Inferno

Inferno de Dan Brown 

PROLOG

Eu sunt Umbră.

Prin cetatea sumbră zbor

Prin damnarea eternă prind aripi.

Pe malurile fluviului Arno mă împleticesc, cu răsuflarea tăiată... cotind la stânga, pe Via dei Castellani, îndreptându-mă spre nord, furișându-mă în penumbra de la Uffizi.

Și totuși, ei mă urmăresc.

Pașii lor răsună mai tare acum, vânători fără îndurare și răgaz.

De ani sunt pe urmele mele. Perseverența lor m-a obligat să rămân ascuns... m-a silit să trăiesc în purgatoriu... trudind sub pământ aidoma unui monstru htonian.

Eu sunt Umbră.

Aici, la suprafață, îmi ridic privirea spre nord, dar nu pot găsi calea ce duce direct la salvare... căci Apeninii întunecă prima licărire de lumină a zorilor.

Trec pe după palazzo, cu turnul său crenelat și orologiul cu o singură limbă... strecurându-mă printre vânzătorii veniți la prima oră a dimineții în Piazza San Firenze, cu vocile lor răgușite și răsuflarea mirosind a lampredotto și a măsline fripte. Traversând înainte de Bargello, o iau spre vest, spre fleșa abației Badia, și mă izbesc de poarta din fier de la baza scărilor.

Aici, orice șovăială trebuie lăsată în urmă.

Rotesc mânerul și pășesc în coridorul din care știu că nu mai există cale de întoarcere. Îmi silesc picioarele ca de plumb să urce scara îngustă... înălțându-se spre cer în spirală, cu trepte de marmură tocite și crăpate.

Vocile răsună de jos. Imploratoare.

Acum ei sunt în spatele meu, apropiindu-se, neîndurători.

Căci nu înțeleg ce va urma... și nici ce am făcut eu pentru ei!

Tărâm nerecunoscător!

În vreme ce urc, viziunile mă năpădesc violent... trupurile desfrânate zvârcolindu-se în ploaia teribilă, sufletele nesățioase plutind în excremente, trădătorii netrebnici încremeniți în strânsoarea înghețată a lui Lucifer.

Urc ultimele trepte și ajung sus, împleticindu-mă aproape mort în aerul umed al dimineții. Alerg spre zidul înalt cât un stat de om, privind prin deschizături. Jos, departe, se întinde orașul binecuvântat pe care mi l-am făcut sanctuar împotriva celor care m-au exilat.

Vocile strigă, tot mai aproape de mine.

— Ce ai făcut tu este o nebunie!

Nebunia naște nebunie.

— Pentru numele lui Dumnezeu, strigă ei, spune-ne unde l-ai ascuns!

Tocmai pentru numele lui Dumnezeu, nu vă spun.

Mă opresc acum, încolțit, cu spatele lipit de piatra rece. Ei privesc drept în ochii mei verzi și limpezi, iar fețele li se întunecă, nu mai sunt lingușitoare, au un aer amenințător.

— Știi că avem noi metodele noastre. Te putem forța să ne spui unde e.

De asta am urcat până la jumătatea drumului spre rai.

Fără niciun avertisment, mă răsucesc și mă întind în sus, agățându-mă cu degetele de marginea înaltă, săltându-mă, cățărându-mă pe genunchi și apoi ridicându-mă... nesigur pe picioarele mele la marginea hăului.

Să mă îndrumi, dragă Virgiliu, să traversez neantul.

Ei se năpustesc înainte nevenindu-le să creadă, încercând să mă înhațe de picior, dar temându-se totuși să nu mă dezechilibreze și să cad. Mă imploră acum, cu o disperare mută, însă m-am întors cu spatele spre ei.

Știu ce trebuie să fac.

Sub mine, la o distanță amețitoare sub mine, acoperișurile din țiglă roșie se întind ca o mare de foc, iluminând tărâmul dulce pe care au trăit odinioară uriași... Giotto, Donatello, Brunelleschi, Michelangelo, Botticelli.

Mai fac un sfert de pas spre margine.

— Coboară! strigă ei. Încă nu e prea târziu!

O, voi, neștiutori care nu vor să știe! Oare nu întrezăriți viitorul? Nu recunoașteți splendoarea creației mele? Necesitatea ei?

Voi face bucuros acest ultim sacrificiu... și odată cu el voi distruge și ultima voastră speranță de a găsi ceea ce căutați.

Nu-l veți repera niciodată la timp.

La sute de metri dedesubt, piațeta pietruită mă ademenește aidoma unei oaze tihnite. Cât mi-aș dori mai mult timp... dar timpul e singura marfă pe care nici măcar vastele mele averi nu și-o pot permite.

În aceste ultime secunde, privesc în jos spre piațetă și ceea ce văd mă surprinde.

Zăresc chipul tău.

Te uiți la mine din ungherele umbrite. Ochii îți sunt îndurerați, și totuși simt în privirea lor venerație pentru tot ce am reușit. Tu înțelegi că nu am de ales. Din dragoste pentru omenire, trebuie să-mi protejez capodopera.

Crește chiar și acum... așteptând... clocotind sub apele roșii-sângerii ale lagunei ce nu oglindește stele.

Așa că-mi desprind privirea de a ta și contemplu orizontul. Sus, deasupra acestei lumi împovărate, îmi înalț ultima rugă.

Dragă Doamne, mă rog ca lumea să-și amintească de mine nu ca de un păcătos monstruos, ci ca de salvatorul glorios care, așa cum tu știi, sunt cu adevărat. Mă rog ca omenirea să înțeleagă ce dar am lăsat în urma mea.

Căci darul meu e viitorul.

Darul meu e mântuirea.

Darul meu este Inferno.

Cu asta, șoptesc un ultim amin... și fac pasul final, în abis.

CAPITOLUL 1

Amintirile prindeau contur încet... ca bulele ce răzbat din întunericul unui puț fără fund.

O femeie în văluri.

Robert Langdon o privește peste râul ale cărui ape frământate sunt roșii de sânge. Pe malul celălalt, femeia stă cu fața spre el, neclintită, solemnă, cu fața ascunsă de un lințoliu. În mână strânge o pânză tainia albastră, pe care acum o ridică în onoarea mării de cadavre de la picioarele ei. Mirosul de moarte cotropește totul.

Caută, șopti femeia. Și vei găsi.

Langdon receptă cuvintele de parcă ea le-ar fi rostit în mintea lui.

— Cine ești tu? întrebă, dar niciun sunet nu se auzi.

Timpul se scurge repede, șopti ea. Caută și găsește.

Langdon făcu un pas spre râu, dar era limpede că apele erau prea sângerii și prea adânci pentru a le traversa. Când ridică din nou privirea spre femeia în văluri, trupurile de la picioarele ei erau mai multe. Sute acum, poate chiar mii, unele încă în viață, zvârcolindu-se în chinuri, răpuse de o moarte inimaginabilă... arse în foc, îngropate în fecale, devorându-se între ele. Auzea strigătele jalnice ale suferinței omenești răzbătând peste apă.

Femeia făcu un pas spre el, cu brațele slabe întinse, cerând parcă ajutor.

— Cine ești tu? întrebă Langdon din nou.

Pentru a-i răspunde, cu mișcări încete, femeia își ridică vălul de pe față. Era de o frumusețe izbitoare, și totuși mai bătrână decât își închipuise el pe la șaizeci de ani poate, bine clădită și puternică, precum o statuie fără vârstă. Avea obrazul cu linii aspre, ochii adânci, expresivi și părul lung, argintiu, care-i cădea în bucle pe umeri. O amuletă din lapislazuli îi atârnă la gât, un șarpe încolăcit pe un toiag.

Langdon simțea că o cunoaște... că are încredere în ea. Dar cum? Și de ce?

Femeia îi arăta acum două picioare care se zvârcoleau, ieșind cu susul în jos din pământ și aparținându-i aparent unui biet suflet îngropat până la talie, cu capul înainte. Pe coapsa albicioasă a omului se zărea o singură literă, scrisă cu nămol: R.

R? se întrebă Langdon. Ca în... Robert? Adică... eu?

Pe chipul femeii nu se putea citi nimic. Caută și găsește, repetă ea.

Apoi, pe neașteptate, începu să radieze o lumină albă... tot mai strălucitoare. Trupul ei întreg vibră cu intensitate și o clipă mai târziu, cu un trosnet ca de tunet, explodă într-o mie de cioburi de lumină.

Langdon se trezi brusc, strigând.

Era singur în camera bine luminată. Mirosul intens de alcool medicinal plutea în aer și undeva o mașinărie piuia ușor, în același ritm cu inima lui. Langdon dădu să-și miște brațul drept, dar o durere ascuțită îl opri. Privi în jos și văzu acul unei perfuzii înfipt în antebrațul lui.

Pulsul i se acceleră, iar mașinăria continuă să țină ritmul, piuind mai repede.

„Unde mă aflu? Ce s-a întâmplat?”

Ceafa îi bubuia cu o durere zdrobitoare. Încet, întinse brațul liber și își atinse pielea capului, încercând să localizeze sursa durerii. Sub părul încâlcit simți cam zece, douăsprezece urme de cusături și sânge uscat.

Închise ochii, încercând să-și amintească dacă avusese vreun accident.

Nimic. Absolut nimic.

„Gândește!”

Doar întuneric.

Un bărbat în bluză și pantaloni de spital intră grăbit în salon, alertat probabil de monitorul cardiac. Avea o barbă neîngrijită, o mustață stufoasă și ochi blânzi, cu o privire calmă și meditativă pe sub sprâncenele groase.

— Ce... s-a... întâmplat? bâigui Langdon. Am avut un accident?

Bărbosul duse un deget la buze și apoi ieși în grabă, strigând pe cineva de pe culoar.

Langdon întoarse capul, dar mișcarea îi stârni un val de durere în țeastă. Inspiră de câteva ori adânc și așteptă ca menghina să cedeze. Apoi, foarte încet și metodic, începu să inspecteze încăperea cu aer steril.

Salonul avea un singur pat. Nu existau flori. Nici cărți de vizită. Langdon își văzu hainele pe o măsuță din apropiere, împăturite într-o pungă din plastic transparent. Erau pline de sânge.

„Dumnezeule! Trebuie să fi fost grav”.

Cu mișcări foarte lente, întoarse capul spre fereastra de lângă pat. Afară era întuneric. Noapte. Tot ce putea distinge era propria reflexie în geam – un necunoscut palid și tras la față, legat la o sumedenie de fire și tuburi, înconjurat de echipamente medicale.

Pe culoar se auziră voci apropiindu-se, iar privirea lui Langdon reveni în salon. Medicul se întorsese, însoțit de o femeie.

Părea să aibă puțin peste treizeci de ani. Purta o uniformă medicală albastră și își legase părul blond într-o coadă groasă, care sălta în urma ei, în mers.

— Sunt doctor Sienna Brooks, spuse ea, zâmbind spre Langdon. În seara asta lucrez cu doctorul Marconi.

Langdon înclină ușor capul.

Înaltă și suplă, doctorița Brooks avea acel mers hotărât al sportivilor. Chiar și în salopeta largă, trupul ei părea să aibă o eleganță aparte. În ciuda absenței oricărui machiaj vizibil, tenul îi era neobișnuit de neted, punctat doar de o mică aluniță deasupra buzelor. Ochii, de un căprui catifelat, păreau extrem de pătrunzători, de parcă văzuseră și trăiseră incomparabil mai mult decât orice altă persoană de vârsta ei.

— Doctorul Marconi vorbește doar o engleză rudimentară, îi explică ea așezându-se pe pat lângă el, și m-a rugat să completez eu fișa de internare.

Și zâmbi din nou.

— Mulțumesc, replică Langdon, răgușit.

— Bun, reluă ea pe un ton oficial. Cum vă numiți?

Avu nevoie de câteva momente pentru a răspunde:

— Robert... Langdon.

Medicul îi vârî în ochi fasciculul luminos al unei lanterne de buzunar.

— Ocupația?

De data asta avu nevoie de și mai mult timp.

— Profesor. Istoria artei... și simbolistică. Universitatea Harvard.

— Sunteți... american?

Langdon îi aruncă o privire nedumerită.

— Păi... începu ea ezitant. Nu aveați niciun act când ați fost adus în seara asta. Purtați un sacou Harris Tweed și pantofi Somerset, așa că am bănuit că sunteți britanic.

— Sunt american, o asigură Langdon, prea obosit pentru a mai sta să-i explice preferința lui pentru hainele bine croite.

— Vă doare ceva?

— Capul, răspunse el.

Lumina orbitoare a lanternei nu făcuse decât să-i accentueze bubuitul din țeastă. Slavă Domnului, doctorița puse lanterna în buzunar și îl prinse de încheietura mâinii, ca să-i ia pulsul.

— V-ați trezit țipând, continuă ea. Vă amintiți de ce?

În mintea lui reveni imaginea stranie a femeii în văluri, înconjurate de trupuri zvârcolindu-se. Caută și vei găsi.

— Am avut un coșmar.

— Despre?

Langdon îi povesti.

Doctorița își păstră expresia neutră în vreme ce nota ceva pe o hârtie.

— Aveți idee ce anume ar fi putut declanșa o imagine atât de oribilă?

Langdon se gândi o clipă, după care clătină din cap, iar țeasta lui bubui drept răspuns.

— Bine, domnule Langdon, spuse doctorița Brooke, continuând să scrie. Câteva întrebări de rutină pentru dumneavoastră. În ce zi a săptămânii suntem?

Langdon se gândi o clipă.

— Sâmbătă. Îmi amintesc că azi, mai devreme, mă plimbam prin campus... în drum spre o serie de conferințe de după-amiază, și apoi... Cam ăsta-i ultimul lucru pe care mi-l amintesc. Am căzut cumva?

— Ajungem și la asta. Știți unde vă aflați?

Langdon spuse ce-i trecu prin minte:

— Spitalul Massachusetts General?

Doctorița Brooke mai notă ceva.

— Există vreo persoană căreia să-i telefonăm din partea dumneavoastră? Soție? Copii?

— Nimeni, replică Langdon, instinctiv.

Întotdeauna îi plăcuse solitudinea și independența oferite de viața de burlac pe care o alesese, deși trebuia să recunoască, mai ales în situația actuală, că ar fi preferat să aibă alături un chip familiar.

— Sunt unii colegi pe care aș putea să-i sun, dar nu e nevoie, adăugă el.

Doctorița Brooks termină de scris, iar medicul mai vârstnic se apropie. Netezindu-și sprâncenele stufoase, scoase din buzunar un mic reportofon și i-l arătă colegei sale. Aceasta încuviință tăcut și se întoarse spre pacient.

— Domnule Langdon, când ați sosit, în seara asta, bâiguiați ceva iar și iar.

Întoarse privirea spre doctorul Marconi, iar acesta ridică reportofonul și apăsă un buton. Înregistrarea începu să se deruleze, iar Langdon își auzi propria voce împleticită, murmurând la nesfârșit aceleași cuvinte: „Ve... sorry. Ve... sorry...”

— Am impresia, spuse doctorița, că spuneați: „Îmi pare foarte rău. Îmi pare foarte rău”.

Langdon încuviință, cu toate că nu-și amintea nimic.

Doctorița Brooks îl fixă cu o privire stânjenitor de intensă.

— Aveți idee de ce ați fi spus așa ceva? Vă pare rău pentru ceva anume?

Încercând să facă lumină în ungherele întunecate ale memoriei sale, Langdon o văzu din nou pe femeia în văluri. Stătea pe malul unui râu sângeriu, înconjurată de cadavre. Duhoarea morții îi reveni în nări.

Brusc, un sentiment instinctiv de pericol îl copleși... pericol nu doar pentru el... ci pentru toată lumea. Piuitul monitorului cardiac se acceleră. Mușchii i se încordară, iar Langdon încercă să se ridice în capul oaselor.

Doctorița Brooks puse o mână fermă pe pieptul lui, forțându-l să se așeze la loc. Apoi aruncă o privire spre medicul bărbos, care se apropie de o măsuță alăturată și începu să prepare ceva.

Doctorița Brooks se aplecă asupra lui Langdon și-i spuse în șoaptă:

— Domnule Langdon, anxietatea este un simptom frecvent întâlnit în cazurile de leziuni cerebrale, dar trebuie să vă mențineți pulsul la un ritm scăzut. Fără mișcări. Fără emoții. Stați liniștit și odihniți-vă. Nu e nimic grav. Memoria vă va reveni treptat.

Celălalt medic se întoarse ținând în mână o seringă pe care i-o întinse doctoriței. Aceasta injectă conținutul în perfuzia lui Langdon.

— Un sedativ ușor, care să vă liniștească, îi explică ea, și să vă mai atenueze durerea. Vă veți face bine, adăugă, ridicându-se să plece. Încercați să dormiți. Dacă aveți nevoie de ceva, apăsați butonul de lângă pat.

Apoi stinse lumina și ieși din salon, împreună cu medicul bărbos.

În întuneric, Langdon simți sedativul inundându-i organismul aproape instantaneu, trăgându-l înapoi, în hăul acela adânc din care ieșise. Încercă să se opună, să țină ochii deschiși în bezna salonului. Dădu să se ridice, dar trupul îi era neclintit și greu ca betonul.

Răsucindu-se puțin, ajunse din nou cu fața spre fereastră. Becurile din salon fuseseră stinse și, în geamul întunecat, propria reflexie dispăruse, înlocuită de luminile orașului, în depărtare.

Printre siluetele cupolelor și ale fleșelor, o fațadă cu aer regal domina câmpul vizual. Clădirea era o impunătoare fortăreață din piatră, cu un parapet cu creneluri în V și un turn înalt de nouăzeci de metri care se lărgea în apropiere de vârf, transformându-se într-un bastion masiv.

Langdon se ridică brusc în șezut și durerea îi explodă în cap. Străduindu-se să ignore bubuitul chinuitor, își fixă privirea asupra turnului.

Cunoștea bine structura aceea medievală.

Era unică în lume.

Din păcate, se afla la șapte mii de kilometri distanță de Massachusetts.

***

Dincolo de fereastra salonului, ascunsă în umbrele de pe Via Torregalli, o femeie vânjoasă coborî cu o mișcare ușoară de pe motocicleta ei BMW și porni la pas, cu intensitatea unei pantere ce-și pândește prada. Privirea îi era pătrunzătoare. Părul tuns scurt și pieptănat cu țepi i se reliefa pe gulerul ridicat al jachetei din piele neagră a costumului de motociclist. Femeia își verifică arma cu amortizor și ridică privirea spre fereastra lui Robert Langdon, unde luminile abia se stinseseră.

Cu câteva ore în urmă, misiunea ei inițială o luase razna.

„Uguitul unei singure turturele a schimbat totul”.

Iar acum, venise aici pentru a remedia situația.

CAPITOLUL 2

„Sunt în Florența?!”

Robert Langdon își simțea capul bubuind. Ședea acum în capul oaselor pe patul de spital și apăsa frenetic pe butonul de apel. În ciuda sedativelor din organism, inima îi bătea cu repeziciune în piept.

Doctorița Brooks reveni în salon, părul legat în coadă săltându-i pe spate.

— S-a întâmplat ceva?

Langdon clătină din cap, stupefiat.

— Sunt în... Italia?!

— Bun, replică ea. Începeți să vă amintiți.

— Ba nu! exclamă el și arătă cu mâna pe fereastră, spre monumentala construcție din depărtare. Am recunoscut Palazzo Vecchio.

Doctorița Brooks aprinse luminile în salon și contururile Florenței dispărură. Medicul veni lângă patul lui, vorbind cu glasul calm:

— Domnule Langdon, nu trebuie să vă îngrijorați. Aveți o ușoară amnezie, dar doctorul Marconi a confirmat că funcțiile cerebrale sunt perfecte.

Medicul bărbos dădu și el buzna în salon; auzise probabil soneria. Verifică monitorul cardiac în timp ce tânăra doctoriță îi spunea ceva într-o italiană rapidă și fluentă – ceva cum că Langdon era „agitato” constatând că se află în Italia.

„Agitat?!” exclamă Langdon în sinea sa, furios. „Mai degrabă stupefiat!” Adrenalina care i se revărsase în sânge ducea o luptă acerbă cu sedativele.

— Ce s-a întâmplat cu mine? întrebă el. În ce zi suntem?

— Totul e în regulă, răspunse doctorița. E dimineață devreme. Luni, optsprezece martie.

„Luni”. Langdon își sili mintea chinuită să se întoarcă la ultimele imagini pe care și le putea aminti: întuneric și frig... străbătând singur campusul de la Harvard spre o serie de conferințe de sâmbătă seara. „Asta a fost cu două zile în urmă!?” Era din ce în ce mai panicat pe măsură ce încerca să-și aducă aminte ceva, orice, din timpul conferinței sau de după. Nimic. Piuitul monitorului cardiac se acceleră.

Medicul mai vârstnic își scărpină barba și continuă să ajusteze aparatura, iar doctorița Brooks se așeză din nou lângă Langdon.

— Vă veți reveni, îl asigură ea încă o dată, pe un ton blând. V-am diagnosticat cu amnezie retrogradă, o problemă frecvent întâlnită în cazurile de traumatism cranian. S-ar putea ca amintirile din ultimele zile să fie mai tulburi sau chiar să lipsească, dar nu ar trebui să fi suferit vătămări permanente. Vă amintiți prenumele meu? îl întrebă ea după o scurtă pauză. Vi l-am spus când am venit în salon.

Langdon se gândi o clipă.

— Sienna.

„Doctor Sienna Brooks”.

Ea surâse.

— Vedeți? Deja vă formați amintiri noi.

Durerea din țeastă era aproape insuportabilă, iar vederea îi rămăsese încețoșată.

— Ce s-a... întâmplat? Cum am ajuns aici?

— Cred că ar trebui să vă odihniți acum și poate...

— Cum am ajuns aici?! repetă el și monitorul cardiac piui mai repede.

— Bine, bine, dar respirați ușor, replică doctorița Brooks, după ce schimbă o privire îngrijorată cu colegul ei. Vă voi spune, adăugă apoi, pe un ton foarte serios. Domnule Langdon, cu trei ore în urmă ați venit la camera de urgență împleticindu-vă, sângerând dintr-o rană la cap, și v-ați prăbușit imediat. Nimeni nu știa cine sunteți și cum ați ajuns aici. Murmurați ceva în engleză, așa că doctorul Marconi m-a rugat să-l asist. Sunt din Marea Britanie și petrec un an sabatic aici.

Langdon avea impresia că se trezise într-o pictură de Max Ernst. „Ce naiba caut eu în Italia?” În mod normal, venea aici o dată la doi ani, în iunie, pentru o conferință pe teme de artă, dar acum era martie.

Sedativele își făceau efectul, iar lui i se părea că gravitația era cu fiecare secundă tot mai puternică, încercând să-l tragă în jos, prin salteaua de pe pat. Încercă să se opună, scuturând din cap și forțându-se să rămână treaz.

Doctorița Brooks se aplecă, părând să plutească deasupra lui ca un înger.

— Vă rog, domnule Langdon, șopti ea. Traumele craniene sunt problematice în primele douăzeci și patru de ore. Trebuie să vă odihniți; altfel vă puteți face rău singur.

Brusc, o voce răsună la interfonul din salon: „Doctore Marconi?”

Medicul bărbos apăsă un buton de pe perete și răspunse:

— Si?

Vocea începu să vorbească rapid în italiană. Langdon nu înțelese nimic, dar surprinse un schimb de priviri mirate între cei doi doctori din salon. Sau, mai degrabă, alarmate?

— Momento, spuse Marconi și încheie discuția.

— Ce se întâmplă?

Ochii doctoriței părură să se îngusteze puțin.

— Era recepționera de la Terapie Intensivă. A venit cineva la dumneavoastră.

O rază de speranță străpunse ceața din mintea lui Langdon.

— Asta e bine! Poate că persoana în cauză știe ce mi s-a întâmplat.

Ea nu părea prea convinsă.

— E ciudat totuși că a venit cineva. Noi nu vă știam numele și nici nu sunteți înregistrat ca pacient.

Langdon se strădui să reziste sedativelor și se ridică cu greu în capul oaselor, în pat.

— Dacă e cineva care știe că sunt aici, persoana aceea trebuie să știe și ce s-a întâmplat!

Doctorița Brooks aruncă o privire spre Marconi, care imediat clătină din cap și bătu cu degetul în ceasul său de la mână. Ea se răsuci din nou spre Langdon.

— Regulile de la Terapie Intensivă, explică ea. Accesul nu este permis nimănui înainte de ora nouă, cel mai devreme. Doctorul Marconi se va duce imediat să vadă cine este vizitatorul și ce dorește.

— Dar cum rămâne cu ce vreau eu? insistă Langdon.

Doctorița Brooks afișă un surâs răbdător și se aplecă spre el, coborând ușor vocea:

— Domnule Langdon, sunt câteva lucruri pe care nu le știți despre noaptea trecută... Despre ceea ce vi s-a întâmplat. Și înainte să vorbiți cu altcineva, cred că e bine să cunoașteți toate datele. Din păcate, consider că nu sunteți încă suficient de refăcut ca să...

— Ce date? întrebă Langdon, făcând eforturi să stea mai drept în pat, dar branula din braț îl ciupi; avea impresia că trupul îi cântărește sute de kilograme. Tot ce știu eu este că mă aflu într-un spital din Florența și că am venit aici repetând: „Îmi pare rău”...

Brusc, un gând înfricoșător îi trecu prin minte.

— Am făcut vreun accident de mașină? întrebă el. Am rănit pe cineva?

— Nu, nu, răspunse doctorița. Nu cred că asta s-a întâmplat.

— Atunci, ce? insistă Langdon, mutându-și furios privirile de la un medic la celălalt. Am dreptul să știu ce se petrece aici!

Urmă o tăcere îndelungată, după care în sfârșit doctorul Marconi schiță un semn aprobator către atrăgătoarea sa colegă. Aceasta răsuflă adânc și se apropie mai mult de patul lui.

— Bun, dați-mi voie să vă spun ce știu eu... și să mă ascultați liniștit, bine?

Langdon încuviință, iar mișcarea îi trimise un val de durere în cap. Dar îl ignoră, nerăbdător să afle răspunsurile.

— În primul rând... Rana de la cap nu a fost cauzată de un accident.

— Ei, asta-i bine.

— Nu chiar. Rana a fost provocată de un glonț.

Monitorul cardiac începu imediat să piuie mai repede.

— Poftim?

Doctorița Brooks începu să-i explice vorbind repede, dar ferm:

— Un glonț v-a zdrelit creștetul și, foarte probabil, v-a cauzat o contuzie. Ați avut mare noroc că ați scăpat cu viață. Un centimetru mai jos și...

Langdon o privi uluit. „Cineva a tras în mine?”

Voci răstite răsunară brusc pe culoar, ca și când tocmai izbucnise o ceartă. Se părea că persoana sosită la Langdon nu voia să aștepte. Aproape în aceeași clipă se auzi cum o ușă grea de la celălalt capăt al coridorului se izbește de perete. Langdon văzu o siluetă apropiindu-se.

Femeia era îmbrăcată de sus până jos în piele neagră. Era solidă, musculoasă și avea părul negru, pieptănat cu țepi. Se mișca fără efort, ca și când tălpile ei nu atingeau solul, și se îndrepta direct spre salonul lui Langdon.

Fără nicio ezitare, doctorul Marconi se așeză în cadrul ușii, pentru a-i bloca accesul.

— Ferma! spuse el, ridicând brațul cu palma întinsă, ca un polițist.

Fără a se opri, necunoscuta scoase un revolver cu amortizor. Îl îndreptă spre pieptul doctorului Marconi și trase.

Se auzi un șuier sacadat.

Oripilat, Langdon privi cum doctorul Marconi face câțiva pași împleticiți înapoi în salon și se prăbușește la podea, ținându-se cu mâinile de piept, în vreme ce halatul alb i se umple de sânge.

CAPITOLUL 3

La cinci mile marine în largul coastelor Italiei, luxosul iaht Mendacium, lung de 70 de metri, înainta ușor în pâcla care se ridica în zori din apele unduitoare ale Adriaticii. Carena cu profil hidrodinamic a vasului era vopsită în cenușiu metalic, conferindu-i un aer deloc prietenos, care amintea de navele militare.

În valoare de peste 300 de milioane de dolari, iahtul dispunea de toate facilitățile obișnuite – spa, piscină, cinematograf, submarin personal și un helipad. Toate acestea prezentau însă un interes marginal pentru proprietarul său, care îl achiziționase cu cinci ani în urmă și imediat golise majoritatea acestor spații, pentru a instala un centru de comandă de nivel militar, cu pereții dublați cu plumb.

Deservită de trei legături prin satelit dedicate și o rețea suplimentară de relee terestre, în sala de control de pe Mendacium lucrau aproape douăzeci și cinci de persoane – tehnicieni, analiști, coordonatori de operațiuni – care locuiau la bordul navei și păstrau un contact permanent cu diversele centre de operațiuni ale organizației, amplasate pe uscat.

Din echipa de securitate a iahtului făceau parte o mică unitate de luptători cu pregătire militară, două sisteme de detecție a rachetelor și un arsenal care includea cele mai noi tipuri de arme disponibile. Ceilalți angajați – bucătari, personal de întreținere și servire – ridicau numărul persoanelor de la bord la peste patruzeci. Astfel, Mendacium era un fel de clădire de birouri mobilă, de unde proprietarul își conducea și administra imperiul.

Cunoscut angajaților său doar ca „prefectul”, acesta era un bărbat pipernicit, cu tenul bronzat și ochi adânciți în orbite. Fizicul său deloc impunător și modul direct de adresare păreau cum nu se poate mai adecvate pentru un om care făcuse o avere colosală oferind o gamă variată de servicii sub acoperire, situată undeva la periferia mai întunecată a societății.

Fusese numit în multe feluri – mercenar lipsit de suflet, furnizor de păcate, mâna dreaptă a diavolului –, dar nu era nimic din toate acestea. El doar le oferea clienților să-i posibilitatea de a-și împlini dorințele și ambițiile fără a suferi consecințe neplăcute; faptul că omenirea era păcătoasă din fire nu era problema lui.

În ciuda detractorilor săi și a obiecțiilor etice pe care ei le ridicau, busola morală a prefectului era întotdeauna orientată către o stea fixă. El își construise propria reputație, ca și pe cea a Consorțiului – pe baza a două reguli de aur.

Niciodată să nu faci o promisiune pe care n-o poți respecta.

Niciodată să nu minți un client.

Niciodată.

Iar în cariera sa profesională, prefectul nu-și încălcase nicio promisiune și nu renunțase vreodată la o înțelegere. Cuvântul său constituia o garanție absolută, cu greutate bancară, și dacă existau anumite contracte pe care regreta că le încheiase, rezilierea lor nu era nicidecum o opțiune.

În dimineața asta, ieșind în balconul apartamentului său de pe iaht, prefectul își lăsă privirea să rătăcească pe apele frământate ale mării și încercă să alunge neliniștea care îl cuprinsese.

„Hotărârile trecutului sunt arhitecți ai prezentului”.

Deciziile pe care prefectul le luase în trecut îl aduseseră în situația de a-și negocia calea pe aproape orice teren minat și a ajunge totdeauna la capăt pe primul loc. Astăzi însă, privind pe fereastră spre luminile îndepărtate ale Italiei continentale, se simțea neobișnuit de tensionat.

Cu un an în urmă, pe același iaht, luase o decizie ale cărei ramificații amenințau acum să distrugă tot ce clădise. „Am acceptat să-mi ofer serviciile cui nu trebuia”. N-ar fi avut cum să știe asta la momentul respectiv, firește, însă acum greșeala sa atrăsese după sine un vârtej de probleme neprevăzute, obligându-l să-și trimită pe teren unii dintre cei mai buni agenți, cu ordinul de a face „tot ce e necesar” pentru a evita un veritabil naufragiu.

În acest moment, prefectul aștepta vești de la un agent anume.

„Vayentha”, își spuse, în fața ochilor apărându-i imaginea specialistei vânjoase, cu părul țepos. Vayentha, care îl servise perfect până la această misiune, făcuse noaptea trecută o greșeală cu consecințe dramatice.

Ultimele șase ore fuseseră un haos, o încercare disperată de a recăpăta controlul asupra situației.

Vayentha pretinsese că greșeala fusese rezultatul unui simplu ghinion: uguitul la momentul nepotrivit al unei turturele.

Dar prefectul nu credea în noroc sau în lipsa lui. Toate acțiunile lui erau orchestrate în așa fel încât să elimine orice întâmplare sau hazard. Controlul era domeniul lui de excelență – să prevadă orice eventualitate, să anticipeze fiece reacție și să modeleze realitatea în vederea rezultatului dorit. Avea un portofoliu imaculat de succese și discreție, iar acesta îi adusese o clientelă extraordinară – miliardari, politicieni, șeici și chiar guverne întregi.

Spre răsărit, prima geană de lumină începuse deja să înghită stelele de la orizont. Pe punte, prefectul aștepta răbdător vești de la Vayentha, că misiunea ei decursese exact conform planului.