Fulgerul albastru Octogon 2

Fulgerul albastru Pavel Corut Octogon 2

Astăzi am condus la aeroportul Otopeni pe ucigașul tatălui meu. Ordinul suna clar : îl duci viu și nevătămat la aeroport., îl urci în cursa Aeroflot, te asiguri că a ple­cat și raportezi de executarea misiunii. .

Oleg Ragulka era spion sovietic, prins cu mîinile mur­dare de sînge pe teritoriul românesc. Sîngele de pe mîinile lui era*'sîngele tatălui meu. Și totuși, l-am condus pe Ragulka la aeroport cu fastul rezervat înalților demnitari de stat : gardă personală, autoturisme de miliție, soldați de securitate pe întreg traseul. Dacă un singur fir de păr din capul lui se clintea, Ivan ar fi devenit nervos. Extrem de nervos. Și cînd Ivan devine nervos, se întîmplă tot felul de lucruri stranii. Lucruri care pentru omul de rînd par întîmplări nefericite. Gazul îngheață pe conducte exact cînd temperatura coboară cu mult sub zero grade, finele instalații din anumite uzine fac explozie. Zeci de conserve sovietice își deschid singure capacul, devenind acti’ve. Sute de șobolani școliți la Frunze ori Dserjinski, în Leningrad, Moscova, Baku ori Suhumi ies din găuri și încep să ciripească. Dacă nu mă înșel, sînt singurii șo­bolani din lume care ciripesc în loc să chițcăie. O curiozi­tate biologică. Sute de jurnaliști din lumea zisă liberă încep să scrie cu osîrdie despre nenorocirile din România. Nu contează faptul că în viața lor nu au călcat în Româ­nia, că nici nu știu unde este ; pentru paralele grase plătite de înaltul institut sovietic de „cultură și artă" ( a se citi KGB ) ei scriu numai lucruri plăcute frățiorului Ivan.

Cam asta se întîmplă cînd Ivan devine extrem de ner­vos. Și daca ar fi numai asta ! Mai ales și altele. „Geniul Carpaților” își iese din papuci, iar aleșii poporului fac în pantaloni În fața lui. Nici unul dintre ei nu înțelege că nu poți mînca miezul fără să spargi nuca. Asta e problema pe care ne-o pun zilnic în față, cu o insistență oțelită de cea mai crasă tîmpenie : Cum pot fi anihilați spio­nii din țările frățești fără a-i cotonogi ? Că, dacă îi coto­nogești, iese scandal, află lumea că în lagărul socialist afacerile nu sînt tocmai prospere. Compromiți ideologia, carevasăzică. Nu dai dovadă de un înalt nivel politic.

Ragulka mă privea triumfător, cu dispreț nedisimulat. El era spionul prins de mine pe teritoriul românesc. în- frîntul, însă, eram eu. Șefii săi îi obținuseră eliberarea. Urgentă și necondiționată. Mă îndoiam că ai mei ar fi mișcat un singur deget pentru eliberarea mea. Asta mă făcea să mă simt și mai mic. Mă făcea să-mi aduc aminte că, după optsprezece ani de muncă, nu-mi per­miteam să-mi cumpăr o mașină în ra’te. îmi aducea în memorie faptul că fumam Carpați fără filtru, aveam găuri în tălpile pantofilor și nu-i cumpărasem fiului meu o jucărie, de luni de zile.

Eram un contraspion umil al unei țări sărace. Și umi­lite. Căci, eliberarea necondiționată a unui spion străin era o umilință națională care depășea cazul meu, cazul maiorului Laurențiu Cremene, fiul celui ucis. De regulă, pentru eliberarea spionilor străini prinși, statele de care aparțineau plăteau bani. Mulți bani, zeci ori sute de mii de dolari. Pe Ragulka îl eliberasem pe gratis. Tocmai de asta ne disprețuia. Pentru că cedasem la șantaj. Pentru că impusese această soluție cinică : Fiul celui ucis să-l conducă la aeroport, pentru a simți umilința și durerea.

Ragulka ne disprețuia în numele imensului imperiu militaro-informativ de care aparținea. Iar eu nu-i puteam face nimic. Absolut nimic. La ora 14.30, fix, am intrat în biroul șefului de tură de la Punctul de control trecere frontieră Otopeni și am raportat cu voce stinsă, pe tele­fonul „scurt" : Tovarășe general, sînt maiorul Cremene Laurențiu. Raportez că obiectivul SCORPIONUL a părăsit teritoriul național.

Pentru prima dată în 18 ani, de cînd sînt ofițer, am încălcat disciplina. Am închis telefonul fără a aștepta aprobarea generalului. Pentru prima dată în viața mea de militar nu m-am înapoiat în unitate din misiunea or­donată. Am mers într-o cîrciumă. Să mă îmbăt. Forțat ! Să uit că sînt un contraspion umil al unei țări sărace și umile.

Beau de vreo trei ore. Ceva oribil. Vermut. Fiecare pahar mă lovește în moalele capului. Un țigan bătrîn și soios mi-a cîntat ceva aiurit : De-o fi să mor să-mi scriți povestea vieții mele... O tînguire inutilă. Mormăi nemul­țumit :

- Mai fericiți morții. Ei nu trăiesc durerea neamului învins. Nici umilința.

- Exagerezi, bărbate. Și ești cam prea beat.

O voce reală. Asta nu e vocea mea. Cineva îmi vorbește, îmi răspunde la monolog. Cine o fi tipul ăsta de la masa mea ? îl privesc urît. Să se care. Nu se cară. E un nesimțit. Ori vreun deștept care simte că am nevoie teribilă de a mă descărca de povară. Continuă la fel de calm :

... învinși nu sînt decît cei care se simt așa.

Teoretician. Probabil a citit pe undeva ideea asta. I-o retez :

Asta e teorie, amice. Cînd ai luat-o pe coajă, trebuie să fii țîcnit să te consideri învingător. Eu am luat-o. Și nu numai eu. Și țara asta.

- Exagerezi, amice, intră în joc străinul.

Zîmbește. Pare un tip cumsecade. Blond, cu ochii albaștri, uscățiv, fin. Probabil intelectual, apreciez eu că nu se cade să fiu o brută, așa că mă prezint cu legenda de acoperire :

- Laurențiu Cremene. Jurist. Beat!

- Mihai Ursu. Tot Jurist. Treaz !

Inflexiunile metalice din vocea lui mă alarmează. Cel de al șaselea simț mă avertizează că tipul e din breaslă. Nu știu însă din ce tabără. Ar putea fi de-al lui Ragulka. Ori de-al lui SERGIU. Ori de-al altui obiectiv pe care l-am cotonogit cîndva. Vigilență ! Asta îmi suflă sfet­nicul meu de taină. Trebuie să-l miros:

- Domnule Ursu, sînt încîntat să vă cunosc.

-' Nu mai puțin, mă asigură Bălaiul. Așa l-am bote­zat eu instantaneu. Bălaiul. ~ Nu greșesc niciodată cînd botez pe cineva. Dacă îi zic Ticălosul, faptele sale ulte­rioare vor dovedi exact asta. Bălaiul e o denumire neutră, semn că tipul nu e ușor de citit,

- Să bem pentru cunoștință, Bălaiule !

- De acord, Juristule.

A accentuat sarcastic pe cuvîntul jurist. Ăsta nu în­ghite cartofii cruzi. E profesionist. Dar de care ? Mintea mea încețoșată de trotil caută înfrigurată. E greu. Sînt prea beat.

- Ce te frămîntă, Juristule ? Ai uitat aragazul aprins ? Ori robinetul de la baie deschis ?

Cineva este luat în tărbacă. Se pare că eu. Cred că o și merit. N-am fost atît de beat de cînd mama m-a făcut. Murmur ceva cam de felul :

- Mă doare o măsea și încerc să o adorm cu un trăscău.

Bălaiul mă privește gînditor cîteva secunde, apoi mi-o retează la fel de sarcastic :

- Măseaua asta care te doare cumplit se cheamă Ragulka. Nu-ți trece cu trăscău.

M-a trezit. E frig. Cumplit de frig. Și greață de explo­dează stomacul. Țîșnesc către toaletă și scot din mine. Venin verde. Trupul mi se zguduie de spasme, dar mintea a început să funcționeze. Decid : Trebuie să dispar de aici. Cît mai repede. Mă spăl cu apă rece pe cap și încep să respir ca la școala de supraviețuire. Anihilarea otrăvii : Inspirație lentă, încordare, expirație lentă, pe gură. După cîteva minute încep să mă luminez, să raționez. Trebuie să plătesc și să plec.

- Te-ai trezit ? mă întîmpină Bălaiul.

Nu-i răspund. Caut bani să plătesc. Bălaiul mă prinde de mînă și-mi arată nota de plată. Achitată. Ăsta vrea ceva de la mine. Îl privesc de sus în jos și mă bucur. E oțelit dar de categorie inferioară. Nu rezistă la categoria grea. Categoria mea, adică. Scot banii și plătesc. Simt nevoia să mă retrag cît de cît demn:

- Mulțumesc pentru companie. Ar fi putut fi inte­resant dar...

- Pentru nimic, Juristule. Nu-ți fă griji. Ne mai ve­dem. Curînd.

Plec pe jos să pot medita pe îndelete. Bălaiul știe de Ragulka, cazul cel mai secret din branșă. Ceva- nu e în ordine în această întî'lnire. Mai precis, întîlnirea nu e de­loc întîmplătoare. E regizată, organizată. E un contact deghizat. Reflexul de profesionist dictează : Cheamă filajul și aruncă-l în cîrca Bălaiului! Nu ai cum afla nimic despre el fără filaj. De la gînd la faptă, mare drum nu-i. Caut un telefon public și-l sun pe Popescu, șeful echipei de serviciu :

- Sus opinca române ! A venit vremea prășitului.

:- Cremene ! Unde te-ai evaporat ?

- La o cîrciumă. Aluniș. O știi ?

- Da. Te caută șeful. Am luat niște șuturi că nu te-am adus de la aeroport...

-- Lasă vorba. Vino repede la bomba asta, Aluniș. E aici un tip care se interesează de Ragulka. Un tip care știe meserie. Mai bine ca noi.

- Auzi, Franț ? Ori ești beat, ori ai insolație.

- Nu-s beat. M-am trezit. .Raportează-i lui Șaramet și zboară. Dacă-l scapi pe ăsta, te scalpez. Auzi ? Cu un cuțit tocit. Auzi ?

A auzit. Tălpașii au sosit cu viteză astronomică, miro­sind terenul. Mă bucur de clapa pe care sînt pe cale să i-o trag Bălaiului. Tălpașii așeză dispozitivul de filaj și eu le dau obiectivul. Pe Bălai, adică. Cu ocazia asta, aflu că nu sîntem singurii băieți deștepți de pe planetă. Popescu mă informează că mai există încă un dispozitiv de filaj, gata instalat, cu ochii pe obiectiv. Nici nu mă mir să aflu că obiectivul în cauză e Laurențiu Cremene. Strecor încet, printre dinți :

- Gînd la gînd cu bucurie, Bălaiule. Cu ce măsură ai dat, cu aceea vei primi.

Îi ordon lui Popescu să-l ducă pe Bălai și-n gaură de șarpe. Nu contează ce face. Să-mi afle cine este și ce în- vîrte. Promite că-mi va face o lucrare de zile mari. îl las în stradă și plec către unitate ceva mai relaxat. Uite un mod excelent de a trata pesimismul. Păcat că nu se poate extinde la nivel național.

E aproape zece seara. La această oră, orice om cu scaun la cap e demult în sînul familiei. La noi nu e cazul. Dacă intrăm în scutece prea devreme, ni se apleacă. Ori, Doamne ferește, ne îmburghezim. Merg direct la cabinetul șefului unității. Trec peste șefii de birou și de serviciu. Viața m-a învățat să încasez numai o singură papară pentru una și aceeași boacănă. Prefer s-o iau direct, de la cel mai mare. Dacă trec și pe la sfințișori, nu vor scăpa prilejul să-mi dea și ei cîte una. De drag ce le sînt.

Maiorul Baraboi, șeful de cabinet al generalului Șarsmet, se învîrte ca un leu în cușcă. Semn rău. A primit un ordin pe care nu reușește să-l execu’te. Cam bănuiesc despre ce e vorba. O pușlama pe nume Laurențiu Cre­mene nu se înapoiase din misiune. Se vede că se înfun­dase într-o cîrciumă. Pușlamaua ! îl abordez suav pe Baraboi :

- Ștergeți fruntea de durere, față palidă ! Fiul risi­pitor s-a întors. Taie vițelul cel gras și fă din el o cafea țeapănă. Să crape măseaua !

- Te-n zbang, Laurențiule ! Ne-ai băgat în rahat pînă-n gît. Știi ce-i înăuntru ?

- Nu-mi spune, masonule ! Lasă-mă să ghicesc ! A venit nenea Nicu să împartă colaci. Ai ? Nu ? Atunci înseamnă că de bună voie și nesiliți de nimeni s-au pre­dat în bloc toți șefii KGB , CI’A și MOSSAD. Parcă văd știrile de mîine. Jurnale din Vest, cu litere de-o șchioapă : Miracolul românesc. Floarea spionajului mondial s-a pre­dat direct la sediul contraspionajului-militar românesc...

- Rîzi, tu, rîzi, Harap Alb, dar treaba-i cotoibilă. Cine naiba te-a pus să arunci filajul în cîrca celor din Octogon? De-o oră zbîrnîie telefoanele. Toți șefii stau smirnă în biroul comandantului. Pe scurt : Ai rupt-o-n fericire!

Octogonul. Adică Bălaiul era octogonar. Mă rog. nu mi se păruse mie a fi preot. Elita spionilor. Asta era uni­tatea de legendă poreclită Octogon. Iar pușlamaua de care v-am vorbit provocase un conflict intern tocmai cu ei. Era timpul să bea o cafea tare. Să se lumineze oleacă la minte. Baraboi avea și cafea, și pepsi. Avea chiar și un soldat, un fel de bufetier. Toată chestia era să-l îndupleci să te bage în seamă :

- Bara, fii băiat de gașcă. Zii soldatului să facă o cafea. După ce o beau, mă poți băga în moara șefilor. Ultima dorință. Pricepi ? Ai grijă să-mi culegi resturile după ce mă termină...

- Laurențiule, pui de lele. îți mai vine să rîzi ? Ascultă la mine puiule, că am văzut multe. Purceaua-i moartă-n coteț. Nu te văd bine.

- Parcă eu mă văd ? Am brojdit vreun kil de vermut. Cald. Omora și elefantul. Dar eu m-am comportat eroic. Am chemat și filajul...

- Laure, Laure, mare hahaleră ești.

- Dacă recunosc, îmi dai cafeaua ?

- Ți-o dau. Tare. Cu stricnină.

- Bună și așa. Masonule !

Aștept finalul judecății „zeilor". Cu o cafea într-o mînă și cu un Carpați fără filtru în alta. Cu capul plin de gînduri și de vagi urme în vermut. Cuget ca orice țugulan. Adică după ce a făcut boacăna. Mari mincinoși tipii ăștia care scriu romane polițiste socialiste. Acolo, în romane, șefii sînt întotdeauna mintoși de bubule. Filo­zofează, emit ipoteze, le analizează .cu sulbalternii. Cam ca în basmele lui Ispirescu. Stau și-mi închipui cum i-ar sta lui Prunaru, șeful meu de serviciu, într-un roman ca ăsta. El, cu mîna pusă pe umărul meu, spunînd :

- Dragă Laurențiule, apreciez intuiția ta în acest dificil caz. Să reluăm analiza faptelor, căci două minți fac mai mult decît una.

Scena nu se lipește. Deloc. Absolut deloc. Prunaru nu va face așa nici în fața judecății de apoi. îmi va da niște șuturi în fund de-o să le simt pînă-n creștet. Apoi îmi va aduce aminte că sînt căpos, indisciplinat și insuficient de maturizat din punct de vedere politic. Eu voi lua poziția drepți și voi spune am înțeles ! Bineînțeles, în gînd voi spune cu totul altceva. Ceva cu privire la doamna maică-sa. Un străvechi strigăt de luptă al țugulanilor,, băștinași, pe care l-am însușit de la niște căruțași. Cu,! asta, emisul ipotezelor de lucru va lua sfîrșit. El va fi convins că de data asta chiar m-a pus la punct, Iar eu ? Eu voi face exact cum mă va duce pe mine capul. Cînd rezultatul „infracțiunii" va deveni public, circul, va fi luat de la capăt. Prunaru mă va declara incorigibil și mă va duce la „dreptate", la generalul Șaramet. Comandantul va asculta absent înșiruirea de fapte reprobabil săvîrșite de imaturul politic și va glăsui un neutru: Da, bine. Prunaru va aborda o mină victorioasă, iar eu voi gîndi cîtă ) dreptate are nea Radu Argintaru, un țigan pripășit, din eroare în breaslă. Adică : Șoșoiu-n bafta lui de mangosit ! f Cam așa stau lucrurile cu emisul ipotezelor în socialism.

De data asta, chestia cu „ipotezele" nu mergea. în cazuri serioase eram, totuși, un tip serios. în cazul Ragulka răbdasem ca un cîine tot ce se poate răbda : durere, umilință, dispreț. Mă înecasem însă ca țiganul la mal. ; Plesnisem exact cînd cazul era finalizat. Fusesem obraz­nic cu Șaramet. Lipsisem de la serviciu nemotivat. Băusem ca un patruped în timpul serviciului. Poate și din cauza serviciului. Cine, însă, să mă creadă ? Ca să pun moț la toate, creasem un conflict de competență cu Octo- , gonul. Mai mult ca sigur că vreun grangur din CSS telefonase lui Șaramet cam așa :

- Ai pe acolo unul Cremene ?

- Da, e ofițer de-al meu.

- Nici nu mă așteptam să fie de la altul. Că la tine s-au adunat toți bețivanii și scandalagii.

Atît. Nici o explicație asupra faptelor. Generalizarea și hiperbolizarea lor. Specific șefuleților socialiști, Ceaușiști, mai bine zis.

în cabinet se aude zgomot de scaune tîrșite. A luat sfîrșit adunarea, „zeilor". Urma răfuiala cu obrăznicătura de Laurențiu Cremene. Eram hotărît să asist la afacere cît mai detașat cu putință. în definitiv, pușlamaua în cauză făcuse destule boroboațe pe ziua în curs. Cam așa suna socoteala de acasă. în tîrg s-a dovedit a fi falsă.

Generalul Nicolae Șaramet, comandantul Direcției de contraspionaj militar nu era deloc un băiat rău. Părea însă atît de distrat, încît mă miram deseori ce căuta în branșă. Venea și pleca în tot soiul de misiuni bizare. În pauza dintre două misiuni, arunca cîte o privire prin hîrțoage și făcea pe judecătorul de pace. Ne mai trăgea de urechi pentru rateuri, ne mai zicea un aerian măi bălaie ! pentru succese și dispărea din nou. Cînd însă cădea în plasă cîte un morun dolofan se trezea la viață. Atunci să vezi soluții de cazuri ! Îi mergea mintea ca un ceasor­nic. Doxa.

De data asta discuția a fost scurtă și la obiect. Deloc aeriană. Foarte terestră, ca să fiu precis :

- Tovarășe general, sînt maiorul Cremene, am executat ordinul dumneavoastră.

- Bine. Ai cinci zile de arest. La garnizoană. Treci - la colonelul Prunaru să-ți semneze ordinul de arest.

Astăzi era o zi proastă din viața mea. Dacă tot era ce pierdusem dacă ripostam :

.. Tovarășe general ! Ce ați fi făcut dumneavoastră dacă cineva v-ar fi ucis tatăl ?

M-a privit din nou. Foarte terestru. Și un pic uimit. A răspuns totuși :

- Aș fi bătut marea și pămîntul să-l găsesc. Apoi, l-aș fi lichidat.

- Și dacă eu aș fi procedat la fel cu Ragulka, ce ați fi făcut ?

- Te-aș fi deferit justiției.

- Și vi s-ar fi părut corect ?

- Absolut corect.

- De ce ?

- Un huțupan de aproape o sută de kilograme este atacat de ucigașul tatălui său. E singur în munți cu uci­gașul. E în legitimă apărare. Nu-l ucide pe asasinul ta­tălui. ll aduce în fața unei relative justiții sociale. Ce părere ai de huțupan ? Așa-i că merită trimis în instanță ? Noroc că prostia nu se pedepsește prin lege. Ai fi încasat mai mult de cinci zile.

Nu prea semăna cu ce învățasem eu la școală. Dar... Era o lecție plină de înțelepciune. Am salutat și am ieșit.

Prunaru mă aștepta fremătînd ca o locomotivă sub presiune.

- Te-a ras ?

- Nu. Mi-a dat Legiunea de onoare. Și cinci zile de concediu. Să mă refac după un caz pricopsit.

- Aiurezi, flăcăule. Concediu în plin sezon nu papă nici morții. Și tu pari cam viu. Oleacă bătut de soare, în cap.

Cu Prunaru, treburile au mers după tipic. La mintea lui puțină, nici nu mai avea nimic de adăugat. Placa era una și bună : imatur, indisciplinat...

Era convins că se născuse pe această planetă să dea lecții la toată lumea. în toate problemele. Prinsese boala de la cei mai de sus. De la aleșii poporului.. Cei pe care mămicile îi făcuseră gata deștepți și cultivați. Nu ca noi, care mai trebuia să și învățăm. Avea individul ăsta, Pru­naru, o bucurie sadică. Călcasem pe bec, îi ajunsesem în mînă :

- Tovarășe maior Cremene, pînă cînd crezi că pot să-ți rabd abaterile ? Ori îți bagi mințile în cap, ori mă lipsesc de aportul dumitale.

în imaginația sa de australopitec, asta trebuia să mă dea gata. Urma ca eu să iau o moacă umilă, să-l rog să mă ierte, să nu mă gonească din tribul lui. Nu era însă și cazul de față. I-am tăiat-o.

- E-n regulă. Plec de la dumneavoastră. Fac raport de mutare la Trei.

Fața i s-a boțit într-o pungă mînioasă.

- Cuuum ?! Pleeeci ?! Ai impresia că aici face fie­care ce vrea ?

Era vădit un capsoman. Ori mă dădea afară, ori nu re­nunța la mine. Chiar așa de capsoman nu era. Știa el că nimeni nu venea de bună voie în serviciul său. Poate masochiștii. Și nici ăia cu grămada.

- Vei pleca cînd hotărăsc eu. înțeles ?!

- N-am înțeles. Nici nu mai are importanță. Fac cinci zile de arest. Nemeritate ! Apoi vin să lămuresc situația.

S-a umflat ca un balon, Roz. Gata să plesnească. Ceva de pe fața mea i-a spus că e cazul să stea cumințel. Și

a stat. Mi-a dat ordinul de arest și m-a lăsat să plec.

Era aproape miezul nopții, dar mai aveam o treabă. Una la care nici un profesionist nu renunță, oricît ar fi de obosit. Trebuia să trec prin biroul de lucru, să aflu dacă eram solicitat în vreun caz aflat în răspundere di­rectă. Pe masa de lucru era un singur bilet. De la Nicu Almăjan, șeful meu de birou. Suna simplu și concis: Te-a sunat un gulgutier turc, Sali. A spus să-l cauți urgent, la orice oră.

Asta era situația. Arest, nearest - întâlnirea cu agen­tul era sfîntă. Cel puțin pentru branșă.

Am format numărul de telefon convenit între mine și Sali. Am lăsat să sune de trei ori și am închis. Am for­mat din nou numărul, am sunat și iată-l pe turcul meu l'.îngurind în receptor :

- Plouă tare la Paris domnu' Cremene. Trebuie um­brelă.

Clar. La Paris fierbea cazanul cu gulgute. Proaspete și aromitoare. Numai bune de păpat. Trebuia să le iau ime­diat. Așa era regula. Mi-ar fi trebuit o mașină, dar la mangoseala noastră... M-am decis pentru 'o plimbare nocturnă :

- Bine, domnu' Sali. îmi iau umbrelă.

Asta însemna că am acceptat întâlnirea. Într-o oră trebuia să fiu la locul stabilit din timp, să iau informațiile.

încă o noapte petrecută romantic. Clar de lună, liniște, aer curat. Să se mai plîngă cineva că nu i se asigură con­diții optime de muncă ! Cam așa filozofam eu, pedalînd către întîlnire. La drept vorbind, unii o duceau mai rău. Lucrau afară, cu contraspionii în cîrcă, cu poliția călare pe ei. Dacă dădeau în bară, îi păpa ocna. Văzusem unul care făcuse ocnă prin Africa. Prindea fluturi. Cu tot dichisul. Cu toate sculele necesare. Numai fluturii lipseau. Ori nu-i vedeam noi.

Gulgutierii sînt mîndria noastră, de la un pol la altul de la meridianul zero la cel de 359 de grade. Unul de soi ' face cît un regiment mecanizat. Dacă are și pîrtie bună = poate face cît o divizie. Ori cît o armată. în aparență, sînt pașnici : nu dau cu parul, nu trag cu mitraliere, nu rup oase cu figuri de-alea asiatice. Furnizează însă gul- ' gute. Informații cu care poți trimite armate întregi să plîngă pe la morminte străine. Adică unde a dus mutu iapa și surdu roata. Cu informații poți anihila spionii adversarului, poți păcăli armatele acestuia, poți „des­coperi" diferite da’te științifice, rentabile economic. Faptul că aceste invenții au mai fost descoperite și de alții nu contează. Ghinionul lor că le-ai descoperit și tu ! Ce bă­net se face din astfel de invenții ! Dar și mai mult bănet se face din vînzarea spionilor prinși. Căci, undeva, în ascuns, funcționează și o bursă pentru astfel de „marfă". Prinzi spionul, dai sfoară că e vînzare, vine interme­diarul cu banii. Rapid și eficient. Marfa' e neperisabilă, scumpă, căutată. Să mai spună cineva că noi, contra- spionii, păpăm pîinea statului pe gratis.

Sali era băiat bun. Făcea oleacă de contrabandă cu mărfuri sub embargou. Trebuia să trăiască și omul. Dacă cei de la NASA nu erau de acord cu modul în care înțelegea el să trăiască, era treaba lor. Treaba noastră era în deplină concordanță cu interesele și aspirațiile lui Sali. Deși aveam o oarecare simpatie pentru yankei, nu le spuneam nimic. Să nu sufere. Fericiți cei săraci- cu duhul...

Am ajuns la locul convenit, la timp. Nu spun unde e locul. Să nu trezesc invidia amicilor din CI’A și KGB . Experiența de viață mi-a demonstrat că, de regulă, sînt slabi la ispite. Nu vreau să-i împing tocmai eu în păcatul invidiei. Au și ei destui gulgutieri pe planetă. Poate chiar prea mulți.

Marfa lui Sali era gata ambalată. Adică scrisă pe o hîrtiuță de mărimea unui bilet de tramvai. Ne-am salutat ca la o întîlnire întîmplătoare. Mi-a palmat hîrtia și și-a continuat drumul. Vreau să-l văd pe istețul care ar fi bănuit ceva rău în acest contact. Am luat-o către casă. La primul felinar mai puțin chior am citit biletul : Boby "ine vineri în țară. Are deja toate ofertele de preț de un Vindereu. Banii pentru Vindereu îi pune în revistele de modă pe care le aduce cadou. Strungaru.

Boby era un comerciant deosebit de isteț. Cumpăra bine de tot. „Ghicea" la fix pînă unde vor coborî prețu- iile. Nu era în competența noastră, dar eram obligați să nu uităm faptul că banii erau plătiți de țară. Infor­mația trebuia să ajungă la securiștii de la comerț. Rapid. Să aibă timp să întindă plasa pentru Vindereu. Scîrbos individ ! Pentru cîteva sute de dolari strecurați într-o re­vistă, frauda statul român de milioane.

La primul telefon întîlnit în cale, l-am sunat pe Almă- jan. Era umflat de somn și nu tocmai încîntat de mine. l a drept vorbind, nici eu nu eram chiar încîntat, dar asta era situația. I-am citit de două ori biletul de la Sali. Să-i Intre bine în bilă, să nu uite pînă a doua zi. Să transmită lui trebuia. I-am precizat că plec la odihnă. Parcă s-a mai trezit :

- Mă scoli la miezul nopții să-mi spui bancuri ?

- Deloc. Mi-a dat Grenadieru cinci zile de arest.

- Mare sculă ! Și le faci ?

-- Vezi altă soluție ?

- Găsesc eu una.

- Mersi, șefu'.

- Rade-o pînă nu mă răzgîndesc !

O rad. Adică o iau cătinel către căminul conjugal. Locul în care ar trebui să mă aștepte și pe mine cineva. Cu Ioana nu formăm chiar cuplul ideal. Am văzut însă și căsătorii mai proaste. Acum, cînd băiatul se apropie de vîrsta școlii și înțelege tot, ar trebui să se mai domo­lească. Are o fire certăreață, la care nu am găsit leac. Așa a făcut-o coana soacră-mea. Așa am luat-o eu. Stau și mă întreb cum se face că din atîtea logodnice ideale ies atîtea soții infernale. Tipul care descoperă chestia asta merită premiul Nobel. Parol !

Tribul ei bucureștean nu m-a văzut niciodată cu ochi prea buni. Un țăran în familie strică blazonul de conți, de Giulești. Am și eu pe cineva de partea mea. Pe Cosmin, fiul meu. Bărbat mare. Șase ani. Un dur care vrea să ajungă vînător de munte. Un tovarăș de suferință Cînd nu mă prinde pe mine, Ioana îi face lui părul creț.

Pătrund cumințel în casă. Să nu-mi trezesc nevri­coasa consoartă. Merg tiptil în dormitor, să-mi admir odrasla. Doarme ca tot tribul lui Cremene. Pe burtică cu un picioruș tras sub el. Patent garantat, îmi seamănă leit.

Mă mai liniștesc un pic. Mai uit de Ragulka și de arest. Merg la bucătărie și-mi fac un sandviș cu salam. Mo­mentan, relațiile diplomatice dintre țăranul din Poiana Teiului și contesa de Giulești sînt întrerupte. Ca atare, hrană rece. Nu contează. Viața are și părți interesante. De exemplu, la arest poți citi și dormi pe săturate. Asta-i șpilul. Să știi să descoperi partea minunată din cele mai nenorocite situații.