Balada lupului alb

Balada lupului alb de Pavel Corut Octogon 4

MOTTO:

Există multe lucruri minunate pe lume, dar niciunul mai minunat decât omul.

Sofocle

ATENȚIONARE

Ca și celelalte romane din seria OCTOGONUL În ACȚIUNE, BALADA LUPULUI Alb cuprinde multă ficțiune combinată cu multă realitate. Am folosit și voi folosi acest'procedeu pentru a determina cititorii să gândească și să găsească răspunsuri. Pentru a le trezi mințile din lenea impusă de dogma dictatorială. Pentru a le spune că primul drept al omului e acela de a gândi liber, neconstrâns de alte legi decât cele ale Cerului și Pământului. Pentru a-i determina să-și aducă aminte cine sunt, ce zestre fantastică poartă în ei și de ce sunt în stare. Pentru a-i determina la fapte pe măsura zestrei naturale pe care o posedă.

Voi prezenta o scurtă listă de cărți care probează științific unele aspecte aparent fictive din această carte, ori din cele anterioare. Cei care le vor citi vor înțelege că lumea nu e atât de simplă pe cât vor să ne-o prezinte tot felul de ideologi, „profeți", „oameni de bine" etc.

Pentru a spulbera unele confuzii, țin să precizez, următoarele:

- Nu sunt persoană sacră, profet, ideolog ori alte asemenea. Sunt un simplu om, curios din fire, doritor de adevăr, foarte optimist cu privire la viitorul omenirii,

- Nu fac parte din nici o sectă religioasă și nici nu intenționez să fondez așa ceva. Ca român, îmi apăr Credința strămoșilor mei, de la începuturi și până în prezent. O apăr cu informații și fără fanatism. Oamenii care slujesc Credința pot greși, căci oameni sunt. Credința însă va merge înainte, înlăturând erorile omenești și dezvăluind Adevărul.

- Nu sunt liderul nici unei organizații secrete și nici nu intenționez să particip la așa ceva. Consider că toți care au venit'să-mi propună astfel de fapte sunt provocatori, tot ce am de spus, afirm public, în cărți, în jurnale, ori prin viu grai. Cred că așa trebuie să procedeze toți oamenii serioși. Dictaturile de orice fel se clădesc pe așa zise mistere, pe frică și ritualuri oculte. Adevărata eliberare a omenirii se face pe față, la lumină, în mod curajos și non-violent. Mici un dictator nu rezistă în fața adevărului, luminii, curajului omenesc.

- Nu am nici un fel de legătură cu fenomenul Pucioasa. Mi s-a spus că biserica fondată acolo are baza în formă de octogon. Posibil să fie adevărat. Mie, însă, fenomenul în cauză nu-mi spune nimic. Sunt un mirean și nu vreau să mă amestec în aceste dispute religioase. Repet însă: fenomenul nu-mi spune nimic. Nu cred în cei șapte ani apocaliptici, prognozați de diferiți „profeți". Cred că omenirea va merge înainte, către lumină, fără mari zguduiri. Cred că, în următorii ani, vor reintra în legătură cu civilizațiile galactice din care am descins cândva. Că legătura se va face în plan material, prin vizitarea Pământului de către navele altor Lumi. Credința în această direcție își are rădăcini în miile de probe din diferite cărți, pe care 'le voi indica treptat. Și nu numai pe acesta: intuiția și memoria ancestrală au un rol deosebit, pe care îl voi demonstra în următorul aliniat.

- Mai mulți cititori m-au întrebat de ce am botezat eroul meu cu numele Varain. Răspunsul a fost cel adevărat: așa mi-a venit mie în minte. Mi s-au arătat variate studii științifice în care se demonstra că, în perioada hiperboreană, teritoriul Daciei se numea Varanha. Că această denumire a rezistat în timp prin Vrancea și Valahia. Nu am găsit explicația acestui fenomen.) Așa cum nu am găsit explicația pentru' afirmația scriitorului american Robert Ludlum, din care rezultă că marea organizație criminală mondială va fi lichidată de doi superspioni având numele conspirative Lupul și Șarpele. Adică, exact, simbolurile \ steagului dac. Nu m-am grăbit să cad în misticism, deși uneori joc acest rol în fața neprietenilor. Am notat fenomenul șil-am studiat. Ar putea fi vorba de memoria ancestrală, trezită de cultul străbunilor. Ar putea fi vorba de informația existentă în Cosmos, receptată cam în felul în care a receptat-o Jules Verne, cel mai sigur profet din ultimele două secole. Ar putea fi multe alte explicații. E bine să nu inventăm noi, cu titlu de adevăr, explicațiile. Să lăsăm Timpul să ne spună Adevărul.

- Nu am nici un fel de legătură cu Shambala, Agarta ori alte asemenea minuni reale ori inventate. Le studiez și eu, cu ochiul de specialist în informații. Am editat și o broșură pe această temă - Agni Yoga. Cititorilor curioși și doritori de adevăr le recomand să o studieze comparativ cu Sfidarea Timpului de | Sorin Ștefănescu și cu Șapte ani apocaliptici de Ion Țugui. Unii vor constata ceea ce am constatat și eu: legile moralei creștine, ușor deformate și romanțate, sunt revendicate de multe persoane. S-ar putea să greșesc, dar a greși e omenește: Cred că Shambala și Agarta sunt tărâmuri de vis, inventate de mintea omenească. E frumos să visezi. E splendid! Cu o singură condiție: să nu visezi urât, să nu imaginezi dezastre, să nu

inventezi orori, să nu visezi la mărire și putere pe seama exploatării- credi nțelor omenești.

- Mai mulți cititori m-au rugat să-mi dau părerea cu privire la afirmațiile făcute de așa zisul conte Incapuciato, citat de domnul Țugui în cartea Șapte ani apocaliptici. Răspunsul meu este: nu am informații cu privire la acest personaj și la faptele susținute de dânsul, dar voi folosi logica rece, a celui care a lucrat Í8 ani cu informația exactă, verificată, reală. Nu este deloc logic ce susține eroul cărții menționate. Nu se indică nici un fel de probă perceptibilă prin'mijloacele noastre de simț. Să nu uităm că Iisus Cristos l-a pus pe Toma să-i pipăie rănile pentru a crede! Și a făcut asta pentru că omenirea trăiește în planul fizic, nu în vis, în idee. Și așa va trăi multe mii de ani. Mai mult, așa zisul conte revendică puterea pământească, respectiv conducerea României. Ați mai văzut sol ceresc să ceară așa ceva? Și mai grav: așa zisul conte aruncă cu negre profeții asupra întregului neam omenesc. Așa ceva nu poate fi un trimis al Cerului, o persoană sacră, cum se prezintă dânsul. Care, însă, se teme de verificare prin hipnoză. Suspect!

Ca fost spion și contraspion militar îmi permit să emit o ipoteză cu privire la așa zisul conte. Dacă se va dovedi greșită, voi fi primul care să-mi cer scuze. De aceea, rog pe cititori să păstreze cu grijă această carte, să-și amintească de ea în următorii ani, definiți de anumiți „profeți" drept apocaliptici, iată ipoteza mea:

Personajul în cauză nu a fost niciodată în Tibet ori Shambala. Are o pregătire medie, într-o specialitate de profil tehnic. Nu stăpânește deloc domeniul politico-militar. A studiat materiale cu privire la Shambala și unele profeții descrise de diferiți autori mistici. Ori, a fost pus să le studieze. Ori, și mai grav,'i s-au implementat cu forța, prin procedee hipnotice, de către persoane oculte, interesate în lansarea variantelor susținute de respectivul „conte". O verificare medicală de specialitate ne-ar convinge pe deplin de situația sa.

Ce vizează aceste profeții și cele similare?

1 - Semănarea deznădejdii, a lipsei de speranță în viitorul omenirii.

2 - Dezvoltarea urii între religiile existente pe Pământ, în scopul pornirii unui război religios. De altfel, acest război este și nescris: musulmanii susținuți de ruși vor invada Europa, ștergând de pe harta lumii Franța și Austria. Țara luminilor și țara cu neutralitate perpetuă! Nu vi se pare curios? Nu seamănă a război psihologic? O' pregătire a omenirii pentru a accepta un asemenea război, decis, chipurile, de Cer? în urmă cu un an și

jumătate, în timp ce eram jurnalist la EXPRES MAGAZIN, am demascat „profeții" asemănătoare făcute de rusul Pavel Globa. Rog pe cititori să verifice acele „profeții" făcute de Globa, referitoare la anul 1992. Nici una nu s-a adeverit! Informația exactă e spaima „profeților" de acest soi. Tocmai de aceea 'au distrus sistemul informativ de proiecție a României. O țară bine informată nu cade pradă iluziilor! să fim foarte duri: Cerul și Pământul nu doresc și nu organizează războaie. Acestea sunt „opera" bubulilor. „Opera" distructivă. Bubulii vizează distrugerea psihică a omenirii, subordonarea ei unui singur centru conducător. Nu vor reuși, fiți siguri!

3-Crearea de noi religii, culte și secte, având la bază ideologia religioasă din așa zisa Shambala. Să ne amintim că Nikolas Roerich, rus, a prezentat guvernului bolșevic de la Moscova, prin 1926, o scrisoare din Shambala, prin care învățații de acolo îi felicitau pentru tot ce făcuseră în țara sovietelor. Care civilizație înaltă poate felicita vărsarea' de sânge omenesc?E clar cine a inventat nazismul, bolșevismul și alte asemenea ideologii? E clar că bubulii există?

4 - Dezbinarea națiunilor lumii, pentru a putea fi stăpânite.

Ca o variantă particulară a acestei direcții de acțiune, menționăm fărâmițarea națiunilor mari în state cât mai mici, guvernabile prin monarhi și camarile numite de bubuli. Națiunile libere, democratice, cu sisteme parlamentare nu pot fi manevrate, deoarece liderii se schimbă periodic, înainte de a fi corupți, îndoctrinați, ori șantajați. România este și ea vizată. Cu mare durere în suflet, am văzut că unele fețe bisericești au aderat la această mișcare, trădând credința străbună. Dumnezeul strămoșilor noștrii să-i judece pentru faptele lor!

5-încorsetarea psihicului omenesc în dogme, transformarea oamenilor în roboți. Din multe puncte de vedere, omul e produsul concepțiilor, deprinderilor, ideilor și credințelor sale. Atunci când acestea sunt lipsite de o portiță veșnic deschisă, prin care să se recepționeze noi idei și teorii, omul se oprește din evoluție. Și poate deveni extrem de periculos, atât pentru el, cât și'pentru societatea în care trăiește. Să ne amintim porunca creștină: Cunoașteți Adevărul și Adevărul vă va elibera! Deci, Adevărul, nu dogma, va elibera omenirea. Drumul până la Adevăr este lung și greu. Fiecare om trebuie să-l facă prin efortul propriu. Cea mai sigură convingere și credință sunt cele obținute prin experiențele proprii de viață.

în concluzie, profețiile negre ori de natură a crea stări de tulburare și violență sunt simple diversiuni. Unele sunt crea’te de forțele oculte, altele de mintea bolnavă a unor fanatici. Să nu credem în ele! Să credem în bine, în frumos, în dreptate, în

adevăr! Să credem în Adevăratul Dumnezeu, care crează și nu distruge, care îndreaptă și nu pedepsește ca un feudal crud, care ne dă lumină și speranță... Care este Totul și ne dă Totul...

în încheiere, aș vrea' să avertizez cititorii că studiul ocultismului și magiei poate fi foarte periculos pentru psihic. Ca ofițer de informații, am'fost obligat de împrejurări să fac acest lucru. Pentru a ști, a înțelege și ai apăra pe cei care mă plăteau să-i apăr. Pe români, adică.

Pentru cei care au tendința de a transforma în supranatural orice fenomen care nu-l înțeleg, mai am un cuvânt de spus. Triburile amazoniene se ' închină și astăzi la avioane, considerându-le ființe sacre, în timp ce triburile dogonilor știu de secole cu precizie că steaua Sirius este dublă, lucru stabilit de știință abia recent. Mai mult, în folclorul dogon se susține existența unei infinități de civilizații de tip humanoid în jurul multor stele. Ciudat, nu! Extrem de ciudat și totuși foarte simplu, în epistola a întâia către tesaloniceni, Apostolul Pavel spunea: cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun. Sau, în altă traducere a Bibliei: Toate să le încercați; țineți ce este bun.

N-aș fi citat aceste cuvinte ale Apostolului Pavel, dacă n-aș fi văzut tendințe clare din partea unor oameni, inclusiv fețe bisericești, de a' le încălca, promovând dogma - deci dictatura și închiderea drumului către înainte. Și le-am mai citat pentru că, în acești ani, mulți se vor prezenta drept soli cerești, mesageri divini etc. Cred că înțelept e să procedăm așa cum spunea Apostolul Pavel: Să cercetăm, să încercăm și să păstrăm numai ce este bun.

Ceva mai mult pe această temă atât de actuală - războiul psihologic și religios - în viitoarea carte, DINCOLO DE FRONTIERE.

în această carte, revin cu insistență asupra momentului decembrie 1989. Știu de ce fac asta. Adevărul aparține întregii națiuni române. După minciună, încearcă să se ascundă mai puțin de zece vinovați de crime împotriva statului român. Interesele națiunii trebuie să primeze.

Pentru a 'opri Adevărul, vinovații de vărsare de sânge au mcercat multe manevre, începând cu încercarea de cumpărare a tăcerii și terminând cu amenințarea. Deocamdată Sunt convins că nu se vor opri aici. Prietenii mei din Armată și serviciile secrete m-au informat în repetate rânduri de pregătirea unor combinații de compromitere a neînsemnatei mele persoane. Unele sunt în curs de derulare la această oră, altele vor veni, în funcție de ordinele ce se vor primi.

Efectul e fantastic! Treburile bubulilor și indivizilor din subordine ies pe dos. Cum să compromită un necunoscut care nu aspiră la nici un fel de funcție în stat? Care scrie și vorbește ca un om simplu? Care afirmă'că n-a fost niciodată vreun sfânt și nici nu are de gând să devină așa ceva? Care nu cere nimic pentru el? Pe bune, bubulii ar trebui să mai învețe carte. De maidanezi, nu mai zic nimic. Ba da. Zic. Niște maidanezi... ' Rog cititorii și simpatizanții să-mi lase timp să scriu, să spun ce am de spus. Rog pe cei interesați de a mă atrage în tot felul de secte, culte, organizații politice ori secrete să mă lase în pace. Am Credința mea, căpătată prin durere și învățare proprie. E Credința'neamului nostru, sărac dar neînfrânt.

Pentru început, recomand cu căldură studiul următoarelor lucrări:

- Getica, de Vasile Pârvan;

- Revista GETICA, editată de domnul Gabriel Gheorghe, căsuța poștală 37-149, cod 70060 București 37;

- Sfidarea timpului de Sorin Ștefănescu;

- Retrospective de Anton Dumitriu;

- O mărturie a reîncarnării de Brian Weiss;

- Mitologie română de Romulus Vulcănescu;

- Creanga de aur de Mihail Sadoveanu;

- Monarhul ascuns de Vasile Lovinescu;

- Creangă și creanga de aur de Vasile Lovinescu;

- Ardealul pământ românesc de Milton G. Lehrer;

- De la mitul astral la astrofizică de Titus Filipaș;

- Interpretarea ezoterică a unor basme și balade populare românești de Vasile Lovinescu.

Pavel Coruț.

NE-AU RĂZLEȚIT STRĂINE CÂNTURI...

Sunt în pragul morții. O aștept ca pe marea izbăvire. Așa cum o așteaptă orice o'm din neamul meu. Am iubit și am urât. Am sperat și am râs. N-am plecat niciodată capul. Nu m-am temut de sabie. Dumnezeul strămoșilor mei nu m-a făcut temător. Aceasta a fost viața. Acum am dreptul la moarte. La liniște. Am dreptul să mă întorc Acasă. îngerul meu păzitor îmi poruncește: Roagă-te, Varain! încerc să murmur o rugă: Primește-!, Stăpâne, pe Varain!...

Sunt zdrobit de explozie. Trupul mi-e sfâșiat de gloanțe. Sângele îmi curge în șiroaie călduțe pe pielea rece. Periferiile corpului au început să se răcească,'semn că momentul pe care îl aștept nu e departe. Viața s-a retras către acel misterios centru încă necunoscut de nimeni. Și, în ciuda voinței mele, continuă lupta, după legi mai vechi decât planeta Pământ. Acum, în pragul morții, îmi aduc aminte de acele legi și de Lumea din care vin. Pare o poveste științifico-fantastică, dar nu-i. E absolut real. Deși, incredibil.

Am o rană în frunte. Rana cutezătorului. A celui care nu se închină și nu se supune decât Adevăratului Dumnezeu. Și Stăpânului, Zamolxe. Sângele s-a prelins din rană și mi-a acoperit ochii. Nu are importanță. Ceea ce văd eu întrece imaginația omenească. Văd, ca într-un film, răsculații din Lumea celor opt stele: Dubhe, Merak, Phegda, Megrez, Alioth, Mizar, Benetnach, Alcor. Răsculații din Carul Mare. înalta civilizație care a îndrăznit să încalce Legea Universului. Să se opună Adevăratului Dumnezeu. Sunt înfrânți, însângerați, zdrobiți. Exact cum sunt și eu. Așteaptă osânda. Nu se văietă. Nu cer îndurare. Sunt inteligenți, cutezători, neînfricați. Nu însă și destul de înțelepți.

Oștirile învingătoare din Lira și Lebăda așteaptă tăcute. Sunt de pe zecile de planete ce înconjoară stelele Vega și Deneb. înalți, blonzi, calmi. Stăpânul Universului, Adevăratul Dumnezeu, va pronunța osânda. E! este Legea, Lumina, Adevărul, Credința, Puterea.Sunt mii și mii de înfățișări ale Adevăratului Dumnezeu. învingătorii și învinșii așteaptă voia Lui.

Sângele mi se prelinge încet în gură. Nu am putere să-l opresc. Nici să-l înghit. Nu gem, nu mă tângui. Nu am putere s-o fac. Mintea mi-e limpede și_clară, ca,o lumină lichidă. A rămas întreagă. E indestructibilă, e o parte din moștenirea de la strămoși. În gând, mă plec în rugă către Stăpânul Universului: Primește-l Doamne, înapoi, pe Varain! Pe cel născut din răsculații care au cutezat să Te înfrunte și din învingătorii care Ți-au fost credincioși. în mii de încarnări am ispășit trufia strămoșilor din Aicor. Port în mine și sângele credincioșilor Tăi din Lira și Lebăda. Primește-i, Doamne, pe Varain.

Acum ar trebui să mor. Poate că, după legile terranilor, sunt deja mort. Eu văd, însă. Aflu marele mister al planetei Pământ. Îmi văd strămoșii învingători. Și pe cei învinși. Ascultă osânda Pedeapsa încarnării în ființe inferioare, pe o planetă din Calea Lactee. O pedeapsă cumplită: Pe măsura faptei rebelilor învingătorii din Lira și Lebăda ascultă gravi. Vor trebui să-i însoțească pe răsculați la locul de ispășire. Trufia și orgoliul se vindecă numai prin durere și umilință. Numai așa poți ajunge să înțelegi. Și să știi.

Durerea mă împresoară din toate părțile. N-aș putea să spun exact ce mă doare. Nu pot să-mi pipăi rănile, să știu unde sunt lovit. Mâna stângă e amorțită. Dreapta o simt. Doare cumplit. M-au trosnit ca la carte. Probabil că și ei se miră de ce nu sunt mort. Eu nu mă mai mir. Privesc tăcut la un trecut care ar putea să devină viitor. Văd planeta ispășirii, Pământul. Și țara în care ispășesc rebelii. Varanha se numește țara. Acum știu de ce mă numesc Varain. Nu mi-a explicat nimeni. Știu. Așa cum știu că unii învingători au rămas alături de rebeli. Din milă sau din datorie. Poate și din dragoste. Așa cum știu că mama coboară din învingători și tata din neamul învins. Așa cum știu că aparțin celor patru Lumi.

Sunt un ghem de durere crâncenă. Privesc uimit la țara de vis, în care au ajuns strămoșii mei. îmi spun: Varain, e un simplu vis! Tu ești un spion român, căzut în luptă cu bubulii. Restul e ficțiune! E imaginație! E saltul în spațiu al disperatului împresurat din toate părțile. Revino-ți, Varain! Fii lucid și calm! Trebuie să mori lucid! Să nu le dai satisfacții bubulilor. Nu uita Varain! Ei se tem de tine, nu tu de ei!

Durerea asta insuportabilă mă poate tâmpi. Sunt un profesionist al informațiilor și știu ce înseamnă aceasta. Trebuie să termin! Murmur în gând: Primește-l, Stăpâne, pe Varain! Nu trebuie să rămân viu în mâinile bubulilor! Nu trebuie să le dau această satisfacție!

Din adâncuri cunoscute numai de părintele Demian, răspunsul curge lin, ca o apă de câmpie:

Ne-au răzlețit străine cânturi, De ne-au lăsat pustii și goi, Copaci uscați, bătuți de vânturi, Crescând uitările din noi...

Lumină! Am sfâșiat marama neagră a uitărilor. Strămoșul vegan își arată figura calmă, plină de bunătate. Are ochii inteligenți, pătrunzători. Mă privește insistent. Pentru a înțelege. Și a ști. Durerea dispare ca la un descântec. Alunec lin, pe o mare de lumină. E nespus de bine. în sfârșit, e bine și pentru Varain, luptătorul din umbră. Pentru omul care ar fi putut fi orice altceva. Stăpânul, însă, hotărâse demult: Varain trebuia să treacă prin frigul și întunericul confruntărilor din umbră. Pentru a ispăși, a înțelege și a ști. Pentru a fi sigur că nu există informație bazată numai pe inteligență și rațiune. Ori, numai pe intuiție. Numai cele două forțe unite puteau învinge revolta bubulă.

Murmur înainte ruga metișului Varain: Primește-i, Doamne, pe Varain! Și iartă-i pe răsculații din Lumea celor opt stele! Durere nu mai simt. Lumina mă'învăluie. îmi doresc moartea din tot sufletul. Căci, numai murind cinstit, la timpul hotărât de Stăpân, mă pot întoarce Acasă. Ajuns aici, gândul mă lovește dureros. Crud. Nemilos. Realitatea și adevărul pentru care am luptat întreaga mea viață sunt amare. Eu nu am casă... Sunt bogat, dar pribeag. Am patru Case. Aparțin mai multor Lumi: Pământul pe care am văzut lumina zilei, Lumea celor opt stele, Lumea Lebedei, Lumea Lirei. O lacrimă de disperare mi se strecoară din ochi, spălând sângele. Unde să mă duc? Unde să mă duc? Unde aș fi eu însumi?

Să nu mai văd niciodată Pământul? Munții și apele, codrii și câmpiile, marea și holdele? Varanha, țara strămoșilor mei? Să renunț la Lumea celor opt stele? Numai pentru că strămoșii mei au greșit? Dar, sângele lor mă cheamă, mă strigă cu disperare! Eu sunt de-al lor. Nu m-au uitat, zeci de milenii. Cum aș putea să-mi rup din mine tot ce am moștenit de la ei? Focul din sânge, mintea organizată, firea iscoditoare și, poate, rebelă? La Lira, să renunț? La Lebăda? La strămoșii mamei? Cum aș putea să sfâșii ' în bucăți fantastica intuiție, calmul, înțelepciunea, răbdarea, spiritul pozitiv-constructiv? O, Doamne, cât de bine înțeleg durerea metișilor!

Durere nu mai simt, dar inima mea e o rană. Unde să mă duc, Stăpâne? Mintea mea nu poate găsi soluția. Facă-se voia Ta, Stăpâne!

în imagine, apare micul sat dintre dealuri, în care am deschis ochii. Sunt martor la nașterea mea. O căsuță mică, cu pământ pe jos, cu acoperiș de șindrilă. E miezul verii. Cerul e o imensă cunună de stele. O părere de vânt abia adie. Ultimii salcâmi își varsă floarea sfințită de parfum. Undeva, pe deal, la umbra unei stâni, plânge dulce un fluier. E aproape miezul nopții și mama e singură. Singură și neștiutoare de multe. O țărancă așteaptă să nască pentru a patra oară. Nu se teme, nu se văietă. Așteaptă să nască. Singură.

Imaginea se topește lin. O înlocuiește figura strămoșului. Nu știu sigur dacă e din Vega ori din Deneb. Poate că aparține ambelor Lumi. Mă privește din nou, profund, cu ochii albaștri, luminoși. înțelege!e porunca. Mă străduiesc să înțeleg.

E singură mama în noaptea de vară. M-a născut deja. Mi-a rupt ombilicul cu dinții. Ca o lupoaică. Și mi l-a legat cu un fir de borangic. E singură și neștiutoare, dar porunca ancestrală funcționează fără greș. Se târăște ca în transă către oala cu lapte. O oală mare, neagră, de pământ ars. Are în ea lapte proaspăt, muls pe seară, de la o vacă sură, blândă, cu un singur corn. Mă spală în laptele alb, murmurând ceva neînțeles pentru mine. Poate că nici dânsa nu înțelege exact ce murmură. Și în ce scop. Porunca ancestrală funcționează. Nu știe. Sigur nu știe de ce face așa. Poate că la timpul cuvenit, își va aduce aminte. Acum e liniștită. A făcut ce trebuia. Ostenită de efort, cade îndărăt, în așternutul sărac. E aproape miezul nopții.

Imaginea blândului strămoș al mamei apare din nou. întinde palma dreaptă către mine. înțeleg că îmi oferă un dar. Darul vieții mele. Cel mai important'dintre ele. Ochii mă sfredelesc, mă'pătrund până în adâncuri. Ține minte! e porunca. Acesta e darul!

Către răsărit, în curtea casei, e lumină. Mai multe mâini fine, de femeie, ies direct din pământ, ocrotind un ghem de lumină. N-am văzut niciodată mâini atât de frumoase, cu degete atât de lungi și fine. Deși negre, sunt de o frumusețe fantastică. Toate tremură ca-n dans, mângâind sfera de lumină, cu vârfurile degetelor. înțeleg că acesta e darul: minte lucidă, limpede, clară, neinfluențabilă de nimic altceva decât de voința Lui. Totul învelit în starea'de calm extrem, asemănătoare strămoșului din Lira și Lebăda. Porunca o aud clar: Varain, să nu ucizi niciodată! Forța spiritului tău va îndoi cele mai ticăloșite firi! Forța spiritului tău va aduce pacea și calmul!

Și iar o văd pe mama în noaptea de vară. Mângâie pruncul și plânge. Crede că pruncul a murit. E sigură că a murit! Așa și spune, când tata intră pe ușă:

- Ți-am născut un fecior, dar e mort.

Abia când mâna bătucită de sapă atinge pruncul, se aude scâncet.

- E viu! se bucură țăranul. E viu!

Imaginea dispare.' Simt din nou durere crâncenă în tot corpul. Ceva mă arde în interior. Probabil că am leziuni. Poate că e și altceva, mai greu de înțeles pentru oamenii obișnuiți, izbutesc să scot un vaiet. Simt degete omenești pe mine și-mi aduc aminte că sunt un spion român căzut în mâna adversarului.

Raționez: Nu trebuie să mă aibă viu. Reiau disperat ruga de luptător: Primește-i, Doamne, pe Varain! Și iartă-i pe răsculații din Lumea celor opt stele! Alunec din nou pe o mare de lumină, către colțișorul acela necunoscut al Terrei în care m-am născut.

Văd pârâul sărat, curgând de sub dealul pe care e ridicată căsuța acoperită cu șindrilă. Pământul plânge cu lacrimi sărate. Acum știu și de ce. Văd zeci de izvoare izbucnind de sub talpa casei, apoi trec lin, către neființă.

M-am trezit într-o cameră albă, luminoasă. Durerea m-a trezit. Răbdasem în viața mea destule dureri. Niciuna atât de cumplită. Atât de crâncenă. N-aveam un singur loc pe trup care să nu strige, să nu implore sfâșietor. Ochii mi-erau, însă, neatinși. Și mintea - limpede. La fel de limpede ca în noaptea pe care o trăisem în vis. Poate nu numai în vis.

Privirea mi se oprise nedumerită pe un morman de bandaje. Ce era asta? Apoi am înțeles: Eu eram mormanul de bandaje. Am înțeles și inima mi s-a strâns de durere: Stăpânul nu mă primise. Drumul meu prin ceață și frig nu se terminase. Am închis ochii obidit și am murmurat: De ce, Doamne? De ce?

Din ceață, a apărut icoana blândă și calmă a părintelui Demian. Era mustrătoare. Crezi că ai dreptul să întrebi? Stăpânul ți-a dat viață dincolo de puterea de înțelegere a minții omenești' Trebuie să trăiești! Ridică-te, din neamul Oamenilor! Luptă pentru neamul tău și pentru omenire! Nimeni și nimic nu te va putea opri. Cerul și Pământul te ocrotesc! Prima lege a vieții tale e să nu ucizi! A doua e să nu-ți pierzi Credința niciodată! A treia e să ocrotești și pe alții prin ocrotirea ce ți s-a dat.

Atât a fost. Demian a dispărut, 'iar eu am rămas'acolo. Un ghem de bandaje cuprins de o durere crâncenă. Destinul își urma neabătut drumul fixat în noaptea aceea. în noaptea în care mama mă adusese pe lume și mă botezase după ritualul strămoșilor. În noaptea când strămoșul celest îmi oferise darul vieții mele. Dar care m-a scos mereu deasupra vâltorii vieții. Dar ale cărui misterioase calități încă nu le descoperisem în totalitate. Poate că nici nu trebuia să le descopăr în această viață.

'Durerea era foarte reală. Și foarte prezentă. Mă ținea treaz, lucid. începeam să raționez ca un simplu spion, căzut în mâna adversarilor. Făceam analiza situației în care mă aflam, încercasem să evadez în moarte. Stăpânul nu-mi permisese să trec dincolo. Trebuia să mă ridic și să lupt până la capăt împotriva noilor răsculați. Căci, în trufia lor, bubulii se ridicaseră împotriva Cerului. Repe'tau greșeala săvârșită cu zeci de milenii în urmă de către unii din strămoșii mei. Mai era mult până la capăt. Opt ani. Trebuia să mă ridic și să lupt.

Educația de spion mi-a dictat să scap mai întîi de durere. Cuprins de durere, omul devine mai slab. Am început să-mi aplic ritualul de autosugestie. în același timp, mintea mea trecea în revistă imaginile vizualizate în starea de comă. Educația susținea: Varain, nu sunt adevărate! Sunt simple vise, de om aflat în comă!îngerul meu păzitor continua, la fel de ferm ca și părintele Demian: Să crezi, Varain! Să crezi tot! Doamne, am murmurat eu, nu pot să cred decât ceea ce se manifestă în plan material! Căci, Doamne, noi trăim în planul fizic, material. E, oare, un păcat? Și Toma a cerut să pipăie rănile lui Iisus pentru a crede!

Imaginea strămoșului învingător a apărut fulgerător în memorie. Mă cheamă în cer. îți voi șterge durerea și ceața pe care o simți în planul fizic, a zis strămoșul. Aceasta e dovada! La fel de brusc, ceața care îmi apăsa creierul s-a risipit, lăsând loc unui flux luminos și curat de gânduri logice. Durerea a dispărut. Era o probă pe care trebuia să „o accept. Am acceptat-o. Am început să mă gândesc. încercam să-mi reamintesc cum ajunsesem acolo, în patul de spital.

Pe data de 18 iunie 1992, mă înapoiasem împreună cu Carmela din Argentina. Făcusem un scurt voiaj în patrie, pentru a verifica starea proprietăților și reacția bubulilor. Dacă în Argentina toate treburile erau cât se poate de bune, la comandamentul extern din Franța situația era cam delicată. La prima vedere, nimic nu părea' schimbat. Oamenii intrau și ieșeau în ritmul obișnuit. Nu se vedeau pândari ori santinele. Pe mine, însă, nu mă înșelau simțurile. Tensiunea crescuse din anumite motive. Cremene, laconic cum îi era felul, m-a lămurit în câteva secunde:

- Privește, Varain! mi-a ordonat el, în loc de răspuns la salut.

Obiectul indicat de șef era un plic voluminos. L-am desfăcut fără comentarii, vărsând pe masă câteva sute de fotografii. Unele, color, făcute ziua. Altele, alb-negru, făcute noaptea, în infraroșu. Nu erau deloc încurajatoare. Ca să fiu mai exact, erau alarmante. Prezentau șapte posturi de supraveghere bubule amplasate discret în jurul comandamentului nostru. Era clar: ne țineau sub lupă zi și noapte. Ne studiau ca pe niște gângănii. Ne învățau obiceiurile. Pentru a ne trosni exact când am fi fost într-o poziție slabă. Presupunând că am fi ajuns vreodată și acolo.

- Cum le-ați făcut? am fost eu curios.

Cum le fac toți spaii onești, m-a lămurit Bălaiul. Cu aparatul de fotografiat.

- Lasă gluma, Bălaiule! Cum le-ați făcut?

Cremene a dat aprobator din cap. Se putea deconspira secretul. Bălaiul a continuat:

Un tip fain, de la DST . Mare lipsă de franci. Femeile costă, băutura, la fel. Ne-a vândut pontul pe parale. Multe. Merită însă.

Cum ne-au mirosit?

- Probabil, cei din Argentina. Ne fotografiaseră din toate părțile. Mai mult ca sigur, au lansat sute de agenți, în toate direcțiile. în Austria, am apărut din nou. Era deja simplu. Chiar și pentru tărtăcuța lui bubi-boy. Ne-au căutat în Europa. Și ne-au cam găsit.

După obiceiul meu, căpătat direct de la madam Varain-moldoveanca, m-am scărpinat în cap. Să-mi mobilizez ylagoria.

- E o capcană întinsă ca la carte, am concluzionat. S-au cam dus cu zilele faine în care dădeam cu bubulii de pământ de le mergeau fulgii. Am vaga impresie că ne-au copt o plăcintă tare indigestă. Eu nu pap așa ceva.

- Nici noi, m-a asigurat Cremene. Analizează, gândește și dă o soluție de răsturnat situația! Tu ești șeful Operațiunilor Speciale.

- Am înțeles!

- Și încă ceva, a adăugat Cremene. Nimeni nu află planul până în ultima clipă. Nici măcar eu! Clar? Răspunzi singur de calitatea lui. Și de păstrarea secretului.

- Am înțeles!

Trăgeam cu coada ochiului la Bălai. Așteptam să trântească una de-a lui. Nu avea chef. Minune mare în cazul lui. Am încercat să-l provoc:

- Ziceai, Bălaiule că întreaga rețea bubulă din Europa e sub control. Că vom participa la un spectacol grande, cu premii mari. Mersi de așa spectacol!

- Piciule, nu e cazul să dramatizăm. Suntem în găleată. Dar am mai fost noi în situații de astea. Premiile sunt în lăbuțele bubulilor. Trebuie să sacrificăm un pic din sudoarea frunții pentru a le smulge.

- Numai atât? am vrut eu să fiu sigur.

- Poate și oleacă de sânge. Nu-i metoda ta. în cazul de față, însă, trebuie să o accepți. Doar nu te vei apuca să descânți o gașcă întreagă de bubuli?!'

Cremene a întrerupt duelul verbal:

- Fără scuze și fără ipoteze! Vreau un plan exact, temeinic, realist! Ieșim din capcana bubulilor! Chiar în noaptea asta înțeles?

' - Am înțeles!

- Bălaiuîe, a continuat Cremene, tu ce propui?

Bălaiul a stat un pic pe gânduri, apoi s-a decis:

- Valea! Știu un locșor fain, unde nici un pui de bubul n-ar îndrăzni...

- Varain? a întrebat Cremene, întorcându-se către mine.

Am închis ochii și i-am dat drumul. Așa cum știam eu:

- Doamne al strămoșilor noștri! Zamolxe, Stăpâne! Vrem să știm voia Cerului. Vrem să căpătăm ocrotirea Pământului!

Am așteptat în liniște. Nimeni nu îndrăznea să scoată un sunet. Respectul pentru ritual. Se auzea numai bâzâitul aparatului de aer condiționat. Așteptam răspunsul Dumnezeului strămoșilor noștri. Și al Stăpânului, Zamolxe, unul dintre primii Lui soli.

Ca într-un film, prin fața ochilor mei, au început să defileze masive muntoase cu vârfurile ușor încețoșate. Vorbeam cu ochii închiși, cu voce litanică:

- De la stânga, către dreapta, se rotesc șiruri de munți. Acum s-au oprit. În fața mea, e un masiv calcaros, alb ca spuma laptelui. La poalele lui curge o apă limpede. întreaga vale din dreapta e nespus de frumoasă. N-am văzut-o niciodată în viață. Mă simt bine. Simt pace și bunătate. Urc către creste.

- Sate? a întrebat rece Cremene.

- Nu se văd. Muntele e sfredelit de peșteri. Către vârf, se vede ceva alb și luminos.

- Oameni? a revenit Cremene.

- Nu se văd. E vară uscată. Soare puternic. Cer albastru. Foarte albastru.

- Oprește! a ordonat Cremene.

Am deschis ochii și am așteptat întrebător. Ce mai voia?

- Unde crezi că sunt munții? a întrebat șeful.

- Ei bine. înseamnă că sunt acasă.

- Continuă! a ordonat el.

Am închis ochii. Am repetat formula și ruga. Alt șir de munți, luminați de un soare orbitor. îi vedeam de sus, ca din avion. Ardeau în valuri de căldură. Din loc în loc, puncte albastre violacee. Erau lacuri de munte Zănoage. Așa am spus, zănoage.

- Știu, a confirmat Cremene. Trebuie să meargă acasă? Dar când?

Era o întrebare grea. Imaginea timpului nu putea veni sub formă vizuală. M-am concentrat din toate puterile:

Iunie, 1933. Cu Cer albastru. Cu Libertate și Demnitate.

Nu știam exact ce însemna. Cremene știa. N-a explicat nimic. A ordonat:

Să vină șefii de rezidențe!

Secretarul a plecat grăb'it să-i aducă. Noi am rămas în tăcere. Până și Bălaiul tăcea. Știam ce-l frământa: mai mult ca sigur, bubulii identificaseră casa în care se afla familia sa. Și forța mea. Mi-am impus să nu mă gândesc deloc la acest lucru. să-l rezolv mai târziu.

Șefii de rezidențe au apărut după tipic. Cu carnetele în mâini, pregătiți să' noteze ordinele blitz, specialitatea lui Cremene. Șirul'de ordine a pornit clar, laconic:

- Varain, pregătești planul_ de străpungere a blocadei bubule! îl calculezi la milimetru. îl vei prezenta cu o oră înainte de intrarea în acțiune. Selecționezi arhivele și oprești numai ce este valoros. Restul arzi, când ieșim! Legătura cu luptătorii din dispozitivul extern, prin mesaje radio, codificate. Nimic înainte de prezentarea planului. înțeles?

- Am înțeles!

- Ursu,' conduci luptătorii din Operațiuni Speciale la spargerea blocadei! Cât mai puțin zgomot! Cât mai puține pierderi! Nu lăsați nici o urmă pe care s-o miroasă bubulii! înțeles?

' - Am înțeles!

- Maxim! Pregătești comandamentul de rezervă din Franța de nord! Fără nume! Fără da’te! Numai tu și cu mine știm unde este. Mai pregătești comandamentul de rezervă din Elveția. La fel, fără nume, fără da’te. Numai noi trebuie să știm unde sunt. Dispari chiar azi și ne aștepți! Vom veni, fii sigur! înțeles?

. - Am înțeles!

Cel mai scurt ordin de luptă posibil. Nimic despre salvarea familiilor celor căsătoriți. în această direcție, urma să hotărască Bunul Dumnezeu.

- Willy! Pregătești mijloacele auto pentru deplasare de lungă durată. înțeles?

- Am înțeles!

- Prisăc'aru! Scoți pe nesimțite banii din bănci și-i aduci aici. îi vom căra cu noi. Răspunzi de'fiecare dolar!

- Am înțeles!

- Radu!'Activezi rezidența din țările nordice și dai câteva lovituri la centrele de bubuli cunoscute! Pleci imediat! Până la miezul nopții, trebuie să înceapă atacul în Suedia! înțeles!

- înțeles! Diversiune!

- Ok! întrebări?

Nu erau întrebări. Priveam fețele celor din jur. Maxim, birocratic și eficient, își creiona planul ca la carte; precis că nu a uitat nici fierbătorul de cafea. Prisăcaru, finanțist și om de afaceri de anvergură mondială, un adevărat abac viu, calcula cu rapiditate de unde și câți bani va scoate. Pentru a ne topi din ghearele bubulilor cu avere cu tot. Willy, neamț român, zâmbea nepăsător. Aștepta să iasă din birou, să reia fluieratul melodiei sale preferate și meșteritul mașinilor. Bălaiul, cetățean francez, căsătorit, tată a doi copii, nu scotea o vorbă. Privea fix la un punct din fața sa. Gândea că bubulii erau deja cu ochii pe casa lui. Eu, devenit șeful Serviciului Operațiunii Speciale, îmi strângeam inima în pumn. încercam să uit că soția mea era în casa Bălaiului. Calculam deja diferite variante de blocare a bubulilor din jur. Cremene spusese tot ce trebuia.

Am coborât gânditor în bunkerul cu documente. Trebuia să selecționez arhiva și să pregătesc incendiul. Am chemat doi din băieții mei și am trecut la treabă. Era muncă multă. Din aproape patru tone de documente, am oprit numai vreo cinci sute de kilograme. Le-am ambalat frumos, în colete, apoi le-am introdus în lăzi metalice. După o clipă de chibzuință, am introdus în fiecare ladă câte două lumânări incendiare, pe bază de electron, cu dispozitiv de aprindere prin telecomandă, i-am ordonat lui Livadaru:

- Stai cu ochii pe ele! Cu telecomanda pregătită. Dacă se apropie bubulii, declanșezi focul! Arde și metalul din lăzi.

- Și documentele? a încercat să protesteze Livadaru.

- Mai bine dispărute, decât în mâna adversarului! Nu uita să fugi departe de mașină! înainte de a folosi telecomanda! Va arde tot: documente, lăzi, mașină.

- E-n regulă!

Lucram în continuare, ca un robot bine programat. Îmi Impusesem să nu mă gândesc deloc la soția mea. Știam că e în pericol de moarte. Mă rugasem scurt, ca un luptător, să aibă noroc. Să scape, adică. Pregăteam restul arhivei pentru incendiu. Trebuia să dispară integral, să nu rămână nici o urmă. Treaba a fost întreruptă de sosirea Bălaiului:

Piciule, vino încoace! a ordonat el.

M-am apropiat. Nu voia să audă ceilalți, necăsătoriții, ce probleme pot frământa doi șefi. Știam eu ce-l preocupa. Nu prea era soluție pentru durerea sa. Nici pentru a mea. Femeile și copiii erau condamnați.

Piciule, a murmurat Bălaiul cu voce răgușită, am găsit soluția.

Nici o șansă! i-am replicat eu cu voce incoloră, înghețată. Nu era vocea mea. Era vocea datoriei. Vocea în care fusesem născut și educat în Octogon.

Este! m-a asigurat el. Murim noi, salvăm copiii și femeile.

Nu prea era octogonar ceea ce-mi propunea. Dar era omenesc. La judecata de apoi a spionilor, când ne vom înfățișa Atotputernicului, voi spune că era și drept. Fără vorbă, i-am întins mâna. Mi-a strâns-o zdravăn în pălmoaia lui de pescar lipovean. Avea pe față un zâmbet ciudat. Zâmbetul celui care merge la moarte împăcat. Băieții mei, prezenți la scenă, n-ar fi putut bănui ce faptă hotărâsem.'

- Vin pe seară, m-a asigurat Bălaiul, în timp ce se depărta.

Mi-am continuat treaba eficient și împăcat. Totul era în regulă. Toate intraseră în făgașele lor. Am pregătit benzina și cartușele incendiare pentru aprins mormanul de arhivă din bunker. Am pus băieții de la compartimentul radio să intre în contact de probă cu cei din dispozitivul exterior. Legătura funcționa perfect. Aveam, în exterior, dincolo de blocada bubulă, vreo douăzeci de luptători, de elită, din Operațiuni Speciale. Apărarea îndepărtată, pentru caz de pericol, l-am atenționat că, după miezul nopții, urmau să primească un ordin blitz, pe care trebuiau să-l recepționeze. Și să-l execu’te fără șovăire.

M-am așezat, apoi, la biroul meu de lucru Să creionez planul de ieșire din capcană. Am lucrat meticulos, după toate regulile muncii noastre După ce am analizat toate variantele posibile, am ales-o pe cea care avea mai mari sorți de izbândă. Am sintetizat-o pe o singură pagină. Scurtă, clară și precisă, Așa cum îi plăcea lui Cremene. Așa cum se lucra în Octogon., Conform regulilor conspirativității, nu aveam voie să dezvălui față de nimeni planul de acțiune'înainte de ora ordonată de șef. Regula viza prevenirea oricărei trădări. în seara aceea, însă, am încălcat regula. O respectasem aproape două decenii. Oricum, pentru mine și Bălai, regulile nu mai aveau importanță. Cei sortiți morții au anumite privilegii...

Pe la zece seara, a apărut Bălaiul. Mi-a făcut un semn complice, apoi a trecut la verificarea luptătorilor din dispozitivul de străpungere. Aveam în vilă exact nouăsprezece oameni. Cu cei douăzeci din dispozitivul extern, făceam treizeci și nouă. Cam asta era forța octogonară cu care trebuia să spargem blocada. Nu mă îndoiam că, de data asta, bubulii concentraseră toate forțele disponibile din Europa. Poate și din alte zone. Și eu aș fi făcut la fel. Dacă aș fi fost în locul lor. Ceea ce în situația dată nu prea era cazul.

în sfârșit, Bălaiul a intrat în biroul meu. Era liniștit. Avea o dispoziție aparte pentru umor negru:

- Piciule, fiecare afacere nasoală are și o parte veselă. Să vezi tu ce-o să le facem bubulilor! După ce ne lichidează, ne facem fantome. îi călărim de scoatem untul din ei. Tipii nu știu nici să scuipe-n sân. O să dea mama misticismului în ei. îi băgăm în boale!

Nu-mi ardea de glume. Moartea e, totuși, o chestiuneserioasă. Un eveniment care trebuie tratat cu un anumit respect, i-am tăiat-o:

- Lasă gluma! Ai aranjat?

- Ie-te-te-te la el, bârzoiul! m-a pus la punct Bălaiul. Ce funebru se dă! Colivă ai făcut? Lumânări ai? Popă și bocitoare? Sau vrei să strici ritualul?

Știusem eu că Bălaiul va râde și în fața doamnei cu coasa. La drept vorbind, avea dreptate. Nu „aveam altceva de făcut. Puteam face haz. Era bun și la moral. întărea. L-am asigurat:

- Lumânări, berechet. Fumigene și incendiare. Colivă va face buby. Diri noi, desigur. Popă n-avem, dar ne cântăm noi prohodul. Cu cele mai faine instrumente posibile. Nici de bocitoare n-o să ducem lipsă.

- Prohod la instrumente? s-a mirat Bălaiul.

- Exact! i-am confirmat. N-a văzut Gliboca așa fanfară. Uite-aici!

Am tras din dulap două colete învelite frumos, în pânză kaki. Le-am desfășurat cu atenție, jos, în fața Bălaiului.

Lipoveanul nu și-a putut reține un șuierat de admirație:

- Băi, piciule, astea scule!'

Erau două lansatoare portative, cu câte trei țevi, de calibre diferite. Fiecare țeavă trăgea cu alt tip de muniție. Pe cea mare, rachete. Alta, cu cartușe incendiare. Ultima era adaptată pentru tragere automată, ca orice mitralieră.

Corcitură de calibru greu, a categorisit-o Bălaiul. Sculă pricopsită, nu glumă! De unde le-ai sfeterisit? Seamănă a holywood.

Ne, ne! Ăia o fac numai pentru filme. Asta merge pe bune. cîntă cât o orchestră întreagă.

Unchiul Sam? a încercat Bălaiul să ghicească.

Rateu, Bălaiule! îmbătrânești. Tocmai tu să nu recunoști pușcoacele? Tu, adeptul trosnelii spectaculoase...

Zi-i, piciule! Așa balalaică de marțian n-am văzut de când mama l-a anunțat pe tata că mai are un derbedeu în bătătură.

N-ai bănuit! Vărul Ițic, Bălaiule. A făcut și el un gheșeft, ne-a făcut și pe noi boieri!

Ia te uită cin' se are bine cu feciorii lui Israel!

Îhî, Bălaiule! Ai uitat c-am crescut în mahalaua ovreiască dim Pașcani? Vrei să-ți cânt ceva în idiș?

Nu piciule, nu în idiș. Poate numai dacă folosești scula cu pricina. Îmi pare bine că te-ai trezit la realitate. Măcar acum, în fața Ultimei Parcări. Cu așa ceva se cântă marșuri bubule . Nu Cu descântece.

Avea dreptate și nu prea. Planul era ceva mai complex:

Bălaiule, într-o mână ai dreptate. O să și tragem. Dar o să și-i descânt, de-or să se urce pe stâlpi, mai ceva ca pisicile.

Planul! a cerut imperativ Bălaiul.

Secret! a fost răspunsul. spumega.

Moaș-ta! a fost răspunsul. În maxim cinci ore, vom fi în fața porții raiului, lămurindu-l pe Moș Petre ce băieți faini am fost noi pe Pământ. Și tu-i dai cu legea...

Cam avea dreptate. Am scos pixul, am tras o coală de hârtie albă și am trecut la ostilități":

- Te-ncoa', Bălaiule! Să-ți explice puiul de șoldovean cam cum e cu politica de cadre din'noaptea asta.

- Zi-i guriță! m-a îndemnat Bălaiul.

- Comandou de străpungere - noi doi. Cu camionetă blindată. Eu la volan, tu la „clarinet".

Bălaiul a privit cu, dragoste la „clarinetul" cu trei țevi. Minunea tehnicii mondiale. De trei ori bravo! pentru deșteptul care făurise așa minune. Am continuat:

- Caraliul francez a identificat șapte posturi bubule de supraveghere. Uite colo!

Am marcat pe hârtie vila noastră, străzile învecinate și punctele de supraveghere inamice. Bălaiul studia cu interes schița, scărpinându-se în cap. Calcula cât de rapid puteam să le anihilăm.

- Dă’i bătaie! m-a îndemnat el. Mai departe!

- Trecem în viteză prin fața posturilor bubule. Tu le cânți câte o rachetă. Eu le servesc câte o fumigenă. Dacă mai exists și alt adăpost, nedescoperit de noi, ne cântă ei ceva. De adio bănuiesc. Și ne servesc, tot ei. Reci, în aspic!

- Ce viziune morbidă, piciule! m-a întrerupt Bălaiul. Să dai în primire aici! Tocmai când două doamne faine ne așteaptă să le salvăm din gheara lui buby. Plus urmașii barosanului din Gliboca. Nu i-aș ceda pentru întreaga avere a lumii.

Am continuat ca și cum n-aș fi auzit nimic:

- Imediat după amețeala semănată de noi, vin flăcăii dir Operațiuni Speciale. Doi din ei vor marca un puternic atac frontal.' Vor țâșni pe poartă. Cu camionul cel mare. Trăgând cu mitralierele. Mizez pe faptul că bubulii vor crede că întreaga oaste octogonară e în camion. îți dai seama ce urmează?

- Cam bănuiesc. Buby va tăbărî cu răcnete de indieni și foc la gura țevii să captureze camionul. Se vor aduna ca o ceată de calici la colivă.

- Exact! Numai că băieții mei o să împlânte camionul cu botul în clădirea de vis-a-vi's, blocând toată strada. Uite așa, bubulii vor rămâne separați în două găști. Mai lesne de anihilat!

- Și flăcăii tăi?

- O șterg iepurește. Sub acoperirea fumigenelor. Le lasă cadou bubulilor camionul cu tot ce-i în el. Să se bucure și ei de o seară festivă!

- Piciule, ce-ai mai născocit?

- Nimic deosebit, Bălaiule. Franțujii se dau în vânt după spectacole. Or să creadă că e Ziua Națională. Am pus în camion vreo sută de kile de artificii. Ai văzut'tu bubul să lupte la lumină? O să-i apuce boala lui Callache, ca să vorbim pe franțuzește.

- Valabil! a apreciat Bălaiul. La așa tărăboi, n-o să mai știe nimeni dacă a început războiul mondial ori a câștigat Franța campionatul mondial de popice.

- Exact! în timp ce noi distrăm spectatorii bubuli, Cremeneși restul oastei se îmbarcă binișor în căruțele lui Willy, aruncă în aer gardul din spate și o iau către locuri mai ospitaliere. Pe drum, culeg supraviețuitorii. Câți vor fi norocoși. Restul, pe cont propriu, după legea noastră. Rătăciții știu unde să ajungă.

- Pare la fix, a apreciat Bălaiul. Mai trebuie ca buby să fie de acord să-l bumbăcim în așa hal. Ceea ce m-ar mira. Mai ales după ce ne-a demonstrat de ce e în stare. Capcana asta nu e aici de o zi ori două. Are cel puțin două săptămâni. Poate mai mult.

Da, buby nu e nici prost, nici slab instruit. Are și stomac And e vorba de osăreală. Presupun că ne vor fractura și ei câteva țurloaie.

Pe mine să nu contezi că le voi permite, a ținut Bălaiul să-și precizeze poziția. O să le cânt niște de alea, de-ale noastre, de-or să strige bis.

Mai vedem noi cine bisează, Bălaiule. Și cine rupe oase. Nu uita că noi trebuie să ajungem vii acasă. Cum e planul?

Da, planul... Durerea noastră. E simplu. După serenada plimbăreață, o tulim glonț către casa mea. Nu am dubii că-i sub supraveghere. Principalul e că am reușit să instruiesc fetele, să ne aștepte. Sau, dacă dăm în primire, să ne șteargă din cartea de imobil și s-o roiască singure. Nu se face să rămână cu bubulii. Pot fi măgari, îi știi.

Lasă gluma, Bălaiule, l-am întrerupt eu nervos. Zi-i Cum terminăm?

Zic, nu te ambala! Principalul e să ajungem cât mai vii în casă. Facem pârtie pentru fete și copii. Nu cred că e loc pentru noi. Pârtia e cam strâmtă. Noi rămânem pe loc și-i priponim pe bubuli. Să nu se ia după mașina fetelor. Rezistăm cât rezistăm în pivniță, apoi tragem cortina. Orice piesă are un sfârșit, nu?

Cam asta era. Trăisem. Urma să și murim. O experiență unică. Nimic important pentru cei care nu ne cunoșteau.

Fetele și copiii? am întrebat eu.

Ninette, la volan. Bolid, nu mașină. La Clermont, schimbă autoturismul. Am acolo o căsuță, pitită din timp. Iau altă mașină și-i dau bătaie către Denain. Apoi... vor intra în zona de ceață. E bine să nu știm unde merg. Nu de altceva, dar n-ar fi exclus ca bubulașii să ne umble prin creiere. înainte de a ne trimite la poarta aia. Aia la care ne așteaptă Moș Petrică Pescaru.

Ne-așteaptă, zici?

Sigur! Doi tipi ca noi sunt necesari oriunde.

Mda! Trăirăm ceva, nu? Trosnirăm vârtos. E cam timpul...

Așa-i la vie, spunea moș Darie din Gliboca, primul francofon din Deltă. Și avea dreptate.

Da, așa era la vie. Cam așa.

la ora unu, am început instructajul. Luptătorii din dispozitivul intern ascultau direct, cu fețe impasibile. Cei singuratici, din dispozitivul extern, ascultau prin stații, cu secretizoarele puse în funcțiune. Vorbeam în limba română. Chiar dacă bubulii ar fi interceptat ceva, nu aveau timp de decriptare și traducere. Conform calculelor mele, operațiunea de spargere a blocadei bubule și de dispariție din zonă trebuia să dureze maxim cincisprezece minute. Orice minut în plus însemna' complicații grave. Și pierderi de vieți omenești.

Am subliniat faptul că trebuia să pornim exact la ora unu și jumătate. Aveam nevoie de cel puțin două ore de întuneric pentru a dispare din Paris. N-au fost comentarii. Octogenarii erau căliți în lupta de raid. Noi o botezasem cincizeci la sută Adică numai două variante, egale: mori ori scapi. Prizonieri nu prea se luau în astfel de încleștări. Nu pentru că n-ar fi fost util Dar, orice spion care se respectă nu se lasă prins viu. Ori, dacă se lasă, o face pentru a provoca noi pagube adversarului. Ceva cam de tipul kamikaze.

Ora unu și jumătate. La volanul mașinii blindate, cu piciorul pe ambreiaj și cheia de contact în mână. Rosteam cu voce șoptită ruga de luptător:

- Doamne al strămoșilor mei! Dă-ne viață și putere să salvăm femeile și copiii!

în dreapta mea, Bălaiul, cu cască de oțel pe cap, vestă antiglonț și mască pe figură își lăsase pușcociul din mână și-și făcuse o cruce mare, bărbătească:

- Așa să ne ajute Dumnezeu, Piciule!

Am pornit motorul și am țâșnit ca din pușcă către punctul d< observare bubul din vila de vis-a-vis. Un singur gând: să- surprindem pe bubuli. Adormiți Ori, cel puțin, relaxați. De regulă, în jurul orei două, orice gorilă se relaxează. Ori doarme. După prima sută de metri, am constatat că ne-am înșelat. Bubulii învățaseră ceva din scărmănelile precedente. Cum am mișcat, cum au guițat. Au tras cu bazooka. Parbrizul mașinii a zburat în mii de țăndări. Era încă bine: voiau să ne prindă vii. o performanță pe care mă îndoiam serios că erau în stare să o atingă.

- Născătoarea mamii lor de bagabonți! a început Bălaiu ocara. Nu i-au învățat mămicile lor să nu spargă geamuri și parbrize?! Las' că-i învăț eu!

în timp ce-și debita ocara, lansa rachetă după rachetă din pușcociul israelian. Era ca la nuntă. Ori ca-n filmele alea, cu Rambo. Ploua cu foc în toată vila, din acoperiș și până-n stradă!

Am virat cu mâna stângă. Cu dreapta, am aruncat pachetul cu grenade fumigene. Nu m-am uitat în urmă. Știam cam ce fel de șorici se putea produce cu „lumânările" respective.

în câteva secunde, eram lângă al doilea punct de observare bubul. Bine pitit. într-o gheretă de vândut jurnale. Una faină de tot Luxoasă, plină de titluri frumos colorate. Luminată a giorno. Bălaiul trăgea și înjura:

Noi ne spetim muncind și derbedeii citesc reviste porno. lasă că le arată Bălaiul ce înseamnă morala! Dosnicii lui buby o să cam sufere câteva zile de grele lipsuri. Le fac praf baza tehnico-materială.

Cred c-au suferit mai mult. A tras cu o incendiară. Ardea coșmelia ca o torță. Se vedea și acul pe asfalt. Asta nu intra în calculele noastre. Dar, cine-l putea lămuri pe Bălai? Poate Cremene. Și numai în zilele bune. Or, ziua atacului nu era tocmai o zi bună. Am aruncat o porție dublă de fumigene și m-an înfipt hotărât în punctul trei. 'în cinematograful de la intersecție. Ca să fiu exact, bubulii s-au înfipt în noi. Ne-au întâmpinat cu o dragoste excesivă. Am simțit lovitura de pumn în umăr. Ca meseriaș, știam ce se întâmplase: mă croiseră cu o armă ușoară, exact în umăr. Nu voiau să mă omoare. Intenționau să ne oprească, să ne captureze. Lucrau flăcăii ca în carte. Deși inamici, trebuia să le apreciez gradul înalt de profesionalism. Și de stăpânire de sine. Niște țugulani din rasa kamikaze tăbărâseră pe ei. Să-i termine, nu alta. Iar ei, ca la poligon, ținteau în umăr. Se juca o miză mare. N-am ridicat mâna răn'ită de pe volan. Am strigat în românește: - Acum, Stăpâne, acum! Ajută-I pe Varain! Balamucul era măreț. Vitrinele curgeau în cioburi amestecate cu afișe aprinse. Un bubul ieșise în stradă, să cadă Spectaculos. îl atinseseră ai lui, căci Bălaiul trăgea numai cu rachete. Pe geamul de la etajul unu, sărise un tip în flăcări. Cel mai curajos cascador din lume n-ar fi făcut ce făcea disperatul, pe acoperiș, clănțănea o mitralieră. Bălaiul a strigat ceva de o cățea și a lansat o rachetă. Cățeaua, mitraliera adică, a tăcut. Mă căzneam să arunc pachetul de fumigene și nu puteam. L am lăsat să cadă în mijlocul străzii. Era bine și acolo. Cât pe aci să mă molipsesc de la Bălai, să încep să-i critic de mamă pe adversari. M-am stăpânit. Nu folosea la nimic. Am lăsat la o parte orice urmă de vigilență și am băgat gura în microfonul stației, strigând în românește:

Șofer rănit! Trageți pe toate posturile! Când am ajuns la obiectivul patru, vila cu terasă, circul era la punctul culminant. Flăcăii noștri umpluseră terasa cu o ploaie de incendiare, luminând terenul. Trăgeau în umbrele bubule care se rostogoleau în căutarea unor adăposturi. Erau mai mult decât crezusem. Cu mult peste așteptările noastre. Cel puțin un batalion de comando. îndoiala a încercat să se furișeze în mine i-am tras un șut energetic instinctiv. Arma străbunilor mei din munți funcționa ireproșabil. Luptă, Om din neamul Oamenilor! a fost comanda. Am încetinit viteza mașinii și am împins pachetu de fumigene cu piciorul. Mâna stângă îmi amorțise. Abia putusem aprinde fitilul de inițiere.

Conduceam ca în transă, murmurând: Luptă, Varain, Om din neamul Oamenilor! Pentru neamul tău și pentru omenire! Al cincilea obiectiv bubul era într-o clădire cu trei etaje. Funcționa acolo mai multe firme comerciale. Numai două birouri de la etajul unu erau ale lor. Mă îndoiam că, în vânzoleala generală, Bălaiul putea băga grenada incendiară pe geam, să-le aprindă birourile. Am redus viteza cam la douăzeci de kilometri la oră și i-am șuierat lipoveanului:

- Amu, nene, să le arăți matale ce știu să facă minoritarii noștri! Să nu creadă bubulii că toți se ocupă cu intrigi, pâre și minciuni!

Bălaiul ochea cu grijă. Le-a băgat bucuria în casă, cu precizie de milimetru. Cred că lumina excesivă, de la grenada incendiară, i-a cam deranjat pe bubuli. Se auzeau urlete neomenești. Vaiete prelungi. în replică, Bălaiul a mârâit:

- Ăștia nu știu să aprecieze la justa valoare cadouri folositoare. Pe așa noapte neagră, ce poate fi mai...

Vocea i s-a frânt. Mă înfigeam disperat în obiectivul șase, chioșcul de vară din spatele vilei noastre. A comandamentului extern. Am realizat că Bălaiul încetase cu critica și am oprit îngrijorat:

- Ce-i, Bălaiule?

Bolborosea ceva. L-am pipăit înfrigurat. Pe față, pe cap.

Era împușcat în gât. Dar nu era mort. Nici anihilat. M-a aruncat în portieră și a început să tragă ca un apucat în chioșcul de vară. Numai incendiare. Bolborosea ceva. Era în regulă. Am pornit din nou. Fără să mai arunc fumigene. Nu mai puteam Nici nu mai avea rost. în fața noastră, al șaptelea obiectiv, o casă fără etaj, era atacată de ai noștri. Bălaiul trăgea lan întâmplare. Cu ambele arme. Cu a mea și a lui. Mai trăgeau și alții de-ai noștri. Toți cu rachete și bazooka. Se prinseseră că treaba era mai mult decât cotoibilă. își vindeau pielea scump.N-am văzut niciodată o casă făcută fărâme în așa stil. Săreau pereții din beton ca și cum ar fi fost de mucava. Zburau cărămizi, grinzi, sticlă. Nici cel mai mintos regizor n-ar fi putut pune în scenă așa dezastru.

Am oprit dincolo de barajul de foc. M-am întors către Bălai. își scosese tricoul și-l înfășură în jurul gâtului. Scuipa sânge și încerca să-mi spună ceva. Am înțeles imediat.

în regulă, șefu'. Direct la casa barosanului din Gliboca! Aici s-a terminat showul. Premii nu ne-au dat. Măgari! Bine că am scăpat și așa!

Situația e nenorocită rău, gândeam eu, în timp ce șofam spre casa Bălaiului. Trebuia să mint. Nu aveam altă soluție. acum, începusem ziua deconspirând față de Bălai planul. Am început-o piano. La coarda sensibilă. Și rațională. Două de-odată. Efect garantat:

Bălaiule, acum eu sunt șeful. E o operațiune specială. Eu Comand. Nu putem lăsa femeile și copiii fără apărare. Cum ajungem în curte, sări în mașina lor și vă topiți! Eu vă acopăr, apoi dispar.

Bălaiul bolborosea ceva. încăpățânat lipoveanul meu. L-am scutit de efort:

Bălaiule, știu că te pregătești să observi că madam Varain n-a putut aduce pe lume un tip ceva mai puțin tâmpițel. N-ai dreptate! Planul e simplu. îi adun pe bubuli la cașcaval.'îi pisez cu clarinetul lui Ițic, apoi sar în altă dimensiune. Să caute pân-or face scurtă la minte!

Bălaiul bolborosea nervos. Știam ce gândea și zicea. Rănit cum eram, numai salturi în altă dimensiune îmi trebuiau. Atunci l-am mințit:

Bălaiule, ai uitat că eu sunt produs pe cale artizanală. Ști că pot dispare pentru câteva minute. Ca și tine. Află că pot mai mult. Pot să mă teleportez la câțiva kilometri. Dispar de sub nasul bubulilor și apar pe undeva, pe la periferia Parisului. Parol!

Bălaiul nu răspundea. îmi pipăia fața cu mâna cleioasă de sînge. Credeam că voia să mă mângâie de rămas bun. N-a fost tocmai așa. M-a înșfăcat de ureche și m-a tras de mi-au dat lacrimile. Era OK!

Aproape de casa Bălaiului, am oprit. Trebuia să știu exact cum stăteam. Bălaiul a înțeles și n-a mișcat. Mi-am lipit mâinile la tâmplă, am închis ochii și am început ruga: Zamolxe! Stăpâne! Ajută-ne!

Cu singura palmă validă, dreapta, pipăiam aerul. Pe direcția casei din fața porții Bălaiului frigea. Un cuib bubul, am raționat eu. Am continuat. Mai frigea în direcția unui bloc cu patru etaje La mansardă. Nimic altceva. Două cuiburi de șopârlani. Nu mă îndoiam că erau înțesate, i-am transmis Bălaiului:

- Casa din față și mansarda din colțul străzii. Atât! Sigur!

A întins degetul înainte. La atac! Am demarat, am băgat viteză și am trecut direct prin poarta casei Bălaiului. Cine mai avea timp să deschidă? în penumbră, am zărit silueta Ninettei Era lângă mașină, gata de drum. Probabil că femeia mea și copiii erau deja în mașină. Bălaiul pregătise totul la fix. O miime de secundă am fost tentat să cobor, să-mi sărut soția Pentru ultima oară. Spiritul profesionistului a dictat: Acțiune. Avea dreptate. Câteva minute pierdute ar fi însemnat moartea tuturor.

- Rade-o, Bălaiule! am urlat eu în limba română, rostogolindu-mă lângă mașină, cu mitraliera în brațe.

N-am aruncat nici o privire înapoi. Fiecare cu soarta lui. A mea era să blochez cuiburile de bubuli. Să le țin piept cât mai mult timp. Cel puțin până ce dispăreau ceilalți din zona de luptă.

Stăteam întins pe pietrișul rece. Așteptam să tragă bubulii Să-i văd, să-i localizez exact. Nu trăgeau, bestiile. Erau profesioniști de mare calibru. Gândeau. Descifrau schema noastră de acțiune. Am început să mă târăsc către poartă, să pot acoperi ieșirea mașinii. După vreo cinci metri, am simțit primul glonț. Lovise pietrișul, lângă mine. Trăgeau cu amortizor, cu dispozitiv infraroșu, de ochire pe timp de noapte. Mă vedeau] deci, ca la film. Iar eu nu-i vedeam. M-am ridicat și am țâșnit de lângă mașină, către poartă. Urma să luptăm în stradă, ca gangsterii. Nu era stilul meu, dar bubulii dictau stilul.

Mașina a luat-o către stânga, iar eu m-am lipit de ușa casei ocupate de bubuli. Nu mai puteau să mă vadă, să mă ochească. Am reluat ruga:

- Zamolxe! Stăpâne! Acum am nevoie de ajutorul Tău! Poate pentru ultima dată.

Mi-am imaginat o ceață puternică, adormitoare. Am învăluit întreaga casă în ea. I-am lăsat pe bubulii din interior să facă nani în liniște. M-am lăsat moale, lângă ușă, cu pușcociul pe genunchi. Priveam după mașină. Dădea colțul străzii. Nu prea era octogonar ce simțeam. Era regretul că pierdeam pentru totdeauna femeia cu' care mă potrivisem exact. Cu care refăcusem fantasticul întreg primordial.

De la mansardă, se trăgea asupra mașinii. Deschis, cu flacără. Am ridicat mitraliera, am ochit calm, ca la un exercițiu fără importanță, și am trimis o rachetă în fereastra de unde se trăgea. O vâlvătaie uriașă a țâșnit către cer. Ardea acoperișul. Era lumină ca ziua.

Acum, Varain! E timpul să te retragi! mi-am spus. M-am ridicat anevoie și am început să traversez strada. Aveam un singur gând. Subsolul vilei Bălaiului. Ultima redută și singurul mormânt. Așa fusese scris, gândeam eu. Să mor singur, pe pământ străin. Pășeam calm, ca un om gospodar, cu treburi ■Miloase. Brusc, asfaltul din fața mea a sărit în țăndări și am alunecat. în cădere, m-am răsucit să văd agresorul. Trei mașini veneau în viteză către mine. Bizar, dar am gândit că nu e deloc eroic să mori strivit. Aici filmul se rupea. îmi aduceam aminte numai câteva fragmente.

Stau în pat, prins de durerea morții. Știu că nu voi muri. Așa a vrut Stăpânul. încerc să mă lămuresc cum s-a terminat raidul din Paris. îmi aduc aminte perfect că am auzit cântecul Lupului Alb. Mă văd apoi, cu mâinile șiroind de sânge, blocând ușa de la intrarea în vilă. Din coborârea către subsol, nu rețin decât o scară mozaicată. Știu că n-am tras. Văd în imagine geamul pe care l-am spart cu cotul pentru a-mi intra aer. Și pentru a-i vedea pe bubulii pe care trebuia să-i descânt. Parcă îmi amintesc de grupurile bubule căzute în fața porții. Descântam totul. Nu știu cum a izbucnit imensul incendiu din pivniță. îmi aduc însă aminte foarte exact cum mă acopereau flăcările și cum mă rugam Stăpânului să mă primească.

Ciudat. Foarte ciudat. îmi amintesc foarte exact de Imagini în care educația mea de spion refuză să le creadă. Răzvrătiții din Lumea celor opt stele. Strămoșul din Lira și Lebăda. Nașterea mea. Darul pe care nu-l înțeleg. Ceva cu totul neobișnuit se produsese. Numai părintele Demian ar fi putut lămuri misterul. Dar părintele Demian era tare departe.

Acest gând, că părintele Demian era departe, m-a adus la realitate. încep să gândesc practic, ca un spion căzut în mâna adversarului. Dilemele, pentru mai târziu. Raționez. în primul rînd, durerea. Trebuie lichidată. Dacă o las, mă poate înmuia. Mă poate tâmpi. în al doilea rând, situația mea. Exactă. Din mai multe puncte de vedere. Cât de întreg sunt? Și cât de liber?

Am început cu durerea. în Octogon, învățasem să blochez căile de transmitere a impulsurilor dureroase de la receptor către sistemul nervos central. Am trecut la autosugestie și... iar minunea! O străfulgerare! Chipul strămoșului ocrotitor, tăcut și calm. Durerea dispare ca prin farmec. Stau interzis și gândesc încăpățânat. Murmur: Varain, nu te prosti! Ai halucinați. Realitatea ține însă să mă contrazică. Nu mă doare nimic absolut nimic. Mintea mi-e limpede. Raționez splendid. Asta da minune!hotărăsc eu și mă cufund în somn.