Vamile noptii

de AnnaE 1.582 de citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

Vamile noptii de Radu Ciobanu

....

De la o anumită vârstă știi bine că nu mai ai ce să aștepți. Nu ți se poate întâmpla decât cel mult câte un lucru care să te aplece și mai mult asupra pământului celui de obște. Zile și, pe urmă, săptămâni de boală, în care zăcuse crispat, încovrigat asupra durerii, îl învățaseră acest adevăr. Nimic nu se mai putea întâmpla, nimic nu mai era de așteptat, în aparență totul era neschimbat, ca în zilele sale de glorie: belșug și pace. Dacă te pricepeai însă a descifra înfățișarea lucrurilor, era imposibil să nu simți destrămarea. Acea destrămare lăuntrică, sporită în taină, încet, dar fără oprire și fără semne vizi­bile, încât foarte puțini erau cei care o sesizau și încă mai puțini cei care o înțelegeau. El însă simțea și înțelegea totul. Cel mai mult îl durea pierderea cetăților din Ardeal. Regina Isabela le stricase cu praf de pușcă, năruind apoi ceea ce rămăsese cu berbeci făcuți din goruni întregi, ferecați și repeziți de câte o sută douăzeci de oameni, până nu mai stătuse piatră pe piatră. Mai avea acolo domeniile, satele, dar ce folos de ele dacă n-aveau cetăți de apărare, iar cuvântul său, care până atunci fusese lege și în acele ținuturi, nu mai găsea acum de unde să se sloboadă?! Zápolya fusese dușmanul său de o viață, dar cu el dobândise totuși și câteva răgazuri de înțelegere și, oricum, aceluia nu i-ar fi dat niciodată prin gând să risipească niște cetăți frumoase și tari. De asemenea absurdă nelegiuire nu putea fi în stare decât o muiere cu suflet de aspidă, cum era această Isabelă nenorocită, această văduvă muncită de pofte neîmplinite, uscată și albă ca un vierme de hrean. Când se gândea la ea, îl îneca ura șii se precipitau bătăile inimii. Durerea din străfundurile măruntaielor îl săgeta mai aspru în astfel de clipe nefaste, obligându-l să-și simtă toată neputința. Asta e, își zicea. Nu e nimic de făcut. Dar o ura cumplit, o ură sălbatică ce ar fi fost în stare să sfâșie cu dinții: o ura mai mult decât pe Mihu și pe ceilalți trădători, pe care, când se întorsese din pribegie, îi descăpățânase, după ce întâi se răcorise punându-i la cazne, chiorându-i și smulgându-le limbile. O ura mai mult chiar decât pe însuși Soliman Kanuni, care-l alungase din scaun și pe urmă îl reașezase, având nevoie de el, de curajul și priceperea lui în cele politicești, dar urmărind, fără îndoială, să-i dea și o lecție, să-l facă adică să-și dea seama cam ce s-ar putea întâmpla dacă n-avea de gând să se astâmpere, începând iar uneltirile care ținteau răzvrătirea împotriva atotputerniciei Porții Fericirii. Dacă te gândești bine, își zicea cu o satisfacție secretă și rea, la turcul ăsta ai aflat mai multă înțelegere decât la oricare dintre regii și principii țâfnoși, vicleni sau molâi ai creștinătății.

Toamna îl neliniștise apoi ca o presimțire. De sus, din cetate, depărtările care tremurau într-o lumină de miere îl chemau irezistibil. „Drumul e mai milostiv decât moartea”, avea obiceiul să zică Toma Zugravul. Dar unde să se ducă șispre cine? Și mai ales acum, răscolit de dureri, cum se afla. Vremea în care bătea drumurile cu negoțul rămăsese undeva într-un trecut imemorabil. N-ar fi bănuit niciodată că domnia putea deveni o asemenea povară. Și când? Tocmai când era mai așezată ca niciodată și când nici o primejdie n-o amenința. Aici era ciudățenia: așezarea asta în care nu se mai petrecea nimic și care semăna cu un jug. Nimeni nu-i vedea jugul, poate nici nu-l bănuia nimeni, numai grumazul lui deprins cu slobozenia îl simțea, apăsător și fierbinte. În cele din urmă nu mai putuse răbda, părăsise Curtea și Cetatea de Scaun și se trăsese aici, în liniștea Probotei, îngăduind în preajmă-i doar câțiva apropiați.

Înserarea lungă de septembrie îl ademenise afară. Peste păduri se lasă cețurile. Căutase o pată moale de soare dinaintea casei domnești și se oprise acolo, în iarbă, rezemat într-un toiag lustruit de corn, împodobit doar cu o măciulie rotundă de argint. Nevolnic de tot. Ce blestem și ce povară ca voința încă trează să-i atârne de un trup supus neputinței! Nu mai departe decât acum doi ani cobora câte două trepte o dată și se azvârlea în șa putându-și roti cu o mână sabia cea mare cu două tăișuri, iar acuma picotește sprijinit în toiag și își lasă oasele dezmierdate de soare. Dacă tot a coborât după atâtea zile în care dospise în așternut, s-ar cuveni să intre și la slujba vecerniei. Dar nu-l trage inima, răcoarea zidurilor îl înfioară numai când se gândește la ea. Cuviosul Teofil înconjură biserica bătând mărunt în toaca purtată pe umăr. Când ajunge în dreptul lui, îl fură cu coada ochiului, intrigat, și abia așteaptă să-și ia locul în strană ca să le poată șopti celorlalți: „A ieșit Vodă la soare singur, fără ca nimeni să-l poarte de subsuori!” Probabil toți sunt încredințați că în câteva zile se va săvârși, lucru de care el însuși se teme, deși acum e mai în putere. Se cade să le arate că s-au înșelat. L-au lăsat durerile, l-au lăsat cam stors, în stare totuși de a face câțiva pași. Pe Elena o mâhnise, nu mai încape vorbă, fiindcă o oprise să-l însoțească, dar ea va înțelege că, mai important decât orice, este să-i îngăduie să-și recâștige încrederea în pu­terile sale. Asta e o treabă pe care n-o poate face decât singur... E sigur însă că îl urmărește de la fereastră, ferită după perdea, ca să n-o vadă. A devenit nestăpânit de la o vreme și ea se teme de mâniile lui. I-a spus că nu se duce decât până jos, dinaintea casei, și acum îl vede străbătând curtea. O îngrijorează pasul lui șovăitor prin iarba necosită și încearcă să-și stâmpere neliniștea zicându-și că nu se duce decât până la poartă să schimbe o vorbă cu străjerii. Nu-și poate închipui că are de gând să iasă dincolo de ziduri, că vrea să vadă drumul, să simtă depărtările. Dacă ar ști, ar alerga după el să-l întoarcă, dar nu știe, asta-i frumusețea, care, după mult timp, îl face să râdă lăuntric, cu o bucurie copilărească.

— Poruncă, Măria Ta!

Străjerii au încremenit cu călcâiele lipite. Coifurile lucesc palid în penumbra bolții. Căpitanul lor a făcut un pas înainte, așteptând. Nici unul nu-și poate închipui că nu pentru a le da o poruncă a venit până aici. Pășește printre ei încet, rezemat mereu în toiag.

— Nu e nici o poruncă, vedeți-vă de straja voastră.

Totuși, întâmplarea e atât de neobișnuită, încât căpitanul nu-și poate ascunde uimirea și stăruie, uitând cuviința și rânduiala:

— Încotro, Măria Ta?

O asemenea îndrăzneală îl oprește în loc. Mânia îi colorează brusc chipul tras. Strânge pumnul pe toiag, uitând că e toiag și nu sabie. Era gata să răcnească, certându-l pe acest căpitan indiscret, dar ceva în statura lui lungă, deșirată, ciolănoasă, îl potolește dintr-o dată. Cunoaște fața aceasta ascuțită, ochii albaștri, părul sur, ca de lup, mustața stufoasă, pe oală. De unde îl știe? Mânia i se stinge înainte de a izbucni. Rămâne doar o dojană înăbușită:

— De când trebuie domnul țării să dea socoteală străjilor unde se duce? Și unde crezi că pot ajunge singur, rezemat în toiag?

— Iertare, Măria Ta, dar îngăduie să te însoțim măcar de departe.

— Nu îngădui nimic, nu sunt pe moarte...

Trece lovind cu toiagul în lespezile de sub bolta porții. Afară năvălesc asupră-i toate o dată. Foșnetul pădurilor, vântul, miresmele frunzelor pălite. Șovăie o clipă, închide ochii amețit, clătinându-se. Pe urmă, cu o mare încordare a puterilor, care-l obosește mai mult decât drumul din iatac până aici, pășește mai departe, sprijinindu-se mai vârtos în toiag. Din nou se minunează cât e de slab, dar nu mai vrea să se gândească la asta. Îl preocupă chipul colțuros al căpitanului. Mai mult decât slăbirea puterilor trupului, îl îngrozește slăbirea puterilor minții. A-și aminti de căpitanul acesta, ce hram poartă, de unde îl știe, devine acum un exercițiu de voință, echivalent cu o chestiune de orgoliu. Un lucru e sigur: de vreme ce se numără printre puținii care alcătuiesc aici mica lui curte, înseamnă că e unul dintre cei mai de credință. Dintr-odată își amintește. Se întoarce în loc, privindu-l cu o licărire de triumf. Căpitanul face o mișcare spre el, gata să alerge în întâmpinarea poruncii. Dar Vodă îl țintuiește cu un semn și își urmează drumul, cu un pas căruia satisfacția îi dă un început de sprinteneală.

Asta e. L-a remarcat în bătălia de la Feldioara, să tot fie vreo șaptesprezece ani de atunci. Era căpetenia unui steag de călăreți și datorită lui ți-au căzut în mână toate cele cincizeci de tunuri ale acelora. După asta l-ai făcut mai marele străjerilor Cetății de Scaun, dar te-a urmat în toate bătăliile, și la Mediaș, când cu istoria cu Gritti, și la Brașov și la Obertyn, și când s-a pornit padișahul împotriva ta cu toată urdia, pretutindeni. Dar tot nu-ți amintești cum îl cheamă, a dracului bătrânețe... Uită-te încă o dată la el, poate, văzându-l, să-ți răsară și numele...

Dar nu, mănăstirea a rămas în urmă, ascunsă după cotitură, ești cu desăvârșire singur pe drumul care șerpuiește printre livezi. Te încearcă o ușoară îngrijorare. Dacă te apucă o slăbiciune, ceva, și n-ai pe nimeni în preajmă? Nu m-apucă nici o slăbiciune. Și chiar dacă m-ar apuca... Dacă e să mor, tot singur mor, degeaba mi-ar sta în preajmă și o sută. Faci pe viteazul, dar ești obosit, îți cam tremură genunchii și ți-ar prii oleacă de odihnă. Uite, bunăoară acolo, pe bolovanul acela. Mai e încă puțin soare, dar în curând va coborî în spatele pădurii. Umbrele s-au lungit, pâclele se târăsc printre copaci. Se simte de pe acum răcoarea înserării. Totuși te așezi oftând pe bolovanul din dunga drumului și-ți zici că nu strică să te obișnuiești cu răcoarea, îți va fi mai ușor pe urmă în frigul acela mare. Faci ce faci și tot la asta te gândești...

Lăsă toiagul în iarbă și începu să se frece încet pe coapse. Purta pantaloni din postav albastru de Bruges și cizme moi, din piele roșie, spaniolească, peste care se așternuse colbul drumului. Abia acum băgă de seamă că nu-și pusese pintenii. Dar la ce bun pintenii? Nici nu-și mai amintea bine de când nu mai încălecase. Chiar și drumul din Suceava până aici îl făcuse în caleașcă. Își scoase cușma de jder împodobită cu egretă. Vântul îi răvăși domol pletele argintii, răcorindu-i fruntea. Ce ar fi să nu te mai întorci? – îi trecu prin gând. Râse blajin, ca de o năzbâtie, cu bărbia în piept, trecându-și un deget peste mustață, ca în clipele de satisfacție. Toate bune: nu te mai întorci, dar unde te duci?

Ei, Doamne, s-o găsi o zare încotro s-o apuci. Bunăoară ai putea să pornești și tu în căutarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Ți-ar prinde bine s-o afli, nici vorbă, atâta doar că de acum ești cam bătrân pentru asemenea drum. Sunt și niște încercări prin care ar trebui să treci, o ghionoaie parcă... Uite că nu-ți mai amintești nici asta! E un basm curios, poartă în el o vrajă tainică, altfel decât toate celelalte basme pe care ți-a fost dat să le auzi într-o viață de om, pe la hanuri, pe la focurile nopților de tabără ori istorisite de jupânesele bătrâne, când își aduceau cusăturile în serile de iarnă în iatacul doamnei. Tu ascultai din odaia cealaltă, nevăzut, de după draperia din fața ușii rămasă deschisă. Îți plăcea să asculți, dar cel mai mult dintre toate ți-a plăcut basmul acesta ciudat cu moartea ascunsă în chichița unei lăzi, pe care l-ai auzit de la bătrâna Bisurca de la cuhnii. Pe vremea aceea Bisurca făcea aluaturile și dulciurile, toate dulciurile, până și pe cele turcești, baclavale, sarailii, halvale. Se pricepea să facă și dulceață de rodii și locum umplut cu sâmburi de migdal. Ție însă, cel mai mult îți plăcea dulceața de nuci verzi... Și acuma se mai pricepe Bisurca, doar că lucrează mai încet și aluaturile trebuie să i le frământe alții. Te întrebi dacă o fi și ea aici, printre puținii casnici. Bine ar fi să fie, ai chema-o după cină sus, să-ți aducă dulceață de nuci verzi și să-ți mai povestească o dată istoria aceea cu tinerețea fără bătrânețe. Oare ea o mai ține minte? Păcat, mare păcat ar fi să n-o mai știe nici ea. Ți-a povestit-o întâia dată – vezi că mai știi? – în noaptea aceea de groază în care ai poruncit să-i ucidă pe cei doi copii ai lui Gritti. Toată Cetatea de Scaun era înfiorată și femeile plângeau, de la Elena până la ultima țigancă roabă, de parcă ar fi fost morții lor. Măcar de le-ai fi hărăzit o moarte blândă, dar i-ai închis în odaia de osândă, unde mașina aceea drăcească – de care, fie vorba între noi, ești tare mândru – le-a smuls podeaua de sub picioare, prăvălindu-i în hăul de dedesubt. Nu le-a fost la îndemână nici dregătorilor, nici oștenilor și nu ți-a fost nici ție, după cum nu ți-e nici acuma, când îți amintești, dar ce să fi făcut, erai nedrept și crud uneori, pentru că și cu tine se purtau alții nedrept și crud. E o scuză asta? Nu, e pur și simplu un gând, să-l ia dracu, vezi că nu-i bine să-ți aduci aminte chiar tot? Te-ai bucura acum să nu mai știide execuția asta. Toți te­-au osândit atunci, dar numai unul a îndrăznit să ți-o spună. Acela a fost Toma Zugravul, el spunea întotdeauna ce gândea și, Doamne!, de multe ori v-ați certat din cauza asta, dar ce bine ar fi să-l ai acum aici, cu limba lui cea lungă! Luându-te în gură cu el, te-ai simți iar tânăr. Ce ți-a spus atunci, îți mai amintești? Da, da, din păcate ai să ții minte până în pragul celuilalt tărâm. „Măria Ta – ți-a spus – te vor urmări umbrele acestor copii pe care i-ai pus să ispășească vina tatălui lor!” Și iată, se pare că într-adevăr te afli în pragul celuilalt tărâm și umbrele acelora sunt pe aici, prin preajmă. Lasă-le în pace, nu te mai gândi. Te simți bine acum, ușor și odihnit, durerile te-au lăsat de tot, încearcă de-ți amintește totuși basmul acela. Așadar, cei doi copii erau morți, totul se petrecuse în liniște, mașinăria e întotdeauna bine unsă, iar urletele lor de groază – scurte de altfel – nu răzbiseră dincolo de ușa grea de stejar ferecat. Totuși, prin înserarea cetății fâlfâia un duh al spaimei și poate al revoltei, îi simțeai fluturarea ca aripile moi ale unor lilieci nevăzuți. Coborâse peste tot o tăcere nefirească. Pe când treceai prin fața străjerilor, aceștia te salutau izbind scurt cu halebarda în lespezi, dar privirile lor întunecate, mustrătoare, ți se înfigeau în ceafă. Atunci întâia dată te-ai temut de o răzvrătire. Era ca și când cineva neauzit se aținea pe urmele tale, așteptând doar complicitatea unui loc mai întunecos pentru a-ți înfige pumnalul între umeri. Și, înfășurat în mantia de camelot căptușită cu sandal roșu, treceai tocmai pe dinaintea cuhniilor. Ușa era deschisă, înăuntru era lumină, în cuptorul mare ardea focul și, după răcoarea coridoarelor de piatră, ai simțit ispita să zăbovești. În încăperea largă, așternută cu lespezi, mai mirosea cald a bucate. Deși era către miezul nopții, în jurul mesei lungi stăteau câteva femei, slujitoare, unele roabe țigănci. Alegeau boabe de grâu pentru cine știe ce nevoie și ascultau istorisirea Bisurcăi. Erau numai urechi și de aceea n-au băgat de seamă decât târziu că te-ai oprit în prag ascultând. Prima te-a văzut Bisurca și odată cu ea s-au ridicat toate celelalte, așteptând cutremurate, cu frunțile plecate. „Să trăiești, Măria Ta, întru mulți ani cu sănătate, spuse bătrâna. De mult tare nu ne-ai mai cinstit coborându-te până la noi.” Într-un fel avea dreptate, erau ani de zile de când nu mai văzuseși cuhniile, dar, pe de altă parte, cuvintele ei n-aveau nici un rost: ce să caute un voievod în asemenea loc? Ai fi putut și ar fi trebuit poate să te superi, căci ea vorbise ca și când te-ar fi dojenit că ai uitat-o, dar cine se putea supăra pe Bisurca? Bisurca era una cu cetatea, se afla aici de pe vremea lui Ștefan Voievod cel Bătrân, se zicea chiar că se născuse o dată cu dânsul, oricum, până și cei mai vechi o apucaseră aici, între oalele uriașe, mișcându-se anevoie, legănat, răsuflând greu, cu trupul revărsat, cu brațele scurte, groase, arse, ca și obrajii rotunzi, de dogoarea niciodată potolită a cuptorului căpcăunesc. N-o văzuseși de mult, de cine știe când, poate de ani, și o găseai neschimbată. Poate doar ochii mărunți, negri ca două mure, iscoditori întotdeauna, șireți și veseli, erau acum mai stinși, aburiți de o nemărturisită tristețe. „Șezi, Bisurcă, i-ai spus, ședeți, urmați-vă lucrul și istorisirea. Voiesc să ascult și eu.” Se supuseră și bătrâna reluă firul de unde îl lăsase, ca și când nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat. Ți-au plăcut întotdeauna oamenii care nu se pierdeau cu firea la ivirea ta și Bisurca era unul dintre aceștia. „În sfârșit – povestea ea rar, sfătoasă – auzind împăratul că este la un sat aproape, un unchiaș dibaci, a trimis să-l cheme; dar el răspunse trimișilor că cine are trebuință să vie la dânsul. S-au sculat deci împăratul și împărăteasa și, luând cu dânșii vreo câțiva boieri mari, ostași și slujitori, s-au dus la unchiaș acasă. Unchiașul, cum i-a văzut de departe, a ieșit în întâmpinare și le-a zis: Bine ați venit sănătoși. Dar ce umbli, împărate, să afli? Dorința ce ai o să-ți aducă întristare...”

Da, acesta e basmul. Ce ciudat, acuma ți-l amintești destul de bine. Îți plăcuse atunci, ca și azi, felul în care unchiașul îl agrăise pe împărat. Nu „măria ta”, nici „luminate împărate”, ci simplu: „împărate”, ca între oameni de o seamă, cum se și aflau: un înțelept și un împărat. Cu nimic mai prejos unul decât celălalt. Nu se închinase cu fruntea la pământ, nu-i sărutase mâna, ci, firesc, îi ieșise înainte: bine ai venit, împărate. Un asemenea fel de trufie n-ai mai întâlnit decât la Toma Zugravul. Și acela, când ți se înfățișase întâi și întâi, pusese un genunchi la pământ și-ți sărutase nu mâna, ci pecetea inelului. Te-ai învățat apoi să recunoști, cu o satisfacție secretă, mândria aceasta aparte a celor ce nu atârnă de nici o dregătorie, precum unchiașul din poveste, care trimisese răspuns împăratului că cine are trebuință să vie la dânsul. Acesta a fost primul lucru care ți-a dat de gândit de atunci și până azi în istorisirea Bisurcăi. Și mișună basmul de asemenea semințe de gând. De pildă, cealaltă vorbă a unchiașului: dorința ce ai o să-ți aducă întristare. Ai cunoscut și tu starea aceasta, nu sunt niște vorbe goale. Împăratul îi încredințase dorința lui cea mai arzătoare și-i fusese menit să afle că ea îi va aduce întristare. Într-adevăr, se pare că toate dorințele pătimașe sfârșesc prin a aduce întristare. Ai avut până acum ocazia de nenumărate ori să te convingi despre aceasta. Înțelepciunea spune să nu dorești nicicând prea mult. Hotărât însă, dacă privești lucrurile din acest unghi, tu nu ai fost nicicând un înțelept. Ai dorit întotdeauna prea pătimaș și, de fiecare dată, ai cunoscut întristarea.

Una dintre aceste dorințe a fost Pocuția, ai ajuns la stăpânirea ei, pe urmă a venit înfrângerea aceea cumplită de la Obertyn și întristarea.

Ai dorit cu ardoare Ardealul, ai ajuns să stăpânești o mare parte din el, cuvântul tău a devenit acolo lege, dar, iată, s-a ivit din iad ori din neant, ori de dracu știe unde, această regină perfidă, care a profitat de o conjunctură nefastă ca să-ți spulbere cetățile. Altă tristețe deci, mai mult încă, scârbă și lehamite.

Ar trebui reluat totul de la început, dar zilele nu-ți mai ajung s-o faci. Însăși revenirea ta în scaun, această a doua domnie, ce dorință aprinsă fusese, cum te mistuise, cum îți dăduse ea puteri să rabzi toate umilințele hărăzite pribegilor și să aștepți, să aștepți și să rabzi! Se împlinise și ea, dar umbra care o însoțește până azi tot tristețe se cheamă. Tristețea de a nu fi decât cu numele ceea ce ai voit. „Am să mă întorc și am să fiu mai mult decât am fost”, ai spus tu însuți atunci, în acel an de cumpănă, când ai apucat drumul pribegiei. Te-ai întors într-adevăr, dar mai mult decât ai fost nu ești.

Acesta e adevărul, nu l-ai rostit niciodată cu glas tare și nimeni nu ți l-a spus, dar cu toții șiîn primul rând tu însuți îi purtați otrava în suflet. E pace, țara nu duce lipsă nici de unele, dar tocmai aici zace tristețea: nu e pacea rânduită de tine, cu porunca și puterea ta, ci pacea pe care a dorit-o sultanul când te-a reașezat în scaun: e de fapt prețul acestei reașezări, un soi de pace a umilinței. Pentru speranța niciodată istovită de a reveni și de a fi mai mult decât înainte ai plătit un preț mult prea greu. Iliaș trimis ostatec la Stambul și țara înhămată la bir sunt două gânduri care te macină încet, cum rod apele un mal. Și, peste toate, presimțirea celuilalt tărâm, toate semnele care ți se arată de vreo săptămână încoace și, în urma lor, întrebarea: ce va rămâne, ce lași aici, din toată zbaterea ta ce va dăinui, din toate bătăliile, izbânzi și înfrângeri de-a valma, ce va sta depunând mărturie peste veac? Și – mai ales! – cine îți va urma în scaun? Te-ai tras aici închipuindu-ți că între zidurile Probotei vei fi la adăpost, dar vestea că ești pe ducă a răzbit, deși e o veste falsă: în primul rând tu ești în măsură s-o dezminți, iar tu știi că ai să treci și peste asta, că te vei ridica dintr-o neputință care nu poate fi decât trecătoare. Totuși o asemenea credință în puterile tale nu e în stare să te împiedice a auzi, a simți mișuna boierimii rămasă în Cetatea de Scaun, împărțită de pe acum în tabere, avându-și fiecare viitorul domn la îndemână, pregătit pentru a-l așeza în scaun, când încă tu nici nu te vei fi răcit de tot. Boierii aici și ceilalți dincolo, peste hotare, pretendenții pribegi, mai mult sau mai puțin sau deloc îndreptățiți, țesând intrigi pe la curți străine, făgăduind marea cu sarea, arvunind oști. Ce poți să faci pentru ca săvârșirii tale să nu-i urmeze valuri de sânge? Nu te poți încrede în nimeni, în afară poate de oastea țării. Dar oștirii n-ai mai avut putere să i te arăți de câteva săptămâni. Și tu știi – o veche experiență te-a învățat – că oștenii nu cred decât ceea ce văd. De unde știi că nu te-au uitat?

Ultimele raze de soare căzură peste tufele de măceș de pe cealaltă parte a drumului. Scăpărarea roșie a boabelor printre frunzele care începeau să pălească îi abătu gândurile. Lumea era frumoasă, se dovedise întotdeauna frumoasă, chiar și în ceasurile cele mai deznădăjduite, când zăcuse închis în Turnul Galatei. Era acolo o ferestruică îngustă și înaltă la care nu ajungea decât urcându-se pe laviță. O dată suit acolo însă, uita de toată duhoarea temniței, de lepra zidurilor, de foșgăiala șobolanilor și de spaima de ceea ce va urma, căci prin fereastra aceea strâmtă i se arăta o parte din Bosfor pe ale cărui ape verzi mișunau barcazuri și corăbii cu pânze și cu flamuri fluturătoare, multicolore, iar pe țărmul celălalt, la Uskudar, pâlcurile întunecate de chiparoși. Dacă-și afunda chipul în strâmtoarea rece a ferestrei, putea simți, cu puțin noroc, și răsuflarea brizei cu mireasmă amestecată de ape și alge, de carene unse cu catran și de leandri înfloriți. Era mireasma libertății aceea și năștea în el un dor de ducă de pe urma căruia bezna împuțită a temniței devenea infinit mai greu de suportat. Inspira adânc, știind să se bucure de clipa neasemuită. Nesiguranță, teroare, mizerie – bucuria clipei le împingea undeva, într-un plan depărtat, unde puteau fi și neglijate, măcar temporar, și, în definitiv, poate că aici se afla și cheia: să știi să te bucuri de ceea ce-ți aduce clipa, iar dacă nu­ți aduce nimic azi, să speri că-ți va aduce mâine. Și nu numai să speri, ci să te și bucuri anticipat de împlinirea acestei speranțe. Dar oare nu așa făcuse toată viața? Ba da, așa făcuse, se zbătuse, sperase, știuse să se bucure. Și când căzuse, tot sperase, nicicând nu fusese atât de slab încât să se abandoneze voluptății otrăvite a deznădejdii, sperase și știuse să se bucure dinainte de clipa în care se va ridica din nou. Ei, și cu toate astea, iată că vine un ceas când simți oboseala și te așezi pe un bolovan la o margine de drum și-ți zici: ei și?! Ce folos de toată știința de a te bucura de izbânzi, dacă nu știi ce va rămâne în urma ta?

Se lăsa treptat întunericul și dintr-o scorbură a pădurii începuse să cheme buha. El nu simțise trecerea timpului, nici răcoarea tot mai pătrunzătoare a serii și ar mai fi stat poate astfel încă multă vreme, furat de gânduri, dacă nu-l readucea la realitate tropotul care se apropia. Ceea ce ar fi trebuit să fie un galop, nu mai era, pe măsură ce se apropia, decât o goană poticnită, ajunsă la capătul puterilor. După toate semnele, un olăcar. Și, foarte probabil, cu o veste proastă: veștile bune nu-și omorau caii sub ele. Călărețul îi trecu pe dinainte, stârnind colbul de sub copite, fără să-l vadă în înserare. Abia se mai ținea în șa, mult aplecat pe oblânc. De pe cal săreau clăbuci albi, iar în urma lui rămase un miros iute și cald de sudoare.

Curiozitatea, care se poate chema și îngrijorare, îți dă acum pinteni. Te urnești destul de greu, ți-a amorțit piciorul stând acolo pe piatră și te vezi nevoit să te sprijini mai cu nădejde în toiag. Te-ai grăbi, dar te doare, strângi din dinți, îți repezi buza de jos în afară și iată-te șontâcăind prin colb, în urma călărețului care va fi și ajuns dincolo de poartă. Nici n-ai făcut douăzeci de pași și ai început să gâfâi și să-ți simți bătăile inimii. La naiba, de ce atâta grabă de parcă ar da turcii?! Dar tu știi doar prea bine că nu e asta, turcii nu mai dau: ai fost cuminte, le-ai trimis tributul la timp, dinspre partea ta sunt liniștiți acum, n-au nici un motiv să te mazilească. Și, ca de fiecare dată când îți amintești de cumințenia asta, crește în tine mânia. O furie neputincioasă, care-ți bolborosește în adâncuri ca un nămol, înecându-te. În alte vremuri, azvârleai în asemenea împrejurări cu topuzul de săreau dintr-însul pietrele scumpe ca stropii. Te răcoreai. Acum izbești mai tare cu toiagul în colb și te silești să pășești mai iute. Te înăbușă tusea și simți iar durerea din adâncuri care-ți taie răsuflarea. Și ce bine te simțeai! A trebuit să vie olăcarul ăsta ca să strice tot. Degeaba însă n-a alergat, fără îndoială că va fi având o veste însemnată. Iar ți-e teamă. În ultimul timp, apropierea oricărei vești îți stârnește teamă, e poate și acesta un semn al vârstei. Altădată nu te temeai de nimic, nici nu cunoșteai acest cuvânt. Abia cu opt ani în urmă n-ai șovăit o clipă să dai piept cu urdia lui Soliman, cu leșii lui Tarnovski și cu năvala tătarilor deodată. Nu frica te-a răpus atunci, ci trădarea celor cărora nu le-ai făcut decât bine. Iar îți răbufnește mânia! Oameni de nimic, ai fi în stare și a doua oară să-i strivești ca pe niște șerpi. De la ei ți se trage toată neputința de azi...

— Un sol, Măria Ta, n-a vrut să spună de unde și, aflând că nu eștiaici, a cerut să fie înfățișat Măriei Sale, Doamnei.

Doamnei! Ce să însemne șiasta? Să fie ceva în legătură cu Iliaș, o fi pățit ceva copilul acela... Ți se pare că nu mai ajungi odată la treptele casei domnești, ți se împleticesc picioarele în iarba mare, pe care tu însuți n-ai lăsat s-o cosească fiindcă-ți place să-i adulmeci miresmele.

— Ce-i cu iarba asta, parcă am fi în stepele răsăritului! Pe dată s-o tăiați, să găsesc mâine curtea ca-n palmă!

— Am înțeles, Măria Ta!

Căpitanul străjilor, cel deșirat, cu nasul coroiat ca un plisc, se ține de tine gata să te ajute la nevoie, asta îți întreține arțagul, mânia cu atât mai chinuitoare cu cât, în afara amintirilor, nu-și află obiect. L-ai alunga de lângă tine în treaba lui, nu ești un copil care învață să umble, dar, iată, apropierea lui, acum când începi să sui treptele, îți prinde bine, fiindcă te poți rezema cu stânga de umărul său ciolănos. Abia mai răsufli și, când pătrunzi în odaia de sfat, unde, în jilț, șade Elena, iar în picioare, acoperit de colb, olăcarul, îți vine să te lași pe lavița cea mai apropiată. Cu un mare efort de voință, îți stăpânești slăbiciunea, îi faci semn străjerului să vă lase singuri și rămâi acolo, în mijlocul încăperii, drept, încercând să-ți regăsești demnitatea ținutei de odinioară, fără să-ți dai seama că toiagul în care te rezemi și acum îți dă de gol neputințele.

— A venit din partea lui Iliaș, spune doamna Elena cu o sfială ciudată în glas, ca și cum s-ar teme ca sosirea solului să nu-ți stârnească noi mânii.

O dată cu boala lui, începuseră și pentru ea zile grele, în care trebuia să-l înconjoare cu blândețe, să-i rabde toate obsesiile și toanele de bătrân ticăit și să-și înfrâneze izbucnirile firii aprige de sârboaică purtătoare încă a gloriei unor despoți. Sfiala ei neașteptată de acum îi atrase atenția și i se păru a observa chiar o oarecare complicitate în privirea fugară pe care o schimbă cu solul la intrarea sa. Era o impresie foarte neplăcută care-i spori starea de tensiune.

— Ce vrea Iliaș? întrebă el sumbru.

— E pe drum, Măria Ta, răspunse doamna, poimâine seară va fi aici.

— Solul nu știe vorbi, Doamnă? La ce a mai făcut atâta drum dacă nu știe vorbi?

— Pentru că nu te aflai aici, Măria Ta, mi-a spus mie ce avea de spus.

— Acum sunt însă aici șipoftesc să-mi vorbească. Întorcându-se spre sol: De ce vine?

Omul ezită o clipă înainte de a răspunde și în acest scurt răstimp schimbă din nou o privire fugară, ușor alarmată, cu doamna:

— A auzit că eștibolnav, Măria Ta.

— Nu mai spune! A auzit că sunt bolnav și s-a grăbit la căpătâiul meu! Frumos din partea lui, dar cine l-o fi vestit?

Solul aplecă fruntea:

— Nu știu, Măria Ta. Rostul meu e să-ți aduc știrea venirii sale. Altceva nu mi-a încredințat.

Vodă izbi cu toiagul în tăblia mesei lungi de stejar. Doamna și solul tresăriră.

— Ieși! răcni el. Și află că nu sunt bolnav! Ar trebui să te trimit în clipa asta cu porunca să se întoarcă din drum! Bolnav! Asta-i bună, s-a dus vestea până-n Stambul că sunt bolnav! Pe urmă, potolit dintr-o dată, ca și când izbucnirea aceasta l-ar fi eliberat de o povară: „Ieși și spune că am poruncit să ți se dea toate cele de trebuință.”

Omul se înclină și se retrase până în prag unde se mai înclină o dată, dar nici Vodă, nici doamna nu-l mai văzură. Închise ușa fără zgomot.

Acum – se gândi – ar putea să se așeze în sfârșit. Dar nu voia ca doamna Elena să-i bănuiască slăbiciunea. Mai făcu de aceea câțiva pași încolo și încoace, străduindu-se să-și ascundă efortul și simțind, în același timp, cum creștea între ei o tăcere încărcată de suspiciuni.

— Tu i-ai trimis vorbă să vie?

— Da.

O văzu mișcând buzele, dar mai mult bănui decât auzi răspunsul.

— Fără să mă înștiințezi sau să mă întrebi șipe mine?

— Dacă-ți spuneam, te supărai șinici nu mă lăsai să-lchem.

Se așeză în sfârșit între pernele care căptușeau jilțul. Durerea începu iar și fu nevoit să stea puțin aplecat înainte ca s-o poată stăpâni fără a da de bănuit. Ceea ce-l mira era că inițiativa doamnei, de care aflase abia acum, nu îl înfuria. Dar – își zise tot el – se vede că frica de moarte e mai puternică și a înăbușit furia. Căci îndrăzneala doamnei îl duse la concluzia că trebuia să fie totuși foarte bolnav, poate chiar cu zilele numărate. Credința aceea că moartea era numai a altora, că el n-avea nimic de-a face cu dânsa sau, cel mult, că va avea de-a face într-un viitor foarte îndepărtat, la care nici nu merita să te gândești – ce absurditate! Valul de spaimă îi uscase gura. Trebui să înghită în sec și să-și umezească buzele înainte de a putea vorbi:

— Așadar se pare că sunt totuși pe moarte.

— N-am spus asta, șopti doamna.

— Tu nu, dar poate doctorul. Ce ți-a spus doctorul de ai ajuns să gândești că voi muri?

— N-a spus decât că nu se știe ce se poate întâmpla.

— Și că e bine să te îngrijești de toate, pentru orice împrejurare, nu?

Doamna încuviință tăcută.

— Pe doctorul ăsta ar trebui să-l las gâdelui ca să-și dea seama ce se poate întâmpla cu cei ce nu-șicunosc meseria. Mă costă o groază de bani, nenorocitul, și el sloboade vorbe în doi peri: „nu se știe ce se poate întâmpla...” E o vorbă vicleană, menită să-l scoată cu fața curată. Află, Doamnă, că n-am de gând să mor. Mă simt foarte bine și te poftesc să nu mai iei hotărâri fără încuviințarea mea. Pe Iliaș l-ai chemat ca să se așeze în scaun după ce-oi închide ochii...

Într-adevăr, durerea l-a lăsat, a durat doar cât mușcătura unei fiare ascunsă, acolo, în adâncuri, și se rezemă mai destins de pernele spătarului.

— Nu trebuie să mă osândești că-mi iau unele măsuri, spuse doamna cu mai mult curaj. Nu vreau să rămân între boieri singură, cu doi copii nevârstnici. Numai Iliaș m-ar putea ajuta într-o asemenea împrejurare, iar a te moșteni e dreptul său.

Are și ea dreptate, săraca, se gândi el. Doar că Iliaș nu era moștenitorul pe care și-l dorea, iar, pe de altă parte, n-avea de gând să moară. Moștenitorul se înfățișa prea curând.

— N-am de gând să mor – își repetă el gândul cu glas tare, având senzația secretă că asta ar putea într-adevăr îndepărta moartea – iar Iliaș are să-mi vină târând după el un alai de turcime. Spune că am poruncit ca turcii să rămână în afara zidurilor mănăstirii și să nu pricinuiască nici o stricăciune satului, dacă vor să nu-i așez în țepi. Domnia să le dea toate cele de trebuință lor și cailor. Ce blestem – oftă el cu obidă – ca nici măcar acum să nu fiu scutit de vederea turcilor...

Se întrerupse însă, dintr-o dată speriat. „Nici măcar acum?” Ce vrea să zică asta, cum adică, „nici măcar acum?” însemna oare că el însuși, în taina sufletului, admitea că se afla în ceasul morții? Atunci de ce s-o mai osândească pe Elena?

— Te-ai ostenit azi neîngăduit de mult ieșind. Ar fi bine acum să te culci.

Se ridică anevoie, rezemat în toiag.

— Am să mă culc. Poftesc însă un blid de lapte.

— Cald sau rece?

— Ca pentru lighioanele sfintei Vineri. Și cu pâine proaspătă.

— Doctorul a zis să nu mănânci decât pâine uscată.

— Pâine uscată are să mănânce el, când l-oi azvârli în temniță, fiindcă nu-i în stare a mă pune pe picioare.

Se dezbrăcă singur. Era mai greu cu cizmele, dar până la urmă izbuti. Rămase însă vlăguit și abia mai putu să se întindă, cu ochii închiși, rezemat de perne. Când îi redeschise, doamna ședea pe marginea patului, ținând tava cu farfuria de lapte. Pâinea mirosea a grâu și mireasma aceasta îi evocă zilele înalte de vară, când holdele grele foșnesc cu șuier de mătăsuri sub adierea caldă. E bună pâinea proaspătă înmuiată în lapte. Rămânea de văzut ce se va întâmpla pe urmă. Acum însă, mănâncă tăcut, desfătându-se cu fiecare bucătură. Doar în adâncuri, un gând se rotea supărător, necuviincios: rău ai ajuns – zicea – de mănânci șezând în pat, hrănit ca un neputincios. Se prefăcu însă că nu-l auzea și, după ce mâncă tot, puse lingura de argint pe tavă și se rezemă din nou de pernă. Până și mâncarea îl obosise. Căuta acum plăcerea de a sta destins, cu ochii închiși.

— Să mi-o trimiteți pe Bisurca, spuse el fără să miște.

Doamna, care pornise cu tava spre ușă, se opri surprinsă:

— Pe cine?

— Pe Bisurca, de la cuhnii.

Șopti speriată:

— Doamne, Măria Ta, ce ți-a venit?

Deschise numai un ochi, ațintind-o:

— Bisurca... trebuie să aflu ceva de la dânsa... Sfârșitul unui basm... Eu nu mi-l mai amintesc. Se vede că mă lasă și capul... Trimite-i vorbă să vie...

Doamna mai ezită câteva clipe fără să-și ia ochii de pe el. Se întrebă dacă își dădea seama ce vorbea ori sunase într­adevăr ceasul acela înspăimântător. Ochiul lui, care o ațintea nemișcat și poruncitor, născu într-însa un început de teroare.

— Cheam-o, șopti el și degetele îi jucară nerăbdătoare peste acoperitoare. Și stinge luminile...

— Îndată, Măria ta...

E bine să rămâi și singur, pe întuneric. Lumina te obosea, deși e unul dintre sfeșnicele mici, cu trei brațe. Acum însă e mai bine, vezi pe fereastră noaptea, o parte din acoperișul bisericii, întunecat, și deasupra câteva stele mărunte. Închizi ochiul împăcat și îți zici că ai avut totuși o zi bună. Fie și numai pentru faptul de a fi reușit să revezi drumul, pădurea... Ar fi fost și mai bine de nu se ivea olăcarul ăsta cu vestea sosirii lui Iliaș. Ciudată stare de suflet: te bucuri să-l știi iar pe pământul țării, în curând acasă, dar, în același timp, gândul revederii te irită și te neliniștește pentru că va trebui să-i spui câteva lucruri mai aspre, din pricina vorbelor care au ieșit, ajungând până în țară. N-or fi toate adevărate, pentru că de la Stambul până aici au avut vreme să-și mai schimbe înțelesurile ori să li se adauge altele, născocite. Ceva adevăr trebuie să fie însă și ceea ce te aduce la această încheiere, este amintirea despre isprăvile lui, de pe vremea când mai era acasă, un copil încă. Avea niște apucături neliniștitoare, precum cea de a scoate ochii păsărilor, Dumnezeu știe de unde o va fi deprins, dacă o va fi deprins și nu s-a născut cumva din el însuși, ca un îndemn diavolesc. Îngrozise toată Curtea, căci nu era zi în care să nu se audă țipătul păsărilor ori să nu se vadă păsări zburând bezmetice, orbite, picurând de sus stropi de sânge. Nimeni nu cuteza să-l împiedice ori măcar să-l mustre. Numai cu Toma i s­a înfundat – ha-ha! – și la amintirea aceasta retrăiești o satisfacție nemaipomenit de plăcută, deși lui – lui Toma – i-ai vorbit atunci aspru – ca de obicei de altfel – și te-ai prefăcut supărat. Toma zugrăvea sala cea mare, de ospăț, din Cetatea de Scaun. Iliaș intrase tiptil, purtând în pumni un hulub alb căruia îi scosese ochii mai înainte, cu un cui, în curte. Rănile mai picurau încă însângerând penele ca omătul. Lui Toma, cufundat în lucrul său, îi atrase atenția un clipocit. Când se întoarse, Iliaș dăduse drumul hulubului pe care apucase să-l înmoaie în vasul cu vopsea roșie. Înnebunită, pasărea se izbea de ziduri, împroșcând pete sângerii peste zugrăveala proaspătă. Din doi pași, Toma fu lângă el și-i trăsni o palmă după ceafă. Mâna lui, sub înfățișarea ei prelungă, delicată, nervoasă, ascundea o putere nebănuită. Copilul, care pe atunci avea vreo șapte ani, se împletici prăvălindu-se în ciubărul cu ocru. Toma îl scoase de guler și, ținându-l așa, ca pe un șoarece muiat în vopsea galbenă, îl duse până la ușă. „Dacă te mai prind cu vreo pasăre, am să te azvârlu din turnul Neboisa, măi prăpăditule!” îi strigă el și-i făcu vânt. Copilul străbătu cetatea urlând, până în iatacul maică-si. Vestea isprăvii celor doi – căci și isprava lui Iliaș și cea a lui Toma erau deopotrivă în stare a ului – se răspândi purtată de vânt, pătrunse pe ulițele târgului, prin biserici, prin dughene și hanuri și în câteva zile o cunoscu toată țara. Ai avut atunci de furcă cu Elena. Orbită de dragoste, ca orice mamă, ți-a pretins, nici mai mult, nici mai puțin, decât să-l alungi pe Toma. Să-l alungi ori să-l vâri în temniță, nici ea nu știa, nu se hotărâse cum ar fi fost mai bine. „Măria Ta – ți-a răspuns el cu minunata lui trufie, când l­-ai chemat să-l cerți – Măria Ta, decât să mă faci pe mine de ocară, mai bine te-ai nevoi să scoți dintr-însul năravurile sălbatice. Căci de va ajunge să urmeze Măriei Tale în scaun, se va desfăta scoțând ochii oamenilor, așa cum azi îi scoate pe ai păsărilor.” Și iată-te acum ajuns în ziua în care te întrebi dacă nu cumva Toma a avut dreptate. Se pare că într-adevăr nu mai e mult până îți va urma în scaun. Te temi de clipa asta, n-ai încredere în el? La urma urmelor, de ce anume l-ai putea învinui? Informațiile care ți-au parvenit de la Stambul sunt destul de amestecate, de alunecoase, greu să alegi ceva cât de cât sigur. Și totuși. Bunăoară, pare sigur că năravul de a prinde păsări îl are și acum. Casa lui Mehmed Sokolii în care e găzduit Iliaș – casă mare, cu harem, cu eunuci, cu tineri frumoși care mișună de colo, colo cu rosturi îndoielnice – e așezată pe țărmul Bosforului, nu departe de intrarea în Cornul de Aur și are o grădină întinsă pe coastă, plină de chiparoși, de dafini și leandri, cum nu se poate mai prielnică pentru jocul sângeros cu păsările, ca și pentru alte feluri de jocuri. Te întrebi acum – cam târziu te întrebi – ce a putut deprinde Iliaș de-a lungul anilor de ședere în casa aceasta, dar ce a putut învăța de la însuși Mehmed, acest văr al Elenei, sârb turcit de mic, ajuns acum vizir? Te întrebi târziu, pentru că grijile țării nu ți-au îngăduit să porți și grijile copilului. Un copil pe care tu însuți l-ai înmormântat, cu slujbă și cu toată rânduiala morților, înainte de a-l trimite acolo. Adevărul e că n-ai fost de acord din capul locului ca el să stea în casa aceea, dar nu te-ai împotrivit pentru că asta ar fi însemnat să-l jignești pe Mehmed care ți-a fost de mult ajutor, mai ales în vremea pribegiei, când te-a scos din Turnul Galatei și a ușurat trecerea averilor tale, a galbenilor și a pietrelor scumpe, în sipetele sultanului și ale pașalelor, ale vizirilor, favoritelor și eunucilor. Multă scumpete ai mai putut lăsa în odăile de taină ale palatelor din Stambul! Numai când te gândești te năpădește o sudoare rece, dar ai avut noroc cu zestrea Elenei, care te-a ajutat să faci față acestor pofte nicicând istovite. Căci numai cu averea ta ai fi fost pierdut, înconjurat din toate părțile, neputând să faci un pas fără a da un galben sau o piatră, o pungă sau o podoabă. Ți-e peste putință să-ți mai amintești tot ce ai lăsat în Stambul. Cele mai scumpe odoare – cerceii Elenei, cele două mărgăritare, mari cât perele de vară, cu irizări trandafirii în puritatea lor fără seamăn, le-ai dăruit prin Mehmed sultanului, ca dar de nuntă fiicei sale. Erai încă ferecat în Turnul Galatei și poți să spui că perlele acelea te-au slobozit, redându-te vieții. După aceea n-ai mai avut de ce să te plângi: ai ținut casă mare, nu te-ai arătat decât înveșmântat în haine scumpe, ai dat ospețe strălucite, te­-ai înconjurat de învățați, de artiști, de negustori bogați, pentru ca toată lumea să știe că șederea ta acolo nu e decât vremelnică și că ai rămas același voievod temut și mândru fără de știrea și învoirea căruia nimic nu se putea mișca, până nu de mult, în această parte de lume. Trebuia să știe toți, să simtă și să vadă că ai rămas același, că te vei întoarce în scaunul tău, devenind mai mult decât ai fost. Da, dar numai tu știi cât te-a costat toată desfășurarea aceasta de strălucire, când de peste tot, din umbră, te pândea lăcomia, hulpavă, cu gurile căscate ca ale peștilor de pradă, gata în orice clipă să soarbă până și aur topit. Toți se întreceau să tragă de pe tine, să te jupoaie – te iviseși în viața lor ca un soi de vacă providențială cu ugerul niciodată secat – iar tu trebuia să dai, având grijă să nu fii înșelat, ba înșelând tu când se putea și ferindu-te cu strășnicie și viclenie să nu se afle cumva că nu erai de fapt decât un pribeag sărac. Din toate astea și-a făcut o parte bună însuși Mehmed și încă sub ochii tăi îngăduitori care se prefăceau că nu văd. Căci cine poate umbla cu miere fără a-și linge degetele? îți ziceai tu, încercând să-i afli o scuză, dar, în taină, clocotind de revoltă. Nu i-ai spus nimic nici până în ziua de azi, nu i-ai spus nimic nici chiar Elenei, căreia i-ar fi căzut greu să afle asemenea adevăruri despre vărul ei cel bun, de sânge. Fapt este că te-a ajutat. Te-a jecmănit el, dar te-a și ajutat. În câteva seri, după plecarea tuturor oaspeților, l-ai chemat în iatacul tău, punându-i dinainte, în cupă de argint, vin de Candia, ușor și străveziu, ca lumina toamnelor târzii. În ciuda noii lui credințe – al cărei aprig apărător se arăta cu orice prilejuri – Mehmed Sokolii se lăsa ispitit, desfătându-se cu licoarea oprită de Alah. Chipul său frumos, sub turbanul de mătase de culoarea frunzelor crude de primăvară, prelung și palid, înconjurat de barba întunecată, se colora ușor după prima cupă, iar ochii negri, cu priviri îndeobște aspre, deveneau îngăduitori, născând chiar neașteptate sclipiri de duioșie. Atunci băteai din palme. Dând deoparte draperia grea de brocart vișiniu, se ivea o slujitoare, una dintre fetele siriene pe care le­-ai cumpărat din târgul de robi de la un negustor arab, stăpân de caravane. Le-ai luat pentru a purta de grijă casei și, când ai părăsit Stambulul, le-ai dat drumul să plece unde le-o îndemna inima. Una singură te-a urmat, Dianora, cea mai frumoasă dintre ele, o creștină ai cărei părinți și frați fuseseră uciși de șiiții de la Persia. Pe ea, din cine știe ce năzăreală sau pornire ascunsă, o cruțaseră, vânzând-o negustorului arab. Acesta o purtase, împreună cu ceilalți robi, legată de cămilă și desculță de-a lungul pustiei și apoi peste pământurile pietroase și sterpe ale Anadoliei, până la Stambul. Tu le-ai răscumpărat, pe ea și pe celelalte patru fete, pentru că ai auzit din întâmplare că erau creștine. Zdrențele abia le înveleau, picioarele le erau acoperite de răni, părul li se sălbăticise. Erau lihnite de foame, înrăite și înspăimântate. Le-ai vorbit omenește, le-ai hrănit, le-ai pus să se îmbăieze și le-ai cumpărat veșminte, uleiuri înmiresmate, alifii de frumusețe și podoabe. Dintre ele, Dianora era singura care avea îngăduința să intre la tine, în iatac, în timpul tainicelor întrevederi cu Mehmed Sokolii. Când băteai de trei ori din palme, se ivea parcă plutind peste covoarele afunde, vestită doar de clinchetul inelelor subțiri de argint care-i înconjurau glezna. Avea un păr mătăsos și greu, prins în agrafe de onyx și atât de întunecat, încât sub o anumită cădere a luminii bătea în albastru. Se apleca așezând pe măsuța joasă tipsia de argint cu sâmburi prăjiți de migdal amestecați cu boabe de cafea și atunci vă învăluia șerpește aroma aspră și în același timp ade­menitoare a prafului de Cipru, cu care-și înmiresma subsuorile. Erau clipele în care triumfai perfid asupra lui Mehmed renegatul, cel ce nu se putea lepăda de dulceața vinului. O, ce fericit se simțea el, în acel răstimp de taină, când peste marginile cupei ridicată la buze putea contempla frumusețea princiară a Dianorei. De la un timp ai început chiar să te temi să nu ți-o ceară ca preț al strădaniilor sale de a-ți înlesni întrevederea cu sultanul. A fost o seară în care, după ieșirea ei, Mehmed s-a aplecat spre tine, punându-ți tainic mâna pe braț. „Am să te ajut – ti-a spus el pe neașteptate, surâzându-ți prietenește, deschis – am să te ajut fiindcă...” Și aici a avut o scurtă ezitare pentru a-și alege cuvintele, din dorința de a fi cât mai bine înțeleasă taina pe care vinul îl îndemna să ți-o împărtășească, dar ți-a stat o clipă inima în loc, convins că va zice „fiindcă și tu ai să mi-o dăruiești pe femeia aceasta...” Mehmed era însă bântuit, în seara aceea, de doruri mult timp înăbușite, care răbufneau atunci pe neașteptate. „Am să te ajut – spuse coborând tot mai mult vocea, până ajunse doar o șoaptă – pentru că sângele apă nu se face...” A fost frumos din partea lui că și-a păstrat neîntinată această credință și că a avut încrederea să ți-o mărturisească și pentru asta i-ai rămas pentru totdeauna recunoscător. Ceea ce nu l-a împiedicat însă să se înfrupte și el din averea ta care se împuțina văzând cu ochii. Eh, ducă-se... Bine că nu ți-a cerut-o pe Dianora. Ce te făceai dacă ți-o cerea? I-o dădeai? Hai, spune acum, ești singur, numai cu tine însuți, nu te aude nimeni decât poate Dumnezeu, dacă n-o avea altă treabă mai însemnată – vorba lui Toma – hai, spune, i-o dădeai? Cât ești de bătrân și de bolnav, te înfiori și acum la gândul acesta, tresari, deschizi ochii mari în întuneric și te trezești bătând din palme.

E slab și speriat, abia trezit dintr-un somn subțire, scurt, dar plăcut pentru că a purtat într-însul amintiri dragi și îndepărtate, greu de cuprins în cuvinte. Bătaia din palme abia i s-a auzit, însă doamna Elena veghează la candela de dincolo, cu ușa deschisă. Se apropie aplecându-se asupra lui:

— Sunt aici, Măria Ta. Ți-e greu?

— Unde-i Dianora? șoptește el.

— Unde să fie, Măria Ta? La casa ei...

N-o înțelege, i se pare că vorbește prostii ori că vrea dinadins să-l amăgească. Glasul îi prinde putere și un tremur ușor îi trădează începutul de mânie:

— Care casă? Casa ei e aici!

Doamna privește speriată în jur, ca pentru a cere ajutor, dar nu e nimeni și atunci se apleacă și mai mult asupra lui, vorbindu-i rar, ca unuia cu mintea rătăcită:

— Își are casa ei, Măria Ta, tu însuți i-ai încuviințat să se mărite cu Duma Negru, brănișterul de la Câmpulung și i-ai înzestrat cu două sate pe Moldovița...

S-a măritat, își zice el, vezi, și tu nici n-ai știut, ba ai știut, dar ai uitat, că ești bătrân și te lasă și mintea acuma, la sfârșit, începi să uiți, asta-ți mai lipsea... Și deodată își amintește de Bisurca:

— Ți-am cerut să mi-o aduci pe Bisurca.

— Vine, dar trebuie să se primenească întâi, altfel umple toată casa cu miros de cuhnii. Nu se poate înfățișa dinaintea ta oricum. Măria Ta ești domnul țării, dânsa e o biată slujnică.

— Și ce dacă? Să vie așa cum se află, am o vorbă cu ea...

Acum e din nou lucid și calm, doar că se simte foarte slăbit și ciudat de ușor, ca și când ar avea oasele goale, ca ale păsărilor.

— Ai răbdare, Măria Ta, încă n-a trecut nici un pătrar de ceas de când am trimis după dânsa.

N-a trecut nici un pătrar de ceas?! se miră gândul lui. Ce curios – se întâmplă de bună seamă ceva ciudat – căci el avusese convingerea că trecuseră câteva ceasuri și se apropiau zorile. Dar dacă într-adevăr trecuse doar atât de puțin, nu mai e nici un motiv de supărare. Mai poate chiar să închidă ochii.

Doamna Elena iese pe vârfuri. Dincolo, aprinde o lumânare și se pregătește s-o întâmpine pe Bisurca.

În spatele pleoapelor coborâte, vede din nou chipul lui Mehmed Sokolii și își amintește că nu îl răsplătise încă pentru ajutorul pe care i l-a dat în timpul pribegiei. Doamna Elena îi dăduse de câteva ori de înțeles că s-ar cădea s-o facă, mai ales acum, de când era bolnav și putea de pe o zi pe alta să se stingă, lăsându-l pe acela nerăsplătit. Decât să-i spună adevărul că vărul ei cel turcit avusese grijă să se răsplătească singur, preferase să facă pe zgârcitul: „Are el oare nevoie de răsplata mea? spusese. Mehmed bei lahia Pașaloglu, comandantul oastei din Semendria, are oare nevoie de răsplata mea? El știe că sunt sărac și îndatorat, că abia am adunat pungă peste pungă ca să-mi deschid iar calea spre domnie. Și apoi se poate socoti îndeajuns de răsplătit cu ceea ce-i trimit an de an pentru că-l ține pe lângă dânsul pe Iliaș: burdufurile cu brânză, legăturile de lână, pietrele de ceară, pulberea de sare curățată, mai albă decât omătul, bărbânțele de miere, mieii, șoimii de vânătoare, toate astea și încă o sumedenie de alte mărunțișuri ce dracu-s dacă nu răsplată?!” Elena nu părea convinsă. Ca orice femeie, ținea la neamurile de sânge poate mai mult decât la omul ei. Probabil ar fi vrut ca el să-i trimită, cu un sol însoțit de alai, niște pietre scumpe ori blănuri, ori vreun sipet cu galbeni însoțit de o scrisoare: uite, prea iubite vere Mehmed, acesta e umilitul și măruntul semn de recunoștință pe care ți-l întorc pentru ajutorul pe care mi l-ai dat! Poate să aștepte! Chiar de-ar vrea, n-ar putea să-i trimită asemenea daruri, pentru că nu le are. Abia se scăpase de datoria, cu dobânzi cu tot, către negustorul Serchiz. Iată încă unul care-l ajutase, fără să aștepte semne de recunoștință. Serchiz, armeanul, e unul dintre cei mai mari negustori iar obezile groase, ferecate, ale carelor sale cu coviltire de piele cunosc toate făgașurile Europei. Îndeletnicirea aceasta care-l silește să-și ducă viața pe drumuri, între hanuri, comptuoare și palaturi princiare, făcuse din el și un căutat negustor de vești, pe care știe când și cu ce preț să le vândă. Cu Serchiz vorbise deschis pentru că îl cunoștea încă de pe când fusese el însuși negustor și apoi, în timpul întâiei sale domnii, se ajutaseră unul pe altul. „Jupâne Serchiz – îi spusese – s-au isprăvit și bani și odoare. Nu am de nicăieri nici un ajutor. Vărul Mehmed mă sprijină deschizându-mi unele uși, dar numai în schimbul unor pungi din care se înfruptă și dânsul. De la principii apusului nu am ce aștepta. Vezi așadar bine că întoarcerea mea în scaunul Moldovei se află în umbra unei adânci îndoieli. Sultanul a venit să-mi ia capul, dar pe urmă mi-a îngăduit să ies din Cetatea Ciceului și să vin aici. Când am ajuns, m-a închis în Turnul Galatei. I-am dăruit de ziua nunții fiicei sale două mărgăritare cât perele și m-a slobozit, lăsându-mă să trăiesc, cu cinstea ce mi se cuvine, în casa asta pe care o poți și singur prețui, cu tot ce se află într-însa. Nimeni nu știe ce va fi mai departe. Mânia sultanului se poate întoarce în orice clipă și nu mai departe decât mâine seară îmi pot pierde capul între zidurile celor Șapte Turnuri. Așa stând lucrurile, te întreb, jupâne Serchiz, ai curajul să mă împrumuți?”

Lui Serchiz îi place să se poarte în veșminte scumpe în orice împrejurare. Atunci însă venise și încărcat de daruri: un inel de argint cu agată verde, vreo zece coți de buhur din lână subțire, albă ca o spumă, un coș cu smochine verzi și struguri din Chios. Nu încetase niciodată a-l socoti altfel decât domn al Țării Moldovei și se simțea mândru că, departe de a fi uitat, fusese chemat în casa aceasta despre a cărei strălucire se dusese vestea în tot Stambulul. Întrebarea pusă însă, atât de cinstit și fără ocolișuri, îl surprinse. De puține ori în viață îi fusese dat să audă o mărturisire atât de deschisă. Dacă nu cumva niciodată. El era învățat cu convorbirile îndelungi, duse cu iscusință și viclenie, în care cei doi, ca într-un joc al istețimii, se pândeau prețuindu-se, iar vorbele cu două înțelesuri alunecau între ei ca peștii. Sinceritatea prea bruscă îl descumpănea. Ședea cu picioarele adunate sub el, pe divanul jos, între perne moi, învelite în mătăsuri lucioase și grele de India. Creștetul pleșuv, gălbui ca fildeșul vechi, îi lucea stins în lumina moale a candelabrului cu lumânări de ceară înmiresmată cu mirodenii. Ca să câștige timp, își aplecă trupul îmbelșugat, luând cu grijă de pe măsuță felegeana de smalț învelită în sârmă de argint. Cafeaua aburea. O sorbi încet, cu ochii pe jumătate închiși. Se gândea că, de vreme ce Vodă i se mărturisise atât de deschis, însemna că se afla într-adevăr la ananghie, iar el trebuia să fie cu mare băgare de seamă dacă nu voia să piardă o avere. După cum stătea însă acolo, în fața lui, în celălalt capăt al divanului, așteptându-i răspunsul, cu un zâmbet senin pe buze, n-ai fi zis că era încolțit. Ca orice om de seamă, deprins în treburile politicii, știa să-și ascundă adevăratele stări ale sufletului. Îmbătrânise Vodă în acești ani: fața i se brăzdase, iar părul auriu îi albise aproape de tot. Era un bărbat frumos, viteaz și înțelept, dar nu străin în același timp de arta vicleniei politice, aspru și crud uneori. Vestea uciderii celor doi feciori ai lui Gritti ajunsese până aici, făcând vâlvă, stârnise mânii crâncene. Multe vor trebui să i se ierte, înainte de a i se îngădui să se înfățișeze la Pragul Fericirii, pentru a i se reda domnia. Poate prea multe... În sufletul lui Serchiz era un amestec de admirație și compătimire pentru acest pribeag a cărui soartă ar putea să atârne acum de un cuvânt al său. Nu-l osândea însă pentru starea în care ajunsese și cu atât mai puțin nu-l disprețuia, știind că ceea ce-l adusese aici fusese dorința, nici acum stinsă, de a vedea Moldova adusă la puterea și fala din vremea părintelui său. Nu s-ar putea spune că nu izbutise, dar greșise încrezându-se prea mult în dregători și asta îl pierduse. Încrederii sale îi răspunsese trădarea. Mai avea sorți de a se ridica de unde se afla căzut? Căci în ciuda strălucirii de care se înconjurase, lui Serchiz nu putea să-i scape că Voievodul său era totuși la pământ. Cel puțin deocamdată. Dacă el, Serchiz, l-ar ajuta și dacă ajutorul său ar intra într-o conjuncție favorabilă cu umoarea imprevizibilă a celui căruia îi plăcea să-și zică Stăpânul Lumii, atunci da, s-ar putea întâmpla acea minune la care visa pribeagul. Dar merita oare osteneala? Poate că da, poate că nu. Și dacă ajutorul său și umoarea sultanului nu intrau în acea conjuncție fastă? Iată un răspuns pe care nu-l putea da pe loc, ci numai după îndelungă chibzuință, după ce își va fi luat o seamă de informații asupra trecerii de care se bucura Voievodul la sultan. Voievodul însuși fusese negustor, era un cap luminat, va înțelege și nu-l va osândi pentru acest răgaz pe care i-l va cere. Oricum însă, oricare va fi hotărârea pe care o va lua până la urmă, era de datoria lui să țină seama de un amănunt care trăgea greu în favoarea Voievodului: la Țara Moldovei nu se cunoștea asuprirea celor de alt neam sau de altă credință. Însuși Asfadur, fratele jupânului Serchiz, era stareț al mănăstirii Hagigadar, de lângă Cetatea de Scaun a Sucevei și se aflase în bună înțelegere cu Voievodul care-l cinstise, ocrotindu-l. De la alungarea sa însă, lucrurile nu mai erau chiar atât de limpezi. Nu se întâmplase nimic anume, starețul Asfadur îi trimisese de câteva ori veste că starea lui nu era rea, dar nici precum fusese și că el, Serchiz, dacă avea prilejul, să-l ajute pe voievod, căci mulți sperau în reîntoarcerea lui, mai ales negustorii, oastea, răzeșii, norodul cel de rând și o parte din boieri, ca să nu mai vorbim de preoții care țineau la dânsul pentru că le înzestrase bisericile și le îmbrăcase în frumos întocmai ca și părintele său, Ștefan Voievod cel Bătrân. Așadar Moldova nu-l uitase pe Vodă, ba dimpotrivă, nădăjduia în revenirea lui. Cuvintele sale – „am să mă întorc și am să fiu iar ce am fost, ba mai mult decât atât” – pe care se zicea că le spusese lui Toma Zugravul în ceasul despărțirii, erau cunoscute în toată țara și oamenii și le șopteau încurajându-se cu ele în clipe de cumpănă. Toate astea Serchiz le știa prea bine și nu le considera niște amănunte lipsite de însemnătate. Ar fi dat dovadă de o neobișnuită lipsă de tact și de abilitate dacă n-ar fi ținut seama de ele acum, când Vodă îi cerea să-l ajute. Și totuși, nu putea neglija nici cealaltă față a împrejurării și anume locul pe care Vodă îl ocupa în gândurile padișahului.

Fără a renunța la surâsul curtenitor și aparent lipsit de griji, Vodă îi reproșă discret tăcerea prelungită: „E chiar așa de primejdios pentru domnia ta, spuse el, să afli un răspuns întâmpinării mele?” Serchiz așeză ceșcuța pe masa scundă de mahon cu încrustații de sidef și, poate pentru prima dată în viața sa, nu alese calea răspunsurilor grațios șerpuitoare printre echivocuri și aluzii: „Mă simt dator față de Măria Ta, zise, cu un răspuns deschis și cinstit.” Vodă înclină din cap cu același zâmbet curtenitor: „Îți mulțumesc, jupâne.” „Adevărul este, Măria Ta, urmă Serchiz netulburat, privindu-l în ochi, că nu mi-e ușor să-ți dau un răspuns pe loc. Măria Ta ai fost negustor și cunoști ce greu și cu câte primejdii se face banul. Înainte de a mă hotărî să-l dau din mână, va trebui sa chibzuiesc oleacă...”. „Am înțeles, spuse Vodă și pe chip îi alunecă o umbră. Vrei să vezi cât îmi prețuiește capul azi, la Poarta Fericirii. Am înțeles și nu te osândesc. Poate în alte împrejurări aș face-o, dar acum nu-mi pot permite. După cum vezi, tot deschis îți răspund și eu. În clipa de față mă interesează un singur lucru: cât de repede îmi poți da răspunsul?” „Îmi am oamenii mei de taină, Măria Ta. Până mâine află tot ce vreau să știu.”

Serchiz se ținu de cuvânt. A doua zi spre seară i se înfățișă din nou, dar înainte de a vorbi, ținu să-i ofere alte lucruri de preț: un zăbun lung, fără mâneci, din sandal de Veneția, o farfurie de argint cu marginile filigranate, pentru zaharicale... Pe Vodă, noile daruri mai mult îl neliniștiră: nu erau oare menite să îndulcească o veste rea? În graba de a-i mulțumi și de a le așeza deoparte fără a le lăuda ca în alte dăți, Serchiz îi simți nerăbdarea și chiar o oarecare nervozitate. „Măria Ta, spuse el zâmbind viclean, e o cinste pentru mine să te împrumut și nu am de pus decât o condiție.” Pe chipul lui Vodă reveni surâsul acela curtenitor și se așeză pe divan cu vădită ușurare, făcându-i și negustorului semn să se așeze. „Care-i condiția aceea?” „E o nimica toată, Măria Ta: capetele să mi le înapoiezi până în cinci ani, socotiți din ziua în care te-ai așezat iar în scaun. Iar dobânzile să le dai de două ori în an fratelui meu Asfadur.” „Se primește, jupâne. Dar dacă mor înainte de împlinirea celor cinci ani?” „Același lucru mi se poate întâmpla șimie, Măria Ta. Cu asemenea întrebări nu facem decât să pătrundem pe pășunile lui Dumnezeu. N-avem noi ce căuta acolo. E riscul pe care mi-l asum eu în povestea aceasta.” Vodă întinse mâna. Serchiz i-o strânse și rămaseră astfel câteva clipe, tăcuți, cu ochii luminați de mulțumire, pecetluind înțelegerea lor de taină. Pe urmă Vodă bătu de trei ori din palme și Dianora, însoțită de clinchetul brățărilor ei subțiri, le aduse portocale umplute cu stafide și cu vin greu de Malvasia, întunecat ca sângele. „Acum, zise Vodă cu un aer destins, mulțumit, de om căruia i s-a luat o piatră de pe inimă, acum poți să-mi spui și mie cum stau.” Nu pentru că n-ar fi știut cum stă, dar era curios să confrunte ceea ce știa el cu ceea ce aflase negustorul prin oamenii lui. „De vreme ce îmi pot îngădui cinstea să te împrumut, Măria Ta, înseamnă că stai bine. Cu fiecare zi ce trece, padișahul e tot mai nemulțumit de acel Ștefan pe care l­a așezat în scaun în locul Măriei Tale. Au ajuns până aici vești despre oareșcari tratate secrete cu imperialii... pe de altă parte, în țară e foamete, au dat lăcustele, iar boierii uneltesc, sunt nemulțumiți din clipa în care înscăunarea noului domn s-a săvârșit în cetatea Sucevei, față cu sultanul, lucru nemaipomenit de când e Țara Moldovei și greu de uitat totodată, căci a fost urmat de pierderea Tighinei...”

Nu-i ușor să fii voievod la Țara Moldovei, meditase atunci Vodă. Iar acum, când se afla la capătul strădaniilor de o viață era în măsură să întărească acest adevăr. Ciudată noapte în care-i veneau în minte asemenea întâmplări vechi. Părea nesfârșită noaptea aceasta de vreme ce le putea retrăi pe toate. Făcu un efort și reuși să deschidă ochii. În dreptunghiul de un albastru întunecat al ferestrei, licărul mărunt, îndepărtat, al stelelor. Își coborî ochii și își văzu trupul întins sub acoperitoarea albă. Tot așa am să stau și atunci, își zise. Când va fi acel „atunci”? Eh, azi, mâine, poate mai curând decât te aștepți. Ar fi bine să te obișnuiești cu gândul. Previziunile acestea îi provocau o plăcere ciudată, nu lipsită de o anume înfiorare pentru că se afla la mijloc și o teamă obscură pe care se prefăcea a n-o băga în seamă. Își contemplă apoi cu interes mâinile, cum stăteau nemișcate de o parte și de alta a trupului, străine, ca și când n-ar fi fost ale lui. Slăbite, două pete palide în întuneric. Își mișcă ușor degetele și surâse neștiut, mulțumit că erau încă totuși mâinile lui și că-l ascultau. În același timp distinse undeva, în apropiere, o răsuflare șuierătoare și înceată, de om greoi, căruia trupu-i devenise o povară. Își întoarse încet capul pe pernă și scrută noaptea încăperii, nu fără efort, căci deasupra nasului, între sprâncene, i se iviră două cute verticale. Abia după câteva clipe desluși o formă întunecată, grămădită cumva de parcă ar fi stat ciucită ori în genunchi. Încercă să înțeleagă, să-și amintească. Își dădu seama că, în mod firesc, ar fi trebuit să știe, dar că uitase și nu voia să întrebe de teamă să nu-și trădeze slăbiciunea. I se întâmplase de câteva ori în ultimele zile s-o surprindă pe Elena că-i vorbea cu un soi de grijă ciudată și puțin mai tare decât ar fi fost nevoie, cum li se vorbește îndeobște surzilor sau celor slabi de minte. Din fericire, făptura aceea mare și cu răsuflare anevoioasă se mișcă puțin icnind și el auzi un murmur ca un oftat:

— Doamne apără-l și păzește-l și întoarce-l de pe drumul cel fără de întoarcere ca să-ți cunoaștem și noi puterea și îndurarea...

Glasul acesta, deși numai o șoaptă, îi era cunoscut, îl mai auzise cândva de mult tare probabil, dar îl știa, de unde oare? Și tocmai pe când întrebările începeau să devină chinuitoare și se simțea încolțit încet de deznădejde pentru că se vedea în neputință de a-și aminti, îl fulgeră revelația care-l eliberă dintr-o dată. Își surâse lui însuși prin întuneric, răsplătindu-se astfel că nu se dăduse bătut.

— Tu ești, Bisurcă? întrebă liniștit.

— Eu, Măria Ta. M-am înfățișat după cum mi-ai poruncit.

Vezi i se adresă el în gând Elenei, mustrând-o, dacănu se primenea, aș fi cunoscut-o pe loc, după miros... Pe urmă tare, cu un început de veselie:

— Mă bucur că ești aici, avem de vorbit laolaltă, tu ești o înțeleaptă. Mă temeam că ai rămas la Suceava.

— Îți râzi de mine, Măria Ta, și-i păcat, că-s o biată babă care n-a făcut nimănui nici un rău.

— Nu-mi râd, Bisurcă, eu nu te-am chemat ca să-mi râd detine.

Abia acum însă își dădu seama de poziția ciudată a femeii. Se strădui să vadă mai bine și se ridică rezemat într-un cot:

— Dar ce faci tu acolo, stai în genunchi?

— Cum altfel ar putea să stea una ca mine dinaintea Măriei Tale?

— Hai, ridică-te, să nu te mai văd așa. Ce, eu sunt icoană? Așază-te în jilțul acela.

— Cum o să stau eu într-un jilț domnesc, Măria Ta?

— Ai să stai. Îți poruncesc.

Scurta înălțare în capul oaselor îl obosise. Se lăsă iar pe pernă o dată cu un junghi care-i înțepă inima. Așteptă câteva clipe cu o sudoare rece brobonindu-i fruntea, dar durerea nu mai reveni. Rămase neclintit, abia îndrăznind să mai respire. O auzi ridicându-se anevoie, cu opinteli și icnete, șoptind înspăimântată și cu obidă:

— Păcatele mele...

Pe urmă scârțâitul jilțului sub greutatea ei. Se așternu după aceea tăcerea. Așteptau amândoi, nemișcați în noapte, ea, înfricoșată, să afle de ce fusese chemată, el, înfricoșat, pândind să-și recapete puterea. De dincolo de ziduri răzbi lătratul îndepărtat al unui câine. Numai de n-ar reveni înțepătura aceea care-i reteza răsuflarea. Cât stătea așa, încremenit, se părea că nu era nici o primejdie.

— E bine așa, murmură într-un târziu, mai mult pentru sine.

— Ai glasul pierit, Măria Ta, nu ți-e rău?

— Ședem alături și ne auzim. De ce să strig?

Tăcere nedumerită.

— Câți ani ai, Bisurcă?

— Cine să mai știe, Măria Ta? Am pierdut socoteala anilor.

— E bine sau e rău să pierzi socoteala anilor?

— Când le pierzi socoteala, Măria Ta, se cheamă că nu mai are nimeni nevoie de tine. Mai deunăzi, la Suceava, înainte de a ne porni încoace, am ieșit oleacă în târg, am niște nepoți. Am umblat tare anevoie, căci picioarele cât le vezi de groase, mă dor și sunt secate de puteri. Pe Ulița Rusească, unde e forfota mai mare, era să dea un oștean cu calul peste mine. Hei, babo, mi-a strigat, te caută moartea acasă și tu bați ulițele! M-au mâhnit, Măria Ta, nu vorbele lui, ci râsetele celor din jur, căci nu s-a găsit unul măcar să nu râdă de neputințele mele. Și mă gândesc că poate au avut dreptate de vreme ce nu mi-am făcut datoria să mor la soroc...

— N-au avut dreptate. Nimeni nu moare când vrea, iar tu eștideparte de a fi de prisos. Fără tine, toate mâncărurile ar fi sarbede.

— Iar îți râzi de mine, Măria Ta.

— Ți-am mai spus că nu râd. E un adevăr. Tu n-ai trăit degeaba. Ție nu ți-a spus nimeni niciodată că ești folositoare?

— Nu, Măria Ta.

— Destul de rău. Așa-s oamenii: până le faci bine nu văd, dar ia să uiți ori să nu poți odată să le faci binele cu care s-au obișnuit și toți se reped asupră-ți. La drept vorbind, nici mie nu mi-a spus nimeni niciodată că aș fi folositor... Ba, să fiu drept, mi­-au dat-o de înțeles o singură oară, atunci când au venit să mă poftească să-mi las negustoria și să iau domnia. De atunci însă toți mă pândesc ca și când nu mi-ar sta gândul decât la rele. Am adus țara la puterea și strălucirea părintelui meu și tot m-au trădat. Visam să-i bat pe turci, să iau Constantinopolul și să-i arunc dincolo, în Anadolia lor, pe urmă să mă întorc, să iau Ardealul tot, să fac o singură țară cu Moldova noastră, poate și cu Țara Românească, ce zici, n-ar fi fost nemaipomenit?

— Dacă spui Măria Ta...

— Ce știi tu? Dar ar fi fost nemaipomenit, să știi. Cu totul altfel am fi vorbit noi atunci cu lumea. Nu trebuia să mă tot rog când de unul, când de altul, să-mi dea ba cinsprezece mii de oșteni, ba câteva mașini de spart zidurile, ba să le mai și trimit bani grei pentru asta și pe urmă să nu mai văd nici bani, nici ajutor. Nici unul din craii ăștia lâncezi și pomădați din jur nu s-a mișcat nici cât un bou pe care-l îmboldești cu strămurarea. De ce? Mi-a spus odată Toma Zugravul de ce și a avut dreptate. Măria ta ești cu un pas înaintea veacului, mi-a spus el. Gândurile Măriei Tale sunt prea mărețe pentru niște oameni prea mărunți. Așa o fi de bună seamă. Mă întreb eu atunci de ce m-am zbătut și am cheltuit atâta avere. Am îndurat atâtea umilințe ca să iau pentru a doua oară domnia? De ce? Pentru că nădăjduiam să-mi împlinesc măcar acuma visul. N-am ținut însă seama de două lucruri. Dacă țineam, îmi vedeam de treabă, mă întorceam iar la negustorie și azi nu mă răsuceau gândurile. Știi tu care-s acele două lucruri?

— Nu știu, Măria Ta, de unde să le știe o babă sărmană și proastă?

— Nu ești nici sărmană, nici proastă, nu te mai umili aici. Ești o înțeleaptă, ți-am spus, altfel cum crezi că ți le-aș destăinui toate astea?

Uitase de amenințarea junghiului care-i înțepase inima. Se înfierbântase, avea o poftă neașteptată de a vorbi, mai ales de a scormoni prin trecut și o făcea cu un fel de înfrigurare, doar, doar va găsi în acel trecut ceva, un amănunt cât de mic care să-i explice sentimentul amar de zădărnicie ce-l bântuia acum. Cu Elena nu și-ar fi îngăduit să se sfătuiască astfel, Elena era schimbată în ultimul timp, îi vorbea ca unuia cu zilele numărate, încerca să dea porunci peste capul său, se treziseră în ea despoții din care cobora. Nu-i ierta nici anii de pribegie în care stătuse închisă cu copiii în cetatea Ciceului, vegheată de mlaștini, ascultând tânguirea buhailor de baltă. Nu-i ierta nici faptul că primejduise viața lui Iliaș, trimițându-l ostatec la Stambul, după ce pusese popii să-i slujească prohodul, pentru ca apoi să înceapă iar tratativele secrete cu apusul. Acum pregătea în taină înscăunarea lui Iliaș, de aceea îl și chemase de la Stambul, nu pentru a-i sta lui alături, în clipele de slăbiciune prin care trecea. Dar el avea îndoieli asupra lui Iliaș. L-ar prefera pe Ștefăniță, dacă acela n-ar fi încă nevârstnic. Dar, fiind nevârstnic, pe cine să lase în urma sa? N-avea totuși dreptate Elena să se gândească la Iliaș? Ar mai fi Iancu, dar pe Iancu îl făcuse cu o săsoaică, crescuse în altă lege și, mai ales, nimeni nu știa de existența sa, cu atât mai puțin Elena. Singurul care cunoștea taina era Toma Zugravul, dar Toma nu mai era. Și atunci, ce-i rămânea de făcut? Iată că, ori încotro se întorcea, se întâlnea mereu cu acel nesuferit sentiment al zădărniciei...

— Mai ești aici, Bisurcă?

— Aici, Măria Ta. Să-ți aduc ceva?

— Nu. Să mă asculți.

— Te ascult, Măria Ta.

— Ziceai că nu știi care sunt acele lucruri de care trebuia să țin eu seama când am luat a doua oară domnia. Am să ți le spun. Primul lucru, Bisurcă, este că se făcuse cam târziu. Înțelegi?

— Nu înțeleg, Măria Ta.

— Nu-i nimic, ai să înțelegi. Era cam târziu pentru visurile mele, asta voiam să zic. Trecuseră niște ani în care spinarea mea neînvățată să se îndoaie, s-a îndoit totuși de câteva ori. Nu de multe ori, dar destul ca să nu mai fiu același de pe vremea visurilor nebune. Și apoi turcii nu mai erau, ca pe vremuri, doar o amenințare, ci se aflau în țară, i-ai văzut și tu căci nu o dată au topit seu de oaie pe cuptoarele tale de au împuțit toată cetatea. I­a lăsat sultanul acolo, cică să mă păzească, să nu mă înjunghie și pe mine boierii cum l-au înjunghiat pe nenorocitul acela de Ștefan în preajma Crăciunului, împroșcând peretele iatacului cu sângele lui. Știi că Elena nici acuma nu vrea să intre în odaia aceea, deși am pus s-o zugrăvească, nu se mai cunoaște nimic, am și sfințit locul. Degeaba. Dar mie de boieri nu-mi mai era frică fiindcă, la întoarcere, am curățat locul de haini. Pe mine turcii mă îmbolnăveau, îmi era destul doar să-i văd. Am scăpat de ei doar când l-am trimis pe Iliaș ostatec la Stambul. Și de aici poți să vezi că sultanul îi lăsase în țară ca să mă păzească într-adevăr, dar nu de dragul, ci de frica mea.

— Măria Ta, de ce nu i-ai omorât?

— Bine zici tu, dar ce crezi că nu m-am gândit și că mi-a fost ușor să-i rabd fără să-i tai? I-am răbdat însă pentru că mai întâi am vrut să mă asigur că atunci când îi voi tăia, am să pot ține piept întregului puhoi care se va ridica iar să mă pedepsească. Dar asta nu s-a putut. Trebuia să țin seama și de cel de al doilea lucru de care-ți spuneam: în această nouă domnie a mea eram cu mult mai singur decât înainte.

Aici se opri deodată, înfiorat, ca și când ar fi vrut și-i amintească pe toți. Pe toți cei ce nu mai erau...

— Întâi de toate, urmă el mâhnit, nu-l mai aveam pe Toma. Îți mai amintești de meșterul Toma, Bisurcă? Îmi amintesc,

Măria Ta, măcar că la cuhnii nu se arăta. Când avea de lucru în cetate, îl mai trimitea pe ucenic până jos, la noi, ca să topească pe cuptor un soi de clei, cu care lucrau dânșii. Nu ne prea bucuram căci mirosea greu cleiul acela, mai greu ca seul de berbec al turcilor...

— Știu, l-am simțit și eu de câteva ori, era clei de cegă, de aceea puțea așa. Se găsește anevoie și e scump. Dar pe el, pe Toma l-ai văzut vreodată?

— L-am văzut pe la sărbători, de departe, când stătea în preajma Măriei Tale. Era un bărbat frumos și-i plăcea să se îmbrace cu veșminte alese. Pe urmă, când v-ați întors de la Obertyn, după ce v-au bătut leșii. Erați cu toții prăpădiți rău, iar el abia se mai ținea în șa.

— S-a și îmbolnăvit atunci. N-ar fi trebuit să-l iau cu mine; pe meșteri trebuie să-i lași să-și vadă de meșteșugul lor, nu să-i pui la treburi pe care le poate face oricine. E un lucru pe care l­-am învățat prea târziu. Dar de vorbit n-ai vorbit niciodată cu dânsul?

— Am vorbit o dată, de mult, pe când zugrăvea paraclisul cetății. Uitase de el lucrând, se lăsase noaptea și într-un târziu îl răzbise foamea. A venit la cuhnii să vadă ce ar mai putea afla de mâncare. I-am dat, ce i-oi fi dat, nu mai țin minte. A mâncat acolo, șezând pe laviță, cu blidul pe genunchi și după ce s-a săturat mi-a spus bogdaproste, mătușă, când oi zugrăvi-o odată pe sfânta Vineri, am să-i dau chipul dumitale. Să nu faci asta, meștere, zic, că-i mare păcat. Îl iau asupra mea, zice el, că mie, la judecata de apoi, au să-mi ia apărarea toți sfinții pe care i-am zugrăvit și am să scap cu fața curată...

— Da, ăsta e Toma, îl recunosc, spuse voievodul cu tristețe.

De câteva zile îl bântuia dorul de Toma. De câte ori avea prilejul, aducea vorba de el, îi ispitea pe cei din jur, stârnindu-le amintirile pe care le asculta apoi cu un fel de ciudată lăcomie. Acum se bucura că Bisurca schimbase cu Toma acele puține cuvinte. Bătrâna îi deveni dintr-o dată și mai apropiată.

— Ciudate vorbe, murmură ea. Apoi, aplecându-se puțin înainte, în jilțul acela în care începea să se simtă bine, întrebă în șoaptă, cu o familiaritate involuntară: E adevărat că i-a fost dragă domnița Anca? Așa vorbea lumea...

Vodă zâmbi nevăzut în întuneric.

— E adevărat, Bisurcă. E adevărat, dar n-au avut noroc nici el, nici ea. Șinici eu. Ce să fac, nu mai eram negustor, nu i-o puteam da. A trebuit s-o dau după voievodul Țării Românești, aveam eu planurile mele, ai văzut. Dar n-a ieșit nimic. Dacă știam, i-o dădeam lui, fiindcă un meșter fulgerat de har nu-i cu nimic mai prejos decât un voievod. Ba, dacă te gândești bine, ceea ce rămâne e lucrarea meșterilor. Cine va mai ști și cui îi va păsa că eu m-am bătut la Feldioara și la Mediaș, și la Obertyn, și la Tărăsăuți, și dracu mai știe unde?! Pe când zidirea lui Toma va sta tot acolo cu zugrăvelile ei și câți o vor cerceta peste veac, îmi vor vedea chipul pe zid și se vor întreba oare ce lucru de seamă va fi făcut acest voievod de l-a zugrăvit meșterul Toma? Asta îi va îndemna poate să citească și letopisețul episcopului Macarie care scrie despre mine. Dar fără scriitorii și zugravii aceștia, cine m-ar mai ști? Se cheamă că tot am fost eu oleacă înțelept, căci am știut să-i prețuiesc și i-am ajutat. N-am trăit chiar degeaba, ce zici?

— N-ai trăit. Măria Ta ai vegheat țara, iar dânsul i-a sporit frumusețea. Nici unul n-ați trăit degeaba.

— Da, așa zicea și el. Ne-am înțeles rosturile, zicea, și avea dreptate. Cums-a putut duce așa, nu știu. Fără dânsul, aproape o jumătate de viață, m-am simțit ca fără o mână sau fără un ochi. M-a ajutat să-mi pierd urma în păduri, luându-i pe urmăritori asupră-i până când i-a risipit. A doua zi a poposit la Voroneț, iar după-amiaza a plecat. Zicea că vine la mine, la Ciceu. N-a mai ajuns. De atunci nimeni nu l-a mai întâlnit. Ultimul care l-a văzut a fost ucenicul său, Marcu. Meșterul și-a luat rămas bun de la el, l-a sfătuit să-și zugrăvească numele pe orice lucrare isprăvită, căci e dreptul meșterilor să nu fie înghițiți de uitare, și pe urmă s-a pierdut în pulberea aurie a asfințitului. Asta-i tot. Fără el m-am descurcat greu. Nici nu știu dacă-mi pot îngădui să zic că m-am descurcat. Mai ales că m-au părăsit și ceilalți. Uite, mă gândesc acum la frate-meu, Toader, care mi-a fost de mare ajutor acolo la Hotin, unde l-am așezat pârcălab. Când cu urgia aceea, n-a apucat să ajungă la mine, poate treceam împreună la Ciceu și azi era viu. Neavând încotro, a fugit la leși. Dar sultanul le-a cerut să-l trimită la Stambul și ei s­au supus pentru că întotdeauna au știut să se pună bine cu Poarta pe spinarea altora. Poate că nici asta n-ar fi fost nimic, căci sultanul nu cred că l-ar fi tăiat, dacă nu mi-a luat mie capul, de ce l-ar fi luat unui pârcălab de-al meu, chiar dacă-mi era frate?! Dar au prins de veste Mihu și Trotușan, lupii ăștia care m-­au trădat și mi-au făcut mai mult rău decât turcii și tătarii la un loc. Când treceau prin dreptul Sorocăi l-au răpit și l-au muncit, i­-au tăiat nasul și urechile, la urmă și capul. Acuma, spune și tu: dacă tot voiau să-l omoare, de ce au mai trebuit să-l muncească? Asta, vezi, nu le-am putut-o ierta și când m-am întors, le-am plătit-o. Am stat de față să le văd caznele. S-au întors mațele în mine și mi s-a încrâncenat inima. Am vrut să moară greu și încet, dar cu mințile întregi, ca să vadă și să știe că totul în lumea asta se plătește. Vine o zi, de obicei când te aștepți mai puțin, în care trebuie să plătești...

Tăcu epuizat.

— Și ți-a folosit la ceva, Măria Ta, șopti bătrâna, că ai stat acolo, de față?

— Da, murmură el cu ochii închiși. M-am răcorit. După aceea am putut să-i iert. Altfel nu-i iertam și n-ar fi fost bine nici pentru mine, nici pentru ei.

Evocarea aceasta îl tulburase și-l obosise peste măsură. Auzi din nou, la fel de limpede ca atunci, urletele acelora, le văzu chipurile șiroind de sânge și i se umplu gura de ceva vâscos și amar. Îi veni să verse, strânse din dinți și răsuflă adânc, întorcându-se chircit pe o parte. Răul trecu tot așa neașteptat pe cum se ivise, dar îl lăsă și mai vlăguit. Ar mai fi vrut să-i vorbească bătrânei despre celalalt Toader, logofătul Bubuiog, despre a cărui moarte aflase pe când era pribeag la Stambul, sau despre Nicoară Hâra, cămărașul, care-i dezvăluise trădarea lui Mihu și a celorlalți și apoi îl urmase de-a lungul anilor ca o umbră. Se prăpădise și el cu câtva timp în urmă. Toader, logofătul, se îngropase la ctitoria lui de la Humor, zidită și zugrăvită de Toma. Pe Hâra îl îngropase aici, în pridvorul de la Probota, ca răsplată pentru credința sa neclintită. Tot aici îl adusese, după ce cu greu aflase unde îl astrucaseră mișeii, și pe fratele său Toader. Și tot aici se va așterne odihnei și el însuși. Poate mâine, poate chiar azi, cine știe... Nu mai era nici o îndoială: prea rămăsese singur. Îl mai avea pe Grigore pe care, fiindu-i văr bun, ar fi vrut să-l aibă acum mai aproape, dar treburile mitropoliei și chiar ale domniei – cât domnul lâncezea la Probota – îl țineau legat de cetatea Sucevei.

— Numai Toma n-­are mormânt, spuse el și glasul îi răsună înăbușit cum zăcea cu chipul pe jumătate îngropat în pernă.

— Poate că lui nici nu-i trebuie, Măria Ta.

Avea dreptate Bisurca. Poate că într-adevăr nu-i trebuia. Meșterii rămâneau peste tot, ca niște duhuri ale pământului. Cum de-i dăduse ei prin cap un asemenea gând?

Văzând că nu-i mai răspunde, bătrâna se coborî anevoie din jilț șise apropie de pat. Șopti aplecată asupra lui:

— Dormi, Măria Ta?

— Încă nu.

— Ți-e rău?

— Mi-a fost oleacă, dar acum m-a lăsat.

— Nu ți-e foame? Nu poftești ceva anume? Numai să grăiești și baba îți aduce.

— Doar apă vie, Bisurcă, apă vie, spuse el fără să se miște. Dar tu nu poți aduce așaceva... Se răsuci din nou pe spate: Mai bine ridică-mi puțin perna... Așa... Doamne, nu-mi vine să cred că a fost o vreme când mă înălțam în șa ridicând cu o singură mână sabia cea mare a țării.

— Lasă, Măria Ta, nu te mai gândi, nu-ți mai face sânge rău. Ai să te vezi iar în șa, nu te teme...

— Crezi?

— Altfel cum?

— Se poate șialtfel... Dar ai tu dreptate, hai, vorbește-mi despre altceva... Chiar așa: te-am chemat ca să te întreb cum se sfârșește basmul acela.

— Care basm, Măria Ta?

— Acela cu feciorul de împărat care nu voia să se nască.

— Cel de i-a trebuit tinerețea fără bătrânețe?

— Acela. Cum se sfârșește?

— Vai de el, Măria Ta, mai știu și eu?

— Trebuie să știi, adu-ți aminte, altfel n-o să am pace. Așază-te iar în jilțul acela și spune-mi.

Bătrâna se supuse tânguindu-se prefăcut. Nu uitase, dar cum i-ar fi putut povesti un asemenea sfârșit?

— Păcatele mele... De unde să-mi mai aduc eu aminte, bătrână cu mintea slabă, cum mă aflu?

— Încearcă. Deci a ținut să se întoarcă să-și vadă părinții...

— Așa Măria Ta. Și dacă s-a întors, a găsit peste tot altă lume, alte obiceie, alți oameni, dintre care doar unii își mai aminteau de câte ceva de pe la străbunii lor. În cele de pe urmă, fără a băga de seamă că părul și barba îi albiseră, ajunse la palaturile în care se născuse. Dar calul nu voia să mai zăbovească. Du-te sănătos, spuse el calului, că și eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând. Și calul se duse ca săgeata de iute. Văzând palaturile dărâmate și cu buruieni crescute pe dânsele, oftă, și cu lacrimi în ochi căta să-și aducă aminte cât erau odată de luminate aste palaturi și cum și-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două, trei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colțuleț ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniță, gârliciul căreia se astupase de dărâmăturile căzute. Căutând într-o parte și în alta, cu barba alba până la genunchi, ridicându-și pleoapele cu mâinile și abia umblând, nu găsi decât un tron odorogit; îl deschise, dară în el nimic nu găsi...

Bătrâna tăcu pe neașteptate.

— Și?

— Păcatele mele, Măria Ta, iaca de aici încolo nu-mi mai aduc aminte nici să mă tai.

— Nu te cred, Bisurcă. Ia gândește-te: ce-a aflat el oare în tronul acela odorogit?

— Apăi, Măria Ta, ce să afle? Eu gândesc că dacă basmul zice că „nimic nu găsi”, el nu găsi într-adevăr nimic...

Domnul râse încet, abia auzit, cu teama de a nu isca iar junghiul acela:

— Ești vicleană, Bisurcă, nu vrei să vorbești de funie în casa spânzuratului.

— Măria Ta, șopti bătrâna înspăimântată, îngăduie-mi acuma să mă duc, căci are să mă certe Doamna. Mi-a spus să nu zăbovesc mult, că ești suferind și ostenești din cale afară.

— Da, spuse el cu același zâmbet nevăzut. Și mă așteaptă o cale lungă pentru care trebuie să fiu odihnit, nu-i așa?

— Nu știu ce vrei să spui, Măria Ta...

— Bine, bine, Bisurcă, du-te, dar spune-i Doamnei c-am chemat-o.

Bătrâna se aplecă sărutându-i mâna vlăguită, întinsă de-a lungul trupului. Voi să se împotrivească, dar nu mai află într-însul puterea să și-o retragă. Toată viața, își zise, am răbdat să mi se sărute mâna, toți mi-au umplut-o cu balele lor, am dreptul măcar acum să fiu iertat. Dar dacă nu m-am apărat la timp – nu m-am apărat pentru că mi-a plăcut, de ce să mint? – acum e prea târziu, nu mai am putere să mă apăr. La urma urmelor, sărutarea Bisurcăi e curată fiindcă vine de la un om de credință... O urmări cum se îndepărta legănându-se, adusă de spate, către ușa prin care pătrundea o zare de lumină de dincolo. Când să treacă pragul o opri:

— Bisurcă.

Bătrâna se întoarse încet, cu tot trupul.

— Poruncă, Măria Ta.

— Parcă te-ai făcut mai scundă, Bisurcă, numai acuma bag de seamă.

— Așa o fi, Măria Ta. Mă trag și eu domol către pământ...

Răspunsul ei îl tulbură. Știa prea bine încotro se îndrepta, dar nu-i plăcea să și-o amintească din cuvintele altora. Aducea a prevestire. Și apoi de ce spusese „și eu”? Și oare într-adevăr nu-­și amintea sfârșitul basmului? Închise ochii.

— Du-te, murmură.

Auzi dincolo șoaptele femeilor. După aceea o simți alături pe Elena. Era ușoară, nu-i auzise apropierea, o simțise doar după foșnetul abia perceptibil al veșmintelor și după mișcarea ușoară a aerului care-i aduse o aromă discretă de ambră. De ce am chemat-o oare, se întrebă cu un început de panică. Are să mă cicălească... Era mult mai înțelept să fi rămas singur pe întuneric, poate și mai plăcut. Dar de vreme ce am chemat-o, înseamnă ca am vrut să-i spun ceva. Am uitat, iar am uitat, uit mereu de la mână pân-la gură, nu-i a bună...

— Șezi, spuse fără să deschidă ochii. Când stai așa, în picioare, mi se pare că te grăbești să pleci.

Se așeză cu un fel de sfială pe marginea patului și rămase privindu-l, cu mâinile împreunate în poală.

— Nu mă grăbesc, dar n-aș vrea să te obosesc.

— Nu mă obosești, răspunse el constatând cu o bucurie secretă că temerile îi erau neîntemeiate: după toate aparențele nu era pusă pe cicăleală.

Dimpotrivă, tandră și discretă, îl ajuta să redescopere plăcerea – pe care o crezuse de mult uitată – de a o simți în preajma lui. Era un sentiment foarte delicat, cu totul neobișnuit, ceva aflat între dor și bucuria regăsirii. Poate ceva întrucâtva asemănător cu ceea ce simțise când o văzuse prima dată. Ce îndepărtată era acum ziua aceea, mai că-ți venea să te întrebi dacă fusese cu adevărat cândva.

Îți era teamă în ziua aceea. O teamă ciudată, cu totul altfel decât teama de moarte sau de durere, de năvăliri, de molimi sau de cine știe ce alte urgii. Era o teamă obscură, cum n-ai mai cunoscut până atunci, ceva ce nu putea fi numit, deși în seara aceleiași zile ți-ai dat seama foarte bine că toată agitația și spaima nu fuseseră decât grija târzie ca nu cumva să te trezești însoțit cu o slută, o schiloadă ori pătimind de vreo boală ascunsă. Îți spuseseră cu toții că era frumoasă și întreagă, dar tu n-ai prea dat importanță acelor amănunte. Singurul lucru care te interesa atunci era stirpea ei aleasă, coborâtoare din despoții sârbi și din Cantacuzinii și Comnenii Bizanțului, dar mai ales averea ei cu care îți puteai îndeplini visurile. Abia în dimineața zilei în care trebuia să sosească în mijlocul alaiului trimis s-o aducă, te-au cuprins deodată spaima și îndoielile și ți-ai amintit, negustorește, că la târg toate vacile îs de-a făta. A fost, într-un fel, una dintre cele mai chinuitoare zile din viața ta, despre care nu se poate spune că a dus lipsă de asemenea zile. Trebuiau, după toate socotelile, să sosească pe la amiază, dar au întârziat, mai ții minte? Nu s-au gândit nici Toader Bubuiog, nici Toma, pe care i-ai pus în fruntea alaiului, și nu ți-a dat nici ție prin cap că o caleașcă de Beci, lăcuită în culoarea cerului, căptușită cu atlaz auriu, cu roți subțiri, gingașe, cu leagăn și geamuri de cristal, nu putea fi purtată în galopul cailor pe drumurile strâmte și bolovănoase ale munților. Trecerea – știi bine, căci Toma ți-a dat toate amănuntele călătoriei – s-a făcut la pas, iar de aici intrarea în târgul Sucevei târziu, la căderea nopții. Se aprinseseră torțe din lemn de zadă, care ard cu flacără mare și înmiresmată, pentru că sunt îmbibate cu rășină. Jos dinaintea bisericii Sfântului Gheorghe, a întâmpinat-o Grigore, care a binecuvântat-o și i-a dat să sărute crucea de chiparos îmbrăcată în argint, și portarul Mihu, îmbiindu-i pâinea și sarea. Ce idee să-l pui tocmai pe câinele acela turbat de Mihu să facă treaba asta dar n-aveai încotro, de vreme ce el era portarul Sucevei. Nu trebuia să-l fi pus portar, asta e. A avut dreptate cine a zis că prea te-ai încrezut în dregători. Ți-ai închipuit că dacă te-au chemat să iei domnia, n-aveai să te mai temi de dânșii. Probabil aceasta a fost marea greșeală a vieții tale, dar acum e prea târziu, nu te mai gândi, că nu faci decât să te tulburi zadarnic. Mai bine să ne întoarcem la seara aceea. E plăcut și înduioșător să-ți amintești. Erai descumpănit și puțin înspăimântat, întocmai ca în tinerețe, să fi avut vreo cinșpe, șaișpe ani pe atunci când ai sărutat-o pe fata lui Cămârzan, starostele pescarilor de pe Brateș, parcă Motruna o chema, da, da, Motruna. Vezi că-ți amintești șide asta, nu te-a lăsat mintea, te sperii degeaba. N-ai uitat nici un amănunt. Venise toamna mai curând decât în alți ani, iar voi erați singuri într-o luntre când ați băgat de seamă că stufărișul foșnește mai prelung, mai sticlos, a pustiu și a iarnă. Cerul era jos și plumburiu și apele lacului, cenușii, cât vedeai cu ochii numai crețuri mărunte. Fata avea picioarele goale pe fundul umed al bărcii și stătea zgribulită, cu părul fluturând. Un păr auriu, foarte deschis, aproape alb, ca paiele de grâu la vremea secerișului. Ai lăsat vâslele și ai învelit-o cu zeghea ta, dar ai uitat să-ți iei brațul din jurul umerilor ei și când a ridicat spre tine ochii întrebători te-ai lăsat ispitit. Avea buze proaspete și reci și nu mirosea nici a viverra, nici a ambră, dar avea o mireasmă a ei, tulburătoare, de răsuflare caldă, de vânt și ape, cum n-ai mai aflat niciodată de atunci. Ei, da, cam ceea ce ai simțit acolo în luntre, un amestec de bucurie buimacă și spaimă de necunoscut, ai simțit și în seara acelei zile pe care ai petrecut-o într-o înfiorată așteptare. Mai nesuferită decât tot era poate împrejurarea că întreaga zi ai stat îmbrăcat în veșmintele de ceremonie pe care nu le-ai suferit nicicând, fiindcă îți stinghereau mișcările. După ce s-a întunecat, te-ai așezat singur dinaintea ferestrei deschise a iatacului, de unde se vedea, jos, peste pârâu, târgul Cetății de Scaun. Emoția aceea atât de greu de stăpânit te-a copleșit în clipa în care ai văzut aprinzându-se torțele, sporind mereu, puzderie, înmulțindu-se una din alta, o dată cu glasul clopotelor, întâi al lui Buga, clopotul cel mare de la biserica Sfântului Gheorghe, cu dangătul lui adânc ca un mormăit, apoi, treptat, al tuturor celor patruzeci de biserici de piatră ale Sucevei. Când roiul acela de lumini a început să se reverse înspre cetate, ai înțeles că sosise ceasul în care trebuia să faci față necunoscutului. A fost un ceas frumos în felul lui, pe care l-ai știut prețui cum se cuvine, și îl prețuiești și acum, căci ai fost negustor, ai bătut multe drumuri și multe ai văzut. Ti-a plăcut întotdeauna să stârnești soarta și să guști farmecul neprevăzutului. E un farmec care nu li se dezvăluie decât celor puternici. Și cum să nu prețuiești necunoscutul din seara aceea, poate cel mai desăvârșit din toată viața ta? A fost un ceas magnific, îi simți vibrația până azi, până și aici, pe patul pe care probabil te vei sfârși. Ai mai dat și aveai să mai dai de nenumărate ori față cu necunoscutul, dar ca în seara aceea niciodată. Căci nici atunci când ai fugit, trădat de boieri, nici când te îndreptai pribeag spre Stambul, necunoscutul nu era atât de desăvârșit. Știai că are numai două fețe: ori-ori. Dar câte necunoscute zac într-o femeie pe care încă n-ai văzut-o, deși știi că ea vine să împartă cu tine pâinea, vinul și untdelemnul, aurul și așternutul, zilele și soarta țării, pentru ca în cele din urmă să te îngroape. Ea pe tine, tu pe ea? Aceasta ar fi ultima necunoscută.

Ai coborât treptele în goană, câte două, purtându-ți sub braț hlamida de brocart tivită cu hermelină și ducându-ți coroana în mână, ca pe o pălărie. În spătăria mare, toți boierii din sfat, cărora li se urâse așteptând de la amiază, se ridicară în picioare la intrarea ta furtunoasă. Nicoară Hâra s-a repezit să-ți pună hlamida pe umeri. Te-ai așezat în jilțul cel mare cu semnul soarelui în vârful spătarului și, cum priveai spre celălalt jilț de alături, întrebându-te cum arăta oare cea care va sta de acum acolo, ți-ai uitat coroana pe genunchi. Tot Hâra, fie iertat, ți s-a aplecat cu șoapta la ureche: „Coroana, Măria Ta.” Ți-ai așezat-o pe creștet, ținând-o cu amândouă mâinile. Marele spătar ți-a înfățișat topuzul pe așternutul lui de catifea purpurie care căptușește caseta filigranată, lucrată de meșteri argintari din Moscopole. Atunci s-au auzit suflând în trâmbițele lor subțiri heralzii și imediat după aceea ropotul călăreților și uruitul caleștilor, care pătrundeau pe sub bolta celei de a treia porți. În spătăria mare s-a lăsat tăcerea și toți ați rămas cu ochii ațintiți spre ușa cu amândouă canaturile deschise, străjuită de halebardieri încremeniți. Întotdeauna ți-ai amintit cu oarecare mândrie că nu ți-ai pierdut capul într-atâta, încât să uiți a te ridica în picioare. Așa ai așteptat-o. Drept, mândru, cu coroana țării pe cap, scăpărând din toate pietrele ei scumpe, și cu gâtlejul uscat de emoție. Întâi au intrat Grigore și Mihu, portarul, pășind alături, solemni și gravi, pătrunși de importanța clipei. Grigore cu mitra pe cap și în odăjdiile slujbelor împărătești, lovind lespezile rar, cu toiagul lui arhieresc. Câteva clipe nici nu s-a auzit altceva decât bocănitul toiagului său. În urma lor, la vreo cinci pași, altă pereche: logofătul Toader, mare și greoi, nădușind sub cușmă și sub mantia largă cu guler de jderi, și Toma Zugravul, elegant și suplu, cu pletele revărsate de sub bereta vișinie cu agrafa aceea de ametist, despre care zicea că îl apăra de beție, oricât ar fi băut. (Într-adevăr, nu l-ai văzut niciodată beat, deși, slavă Domnului, ați avut destule prilejuri să beți împreună!) Abia după toți aceștia ai văzut-o și pe ea sau – mai bine zis – ți-ai dat seama că făptura aceea, care pășea între Toader și Toma, dar cu un pas în fața lor, era ea. Inima îți bubuia mai tare decât peste câțiva ani, în timpul fugii de la Obertyn, dar deocamdată ai putut să vezi că nu era nici slută, nici schiloadă. Când au ajuns la vreo douăzeci de pași de tine, Grigore și cu Mihu s-au abătut și s-au oprit. S-au oprit și logofătul cu Toma și în urma lor tot alaiul. Și-a urmat drumul spre tine doar ea, cu un surâs, ușor înveselită, cu privirile neastâmpărate alergând de colo-colo, până s-au oprit asupra staturii tale. Fără îndoială că i-ai impus, căci nu și-a mai luat ochii de pe tine. De pe umeri i se desfășura în urmă, într-un evantai larg, mantaua florentină de mătase pe care erau pictate păsări, trandafiri și balauri, în culori aprinse, verzi și stacojii. Pe cap purta un mesal din aceeași mătase, stropit însă cu perle și fluturi de aur. Pe când coborai treptele tronului venindu-i în întâmpinare, ai constatat al doilea amănunt îmbucurător și anume acela că era – sau doar arăta – cu mult mai tânără decât vârsta care ți se spusese că ar avea-o. Aproape o fetișcană. Trup subțire, mâini delicate, cu degete lungi, ieșind din spuma diafană, albă a manșetelor de dantelă. La un pas unul de altul, v-ați oprit.

Abia atunci ți-ai dat seama că ar fi trebuit să-ți pregătești un cuvânt de bun venit, ceva, o vorbă iscusită, dar nimic nu-ți era la îndemână. Ea te privea mereu, avea – tot așa îi are și azi – ochi albaștri curați, care se uitau drept și fără ezitare în ochii tăi uimiți, neliniștiți, și pe buze îi stăruia același surâs discret, ca și când tot ce se petrecea în juru-i era pentru ea o surpriză deosebit de plăcută și de amuzantă. Ți-a sesizat fără îndoială încurcătura și asta o fi înveselit-o și mai mult, dar totodată s-a gândit să te salveze și ți-a întins mâna. Ai pus un genunchi la pământ, i-ai luat-o cu grijă, ca și cum te-ai fi temut să nu i-o frângi, și i-ai sărutat vârfurile degetelor. Pielea îi mirosea a parfum de viverra, iar de pe degetul mijlociu te-a fulgerat ochiul roșu, strălimpede, al unui rubin cât sâmburele de cireașă. A fost aceea prima și ultima dată în viața ta când ai îngenuncheat în fața cuiva, dar nu-ți pare rău, căci și acuma, când îți amintești, te cuprinde parcă aceeași vrajă, care te-a îndemnat atunci să închizi ochii și să-ți apleci fruntea atingând-o de degetele ei. „Să trăiască Măriile Lor!” a mugit logofătul Toader pe neașteptate și toată vraja s-a sfărâmat în uralele sfatului țării. Te-ai ridicat râzând: țineai la toți boierii aceia, încă nu-și dăduseră arama pe față, iar tu credeai în sinceritatea lor. Nemaipomenit ce vie îți stăruie în suflet seara aceea, cu tot ce s-a întâmplat mai pe urmă, când ai cunoscut-o într-adevăr, fiecare amănunt ți-l amintești, iar acum uiți tot, nu mai știi azi ce ai zis și ce ai făcut ieri, dar nici măcar ieri, ci înainte cu trei, patru ceasuri.

Îi căută mâna prin întuneric. Ea îl simți și îi veni în întâmpinare. Mâna ei: mătăsoasă, caldă, uscată. A lui rece și ostenită.

— Îți trebuie ceva, Măria Ta?

— Nu-mi mai spune Măria Ta. Suntem numai noi doi, nu ți-e dor, măcar în ceasul acesta, să fim doar oameni? N-am avut prea des prilejul... De câte ori te-am chemat pe numele tău, am simțit un fel de sfială. Până și în nopțile pe care le-am petrecut împreună.

— Poate fiindcă n-au fost prea multe, poate pentru că am trăit mai mult așteptându-te...

— E drept, ne-am cam risipit. Mereu se ivea ceva foarte important. Mă tem că încă nici n-am ajuns să ne cunoaștem prea bine. Știu doar că ești frumoasă și că, de câte ori te regăseam, trăiam o bucurie pe care n-o puteam afla decât aici.

— Nu mai vorbi atâta.

— De ce să nu vorbesc, lasă-mă să vorbesc până mai pot. În curând am să tac de tot. Ai să vrei poate atunci să vorbesc, dar n-am să mai fiu.

Descoperea cu surprindere voluptatea deplorabilă de a se compătimi și de a o face și pe ea să-l deplângă. I-ar fi plăcut s-o vadă cu ochii umezi de lacrimi. Dar simți o vagă dezamăgire, căci ea nu-l compătimi sau știa să-și disimuleze sentimentele:

— Spui prostii.

Răspunsul ei laconic, sec cu ostentație, îl readuse la realitate din scurta rătăcire sentimentală. Răsărise luna și acum se deslușeau mai bine. Îi găsi ochii luminoși în semiobscuritate și-i strânse mâna ușor, zâmbind, într-un gest de afectuoasă complicitate. În clipele acelea se simțea chiar bine și izbuti să-și uite trupul.

— Tocmai mă gândeam, spuse, ce fericit am fost când am descoperit că nu ești nici slută, nici schiloadă.

— Cred și eu, răspunse ea neputându-și ascunde o nuanță de maliție, de vreme ce nu te-au interesat decât banii mei, aveai și de ce să te bucuri.

— E adevărat. N-are rost să mai răscolim... Am avut noroc amândoi cu frumusețea ta: mi-ai fost dragă. Mai ții minte întâia noastră noapte, chiar noaptea aceea în care ai sosit?

— Da. Ți-am fost recunoscătoare că n-ai pregătit nici un ospăț. Eram frântă de oboseală.

— Totuși, când am venit în iatacul tău, nu m-ai dat afară.

— Nu se mai putea: la ce făcusem atâta drum? Râseră amândoi încet.

— M-ai lăsat să-ți scot eu condurii. Aveai niște conduri albaștri, cu tocuri înalte, cum încă nu se purtau la noi, și erau cusuți cu fir de aur.

— Ce bine-ți amintești. Eu i-am uitat.

— Da, urmă el cuprins de febrilitatea evocării, și colțunii ți i-am scos eu, aveai colțuni albi, subțiri, și rochia tot eu ți-am scos-o, dar asta nu mai știu cum era. Țin minte în schimb cum era trupul tău.

Ea îi puse degetele peste buze.

— Isprăvește cu vorbăria asta!

— De ce? A fost unul dintre puținele ceasuri care ne-a aparținut numai nouă, nu trebuie să te rușinezi.

— Nu mă rușinez, dar nu mai are nici un rost...

— N-are nici un rost, recunoscu el în șoaptă după câteva secunde de ezitare.

Rămaseră tăcuți. Din clopotniță, o cucuvaie își trimitea chemarea singuratică șilimpede. Prevestește, gândi el cu răceală. Prostii... De câți ani vin aici, mereu cântă câte o cucuvea... Toma credea în asemenea prostii. Curios că în Dumnezeu nu prea credea cine știe cât, dar semnele nu le disprețuia. În ultimul timp avusese pe lângă sine un arici. Când se punea la masă, întâi îi dădea de mâncare ariciului, iar acela îl urma pretutindeni, ascultător ca un cățel. Îl adusese și în cetate: meșterul vorbea cu Vodă iar ariciul se uita cercetător de la unul la altul, de jos, cu ochișorii lui ageri. Când i se ura, se apuca să amușine prin colțuri. Toma zicea că ariciul poartă duhul istețimii și, într-adevăr, când se afla de față, ai fi zis că în odaie e încă o făptură gânditoare...

— Oare ce s-o fi ales de ariciul lui Toma?

— Ia te uită ce te frământă pe tine acum!

— De ce nu? Era o făptură ciudată...

— Ca și stăpânu-său de altfel, adăugă ea, ivindu-și din nou acea maliție discretă. Apoi, pe neașteptate: Știai că și Toma a ținut la mine?

— Știam, dar nu-l osândesc: ești prea frumoasă, iar el își trăgea puterile din frumusețe. A iubit-o și pe Anca... N-a fost femeie frumoasă la care să nu țină.

— Da, dar puteam să te înșel. Am avut destule prilejuri.

— Știu și asta.

— Și nu ți-a fost teamă, n-ai simțit ispita să-l îndepărtezi?

— Nu, pentru că nu m-ar fi înșelat el. Presupunând chiar prostia că ai fi făcut-o tu, nu m-ar fi înșelat el.

— Eștichiar atât de sigur? întrebă ea. În mulți ai crezut tu așa și, uite, ai plătit cam scump încrederea asta.

— Ce puțin l-ai cunoscut pe Toma! În el nu m-am înșelat niciodată.

Doamna Elena simți o ciudată gelozie. Credința aceasta a lui în Toma o irita, stârnea într-însa un soi de invidie răutăcioasă. Avea acum poftă să i-o știrbească, rostind un cuvânt greu, capabil să rănească. Strânse buzele șispuse străduindu-se să-și înăbușe resentimentele:

— Firește. Despre morți numai bine...

Dar el nu păru să fi sesizat nuanța:

— Toma n-a murit, spuse cu o ușoară mustrare, ca și când s-ar fi mirat că ea putea crede așa ceva. Îndeobște meșterii de felul lui nu mor. Chiar când nu se văd, duhul lor rămâne în cele ce au făptuit. Eu pe Toma îl simt mereu în preajmă.

— Niciodată nu mi-ai vorbit în felul ăsta despre el.

— Pentru că niciodată nu cred să fi avut parte de o noapte atât de lungă. Ce să fac? Nicicând nu m-am putut bucura de liniștea în care se desfată alți principi. Aici, la noi, domnul se află într-o veșnică veghe și nu e cu nimic mai puțin hărțuit decât un căpitan de steag. De aceea m-am și întrebat de multe ori dacă nu regreți că ai venit în Țara Moldovei.

Ea nu-i răspunse imediat. Îi așeză mâna pe pat, încet, ca și cum l-ar fi durut, și se ridică ducându-se la fereastră. Rămase o vreme privind noaptea, apoi se întoarse cu fața spre încăpere. El îi vedea silueta subțire, întunecată, decupată pe dreptunghiul mai luminos al ferestrei.

— Nu regret că am venit. Am avut și zile fericite aici și am îndrăgit pământul și oamenii. Îmi place să cred că și ei mă iubesc.

— N-ai de ce să te îndoiești. I-ai cucerit cu frumusețea ta încă din prima zi, când am străbătut mulțimea până la biserica Mirăuților, unde ți-am așezat pe creștet coroana țării.

— Știu. Singurul lucru decare mă îndoiesc este dragostea ta.

Deveni dintr-o dată atent. Zăcuse într-o plăcută destindere, dar în clipa aceasta o ușoară crispare puse stăpânire pe dânsul. Neliniștea aceea latentă se afla din nou aici alături, la pândă, în întuneric. O simțea. Toată tihna ceasului de mai înainte se risipise. Se vede că n-a fost decât un scurt răgaz, își zise.

— Ce vrei să spui?

— Mă întreb dacă ți-am fost într-adevăr dragă.

Nu mai avea nici o îndoială, iar începea. Aceasta era cicăleala de care se temuse la început și de care, se vede treaba, nu îi era dat să scape nici în ceasurile sale cele din urmă. Cunoștea începutul acesta, nu era întâia dată când trebuia să-i facă față. Urmau reproșurile și chiar întrebările indiscrete, stăruitoare, rostite printre lacrimi și sughițuri de plâns, asupra celorlalte femei pe care le iubise. Căci ea avea certitudinea că fuseseră și altele, multe alte femei. Nu-i răspunsese nicicând la întrebare, refuzase întotdeauna să intre în amănunte, dar nici nu negase. Era felul lui de a rămâne cinstit și îi îngăduia să nu-și simtă conștiința tulburată. Discuțiile acestea erau însă foarte obositoare și sfârșeau de fiecare dată prin a-l înfuria. Ieșea întotdeauna trântind ușa și nu se mai arăta câteva zile. Acum însă, momentul era cât se poate de nenorocit căci nu se mai simțea în stare să trântească nici o ușă. Era alarmat, iar neliniștea și agitația neașteptată îi răscoliră din nou durerea. O simți strecurându-se printre măruntaie, ridicându-se până sub coșul pieptului și mușcând o dată, deocamdată scurt, cu un fel de blândețe, ca pentru a încerca locul. Oftă adânc, mai mult de resemnare decât de durere, dar ea nu băgă de seamă schimbarea din starea lui. Dimpotrivă, stărui:

— Poți să-mi spui? Măcar acum...

lar acest „măcar acum”! Adică mărturisește-te măcar acum, în ceasul morții, asta voise ea să spună. Și ce frumos se apropiaseră, s-ar fi putut despărți împăcați...

— Pe tine te neliniștește de fapt gândul la ceea ce se va întâmpla după moartea mea, spuse el încet.

— Și chiar de-ar fi așa. Găsești că e nefiresc?

— Nu, nu e nefiresc, dar am mai vorbit azi despre asta.

— Am vorbit, dar nu m-am ales cu nimic.

— Da, da, da, murmură el cu ochii închiși, cu un glas uimit, ca și când ar fi descoperit un adevăr neașteptat. Așadar, tu vrei să te alegi cu ceva. Mi-ai stat întotdeauna alături și acum, deodată, te temi.

— Mă tem de singurătate, Măria Ta. Am mai trăit-o o dată.

— Hm... Credeam că te-ai împăcat cu un asemenea gând. Trebuia să te aștepți ca unul din noi să rămână singur. Se vede că a fost rânduit ca tu să fii aceea. Ce aș putea eu să fac?

— Sa te îngrijești de cel ce-ți va urma în scaun.

— Văd că te-ai îngrijit tu, chemându-l pe Iliaș.

— Am făcut rău? Am făcut o necuviință? Am încălcat datinile țării sau legile firii?

— Nu, nu, Doamneferește, o liniști el cu o grabă ciudată. O privea acum cu o expresie ironică și uimită, ca și când i s-ar fi înfățișat într-o ipostază cu totul neașteptată N-ai încălcat cu nimic rânduielile, urmă el. Mă întreb doar de ce ești atât de sigură că voi muri.

— Nu e vorba de asta.

— Nu, firește, nu e vorba de asta. Boala mă face răutăcios.

Ea îl urmări mirată. Vorbea sincer sau era o ironie? Nu se putu lămuri însă, căci el urmă pe același ton echivoc și concesiv:

— Te gândești și tu, ca omul, la orice, și câte nu se pot întâmpla?! E bine că te gândești, e înțelept... E bine și că l-ai chemat pe Iliaș, deși știu că o să ne certăm – dacă o să mai am putere, firește – dar n-am încotro, va trebui să-l suport, altul mai bun n-am la îndemână.

— Ce vrei să spui?

— Că mă tem. Că n-am încredere în el. Nici în mintea, nici în omenia, nici în credința lui față de țară. A stat prea mult acolo. Oameni de încredere mi-au spus și că a deprins oareșcari obiceiuri.

— Vorbe. Vărul Mehmed stă acolo de o viață, a trecut și la legea lor și de aceea tot ți-a fost credincios și te-a ajutat.

Vodă își flutură mâna într-un gest de nerăbdare:

— E altceva, să-l lăsăm pe Mehmed. E vorba de Iliaș: e fiul meu și totuși mă tem.

— Nu văd de ce. Te temi de niște vorbe? Și, la urma urmelor, tu l-ai trimis. Ba mai mult: l-ai îngropat, i-ai făcut prohod după toate rânduielile și acum tot pe el îl scoți vinovat?

Femeia aceasta nu înțelegea nimic sau dragostea de mamă o orbea! Se răsuci cu mare greutate strângând din măsele pentru a-și stăpâni geamătul și rămase sprijinit într-un cot. Așa îi părea că e mai elocvent, mai aproape de înțelegerea ei.

— Ți-am mai explicat asta de câteva ori până acum.

Ea scutură din cap cu îndărătnicie:

— Degeaba: n-am să ți-o iert.

Vocea lui primi o inflexiune aspră, ca în zilele când se afla în deplinătatea puterilor:

— Nu-ți cer să mă ierți, ci să înțelegi! Când l-am trimis pe Iliaș ostatec, l-am jertfit, din clipa aceea el a fost pentru mine mort. Ca să mă obișnuiesc cu un asemenea gând, l­-am și îngropat după toată rânduiala. M-ați socotit crud sau nebun, ceea ce poate că e același lucru, cruzimea nefiind decât una dintre multele fețe ale nebuniei. Nici unul nu v-ați întrebat însă de ce: de ce a poruncit nebunul să se slujească prohod asupra unui copil viu? Nici unul din voi n-a înțeles că acel copil viu era nada din care trebuia să muște știuca cea bătrână și lacomă, care nu suferă în preajma ei nici un pește mai mărunt. Trebuia să-i adorm bănuielile, Doamna mea, ca s-o pot apoi izbi. Ultimele cuvinte le rosti cu o încrâncenare neagră, cu dinții strânși și împreunându-și mâinile cu degetele împletite, izbi într­adevăr cu ele în dunga patului.

— Și ce ai realizat?

Întrebarea căzu neîndurătoare și rece, ca un tăiș. Rămaseră câteva clipe tăcuți, privindu-se în ochi. Pe urmă el se lăsă încet pe spate, sfârșit, și sudoarea îi broboni fruntea.

— Nimic, șopti.

Ea nu mai rosti nici un cuvânt. Se ridică și se îndreptă hotărâtă spre ușă, ca și cum s-ar fi decis dintr-o dată să-l pedepsească, lăsându-l singur.

O auzi cum iese, dar n-o rechemi. Chiar dacă ai vrea, n-­ai avea putere. Dar nu vrei. Dimpotrivă, te bucuri că ești din nou singur. Păcat. Începuse frumos, Te înduioșaseși tu însuți evocând ceasurile în care s-a născut dragostea care vă leagă – căci o dragoste vă leagă totuși, n-o puteți nega – dar apoi teama și orgoliul ei au răstălmăcit totul. Orice încercare de a o face să priceapă e zadarnică, n-are nici un rost să insiști și n-ai ce să regreți. Nici o mamă din lume n-ar putea înțelege o asemenea jertfă pentru că n-ar putea pătrunde până la gândul, de o măreție nebună, care a născut-o. Un astfel de gând nici nu poți afla decât poate în acele istorii ciudate, pe care le cântă noaptea orbii pe la hanuri, cum e cea cu meșterul Manole, care și-a jertfit nevasta, zidind-o de vie. Doar că zidirea lui a ținut – cel puțin așa zice cântecul – pe când a ta nu crezi că va ține, ceea ce înseamnă că nebuneasca jertfire a copilului a fost zadarnică. Și te vor osândi, ca pe un sângeros, pentru că înmormântarea aceea de pomină cutremurase o țară, i se dusese vestea, poate că de acum o și cântau orbii pe la focurile de noapte ale drumurilor. Tu te vei săvârși, dar istoria aceasta va alerga din tată în fiu, ca o flacără de-a lungul unui fitil, vestind până hăt în zarea veacurilor, ceea ce tuturor le pare a fi nelegiuirea ta. Doar dacă nu s-o afla peste ani sau peste veacuri scrisoarea de taină, pe care ai trimis-o acelui nenorocit de principe. Din câte speranțe – mărețe sau nebune – ai avut de-a lungul unei vieți, ți-a mai rămas doar asta într-o scrisoare trimisă unui principe mincinos și tembel față de care îți deschideai sufletul, cu o încredere nepermisă pentru un oștean ca tine, o încredere de-a dreptul copilărească. Ții minte și cum ai dictat-o, cu o nemulțumire mocnită, pentru că în asemenea împrejurări obișnuiai să te sfătuiești cu Toma, iar acum Toma nu mai era și pe tine te munceau îndoielile. Poate, de-ar fi fost de față, Toma nu te-ar fi lăsat să te dezvălui atât. E bine, e rău că ai făcut-o? Destul că acum nădejdea ta e că, păstrându-se, acea scrisoare te va apăra în fața urmașilor. Nu bănuiai atunci că îți dictai propria apărare în fața posterității. Te plimbai, cum ți-e obiceiul, dintr-un perete în altul, cu pași largi, cu mâinile la spate, iar Cozma Cățeleanovici, diacul bătrân care scria scrisorile de taină, abia se putea ține de ceea ce-i spuneai. Altădată, te mai opreai, te mai gândeai, te mai sfătuiai cu Toma iar dânsul avea răgaz să mai caște, să își mai azvârle mâna osoasă și prelungă după vreo muscă ori să își vâre pana la ceafă, între cămeșoi și piele și să-și scarpine spinarea împestrițând-o fără să știe, cu dungi negre de cerneală. Acum începuseră să-l doară degetele și abia avea vreme să moaie pana în călimara borțoasă de argint. Câțiva stropi de cerneală săriseră împroșcând în jur, dar nu-și mai afla răgazul să presare nisip și se consolă cu gândul că, oricum tot trebuia să treacă pe curat, pentru că scrisoarea ajungea la un principe și slovele se cuveneau caligrafiate iar inițialele migălite cu roșu. Abia după aceea ți-o aducea și după ce o reciteai, te iscăleai înflorit și prelung, în timp ce bătrânul pregătea ceara verde sau roșie, în care îți așezai pecetea. Ții minte fiecare cuvânt al acelei scrisori pentru că țâșnise oarecum de la sine, dintr-un amestec primejdios de ură și credință, de durere și speranță.„Și dacă aș vedea – îi dictai tu cu patimă bătrânului Cosma Cățeleanovici – și dacă aș vedea că vreun rege creștin s-ar ridica cu putere și credință împotriva turcilor, atunci m-aș alătura fără șovăială de el și l-aș ajuta cu toate puterile. Acum însă nu pot face altfel, căci nu am la cine să alerg, trebuie să fac ce poruncește turcul. Știu bine că a trebuit să-l trimit pe fiul meu și că el va trebui jertfit pentru creștini, dar de aceasta nu mă îngrijesc deloc, căci, de când fiul meu a fost dus peste Dunăre, din acea zi eu îl socotesc ca mort. Totuși păstrez această hotărâre și părere nestrămutată ca să țin cu creștinii până la pieirea capului meu.”

Curios lucru să știi că, peste ani și ani, cineva îți va desluși sufletul dintr-un hrisov. Curios ți se pare pentru că e vorba de tine, iar tu vei fi mort de mult și putrezit, numai bumbii și pintenii vor fi rămas din tine, dar de fapt nu e nimic nefiresc aici, căci și tu doar, răsfoind hrisoave, dai pe neașteptate de câte o fărâmă din sufletul părintelui tău ori – și mai departe – din al străbunului tău, să zicem, Alexandru Voievod cel Bun.

Vor afla, așadar, de ce ai făcut cutare lucru și nu te vor mai osândi, dar nu vor putea afla cum ai făcut acel lucru, cum ți s-a sfâșiat sufletul, cum ai sângerat în taină, cum te-ai luptat cu demonii fricii și ai deznădejdii, asta n-o vor putea afla de nicăieri. În nici o scrisoare, în nici un hrisov sau hronic nu va sta scris ce ai simțit în clipa în care Grigore, înveșmântat în odăjdiile negre, a cântat cu glas grozav „cu duhurile drepților ce s-au săvârșit, odihnește, Doamne, și sufletul răposat robului tău Iliaș...” Iar copilul stătea de față, viu, înspăimântat și nedumerit, privind cu ochi mari de la Grigore la tine, care ședeai în jilțul tău, împietrit, încruntat, răsfrânt asupra rănii deschise în adâncuri, și de la tine la Elena, care, alături, îngenunchease cu fruntea rezemată de brațul de lemn al jilțului și-l plângea cu hohote, ca și cum ar fi fost într-adevăr mort.

Și ce ai realizat? – a întrebat ea acum, după ce au trecut ani de la acea seară a prohodului, căci seara s-a petrecut totul, din prevedere, ca să afle cât mai puțini, dar acum au aflat mulți, au aflat toți. Nimic – a trebuit să recunoști – nimic decât cocleala, lehamitea aceasta care-ți amărăște acum zilele astea de pe urmă. A fost liniște, e adevărat, dar tu nu pentru liniște ci pentru putere ai fost menit. Ce vremuri! Cum se cunosc ele chiar din scrisoare, din strigătul acela de durere care ți-a scăpat și care se va auzi până peste veac, „nu am la cine să alerg, trebuie să fac ce poruncește turcul.” Îți aduce aminte de întâlnirea ta cu meșterul Dragoș Coman și de mâhnirea ce ai simțit-o atunci, fără s-o mărturisești însă nimănui.

După ce Toma Zugravul nu s-a mai întors începuse între meșteri o oarecare foială. Ai avut timp să bagi de seamă că și meșterii se pizmuiesc și se pândesc pe la colțuri de viață și asta te-a mâhnit pentru că ai avut naivitatea să-i judeci pe toți după Toma. Dar Toma nu pizmuia pe nimeni pentru că își cunoștea prețul și știa că numai împlinindu-și rostul de a făptui, numele său va rămâne apărat de uitare. Toma era trufaș, dar nu apucător. A ajuns meșter al Curții, curtean și familiar al tău, nu pentru că a dat din coate, nu pentru că s-a cățărat pe umerii și creștetele altora, apăsându-i ca să se înalțe pe sine, ci fiindcă era cinstit, nu trăia decât pentru meșteșugul său, nu-i păsa de dregători, cu atât mai puțin de dregătorii, iar priceperea sa mai presus de a oricărui alt meșter ți l-a făcut cunoscut, îndemnându­te să ți-l apropii. De ceilalți meșteri nu prea știați nici tu, nici el, îi bănuiai pe undeva prin preajmă, dar erau prea mărunți ca să-i luați în seamă. Abia după ce Toma n-a mai fost, ai început să le deslușești zumzetul și ai înțeles că râvneau la locul care rămăsese gol în preajma ta. Îl bănuiau – locul acesta – moale și îmbelșugat, un jilț cu perne de mătase, ospețe nesfârșite în tovărășia boierilor și prețuirea jupânițelor, un loc de cinste în alaiuri ori în strane, la praznicele împărătești. Nici unuia dintre nevolnicii aceștia nu-i trecea prin cap că Toma nu râvnise niciodată la vreun jilț și că urâse alaiurile, că nimeni nu l-a văzut vreodată răcnind într-un glas cu ceilalți „întru mulți ani, Măria Ta!” sau sărutându-ți mâna, dar că nicicând n-ai avut în preajma ta altul mai credincios decât el. Ți-a fost drag ca un frate și l-ai prețuit ca pe un păstrător de înțelepciuni și taine, dar aceasta ei n-aveau de unde s-o știe, după cum nu bănuiau că atunci când se apuca de lucru treceau luni de zile fără să vă vedeți. Erau acele răstinpuri când îi simțeai lipsa și îi duceai dorul și te rodea un soi ciudat de gelozie, fiindcă știai că, atunci când lucrează, uită de tot, până și de tine, nu-i mai pasă dacă exiști sau nu și că, într-adevăr, cât erai tu de voievod, nu mai existai pentru el. Iar când vă revedeați, când ți se înfățișa în față era mai slab, cu ochii vegheați de cearcăne, sfârșit, ca ai sfinților pe care-i zugrăvea, dar cu o licărire irezistibilă de triumf în priviri. Tu îți ascundeai bucuria sub o mască rece și aspră. Numai tu știi de câte ori v-ați înfruntat așa, din mai nimic, până scăpăra aerul dintre voi. Era un joc frumos și bărbătesc, pe care n-ai avut de atunci cu cine-l juca, o înfruntare iscată din plăcerea de a ști că ai dinainte un om întreg, care nu dă în brânci lingându-ți mâna la întâia ta ridicare din sprânceană. „Te crezi un ales?! i-ai strigat odată clocotind la o astfel de revedere – ții minte? – te crezi un ales, îți îngădui să lipsești din preajma mea cu săptămânile după ce ți-am poruncit să-mi stai la îndemână?!” „Nu mă cred, ci sunt un ales, Măria Ta – ți-a răspuns el fără să clipească – altfel oricine ar putea să facă ceea ce fac eu.” Pe urmă a adăugat cu aceeași liniște născută dintr-o nestrămutată credință în rosturile sale: „Și apoi. Măria Ta, adevărații meșteri nu pot să stea la îndemâna nimănui...” Asta ți-a spus-o cu un fel de tristețe, ca șicum ți-ar fi anunțat o fatalitate. Era un adevăr pe care atunci îl aflai și pe care nu l-ai mai uitat: pentru a avea un meșter la îndemână nu trebuie, nici cu gândul măcar, să-i încalci slobozenia. Dacă n-ai fi ținut seama de lucrul acesta, fără îndoială că te-ar fi părăsit după numai câteva săptămâni. S-ar fi ivit poate altul în locul lui, firește, mai ales dacă aveai grijă să se afle că știi să răsplătești – deși, vai, pe el n-ai mai apucat să-l răsplătești, te-ai zgârcit, recunoaște, nu te sfii, abia te îndurai să-i dai o pungă azi, alta peste o jumătate de an, ca și când i-ai fi făcut cine știe ce favoare, când favoarea ți-o făcea el. Căci nimeni n-ar fi fost în stare să iște frumusețile pe care le-au iscat mâinile lui, bunăoară zugrăveala aceea nemaipomenită a Humorului, datorită căreia și numele tău va dăinui, alături de al său, în veșnicie...

Ei bine și după toate astea, pe cine să fi adus în locul său, sa te poți bizui pe el, cum te-ai bizuit pe dânsul? N-ai mai adus pe nimeni. La drept vorbind, nici nu prea aveai de unde. Meșteri se aflau, slavă Domnului, dar erau de toată mâna, fruntea nici unuia nu se vedea fulgerată de har. Iar cei mai mulți aveau și obiceiul de a săruta mâna boierilor... Ar fi fost totuși în cele din urmă doi oameni asupra cărora alegerea ta s-ar fi putut opri, dar din motive pe care abia acum le înțelegi deplin, nu s-a oprit. Așa se face că, în toată această a doua domnie, Curtea a rămas fără un magistru într-ale zugrăvelii zidirilor, iar tu nu ți-ai mai aflat acel sfătuitor de taină, în preajma căruia să nu mai simți că ai rămas singur, că te-ai îndepărtat prea mult, luând-o înaintea celor din veacul tău.

Unul dintre acești doi oameni era Marcu, ucenicul lui Toma. L-ai chemat dinaintea ta, chiar din prima lună după ce te-ai întors. Era să nu-l recunoști. Se lungise șise subțiase. De când îl părăsise meșterul său, trăise la Voroneț, unde îmbrăcase rasa. La început – cum el însuși ți-a spus – o îmbrăcase de teama de a nu fi recunoscut de dușmanii care, neputându-te prinde pe tine îți căutau oamenii de credință. Tu bănuiești însă că, pe urmă, chiar după ce primejdia a trecut, fusese prins în mrejele ademenirilor călugărești. Altfel nu-ți explici cum de acest om tânăr, care crescuse lângă Toma, împărtășindu-se din spiritul iscoditor al aceluia, din trufia și nesupunerea lui, primise dintr-o dată gustul bicisnic al umilinței. Rasa aspră, încinsă cu curmei de tei și culionul de sub care i se scurgeau pletele castanii îl făceau și mai subțiratic. Barba i se revărsa în fuioare moi până la piept. Avea un soi de frumusețe gingașă, aproape feminină, dar ceea ce ți s-a părut ciudat și oarecum de neînțeles a fost tristețea din ochii lui. Abia după ce a plecat ți-ai dat seama că de fapt expresia aceea nu era tristețe, ci resemnare, iar resemnarea întotdeauna ți-a răscolit o undă de mânie amestecată cu mâhnire. Cu atât mai mult atunci, când o vedeai în ochii unuia care abia apucase să pășească în viață. I-ai vorbit de la început cu un ton destul de aspru. Marcu e un sfios, iar felul acesta de a i te adresa l-a făcut să se închidă și mai mult în sine. „Te-am chemat – i-ai spus – pentru că vreau să aflu ce ai de gând. După câte știu, meșterul tău ți-a încredințat zugrăvirea Voronețului. Cunoscând cum ai lucrat alături de dânsul la Humor, am toată încrederea în hotărârea sa.” Te-a privit speriat, apoi și-­a coborât ochii. „Dar nu am eu încredere, Măria Ta”, a șoptit frământându-și mâinile. În prima clipă n-ai înțeles ce vrea să spună. Stătea înaintea ta, cu aerul acela nevolnic și umilit, și de sub rasă i se vedeau cizmele ponosite de pe care se topea zăpada. Mica baltă ce i se întindea încet sub tălpi începuse să-l îngrozească. Asta te-a indispus și mai mult pentru că ți-ai amintit de ținuta strălucită în care îi plăcea lui Toma să se arate în lume, nu ca semn al trufiei sale ci ca semn a prețuirii pentru cei cărora li se înfățișa. „N-ai încredere în judecata lui Toma?” ai întrebat tu cu o uimire pe care o colora ușor un început de mânie. „Nu în meșter, s-a grăbit el să spulbere o asemenea bănuială, care și lui i se părea o nelegiuire – nu în meșter, ci în mine n-am încredere, ca să mă pot apuca de o asemenea lucrare...” „Vrei să spui că încă nu stăpânești îndeajuns meșteșugul?” „Și asta, Măria Ta, fără îndoială că și asta, dar întâi de toate mă simt prea mărunt și neînsemnat pentru a mă încumeta.” Cu aceasta, răbdarea ta, care niciodată n-a fost prea îmbelșugată, s-a apropiat de sfârșit. Prima pornire a fost aceea de a-l da afară, să se întoarcă la călugării lui plini de pureci, să se scoale la miezul nopții și să bată toaca, să înșire mătănii și să mănânce prune afumate. Gândul la Toma, însă, te-a împiedicat la timp. Toma l-a crescut pe lângă sine ani de zile, l-a învățat meșteșugul, i-o fi vârât ceva în capul acela de sub comanac. Toma i-a încredințat Voronețul, ceea ce înseamnă că a știut el ce a știut. De altfel, tu însuți – cum i-ai și spus – văzând ce a lucrat până acum, nu te îndoiai de harul lui. Atunci de unde ezitarea sa, de unde lipsa aceasta de încredere? Sau poate de vlagă? Un lucru îți devenise limpede: dacă nu-l scoteai cât mai repede din mănăstire, îl pierdeai definitiv. Să-l scoți, dar ce să faci cu el? Poate să-l aduci la Curte – așa gândeai în clipele acelea, rapid, precis, ca întotdeauna când trebuia să iei o hotărâre ce nu suferea amânare – să-l aduci la Curte, așadar, pentru că tot nu avusese când să învețe încă deprinderile de curtean, de oștean, la nevoie de sol, așa cum fusese și Toma. Timpul fusese prea scurt pentru ca Toma să-l fi învățat și altceva în afara meșteșugului și, poate, a celor șapte ani de acasă. Îți rămânea ție să desăvârșești ceea ce începuse el. O dată cu această descoperire, ți-ai uitat începutul de mânie și o discretă înduioșare te-a învăluit pe neașteptate. Pentru a-ți păstra aparența aspră, ai lovit cu un gest brusc cu palmele peste genunchi și te-ai ridicat. Pășind apăsat, te-ai oprit în fața ferestrei în care se vedea în vale, troienit, târgul Cetății de Scaun. Ningea spornic, tăcut, cu fulgi mari, și cerul, de un lăptos cenușiu se făcuse una cu pământul. Auzeai în spatele tău trosnind butucii de stejar, în soba uriașă din cahle verzi. „Din toată șovăiala ta – i-ai spus fără să te întorci – am înțeles că, deocamdată, trebuie să lași viața mănăstirească și să te întorci la cele lumești. Am să vorbesc cu mitropolitul să-ti dea dezlegarea. E o poruncă. Toma nu te-a învățat meșteșugul acesta ales ca să-l uiți umilindu-l în post și rugăciune, ci ca să adaugi lumii o frumusețe pe care n-o are. Să fii liber și să fii mândru de libertatea ta. Să umbli. Să vezi, să cunoști, să înveți. Să gândești cu capul tău, nu cu cele de mult putrezite ale sfinților părinți. Asta e. Ne-am înțeles?” N-ai primit nici un răspuns. Te-ai întors brusc, gata să izbucnești, înfuriat de ceea ce ți se părea a fi o împotrivire tăcută. Marcu stătea cu fruntea plecată și cu mâinile încrucișate pe piept. Renunțarea pe care la început i-ai identificat-o în priviri se răsfrânsese acum asupra întregii sale atitudini. Ți-ai dat seama dintr-o dată că – măcar pentru un timp – de Marcu nu te puteai folosi. Ce putea să-ți ofere un om resemnat, gata să se supună? Un om care nu simte îndemnul să se împotrivească sau măcar să întrebe când altul hotărăște asupra vieții sale, spunându-i de acum vei face asta și asta – acela nu era om, ci un boț de ceară, iar tu nu de păpuși de ceară aveai nevoie. În acele câteva clipe ai avut revelația că ceea ce-i lipsea lui Marcu era școala drumului și a vieții. De mic trăise sub teroarea ciumei care-i omorâse amândoi părinții. Le știai toate astea de la Toma: cum rămăsese singur, clănțănind din măsele de groază, în satul pustiit, în care morții duhneau răscolitor, putrezind încet, în căldura unei toamne prelungi, cu o lumină galbenă, nefirească pentru că se scurgea peste lucruri ca o coptură dulceagă, grețoasă. Era o lumină de care trebuia să te temi și el se târâse prin cotloane umbroase, laolaltă cu păianjenii ale căror pânze dese, colbuite, de culoarea ceții, i se agățau în păr, îi intrau în gură și în nas. De acolo văzuse morții umflându­se prăvăliți în soare, ciuguliți de corbii ale căror pene aveau scăpărări albăstrui și apoi câinii sălbăticiți, cu ochii arzoi, rupând fără grabă hoiturile acelea rânjite. Auzea mârâiturile înfundate, întărâtate, trosnetul oaselor, clefăitul boturilor băloase și, a doua sau poate a treia zi, văzuse însăși ciuma, o făptură cu labe de fiară și coarne de bou, dar cu cap de om, cu ochi holbați, galbeni, și buze groase, ca de harap. Avea o coadă șerpească, în vârful căreia purta ghimpele dătător de moarte. Pășea adulmecând printre corbi, hoituri și câini. Copilul înțelese că pe el îl căuta, că făcuse numărătoarea și îi ieșise cu unul mai puțin și de aceea se întorsese și se trase ghemuindu-se mai adânc, în colțul acela de sub talpa casei. Îșivârâse pumnul în gură, mușcându-l, ca să nu urle de groază, dându-se de gol.....

Fișiere de descărcat

DOC
Vamile noptii de Radu Ciobanu.doc
11,4 MB · 303 descărcări
Descarcă

Alte cărți de Radu Ciobanu

Toate ›