Jurnal (1935-1944)

1935

[Februarie]

[Marți], 12 februarie* (Anulat: „decembrie".)1935

10 seara

Radioul e deschis la Praga. Am ascultat un concert în G-dur de J. S. Bach, pentru trompetă, oboi, cembal și orchestră. Urmează, după pauză, un concert în sol minor pentru pian și orchestră de același.

Sunt în plin Bach. Aseară, în timp ce îi scriam o lungă scrisoare lui Poldy (Poldy (Pierre) Hechter, medic, fratele mai mare al lui Sebastian, stabilit în Franța), ascultam de la Lyon — pentru prima oară prins extrem de clar — al patrulea concert brandenburghez. Pe urmă un concert pentru pian și orchestră de Mozart.

Am fost la doctor pentru ochi. Mi-a recomandat ochelari și i-am și pus. Mă schimbă destul și mă fac urît.

A fost amuzant cînd i-am spus numele. Mi-a spus că în familia lui s-a discutat mult despre De două mii de ani, pe care el personal nu l-a cetit. A auzit multă lume înjurîndu- mă. Îmi dau seama că procesul meu e cu adevărat pierdut. Cum am devenit huligan nu ajunge în cercurile în care sunt înjurat și încă „după ureche".

O vorbă care indică ce forme ia „cazul" în conștiința publică mi-a povestit-o Samy Herșcovici, duminică, la Tîrgoviște, unde am fost pentru o conferință.

Librarul care vindea biletele pentru conferință i-a oferit un bilet unui profesor de la școala normală: „Sebastian? Aha! Jidanul ăla care s-a botezat."

Aseară trebuia să vorbească Nae (Nae Ionescu) la Fundație, despre „Solidaritatea națională". Conferința i-a fost interzisă de guvern (După asasinarea lui I. G. Duca de către legionari, la 30 decembrie 1933, activitatea publică a lui Nae Ionescu era supravegheată de autorități, iar ziarul său, Cuvântul (la acea dată, de orientare prolegionară), fusese suspendat). Studenții au fost masați pe trotuarul dinspre palat, unde au huiduit, au zbierat, au cîntat. Pe urmă au fost împinși mai departe pînă în piața Ateneului, unde Nae, ridicat pe umerii lor, le-a vorbit, cu capul gol și în paltonul lui cu blană de lup.

— Era frumos Nae, povestea Nina (Nina Mareș, prima soție a lui Mircea Eliade).

Au fost bătăi, lovituri, petarde. Se povestea că s-ar fi tras și salve în aer. În ziarele de azi, nici un cuvînt.

Dezgustător numărul pe care l-a închinat Credința lui Nae. Petru Manoliu, Sandu Tudor și Zaharia Stancu, despre Nae Ionescu! (Cu un an în urmă, redactorii ziarului Credința — cu deosebire Sandu Tudor, Zaharia Stancu și Petru Manoliu — purtaseră o campanie violentă împotriva lui Nae Ionescu și a asociației „Criterion", din care făcuse parte și Sebastian) O trăii și pe asta!

[Luni], 18 februarie [1935]

Aseară, de la Stuttgart, două concerte de Händel în B-dur și G-moll pentru orgă și orchestră. Foarte Mozart-Haydn. Aș putea deosebi pe unul de ceilalți doi?

De o săptămînă, început de revoluție în barou. Cîteva întruniri pentru „numerus clausus" (Membrii din Baroul capitalei, orientați politic spre extrema dreaptă, începuseră campania pentru eliminarea avocaților evrei). Alaltăieri, sîmbătă, a vorbit și Istrate Micescu (Istrate Micescu, jurist și om politic), raliendu-se cu totul mișcării... Exact o săptămînă după apariția interview-ului meu cu el. Hotărît lucru am mînă proastă.

Ce oameni! Din caș, din iaurt, din apă... M[icescu] spunea zilele trecute:

— Dacă vrei să știi care e maestrul meu în politică, uite-l: Alain.

Îmi vorbea despre libertate, despre rezistența individului în fața statului, despre stupiditatea ideii de „colectiv", exploatată de dictatură. Și astăzi, uite-l antisemit, raliat „revoluției naționale".

E și aici mîna lui Nae. Micescu i-a mărturisit lui Froda (Scarlat Froda, publicist și cronicar dramatic, directorul revistei Rampa) că a primit în prealabil vizita lui Nae, care l-a îndemnat să ia conducerea chestiei în barou. Iată cum va face profesorul o nouă Românie. Ce rizibilă, ce cumplită, ce groaznică afacere, în care toată lumea pontează, inclusiv Nae.

...Dar a venit primăvara. Am fost ieri cu Benu (Andrei Beno (Benu) Sebastian, fratele mai mic al scriitorului, stabilit ulterior la Paris) la Băneasa. Bătea un vînt de martie, era soare, mă simțeam tînăr. De mult n-am simțit așa de viu dorul de a fi fericit.

[Martie]

[Duminică], 17 martie [1935]

12 noaptea

Vin de la gară, obosit (azi-dimineață la 6 m-am sculat ca să plec la Brăila, acum mă întorc). Dar nu vreau să las pe mîine însemnarea asta, pe care din tren mi-o făgăduiam să [o] scriu.

Am călătorit cu Nae Ionescu. Se ducea să ție o conferință la Galați (despre „Semne și simboale"). Dimineața, nimic interesant; am cetit gazete, am vorbit politică, ne-am amuzat cu o fetiță care intrase în vorbă cu noi. La Brăila eu am coborît și ne-am înțeles că ne vom revedea seara în tren, la întoarcere.

Într-adevăr, ne-am găsit seara în același compartiment. Era cu noi și profesorul Vechiu, șeful argetoianiștilor brăileni. Am mîncat toți trei în vagonul-restaurant. Nae a dat o șuetă politică teribilă.

El a pornit mișcarea lui Vaida. (Acum zece zile mă asigura de exact contrarul.) El și Garda îl vor sprijini, fără să colaboreze. Recunoaște că, în fapt, „numerus valahicus" e o platformă de agitație, în nici un caz un program. Recunoaște că e inaplicabilă. „Chestiile [astea] n-ar putea veni decît cu titlul de consecințe, într-o schimbare generală de cadru."

Planul lui e foarte simplu. Menținerea deocamdată a lui Tătărăscu la guvern. Încă — să zicem — trei luni, pînă ce mișcarea lui Vaida va căpăta consistență și cadre. Atunci, un guvern Vaida, care va trebui să dea 60 de deputați gardiști și cîte 10-25 din celelalte partide, așa încît „opoziția Majestății Sale să fie Garda". În mod logic, la căderea acestui guvern Vaida, succesiunea va reveni gardiștilor.

Nu știu cîte șanse sunt în planul ăsta. Le cred reduse și îl cred fantezist. Destul de logic, evident.

Ce m-a deprimat puțin pentru Nae a fost tonul cu care povestea totul. Combinard, șmecher, „teribil". Ce i-a spus el lui Averescu, cum l-a tras pe sfoară George Brătianu, cum s-a răfuit la Brașov cu Vaida...

— I-am pus cu curul pe gheață. Hotărît, îl prefer în sala de curs.

Impresia, numai vag jenată, s-a transformat la întoarcerea în compartiment într-un sentiment penibil. Cît poate fi de cabotin omul ăsta! Erau în compartiment doi colonei. A intrat în vorbă cu ei și le-a tras o șuetă „de i-a tîmpit". Îi vedeam biruința pe buze, triumful că-i epatează. Unele lucruri uluitoare, din acelea cu care știe să deplaseze — în surpriza speriată a ascultătorului — o discuție de la o chestie locală la o problemă universală, de istorie. Se vorbea despre eventualitatea unui război franco-german.

— Prostii. Tot nodul e la Singapor. Acolo își joacă Europa cartea. Poate s-o joace fără Germania. Asta e!

La Singapor? Poate. Dar iată oricum — pînă să controlezi problema — un fulger definitiv în discuție.

Coloneii schimbau priviri de admirație, de uluială, priviri subit iluminate de revelarea adevărului. Nae simțea și se complăcea în căldura asta.

Într-un ceas a povestit tot ce știam de la el: cum a trăit revoluția de la München, cum le făcea discursurile miniștrilor revoluționari, cum revoluția a încetat o dată cu fabrica de bani* (Lecțiune incertă, (în perioada Puciului din 1923 în orașul Dachau existau fabrici constructoare de mașini, de hîrtie și de bere.)) de la Dachau, cum colonelul Epp a făcut și a dres etc., etc. Lucruri pe care, cu ani în urmă, le ascultasem, pironit de perete, în biroul lui, la Cuvântul.

Pe urmă a trecut la lucrurile recente. Lui Beck (Jozef Beck, colonel, ministrul de Externe al Poloniei), la Varșovia, i-a spus că apropierea de Germania e necesară. Lui Karl Radek (Karl Radek, membru al Comitetului executiv al Kominternului (1920-1924), victimă a epurărilor staliniste din 1937) i-a explicat că succesorul lui Stalin va fi Gengis Khan. La Berlin i-a spus unui general... I-a arătat unui ministru...

— Dar pe Hitler îl cunoașteți personal?

(Întrebarea unuia din colonei a căzut în focul perorației. Știam bine că nu-l văzuse niciodată pe Hitler. Ne-a spus-o ritos și anul trecut, și în vară. Dar putea să riște a-l dezamăgi pe colonelul atît de admirativ?)

— Da. L-am văzut. Mare om politic, domnule. Vezi d-ta, Troțki, care e enorm de deștept, și Stalin, care e un prost... (Linie schimbată din prudență, probabil, dar minciuna a rămas, minciună de simplă bravadă, pentru că nu se îndură să scadă ceva din gloria în care s-a angajat. Ce copil e!) Cinci minute mai tîrziu, Vechiu îl întreabă și el:

— L-ai văzut pe Hitler?

Și el răspunde încă o data „da", trecînd însă repede mai departe, nu știu dacă din jenă sau din plictiseala de [a] nu trebui să imagineze prea mult în chestia asta.

Avea aerul pe care, acum 15 ani, trebuie că-l avea la „Capșa", dînd șuete. Tînăr e acest scump Nae Ionescu.

Sîmbătă, 30 martie 1935

Lecția de ieri a lui Nae a fost sufocantă. Gardism de Fier pur și simplu — fără nuanțe, fără complicații, fără scuze. „Politică se cheamă o stare de luptă. Un partid închide în chiar ființa sa obligația de a le suprima pe toate celelalte. În concluzie ultimă, «politică internă» e o absurditate. Nu poate exista decît o cucerire a puterii, o confiscare a ei și confundarea partidului cu toată colectivitatea. De aici mai departe nu mai există decît gospodărie, de vreme ce orice posibilitate de reacțiune este anulată. Națiune se cheamă un colectiv care închide în sine ideea de război. O națiune se definește prin ecuația prieten-dușman." Și așa mai departe...

Aș fi vrut să-i spun ce monstruoase contraziceri cu sine însuși debitează, dar era grăbit și după curs a plecat numaidecît.

Toată erezia lui pornește de la o abstracție grozavă, sălbatecă: „colectiv". Mai rece, mai sumară, mai artificială decît abstracția „individ". Uită că vorbește despre oameni. Uită că oamenii ăștia au pasiuni, au, orice ar spune, un instinct de libertate, au conștiința existenței lor individuale.

Și ce e mai deprimant e că toate teoriile astea pornesc de la un vulgar calcul politic. Sunt convins că, dacă ieri a vorbit așa — cu atîtea aluzii politice și atît de penibil hitlerist —, a fost pentru că, în primul rînd, printre ascultători se afla un gardist de Fier, în costum național. Simțeam că vorbește pentru el.

Am ascultat foarte mult Bach în ultimul timp. Duminica trecută Matthäus Passion, la Ateneu. Cred că iubesc mult muzica asta. În orice caz, recunosc ușor acum o piesă de Bach de orice altceva.

De trei săptămîni am prins nenumărate lucruri de el, de la diverse posturi. Într-o seară, de la Varșovia, Concertul în re minor pentru două viori și orchestră, Concertul în re minor pentru trei piane și un concert, tot în re minor, pentru un pian și orchestră. De la Stuttgart, Concertul brandenburghez nr. 5, două cantate și un trio pentru clavecin, vioară și viola da gamba. (În aceeași seară, de la Varșovia, o sonată de Debussy pentru flaut, cello și harfă. Magnifică). În continuare, două preludii și fugă p[entru] orgă, de la București. De la Budapesta, lunea trecută, Concertul brandenburghez nr. 2, o arie și o cantată, și pe urmă — marți — din nou de la Praga, Concertul brandenburghez nr. 3 și încă unul în E-dur. De la Berlin, într-o seară, cîteva piese de orgă — nu mi le mai amintesc — și un concert pentru violoncel singur, sfîșietor de calm și grav.

Și pe urmă, multe, multe lucruri pe care nu le mai țin minte. (De la Stuttgart, cam de 2-3 ori pe săptămînă, Bach, după ora 1 noaptea. Tot de acolo, într-o seară, o delicioasă Kleine Nachtmusik de Mozart.)

În sfîrșit, mai demult, de la Viena, un concert pentru două viori, memorabil. Sonată de Händel. Variațiuni pe o temă veche de Ysaye, sonată de Philipp Emanuel Bach.

Primăvară rece, cu ploaie, nu vreau să spun tristă...

[Aprilie]

Duminică, 7 aprilie [1935]

Alegeri la S. S. R. (Societatea Scriitorilor Români) Ce mizerie! Nu-mi iert că am avut o clipă naivitatea de a crede că jocul ăsta e serios.

Din momentul în care renunți să fii singur, totul e pierdut.

Joi, 11 aprilie [1935]

Am ascultat, de la Praga, astă-seară, un concert Bruno Walter. Uvertura la Ifigenia în Aulida de Gluck, un concert în G-dur pentru vioară și orchestră de Mozart (cred că-l ascult pentru prima oară) și Simfonia IX-a de Beethoven. Mozartul mi s-a părut ca niciodată delicat și melodios.

S-au închis universitățile. Mîine nu mai am deci cursul lui Nae. Am văzut lucruri atroce pe stradă. Bestii (Al. Vaida-Voievod se despărțise recent de Iuliu Maniu și de P. N. Ț., declanșîndu-și propria „mișcare" pentru „numerus valachicus"(pomenită și de Nae Ionescu în discuția consemnată de Sebastian la 17 martie 1935). În noua postură, el efectuase un turneu de propagandă. Acțiunea contribuise la recrudescența mișcărilor studențești antisemite. Un comunicat al Ministerului de Interne anunța în acele zile închiderea Facultății de Medicină din București, o grevă la Facultatea de Farmacie și tulburări de stradă, cu molestarea trecătorilor, mai ales a evreilor).

Duminică, 14 aprilie [1935]

Ieri pe la 1 a venit Leni (Actrița Leni Caler) să mă ia de la redacție. Ziua era frumoasă, ca în plin iunie. Ea, superbă. Un tailleur gris, pantofii, poșeta, o mică panglică la gît și borul pălăriei albastre. Are cu mine nu știu ce timiditate, care o face gravă.

Mi-a vorbit despre un amor pe care a fost informată că-l am de multă vreme la Brăila.

— De asta nici nu ți-am mai telefonat. În felul ăsta îmi explic toată rezerva dumitale. N-am vrut să te inoportunez.

Eu protestez, îi spun că nu e nimic adevărat.

— Atunci?

— Atunci... Atunci, mi-am spus: băiatule, stai cuminte. Asta e rezerva mea.

— Prudență, care va să zică.

— Prudență, dacă vrei, eu cred mai mult că e o justă cunoaștere a mea. Ar fi să aștept prea mult: lucruri pe care nu le merit.

— Nu știi dumneata ce meriți și ce nu; mai ales nu știi ce poate gîndi altcineva despre dumneata.

Ne-am plimbat prin Cișmigiu și eu eram mîndru de cît era ea de frumoasă. Ar putea fi un amor.

Joi, 18 [aprilie 1935]

2 1/2 noaptea.

Zi plină de întîmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă, e tînără, are o simplicitate de vorbă admirabilă — și mi se pare așa de inexplicabil faptul că vine spre mine.

Dar prudent nu e, și nu știu cum o să ies de aici. Cîte lucruri mi-a stricat nenorocul meu! Aveam atîtea lucruri în mine, ca să fiu fericit. Aveam o facilitate extremă, fără complicații, fără drame. Și toate astea rupte groaznic la 17 ani jumătate. Mi-e silă uneori, mi-e milă de cele mai multe ori. De ce, Doamne, de ce!

Aș vrea atît de mult să fiu fericit și aș fi cerut atît de puține lucruri pentru asta.

Seara, cu soții Nenișor (Gh. Nenișor, critic teatral, prieten cu Sebastian, și soția sa, Maryse), la ei acasă și pe urmă la „Zissu"(Local select din Bucureștiul interbelic, amintit și în romanul Accidentul). (Am dansat.) Pentru că, în drum spre casă, mă amuzam să sun din claxon, ea mi-a spus:

— Ai atîtea lucruri de copil în dumneata și ești totuși așa de obosit de viață.

Pentru cineva care nu mă cunoaște decît de 10 zile, surprinzător de just. Da. Așa e. E înspăimântătoare liniștea cu care accept gîndul morții.

Duminică, 21 [aprilie 1935]

Plimbare cu Leni și amica ei, Jeni Cruțescu, la Șosea. Prima dimineață de primăvară, după atîtea ploioase. Era cald, mult verde, mult galben. Am luat vermuturi și gustări la

„Flora". Leni, delicios îmbrăcată. Lumea întorcea capul după noi și eram încă o dată mîndru că mergeam lîngă ea.

Dar după-masă simțeam o grozavă nevoie s-o văd iar — ceea ce nu e bine deloc, căci încep s-o iubesc serios și cum o să ies de aici?

Marți, 23 [aprilie 1935]

Am întîlnit-o la un match de foot-ball (Venus-Juventus), unde ea a venit însă tîrziu, fiindcă avea repetiție la teatru pentru viitoarea premieră.

Nu-mi explic interesul ei pentru mine. E atît de frumoasă — sunt atît de prost îmbrăcat eu, atît de stîngaci. Îmi dau seama cît de simplu lucru ar putea fi iubirea asta, cît de odihnitor.

[Mai]

Miercuri, 22* (În text: „23") mai [1935]

Masă la Aristide Blank (Aristide Blank, bancher cu veleități literare și de Mecena), cu Leni, Froda, d-na Blank, un tip pe care nu-l cunosc și două tinere femei — una vieneză, brună și urîțică, alta sud-americană, blondă, vorbind franțuzește cu un delicios accent anglo-saxon.

Cafelele și coniacul pe o terasă, într-un fel de curte interioară, odihnitoare prin culori, prin vîntul care adia. Blank cabotin, Leni surprinzător de stingherită și avînd totuși gesturi de o simplicitate adorabilă. E extrem de timidă, spre uluirea mea. Pretinde că o intimidez eu.

(Ieri, la match-ul de foot-ball la O.N.E.F. a fost multă vreme încurcată, tăcută, „melancolică", dar a devenit brusc volubilă, expansivă și aproape gălăgioasă cînd a venit în grupul nostru Ronea, de la Teatrul „Regina Maria" — cu care desigur s-a culcat pe vremuri. M-a înfuriat subita ei „mise à l'aise". Dar desigur nu ea strică — ci eu, mereu eu, prea complicat probabil și în fond de neînțeles pentru ea, care a fost din prima clipă atît de simplă cu mine.)

Nu despre asta voiam însă să scriu aici, ci despre blonda sud-americană. Am schimbat cu ea cîteva cuvinte, destule pentru a schița o siluetă de cinematograf.

Mi-a spus:

— Sunt sud-americană. Unde locuiesc? Cam peste tot. Uite, acum vin de la Viena și voi rămîne aici vreo două săptămîni. Pe urmă mă întorc la Viena, unde mă întîlnesc cu bărbatu-meu, care deocamdată e în voiaj de afaceri în Africa. Nu, nu locuiesc în Germania. Am o casă la Hamburg, dar n-am mai fost acolo de trei ani. Am să mă duc însă la vară, pentru cîtva timp, pe Rin. Avem acolo o vilă. Pe urmă poate în Africa de nord, unde avem de asemeni o mică reședință.

— Dar bine, i-am spus, d-ta locuiești pe tot globul.

— Nu, a surîs ea, sincer modestă. Nu.

Ciudați oameni. Și noi care putem vegeta o viață întreagă pe Sfinții Apostoli, Popa Tatu sau Radu-Vodă!

[Iunie]

[Luni], 10 iunie [1935]

Va trebui să-l văd pe Poldy! Voiajul, care mi se părea la început exclus, trebuie să devină posibil. Lucrurile trebuie clarificate. Să fiu cel puțin edificat. Ce comic ar fi să nu fie la mijloc decît o chestiune medicală!

Dar nu. Nu-mi fac prea multe iluzii. Vreau însă să știu.

M-am lăsat ca un dobitoc prins într-o poveste care știam de la început că nu duce nicăieri. Iată-mă amorezat, gelos pe toți bărbații cu care s-a culcat, preocupat la fiecare moment de ce face, sau de ce ar putea să facă, fericit cînd surîde, nenorocit cînd e prea veselă, tremurînd cînd îi aud glasul la telefon. Regăsesc acel flux și reflux de sentimente, pe care nu-l mai încercase[m] de mult, de pe vremea Jeniei, în momentele cele mai acute ale amorului meu: diminețile, cînd totul e simplu și neimportant, cînd a o vedea sau a nu o vedea mi se pare totuna; serile, grele de melancolie, de dorința de a o vedea, dorință localizată fizic la inimă.

Toate astea iau forme de un sentimentalism comic, licean, adolescent. Mă revoltă gîndul că între timp ea face o seamă de fleacuri stupide, care o amuză și o excită, în mica ei viață de plăceri, plimbări, frivolități. E infinit probabil că între timp se culcă cu unul și cu altul — iar eu am tîmpenia de a-i vorbi cu gravitate și cu o ridiculă neîndemînare despre diverse „probleme" prea încurcate.

Ea, care nu aștepta decît un bărbat în plus, pare obosită de ezitările mele, de prea marile mele complicații. Și eu sufăr ca un copil, de atîtea fleacuri fără sens.

E o „fată bună". Voi putea într-o zi s-o primesc într-o garsonieră a mea, s-o fut, să bem un pahar de vin, să fumăm o țigare, să punem o placă de patefon și s-o ascult cu indiferență, cel mult amuzat — poveștile ei despre foști amanți din trecut? Dacă da, va fi perfect. E și asta o formă de fericire și cu siguranță aș fi fericit.

Nu voi putea? Încă o istorie ratată, și pace bună.

În orice caz, așa cum stau lucrurile stau foarte prost. E revoltător, e trivial faptul că azi i-am cumpărat Jurnalul lui Barbellion (W. N. P. Barbellion, pseudonimul naturalistului și publicistului englez Bruce Frederick Cummings, autorul unei cărți în vogă în anii '30: The Journal of a Disappointed Man), ei, despre care, cu două luni în urmă, Berariu îmi spunea:

— Dă-te la ea — mergi la sigur —, se regulează cu oricine. Și probabil avea dreptate.

Mîine am s-o văd. Duminică pleacă.

Cu Jeni am terminat lamentabil. Biata fată!

[Marți], 11 iunie [1935]

Trebuia să-mi telefoneze și nu mi-a telefonat. Totul se poate termina aici, în modul cel mai simplu. Orice pas înainte, din parte-mi, e mai mult decît ridicul și mai grav decît imprudent.

Ar trebui să înțeleg — și înțeleg de altfel perfect — că a scrie aici orice mică porcărie care mi se întîmplă în această „poveste de amor" e disproporționat. Gata!

Patru ore mai tîrziu

Stupid mai rău decît orice amorezat, căci n-am scuza nici unuia.

Am fost totuși la ea (după ce i-am telefonat de două ori — prima dată dormea, a doua dată ieșea în oraș, pentru o cursă), i-am spus — de altfel destul de bine, cu gestul, încruntarea și vocea perfecte—, i-am spus că o iubesc.

Și pe urmă am plecat, căci la 8 și un sfert trebuia să vină cineva.

— Am încurcat orele, mi-a spus ea candidă. Sunt un măgar.

[Joi], 13 iunie [1935]

Întîmplarea face să recitesc tocmai acum un volum din Proust — al doilea din Albertine disparue.

Sunt atîtea lucruri care ar trebui să mă facă sceptic în ce privește „suferințele" mele de amor. Știu bine că vor trece, știu bine că le voi uita, știu bine că toate astea sunt derizorii, și într-o zi nici ridicule nu-mi vor părea, atîta îmi vor fi de indiferente — și totuși a-mi spune aceste cuvinte cuminți și a-mi face aceste socoteli, pe care le știu obiectiv juste, nu- mi scade întru nimic depresiunea de azi, necesitatea absurdă de a o vedea, durerea fizică de a gîndi mereu la ea, de a revedea anumite momente, ce-mi par acum enigmatice și pe care aș vrea să le dezleg.

Mă întreb bunăoară ce s-a întîmplat în ziua în care am fost la masă la Blank. O luase deoparte, trecîndu-i mîna sub șold și vorbise nu știu ce cu ea. Pe urmă, după-masă, i-am telefonat. O dată dormea, iar a doua oară ieșise. Ceva îmi spune că în după-masa aceea s- a întîlnit cu ea și că, atunci cînd el o luase deoparte, își fixaseră un rendez-vous.

Și serile trecute — luni, mi se pare, plecînd de la „Picadilly", unde o întîlnisem întîmplător (ea era cu J[eni] C[ruțescu]), le-am dus pînă la telefon, ea s-a oprit ca să dea un telefon — cui?

Ce stupide preocupări, cît de copilăroase, mai ales că știu tot ce e inutil în jocul ăsta, prea vechi, prea cunoscut, prea uniform.

Dar a ști nu este un remediu, după cum a cunoaște exact fazele unei febre tifoide nu te dispensează de a le suferi.

Luni, 17 iunie [1935]

Lectura Albertinei mi-a redat cu violență gustul de a mă întoarce spre Proust. Voi mai ceti poate un volum din Le temps retrouve, al doilea volum din Du cote de chez Swann (mai ales Un amour de Swann, de care propriile mele întîmplări m-au apropiat în ultimele trei săptămîni) și în sfîrșit cîte ceva din À l 'ombre des jeunes filles...

Deocamdată mi-a făcut plăcere să citesc un Marcel Proust de Robert de Billy, fără prea mare interes, dar avînd cîteva scrisori și fotografii necunoscute. Îmi pare rău că nu pot păstra cartea — este a lui Nenișor —, dar rețin aici unele lucruri: — „Cette façon de projeter la lumière sur un fait divers, des hauteurs dissemblables, et avec des puissances dissemblables, chandelle ou phare, jusqu’à ce qui apparaissent en profondeurs toutes les valeurs psychologiques qu'il est susceptible de manifester, est caracteristique de la methode proustienne" (pag. 12).

„Cette poursuite du volume à travers la diversité des formes..." (pag. 13).

„...n'est-il pas plus simple d'attribuer à l'étude de la valeur aristocratie, plutôt qu'au snobisme le goût qu'il avait pour la société des familles dont les racines plongent dans le passé et que les années ont amenées vivantes jusqu’à nous avec d'étranges modifications de leur contexture spirituelle" (pag. 86).

Un citat din prefața* (Extrasul nu este din prefață, ci dintr-o lungă notă exegetică a lui Proust la Prima dintre cele două conferințe ale lui John Ruskin reunite în volumul citat, și anume Des Tresors des Rois) lui Proust la Sésame et les Lys de Ruskin, tradus de el, citat care îi definește perfect și propria lui artă de a scrie: „.. j 'ai cru pouvoir noter jusqu’à sept thèmes dans la dernière phrase. En réalité, Ruskin y range l'une à côté de l'autre, mêle, fait manœuvrer et resplendir ensemble toutes les principales idées — ou images — qui ont apparu avec quelque désordre au long de sa conférence. C'est son procédé. Il passe d'une idée à l'autre sans aucun ordre apparent. Mais, en réalité, la fantaisie qui le mène suit ses affinités profondes qui lui imposent, malgré lui, une logique supérieure. Si bien [qu'à la fin] il se trouve avoir obéi à une sorte de plan secret qui, dévoilé à la fin, impose retrospectivement à l'ensemble une sorte d'ordre et le fait apercevoir, magnifiquement étagé jusqu’à cette apotheose finale."

L-am văzut vineri pe Nae. Întrevedere cu totul nepolitică. Mi-a vorbit despre ultima lui lecție la facultate, de la care am lipsit și care pare să fi fost extraordinară. O revoluție în logică, o revizuire completă a disciplinei. Ceva epocal... Logica colectivelor devine față de logica formală ceea ce fizica lui Einstein este față de Newton! Mi-a vorbit mai bine de un ceas, refăcîndu-mi întreaga lecție, cu acel zîmbet amuzat și de neglijență ușor simulată, care îi stă așa de bine.

A fost o după-masă frumoasă și în orice caz m-am bucurat că cel puțin în partea finală a părăsit politica și gardismul de Fier.

Este fără îndoială cel mai interesant și mai complex om pe care l-am cunoscut. Asta în ciuda tuturor celor ce s-au întîmplat și se vor mai întîmpla — în stare să mă edifice asupra valorii lui morale, dar nu și să mă dezamăgească în ce privește calitățile lui de inteligență.

Leni a plecat azi-dimineață. Acum e 5 după-masă — este în largul mării, căci vaporul pleca mi se pare la ora 2.

Am văzut-o sîmbătă după-masă, nu mai mult de trei sferturi de oră, cînd a încercat însă și a izbutit să răscumpere enervarea ultimelor zile, cu o mulțime de gesturi mărunte, afectuoase, strîngeri de mînă, priviri atente. Mă tutuia demonstrativ, cu intenția clară de a-mi spune că amorul nostru e un lucru cert.

Acum, după plecarea ei, febra mi-a scăzut brusc, dacă nu încă total. Sper să pot rezista cu destul calm aceste două luni de absență și sper, de asemeni, nu să o uit, dar să revin la liniștea mea dinainte, cînd a o cunoaște, a o vedea și a-i vorbi era un lucru plăcut, fără complicații și fără dificultăți de a o uita, o dată telefonul închis sau ziua-bună spusă. Sunt de altfel lămurit asupra ei și cred că nu mai am mare lucru de schimbat din imaginea ei blondă, simpatică, puțin frivolă, mai mult curioasă decît senzuală, întreținîndu-și cu bucurie egoismul ei personal, care se hrănește din adorația cîtorva oameni, destul de diverși, femei și bărbați, cărora ea le cere s-o placă fără patetism, dîndu-le în schimb un surîs fără dificultate. Un mic monstru drăguț, față de care toate gîndurile mele de pînă acum au fost ridicul disproporționate.

Mă gîndesc cu plăcere la ea, amuzat de amintirea ei, pe care sper că timpul o va scuti de puncte dureroase.