când fuseseră tăiați Arbureștii, bătrânul începuse să se teamă nu pentru el, ci pentru Toma, care era tânăr, frumos și dăruit, putea oricând face față oricărei dregătorii, iar peste toate se avusese bine și cu feciorii lui Luca Arbure. Socotise că nu era lipsit de înțelepciune ca Toma, care și așa se dovedea cam țeapăn de spinare, să nu stea pai în ochii nimănui, măcar până se vor mai limpezi domniile. Toma nu știa dacă domniile se limpeziseră, dar simțea că nu mai poate răbda depărtarea și singurătatea. „De-acum, cum va fi scris, gândi. Vorba meșterului Lorenzo: dacă nu mă voi învrednici să aflu lumina măreției, oricând pot apuca iar calea lumii, doar n-o să mă las tăiat ca un berbec. Lumea e largă, iar drumul mai milostiv decât moartea…”

Johan Fuchs își drese glasul și își potrivi mai bine dosul revărsat în șa. Se mai liniștise, redevenise iar cel dintotdeauna, drumul îi ducea, carăle înaintau monoton și sigur, iar la caii cu crupele late, lucioase, îți era mai mare dragul să te uiți. Scoase din cobur o ploscă și i-o întinse lui Toma.

— Praful ne usucă gura. Ia o înghițitură de vin. E Chianti de Greve.

— Mulțumesc, jupâne. Dar când mă aflu în șa nu poftesc.

Negustorului îi plăcu semnul de cumpătare. Odată cu trecerea ceasurilor se încredința tot mai mult că la o nevoie se putea bizui pe tovarășul său tăcut. S-ar fi bucurat să fie mai vorbăreț, dar, oricum, nu-i părea rău că-l luase. Ridică plosca și gâlgâi de câteva ori din mers. Plescăi din limbă și toată fața rotundă i se lumină de o nesfârșită desfătare.

— Eu am bătut multe drumuri, dar vin ca la nebunii ăștia de italieni n-am întâlnit nicăieri. La anul am să vin și cu trei cară pentru buți. Poate n-ai să crezi, dar cel mai prost vin l-am băut la franțuji, acum vreo trei ani, când am fost la târgul de lânărie de la Montpellier. Nu știu de unde au apucat ei obiceiul nerod de a smoli butoaiele pe dinăuntru. Ei zic că asta dă vinului culoare, dar ce folos de culoare dacă ți-e scârbă când îl bei și-ți pricinuiește mâncărimi pe buze și pe limbă.

Toma zâmbi cu îngăduință.

— Să poftești dumneata să-ți faci odată drum și la Moldova. Ai să vezi că vinurile de acolo nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale italienilor.

Johan Fuchs îl privi pieziș, neîncrezător. Dar nu voia să-l jignească mărturisindu-și îndoiala:

— Se poate, spuse. Am să vin negreșit, poate chiar la anul. De fapt de mult mă bate gândul să fac un drum într-acolo, mai ales pentru ceară. Am auzit că s-ar afla acolo o mănăstire care ar avea o ceară cu totul deosebită dintr-o prisacă ce s-ar chema Roiul de Aur. Mi se pare că sună puțin a poveste.

— O fi sunând, dar nu e poveste. Mănăstirea aceea se cheamă Humor, iar ceara de care ai auzit dumneata se poate albi la soare și lumânările care se fac din ea sunt la fel de binemirositoare ca lumânările a căror ceară a fost amestecată cu pulbere de mirodenii.

— Întocmai așa am auzit și eu. E ciudat…

— Ce ți se pare ciudat?

— Toți câți vin de acolo spun că e o țară frumoasă și nespus de bogată.

— Așa și e.

— Și totuși capetele se rostogolesc în ea ca merele într-o livadă. Cum se explică?

— Prin aceea că mulți o râvnesc pentru dânșii, jupâne Johan. Și ai mei încă n-au învățat să se lase purtați cu belciugul în nas. Peste o clipă adăugă încet, mai mult pentru sine: Nădăjduiesc să nici nu învețe vreodată.

Negustorul îl urmărea interesat. Ceea ce auzea, dar mai ales mândria reținută cu care zugravul acesta i le spunea toate, îi confirmau informații mai vechi pe care le avea despre moldoveni de la alți negustori. N-ar fi fost cu totul imposibil ca tovarășul său să nici nu fie pictor, ci vreun agent sau ambasador secret al acelui voievod furtunatic care de aproape trei ani se așezase în scaunul de la Suceava de unde se plimba ca la el acasă printre cele Siebeniburge. Se gândi să-l descoasă cu prudență.

— Să vedem ce se va alege până la urmă din noua domnie, spuse el domol, cântărind fiecare cuvânt.

— Care domnie? tresări Toma.

— De doi ani și mai bine s-a schimbat iar domnia la Moldova, nu știai?

Obrajii lui Toma se colorară ușor. Degetele frumoase începură să i se frământe pe frâu.

— Nu știam, spuse încet.

Surpriza lui era evidentă, ceea ce-l mai liniști pe negustor. Continuă cu mai multă siguranță:

— Domnul cel vechi se zice că a fost otrăvit. Cel de acum e cam… nu știu cum să zic… poate nesăbuit, poate ambițios, știu eu? La început a fost de partea regelui Ferdinand, acum e cu Zapolya pentru care a și supus cu oaste unele cetăți săsești. Dar gurile rele spun că nici cu Zapolya n-ar fi de fapt și că urmărește să păstreze Transilvania pentru el, să facă din ea o singură țară împreună cu Moldova… Nu știu ce vom găsi la întoarcere. Cu un vecin atât de schimbător nu știi la ce să te aștepți. Oricum, mulți se tem de el și în primul rând cei din jur. Dumneata, ca artist, nu știu, zău, ce ai să faci acolo…

Pe Toma însă îl năpădise deodată o nădejde nebună. Îi venea să dea pinteni și să alerge singur înainte.

— N-ai vrea să rămâi mai bine la Sibiu? stărui negustorul. Cunosc câțiva argintari care te-ar răsplăti regește ca să le desenezi modele venețiene.

Toma râse pentru prima dată din ziua în care se hotărâse să plece.

— Nu, jupâne. Nici nu-ți dai seama ce veste mare mi-ai dat. Un asemenea domn căruia să-i știe de frică cei din jur visam eu. Fiindcă știindu-i de frică nu-și vor mai îngădui să-i bântuie țara ca pe o moșie a nimănui. Și într-o asemenea țară un meșter se află apărat și-și poate vedea aievea rodul mâinilor și al închipuirii. Și mă mai bucură ceva, meștere Johan: dacă e într-adevăr cum ai auzit și acest nou voievod gândește să-și păstreze Transilvania, atunci înseamnă că poartă în el duhul măreției. Iar cine e fulgerat de măreție, negreșit o prețuiește și la alții. Un asemenea voievod va ști să prețuiască și gândul unui meșter căruia nu-i place să-și încovoaie spinarea și să lingușească aurita prostie, ci trudește îndelung și singur, departe de cele deșarte, cu gândul doar la taina făptuirii…

Johan Fuchs îl privi din nou cu mirare.

— Ești un om ciudat, spuse. Te dezvălui treptat. Ieri ziceam că nu ești trufaș, dar acum văd că ai totuși o trufie ascunsă, a sufletului, care nu se arată în veșminte, în podoabe și parfumuri.

— Așa e, răspunse Toma potolit dintr-o dată. Această trufie n-o tăgăduiesc. Nu știu dacă e un păcat sau nu, dar nu mă lepăd de ea. E trufia de care te dezleagă fapta pe care a născut-o.

— Îțispun drept, vorbi negustorul după câteva clipe de tăcere în care păru că se gândește adânc, că atunci când aivenit întâia dată la Fondaco dei Tedeschi să mă întrebi când plec, îmbrăcat așa cum erai, cu hainele acelea cu care probabil tocmai coborâseși de pe cine știe ce schele, te-am socotit un lucrător oarecare.

— Un lucrător și sunt.

— Da, dar nu unul oarecare, râse Johan Fuchs.

Toma zâmbi ca în fața unei copilării.

— Poate că nu, murmură.

— Primul lucru care te-a trădat au fost mâinile. Ai mâini neliniștite și puternice, făcute pentru unelte gingașe dinaintea cărora un lucrător de rând se dovedește îndeobște stângaci.

— Totuși nu mă dau în lături să cioplesc piatră, iar schelele țin să mi le ridic singur.

— Asta nu schimbă nimic.

— Laudele dumitale mă stânjenesc, jupâne. Se cade să lauzi pe cel căruia-i cunoști rodul cugetului sau măcar al mâinilor. Or, pe mine abia m-ai întâlnit, peste o vreme urmează să ne despărțim fără să știm dacă ne vom mai întâlni vreodată și n-ai apucat să vezi ce pot ori dacă pot într-adevăr ceva.

— Eu cunosc oamenii. Negustoria și drumurile mă pun în fața a mii de oameni de toate neamurile și credințele și rosturile. Rar de tot m-am înșelat asupra vreunuia. Sunt sigur că nici pe dumneata nu te-am judecat greșit. Cetatea noastră e mândră să aibă cât mai mulți asemenea bărbați. Noi știm să prețuim destoinicia și munca. Dealtfel mai e un moldovean la noi, la Sibiu, care se bucură de cinstea cetății, Philippus Pictor. E magister, titlu pe care la noi l-a dobândit și e neîntrecut în meșteșugul tiparului.

— Îlștiu, spuse Toma. E Filip al lui Colun al lui Brae din Coșula. A plecat odată cu mine și bănuiesc că tot cu mine se va întoarce.

— Nu cred, zâmbi negustorul. Și-a întemeiat casă pe Ulița Treptelor și s-a însurat cu o săsoaică de-a noastră. Are doi copii, două fete, ceea ce nu-i tocmai de invidiat, dar e omul de încredere al judelui și a fost trimis chiar sol la principele Țării Românești.

Pe Toma, vestea îl întristă.

— Fiecare și le știe pe ale lui, murmură.

— Tocmai. De aceea zic să nu te pripești, mai avem aproape o lună de mers, timp în care poți să judeci lucrurile în liniște. Până la urmă poate te hotărăști și rămâi totuși la Sibiu.

— Ziceai că sunt vrednic de laudă, jupâne, spuse Toma posomorât. Dar eu te întreb ce s-ar întâmpla cu neamul meu cel singur și mereu pândit dacă toți bărbații săi vrednici de laudă ar apuca drumul larg al lumii?

— E un aspect asupra căruia n-am meditat. E un aspect oarecum mai deosebit…

— Poate că e, deși credința mea e că n-ar trebui să fie deosebit.

— Am umblat mult, meștere Toma, și am văzut că cerul, lumina soarelui și a stelelor sunt pretutindeni la fel. Nici măcar pâinea nu mi-a lipsit…

— Lumina stelelor pare într-adevăr la fel, jupâne, dar cerul e pretutindeni altul. Cât despre pâine, mă pot lipsi de ea la nevoie, după cum m-am și lipsit de atâtea ori în acești șapte ani. Ceea ce e cu adevărat de seamă se află dincolo de pâine și acest ceva eu nu găsesc acum cuvinte să ți-l numesc, e ceva ce-și are obârșia undeva în adâncimi de suflet. Poate doar în vreo carte să stea cu numele…

Ca și cum s-ar fi înspăimântat de cât vorbise, Toma tăcu dintr-o dată. Negustorul nu mai stărui, cuprins de o sfială de care el însuși se mira.

Toma privi cerul. Soarele însemna amiaza. Se apropiau de primul popas. Îldurea puțin spinarea, în cetatea de pe ape se dezvățase de mersul călare, dar nu cârti, știind că drumul lui abia începuse.

*

Intrară în cetatea Sibiului pe la mijlocul lui iunie. Johan Fuchs îl pofti să tragă la el: nu ținea han, dar casele lui erau încăpătoare și îndestulate și se socoteau oricând onorate să găzduiască un asemenea oaspe distins. Slavă domnului, Toma nu fusese nevoit să-și dovedească iscusința de spadasin căci pulberea drumului se așternuse asupra lor în liniște, ceea ce nu însemna însă că între ei nu se stabilise totuși acea solidaritate care, chiar nemărturisită, ajunge până la urmă să-i lege pe cei ce străbat împreună o cale îndelungată și – în amănuntele ei – neprevăzută. Și în afară de asta, negustorul nu renunțase la speranța de a-l convinge până la urmă să rămână la Sibiu. Dar Toma, cu toată grija de a nu-i jigni ospitalitatea, căutând cuvintele cele mai alese, care băgase de seamă că-l impresionau nespus de plăcut pe jupânul Fuchs, se văzu nevoit să-l refuze, deoarece intenția lui era să-l afle pe prietenul Filip de care se despărțise acum șapte ani. De fapt acesta fusese și motivul pentru care alesese acest drum și nu cel pe mare, până la Cetatea Albă ori Chilia, care ar fi fost mult mai puțin ostenitor, deși nu mai puțin primejdios. Îlrugă doar pe negustor să-i primească în grijă calul, ceea ce Johan Fuchs făcu, bucuros de a-i fi măcar cu atât de folos. Ca om care-și petrecea jumătate din viață în șa, știa ce înseamnă un cal vegheat și prețui cum se cuvenea prevederea meșterului.

Un slujitor îl conduse până în Ulița Treptelor, unde dealtfel nici nu s-ar fi căzut să pătrundă cu calul. Casa lui Filip – căruia negustorul și fără îndoială toți de pe aici îi ziceau Filip Mahler – era scundă și părea a avea un suflet al ei din pricina celor două ferestre alungite ca ochii unei făpturi ciudate, care te priveau de pe acoperișul povârnit. Bătu în poarta de stejar, joasă, boltită, în mijlocul căreia era cioplit un soare ce-și răsfira razele de jur împrejur, până în zidărie. Îi deschise o femeie plăpândă, cu ochi spălăciți, speriați și cu părul ascuns sub o bonetă albă cu dantele. Sub fustele multe, lungi, care nu lăsau să se vadă decât vârfurile mărunte ale unor ghete verzi, Toma ghici un trup firav și rece. Nu, îi răspunse ea cu glas care părea că tremură, meșterul Filip nu era acasă, la ceasul acesta obișnuia să joace popice cu ceilalți meșteri în Piața Mare.

Dar el era străin, nu cunoștea cetatea și mai era și ostenit după atâta drum, iar meșterul Filip trebuia, după cum bănuia, să se întoarcă în curând căci începea să se întunece.

— Eu sunt Toma, zugrav din Suceava, adăugă, și prieten cu cinstitul dumitale soț. Poate i-a vorbit domniei tale despre mine.

Femeia ezită o clipă.

— Da… da, desigur, spuse ea fără convingere.

„Nu i-a spus nimic nătărăul, gândi el consternat. Cum a putut să nu-i spună despre mine?” Adăugă cu un glas puțin mai ridicat, ca și cum ezitarea femeii s-ar fi putut străpunge ca surzenia:

— Cu mine împreună a venit aici de la Țara Moldovei. Eu acum mă întorc iar acolo, dar aș fi vrut să-l văd. Poate de Țara Moldovei îți va fi vorbit…

— Da… da, desigur… Făcu un gest vag înspre zidul din față: E în partea aceea… Se uită repede în urmă ca și cum ar fi vrut să fugă, apoi se întoarse spre Toma frământându-și degetele albe: Să poftiți, murmură, să-l așteptați… în odaia dumnealui… până vine…

Poate înfățișarea lui de străin, pelerina largă pe care și-o ducea pe braț, veșmintele după moda apusului, care nu puteau fi totuși neobișnuite pentru ea, poate spada s-o fi înspăimântat. Toma își dădea seama că femeia își călcase pe inimă când îl poftise s-o urmeze. Zâmbi în sine, dar se simți totodată și împovărat de o umbră de mâhnire. Altfel își închipuise revederea cu Filip. N-ar fi fost mai bine poate să fi tras totuși la casa negustorului? De multe ori cei de alt neam se dovedeau cu inima mai deschisă decât cei pe care-i socotești ai tăi…

Trecură printr-o cuină așternută cu lespezi. Nu apucă să vadă decât două fetițe, niciuna mai mare de cinci ani, care se jucau pe o cergă, cu niște gheme, laolaltă cu trei mâțe. Pătrunseră într-o încăpere umplută aproape în întregime de o laviță și o masă pe care se afla un astrolab. Auzi ușa închizându-se încet în urma lui. Își agăță pelerina și bereta într-un cui și se așeză. Privi în jur. Pe un raft de pe zid, câteva călimări cu cerneluri, pene de scris și vreo cinci cărți. Le răsfoi sub lumina tot mai slabă ce pătrundea de afară. Nemțești. Nemțește știa vorbi, dar nu deslușea scrisul. Le așeză la loc cu părere de rău. Femeia intră iar încet, parcă plutind, și îi puse dinainte o lumânare în sfeșnic și o cană de apă.

— Dacă spuneți că veniți de departe, veți fi poate însetat, vorbi ea cu același glas stins și alb, grăbindu-se să iasă.

Era însetat într-aldevăr, dar apă nu-și dorea. Lăsă cana neatinsă nădăjduind în întoarcerea lui Filip. Ce va fi aflat la femeia aceasta lipsită de vlagă? Își plimbă iar ochii în jur și dădu pe peretele din spatele său de un crucifix mare de lemn pe care se chinuia răstignit un Cristos de argint. Avea un trup subțire și contorsionat, cu o față stângace și ochi holbați. „Lucru fără meșteșug – îl judecă Toma – de ucenic lipsit de dragoste…” Se închină totuși. De dincolo nu răzbea niciun sunet, ca și când n-ar fi fost copii acolo. Liniștea devenise apăsătoare de parcă s-ar fi aflat prins în măruntaiele unui munte.

Pe drum, încă din prima zi, și-l închipuise mereu pe Filip. Acum descoperi surprins că-i uitase dintr-o dată înfățișarea. Între ei se așezase casa aceasta grămădită și tăcută, cărțile nemțești, poate chiar Cristosul trudnic, dar în primul rând umbra de femeie alături de care nu-l putea nicidecum vedea pe Filip. Se întrebă ce căuta la urma urmelor acolo? Omul se așezase, se vedea că-și făcuse un rost, la ce mai venise să-l tulbure? Se simțea un străin și ceea ce i se părea mai supărător era teama că Filip însuși îl va socoti un intrus. Era o teamă carei se strecurase în suflet treptat, aproape pe neștiute, dacă se gândea bine poate chiar din clipa când Johan Fuchs îi spusese că prietenul său se însurase și-și făcuse un rost. Îlbătu gândul să se ridice, să plece, să-i lase doar vorbă prin femeie că-i poftește sănătate și izbândă în toate. Atunci însă îi auzi de dincolo pașii grei pe lespezi. Desluși în ei o anume siguranță de om cuprins, așezat, care-și cunoaște temeinicia și inima i se strânse ca în urmă cu șapte ani când se despărțiseră iar el apucase singur calea apusului. Se ridică așteptându-l.

Filip deschise ușa și se opri în prag. Toma își închipuise clipa aruncându-se unul la pieptul celuilalt. Amândoi rămaseră însă pe loc și prietenul său își desfăcu brațele, dar nu pentru îmbrățișare, ci într-un gest măsurat, ușor emfatic, de om încredințat de însemnătatea lui. Zâmbea fără veselie, cu un soi de înțelepciune pe care Toma nu i-o cunoștea.

— Fii binevenit în casa mea, prietene și drumețule de departe! rosti el solemn, ca și când s-ar fi aflat în vreo solie. Sufletul meu se bucură nespus la vederea ta!

„Nu s-ar zice”, gândi Toma. Încercă să glumească:

— Hai, bre, nu mai vorbi cu mine ca și cu judele tău. M-am gândit în toți anii ăștia la tine, am venit să te iau acasă și te găsestc cu femeie și copii! Bine-ți sade!

Filip râse pentru prima dată – i se păru lui Toma – deschis ca odinioară, și abia acum îl îmbrățișă.

— Tot șturlubatic ai rămas, spuse. Să ne așezăm.

Față în față, cu masa între ei, se cercetară câteva clipe tăcuți. Filip i se păru îmbătrânit: deși avea treizeci de ani, ca și el, părea trecut binișor de patruzeci. Își lăsase o mustață neagră, înfoiată ca vrabia și începuse să prindă rotunjimi de om cuprins ce își împarte ceasurile zilelor după anume rânduieli. Când își lăsa bărbia în piept, i se isca sub ea o gușă trandafirie, de popă papistășesc. Se uitau unul la altul zâmbind fără noimă și nu mai găseau, dintr-o dată, ce să-și spună. În cele din urmă Filip văzu cana de apă.

— Ce-i cu asta? întrebă bucuros că găsise ceva despre care să poată vorbi.

— O cană, ia acolo, mi s-a făcut sete și mi-am îngăduit să-i cer jupânesei tale…

— Apă!? pufni Filip.

Se ridică smucit și călcă iar apăsat, cu pasul lui cel nou care spunea tuturor că el e domnul și stăpânul acelei case și a toată suflarea ce se afla întrânsa.

— Hilde! Bere și mâncare! Oaspetele e însetat și flămând și domnia ta îi stai dinainte cu apă!

De dincolo răzbi glasul înfiorat al femeii:

— Am așteptat întoarcerea domniei tale.

Filip nu găsi cu cale să mai răspundă. Nu strigase, dar glasul îi sunase apăsat ca și pasul, nemaiîngăduind altă părere de niciunde. Toma îl urmărea cu o uimire în care începea să se amestece și o undă de veselie.

— Ei, și acum, că te-ai întors, spuse Filip revenind la masă, e vremea să-ți întemeiezi un rost. Dar mai întâi să te însori. Femeia cinstită și iubită e plug de aur la casa omului.

„Vorbește ca tata, gândi Toma. Oare a lui e iubită, cum zice? Dar o fi femeie de treabă și i-o fi dragă, de ce să-l osândesc?”

— A veni ea și vremea însuratului, zise el mai mult ca să-l întrerupă.

Dar tot atunci îi răsări în suflet o bănuială. Spuse cu oarecare nepăsare, ca omul care vorbește ca să mai treacă vremea:

— L-am avut tovarăș de drum pe jupanul Johan Fuchs. Zicea că te știe.

— Cum să nu? Pe mine mă cunosc o mulțime de oameni.

— Da, am băgat de seamă. Zicea să rămân, să-mi fac și eu un rost aici, că aș avea căutare.

Filip clipi de câteva ori repede, fără un cuvânt, pe urmă clătină din cap rar, ca și cum s-ar fi mirat de o mare nesocotință.

— Nu te-aș sfătui…

— Te-ai deprins să dai sfaturi de când nu te-am văzut. Tocmai de aceea ți-am și vorbit de părerea negustorului. De ce nu mă sfătuiești? El zicea că nu voi mai prididi să fac față comenzilor.

— Nu te-ai schimbat, spuse Filip cu un fel de tristețe. Și acum șapte ani credeai orice nerozie.

Toma zâmbi ascuns:

— Păi ce să fac? Vrabia tot pui șăde…

— Nu te sfătuiesc, urmă Filip ca și cum nu l-ar fi auzit, fiindcă n-ai răzbi. Negustorul ce poate să știe? El e mai mult plecat și negoțul i-l fac feciorii. Eu însă sunt tot aici, în inima cetății și la vadul breslelor și știu rânduielile. Meșterii sunt mulți, de-ai locului și destoinici. Pe când tu ești străin, venetic, și nici n-ai arătat ce poți.

— Aș putea arăta.

— N-ai apuca. Te-ar mânca de viu înainte de a pune mâna pe unealtă.

„Pe tine văd că nu te-au mâncat”, voi să spună Toma, dar atunci intră femeia cu bucatele. Le puse dinainte berea scoasă din pivnița afundă în două căni de faianță cu capac, pâinea rumenă și două tigăi în care, peste cârnați fripți, spărsese câte șase ouă. Toma își uită gândul. Frânse o bucată de pâine și trase adânc în piept mireasma caldă de lanuri bătute de soarele verii. Era ușoară, pufoasă și albă, iar coaja-i trosnea între dinți. Se simți, pentru întâia dată de când plecase, foarte aproape de casă și, uitând necazul pe care-l avea împotriva lui Filip, îi zâmbi cu un fel de recunoștință. Prietenul său înălță cana. Ciocniră, dar înainte de a bea, Toma cercetă cu ochi de cunoscător felul în care fusese împodobită faianța: pe cana lui, în albastru, un pitic care culegea hamei, iar pe cea a lui Filip același pitic care bea într-o pivniță de-a dreptul dintr-un butoi.

— Astea le-a făcut un meșter din cetatea Mediașului, spuse Filip, mândru ca și cum el însuși le-ar fi făcut.

— E o lucrare iscusită care bucură și sufletul și ochiul, le prețui Toma. Era un călugăr bătrân la Humor, Chiril, își aminti el. Ceilalți ziceau despre dânsul că înainte de a se călugări clocea la subsuoară patruzeci de zile câte un ou părăsit din care ieșea apoi un spiriduș. Eu nu l-am mai apucat ca să-l întreb, dar așa vor fi arătând și spiridușii aceia.

Filip își șterse spuma albă de pe mustață și se închină. Își făcu și Toma cruce, pe urmă goli cana.

— E bună și berea voastră, zise.

Filip clătină din cap ca omul pățit:

— N-ai venit acum vreo lună, vorbi el cu gura plină, că ai fi văzut un lucru mai diavolesc decât spiridușii aceia. S-a ivit în cetate, nimeni nu știe de unde, un doctor, așa ziceau toți, că e doctor, dar el se afla în înțelegere cu satana după cum s-a și dovedit. În primele zile nimeni n-a băgat de seamă la el ceva deosebit. Într-o seară însă s-a înfățișat în Piața Mare cerând îngăduința să joace popice alături de noi. Firește, nimeni nu s-a împotrivit, unui oaspete se cade să-i îndeplinești toate voile și chiar mai mult decât atât. Așa că atunci când îi vine rândul, ne uităim cu luare aminte să-i cunoaștem îndemânarea și când prinde bila de piatră a se rostogoli, odată și începe să strige nebunul cetății care era și el de față: e cap de om, strigă, e cap de om! Mai întâi am gândit cu toții că iar e vreuna de-a nebunului mai ales că nu știam despre ce zbiera că e cap de om. Dar tot atunci niște copii prinseră din senin să urle și văzurăm cu toții cum în locul bilei de piatră se rostogolea într-adevăr un cap de om care când se opri se prefăcu iar în bilă. Întâi am crezut că – ce să mai zic? — am vedenii de pe urma răcnetelor nebunului care începuse să se tăvălească pe jos. Dar străinul luă a doua bilă și tot așa se petrecură lucrurile și o luă și pe a treia și tot așa. Parcă se înmuiaseră lespezile sub tălpile mele de nu-mi puteam clinti picioarele. M-am uitat atunci la el odată cu toți oamenii adunați acolo și am văzut stând în spatele său o umbră. Dar nu era umbră de om, legată de el și întinsă pe pământ, ci o umbră singură care-l veghea cam cum e aureola sfinților – Doamne, iartă-mă – doar că aceea e de lumină și stă în jurul capului pe când asta era de întuneric și se înălța în spatele său de la tălpi până în creștet. Am simțit cum mi se ridică părul măciucă. Ne-am făcut cu toții semnul crucii și cât ai bate din palme locul a rămas gol. În urma noastră se auzeau doar zbieretele nebunului și hohotele de râs ale acelui doctor al satanei.

— Ai văzut tu asta? întrebă Toma.

— Așa cum te văd. A doua zi, altă grozăvie. S-a ivit pe acoperișul bisericii umblând pe muchia lui cape loc drept. După ce a făcut așa de vreo câteva ori, s-a cățărat pe turn și s-a pus în creștet, cu picioarele în sus, pe bila din vârful lui. Când s-a adunat jos o omenire întreagă, s-a azvîrlit de acolo. Mulțimea s-a bulucit înapoi urlând îngrozită și strivindu-se. Dar pe pământ, în mijlocul locului gol, a ajuns doar o mâță neagră care a căzut în picioare cum cad toate mâțele, dar care scotea scântei pe ochi.

— Ai văzut-o și asta?

— Asta n-am apucat s-o văd că nu mă aflam acolo. Au văzut-o însă sute de oameni printre care și doi ucenici de-ai mei.

— Și cu mâța ce s-a-ntâmplat?

— Cine să mai știe în spaima aceea care i-a cuprins pe toți?

— Dar cu străinul?

— Pe el s-a hotărât să-l aducă în fața juzilor, dar a doua zi ia-l de unde nu-i. S-a mistuit ca și când n-ar fi fost și de atunci nimeni nu mai știe de el. Un negustor care a sosit cu pălării de la Pojon zice că s-ar fi ivit pe acolo…

Toma rămase puțin dezamăgit. Din nou și pentru a nu știu câta oară auzea asemenea întâmplări, pe care însă cel ce le povestea nu le văzuse cu ochii lui. Încă nu întâlnise omul care să fi văzut el însuși, să fi pipăit, să fie în măsură să-i arate ceva, o dovadă cât de neînsemnată, o arsură cât de mică rămasă de la răsufletul diavolului, un fir de păr din blana lui ori un fulg alb din aripa vreunui arhanghel. Căci asupra istoriei cu bilele avea o oarecare îndoială: când răcnesc nebunii și urlă copiii nu e greu să-ți pierzi firea și să vezi și tu capete în locul unor bile de popice. Totuși o neliniște obscurăi se strecură și de data asta în suflet. Ca întotdeauna își socotea îndoiala mai rea decât necredința și se simțea vinovat. Porunca era de a crede fără a cerceta, dar el păcătuia mereu neputându-se împotrivi ispitei de a cer–ceta. Mai bine nu aducea vorba acum, seara, despre asemenea lucruri, căci numai el, cu spiridușii călugărului Chiril, purta toată vina.

— Ce faci cu astrolabul? întrebă doar ca să schimbe vorba. Te-ai apucat să studiezi aștrii?

— Nu, dar trebuie să-l desenez ca să-l pun într-o carte.

Degeaba însă. Umbra acelui doctor satanic coborâse între ei și vorbele lâncezeau. Mâncase și neobișnuit de mult față de cât mânca serile la Veneția. Se simțea îngreuiat și ostenit. Pe niște scări strâmte de lemn care scârțâiau sub pași, Filip îl duse într-o odaie de sus, sub acoperiș. Patul era moale și cu așternutul curat, însă el se zvârcoli mult timp fără somn. Cu toată primirea până la urmă bună pe care i-o făcuse Filip, parcă tot rămăsese cu o părere de rău că nu trăsese la casa negustorului. „Dar la urma urmelor ce am cu Filip? se întrebă, simțindu-se din nou vinovat. Mi-a cășunat mie pe el încă de pe drum, de când mi-a spus Fuchs că s-a însurat. Și ce dacă s-a însurat? Treaba lui… Și-a făcut un rost, e cineva în cetatea asta, îl cunosc și dincolo de hotare, îi dă mâna să dea sfaturi. El a zugrăvit icoane și temple, a tipărit cărți și le-a făcut desenele pe când eu ce-am făcut de șapte ani decât că m-am spetit învățând? Dar trebuie să fie și asta ceva, altfel n-aș simți cum crește în mine biserica aceea.

Adormi târziu și se zbătu chinuit de vise cumplite. Văzu capul bătrânului Arbure rostogolindu-se însângerat spre el, urmat de capetele rânjite ale lui Toader și Nichita. După ele venea bubuind ca un tunet însuși capul lui și se opri dinainte-i crescând fioros, cu gura deschisă și ochii bulbucați și pe urmă se înveli treptat într-o pâclă devenind o bilă enormă de piatră pe care răsări mâța neagră ațintindu-l cu două licăriri de foc. Se trezi cu trupul scăldat în sudoare, cu gura uscată ca iasca. Se așeză pe marginea patului. Întinse mâna trăgându-și spada mai aproape. După aceea își făcu cruce și rosti în șoaptă Tatăl nostru. Se ridică apoi și deschise fereastra. Sub lumina lunii văzu jos o îngrămădire de acoperișuri tăcute, povârnite, năpustite unele asupra altora, cu sumedenie de ferestre mici care vegheau ca niște ochi neosteniți și întunecați cetatea. De pe muchea unuia îl ațintea cu licăriri galbene o mâță sură, cu coada ridicată ca o vergea. Toma se aplecă în afară, pipăi dunga zidului și desprinse o fărâmă de tencuială. O azvârli după ea. Mâța se mistui îmtr-o gură de pod. În depărtare străjuiau limpede munții învăluiți într-un abur argintiu. Neclintirea lor îi întări sufletul liniștindu-l. Lumea era plină de taine înfricoșate, dar se aflau și câteva lucruri limpezi și neclintite ca munții. Unul dintre acestea rămânea fără îndoială fapta înaltă și dreaptă în frumusețea ei, cu care omul putea răzbi printre taine spre un liman. Dumnezeu îl ajută pe omul drept, dar cum Dumnezeu nu se vădește decât în frumusețe, omul e dator să-l caute făptuind întru frumusețe.

Către răsărit cerul începea să se albească. Se întinse din nou și reuși să ațipească, iar când se trezi, în zori, hotărârea sa era luată.

Se spălă cu apă puțină și încropită care nu-l bucură. Aflându-i gândul, Filip se arătă surprins și încercă să-l rețină câteva zile spre a-i arăta atelierul și meșteșugul, însă pe Toma îl cuprinsese o nerăbdare ciudată și nimic nu l-ar mai fi putut întârzia. Se despărțiră cu părere de rău, dar fără durere.

În curtea ca o cetate, Johan Fuchs începuse descărcatul carălor. Coviltirele fuseseră date jos și slujitorii foiau pretutindeni cu lăzi, cu saci, cu baloturi și cutii.

— Plec, jupâne, și-ți mulțumesc pentru grija ce mi-ai purtat-o și pentru prietenie.

— Cum, așa de curând? înseamnă asta oare că n-ai fost primit cu cinste de prietenul domniei tale?

— Ba da, m-a primit cu toată cinstea. Dar prietenii, jupâne, sunt ca banii: când ți-e lumea mai dragă te lasă. Iar dacă vrei să-i păstrezi și-i pui în comornițe, de la o vreme te trezești că nu mai umblă.

— Așa e. Să știi că nici eu n-am prieteni. Am doar tovarăși de negustorie. Cel mai bun prieten îmi sunt eu însumi. De aceea îmi merge negoțul și-mi aduce dobândă.

Toma se gândi că el nu tocmai asta voise să spună: Johan Fuchs încurcase puțin lucrurile ori le privise dintr-un unghi negustoresc în care el nu era deprins să stea. Nu mai stărui însă căci soarele începea să se înalțe.

Un slujitor îi aduse calul înșeuat, țesălat, sătul și odihnit, încălecă.

— Nădăjduiesc să te revăd la Țara Moldovei, jupâne. După o clipă de ezitare adăugă: Când ajungi în cetatea Sucevei, să întrebi de Toma, zugravul curții domnești.

Negustorul râse hurducându-și cărnurile. Își flutură mâna în urma lui.

— Dumnezeu să-ți dea dobândă! Îl mai auzi Toma în timp ce ieșea pe poarta grea, ținută de patru slujitori.

Trecând prin Piața Mare simți îndemnul să se oprească. Departe, sub un zid, zăceau cele trei bile blestemate de care nimeni nu mai îndrăznea să se atingă. Pentru popice fuseseră aduse altele noi.

— Nu vă apropiați, îi strigă un copil, acelea sunt bile cu care s-a jucat diavolul!

Spaima respectuoasă a acestui glas îl întărâtă. Descălecă și se apropie. Oamenii, câți se aflau de față în acel ceas al zorilor, se opriseră înspăimântați și curioși, dar fără a îndrăzni să se apropie și ei. Toma se aplecă. O frică cenușie se umflă întrânsul, înecându-l ca o tină. Se simți umilit în fața lui însuși și dinaintea acelor oameni care-l urmăreau cu răsuflările oprite. Strânse din măsele, întinse mâna și ridică o bilă. O ținu în dreptul feței privind-o îndelung. Nu văzu nimic deosebit. Piatră, fără nicio îndoială. Rece pentru că era în zori și sub zidul acela încă nu ajunsese soarele. Zgrunțuroasă după atâta rostogolit, deși se vedea că fusese întâi șlefuită. Grea ca orice piatră. Îi veni să râdă. O înălță cât toată lungimea brațului și o trăsni pe neașteptate de lespezile de pe jos. Bila se crăpă în vreo cinci părți și așchii din ea se răspândiră în jur. Miezul îi era mai albicios, dar nimic nu țâșni din el, nicio umbră, nicio flacără, niciun duh. Nici măcar o adiere de pucioasă. Țăndările rămaseră nemișcate.

Încălecă. Oamenii se dădură deoparte murmurând. Nu-i luă în seamă. Se simțea liber și mândru. Trecu printre ei fără să-i vadă, cu conștiința tainică de a fi dobândit o victorie, dar fără să știe exact dacă asupra lui sau asupra satanei.

Către amiază ajunse la o apă. Își lăsă veșmintele pe mal și intră gol în șuvoiul lat, limpede și rece. Locul era pustiu, munții aproape, în ierburi țârâiau cosașii, adierea aducea mireasmă de fân, iar el ieși pe prundișul țărmului și rămase în picioare, cu brațele ridicate spre înalt, zvântându-și în soare trupul puternic și deplin. Frumusețea se afla aici, pretutindeni în jur, n-aveai decât să răsufli adânc ca să te pătrunzi de ea pentru ca apoi s-o zămislești din nou cu duhul mâinilor. Odată cu această limpeczire îl încolți iar nerăbdarea aprinsă care în ultimul timp îl încerca tot mai des. Se îmbrăcă în grabă și se azvârli în șa. Bătu ușor cu palma grumazul calului:

— Hai bădie, îi vorbi, că de acum nu mai e mult până departe…