Razboiul zeilor

Razboiul zeilor de Pavel Corut

Deși ardea casa pe ei, nu păreau să se sinchisească. Patru își păstraseră pozițiile de buldogi la pândă iar al cincilea, un negru, se concentra așezat în genunchi.Ăsta-i transmisio- nistul, am gândit eu și i-am înfipt săgeata psi în ceafă. S-a scuturat un pic, ca și cum ar fi fost înțepat de vreo insectă.Să nu se prindă, să nu se prindă... mă rugam eu în gând. Chiar clacă s-a prins, era prea târziu. Șuvița de energie psi, prin care eram conectați mi-a furnizat informațiile de care aveam ne­voie. în primul rând, am văzut ce transmitea: întregul nostru atac, cu exploziile și incendiul provocat de Bălai. Ne pâra șefilor săi. M-am concentrat și mai tare. Voiam s;1 i identific șefii receptori ai mesajului telepatic. O singură cale exista: să prind câteva imagini recepționate de cel din fața mea.

Totul s-a petrecut în milionimi de secundă. Am văzut o încăpere în stil medieval, cu pereți din piatră naturală, mobilată cu piese din aceeași epocă. La un birou de lemn masiv, stătea nemișcat un bărbat de vreo șaizeci de ani, cu păr sur și cu început de chelie, îmbrăcat într-un sacou cărămiziu și cămașă neagră. în loc de cravată, purta o legătură lată, din mătase albă. Mi-am înfipt bine în memorie imaginea, căci nu aveam nici o îndoială: bătrânul cu lavaliera albă era șeful grupării din vila atacată de noi. în momentul în care am prins imaginea, bătrânul a deschis ochii. Probabil, simțise un câmp energetic străin interferându-se cu cel al emițătorului. Avea ochi de un verde tulbure, răi. Atât am putut stabili. Para­normalul pe care îl „supsesem" de informații s-a rostogolit pe dușumea, cu palmele întinse, pentru atac. în același timp, a strigat ceva către camarazii săi. M-a uimit că a folosit o limbă asiatică, un soi de dialect chinez. Nu era sănătos să întârzii prin zonă. Am șters-o către locul unde-mi era trupul.

Lipoveanul revenise pe poziția inițială, în dreapta mea. Mă privea întrebător. Era cazul să-l informez și pe dânsul că haimanaua aia de zeiță a norocului se înhăitase cu alții:

• Paranormali instruiți în Asia. Ne pun neuronii pe moațe cu limba lor.
• L-ai văzut pe șef?
• Văzut dar nu știu unde poate fi.
• Nici un indiciu?
• O clădire medievală. Și un moșulică uscat ca o scrumbie.
• îi facem portretul robot, a început el plin de speranță.
• Și anunțăm poliția franceză că doi spioni români își fac de cap pe teritoriul lor. îi umple fericirea și ne oferă cazare gratuită. Pe mulți ani.
• Daaa... cotoibilă treabă. Verișorul nostru-i bine?
• Walter? Cam mototolit.
• L-au bumbăcit sau l-au drogat?
• Cin' să știe?

Și-a aprins o țigară, apoi a aruncat o privire la ceas:

• Dacă nu mișcă-n două ore, mutăm șatra la altă ușă.
• Crezi că ne primește?
• Cu ce cântăm noi, sigur.
• Mda. Aș prefera să miște ăștia.
• încalte-s de soi?
• Prima. Gata să crape pe altarul datoriei. Numai să nu ne dea șeful.
• Fanatizați?

Nu i-am răspuns. în creierul meu, o imagine renăscuse. l^;ocul lingea lacom geamurile și ei, paranormalii inamici, nu păreau să se sinchisească. Descurajantă imagine. Erau sinu­cigași. Maj întâlnisem astfel de creaturi. Aveau implantate în creiere parolele de autodistrugere. Nici o șansă să-i prindem vii.

• Vor lupta până la ultimul, Bălaiule. Apoi, cel din urmă, va omorî prizonierul și se va sinucide.
• Găsești tu ceva, piciule. Nu rămânem noi cu buza umflată.

îi dădea mâna să vorbească. Era un spai convențional, bun pentru cotonogeli clasice, spectaculoase, cu multe focuri și mult sânge. în mintea sa, orice scamatorie paranormală era posibilă. In cazul dat, nu era posibil chiar orice. în primul rând, aveam nevoie de prizonier. Cât mai viu posibil. în al doilea rând, ne interesa șeful rețelei. Nu culegea el degeaba persoane cu zestre nativă excepțională. Avea un plan care, spre nenorocul său, se interfera cu al nostru. Una din părți trebuia să piardă. Era greu de acceptat că noi puteam fi aceia.

M-am întins în iarba umedă să cuget pe îndelete. Cu fața în sus, către Cerul întunecat. Am stat așa, nemișcat, aproape /ece minute. O singură soluție cât de cât acceptabilă și-a făcut loc în creierul meu.

• Bălaiule, va trebui să-i împuști.
• Și? Nu-s frați cu mine_v
• Să-i împuști în viteză. în maxim zece secunde. înainte de a se trezi și a se arunca asupra ta.
• A! Te-azvârli între ei.
• Singura ieșire. Poate prind unul viu.
• Iar eu fac suta de metri ca la concurs, mă proțăpesc în geam și-i răcesc.
• Ăsta-i planul. Tragi până nu se întorc și-ți fac creierul chisăliță!
• Fi-i sigur c-o fac! Țin la creierul meu. E mobilat bine și m-a servit cu credință, bătrânul de el.

Am pus la punct planul. Nu cum îl pun trupeții din armată. L-am potrivit la secundă. O clipă în plus, viață, una în minus, ultima cântare. Bălaiul a lepădat „artileria" și-a oprit un singur pistol mitralieră scurt. Trăgea șaisprezece focuri în șir. Suficient pentru patru ținte. Dacă tragi bine, desigur. Eu m-am întins pe pământ și mi-am refăcut rezerva de energie. Chel- tuisem cam mult pe timpul expediției de cercetare. Iar ceea ce urma să fac presupunea un câmp energetic inexpugnabil.

• Gata de salt?
• îi pupă mămicile reci și cu flori pe piept, m-a asigurat lipoveanul.

M-am strâns o clipă. Un scurt vâjâit și eram în cameră. Exact lângă prizonier. L-am prins în câmpul meu, apoi am salutat într-o engleză destul de corectă:

• Am onoarea, domnilor! Sunt Varain, luptător al Florii de Argint.

S-au întors ca la comandă. Toți cinci. Exact ce doream eu. Mă priveau neîncrezători. în școala lor învățaseră că salturile în spațiu și timp erau imposibile. O notă proastă pentru profesorii lor. Știau adevărul și-l ascundeau față de carnea de tun pe care o aruncau în luptă. Slabi nu erau, însă. Reacționau repede. N-au stat să comenteze. în câteva secunde, formaseră cercul. își uneau energiile pentru a-mi penetra aura. Trebuia să rezist cel puțin un minut. Am încercat vechea stratagemă, distragerea atenției:

• Felicitări pentru încercare! N-ați observat, însă, că nu sunt singur.

S-au oprit o fracțiune de secundă. Suficient să-l trosnesc pe cel mai apropiat. Direct în creștet. S-a clătinat și-a căzut cu fața în jos, la picioarele mele. Am întins ușor câmpul peste el, luându-l în ocrotire.

Au atacat din nou. Uniți într-un singur sfredel. Foarte hotărâți să spargă carcasa invizibilă care mă ocrotea. Deși era frig, transpirația îmi curgea șiroaie pe față. Asta le dădea curaj. Simțeau că și puterile mele erau limitate. Rezistam eroic, numărând în gând secundele. Bălaiul n-a fost niciodată un infanterist bun. Avea repulsie de orice fugă sau deplasare pe jos. Cât mai putea întârzia? Simțeam sfredelul de foc mai aproape, tot mai aproape. Cei din fața mea nu erau nimicarniță dc duzină. Erau „îmblânzitori de zei". O meserie necunoscută publicului larg dar foarte la modă pe piața din umbră. Aducea bani serioși celor care descopereau și ofereau la vânzare „zei astrali". Adică, persoane cu puteri categorisite paranormale.

Pentru o clipă, am lăsat paranormalul doborât în afara câmpului meu. Aveam nevoie de întreaga energie să rezist. Simțeam cum îmi vâjâia sângele prin vene, gata să Je spargă. Am făcut un pas înapoi, evitând sfredelul energetic. în aceeași clipă, fereastra a zburat în țăndări și scula Bălaiului a început să împroaște cu gloanțe grămada. N-a apucat să se întoarcă nici unul. Au căzut de-a valma, în fața mea.

M-am aplecat să-l ridic pe cel ales să supraviețuiască. Sângele mustea sub el. îl atinsese un glonț. Intrase prin spate si ieșise prin piept. Trăia, însă. M-am ridicat să-l strig pe iiălai. Tocmai la timp să evit un glonte rătăcit. Și să descopăr că intrasem într-o capcană. Bălaiul se rostogolea pe scări înjurând de mama focului. în urma sa, rafale de gloanțe mușcau din pereți.

• Piciule, au venit gorilele. Și-s multe al dracu'.
• Dincolo! am ordonat ^u fără să gândesc. Funcționase instinctul de luptător.

Bălaiul a făcut un salt, l-a prins pe Walter de cătușe și a început să-l târască. Eu am ridicat paranormalul rănit și l-am urinat în încăperea din spate. Laboratorul de testări se umpluse de fum înecăcios, suspect mirositor.

• Ne otrăvesc cu porcării chimice.
• Taci și caută arme!

încăperea în care pătrunsesem era o celulă de patru pe patru metri, fără fereastră. După mobilierul sumar, puteai ghici că folosea de adăpost gardianului care păzea prizonierul. Asta vedeam eu, cel deprins să vadă prin întuneric.

Lipoveanul orbecăia prin cameră însă încetase repertoriul de înjurături. Pricepuse că nu ajuta la nimic. Am instalat prizonierul pe patul de fier și mi-am concentrat privirea pe cătușe. Au pocnit de parcă fuseseră făcute din brânză. Tipul nu înțelegea ce se petrecea cu el. De când începuse raidul, nu scosese o vorbă. L-am informat:

• Suntem prieteni. Ieșim împreună. Nu încerca nimic pe contjiropriu!
• In regulă, dar...

N-am auzit ce a mai spus. O grenadă explodase în camera pe care tocmai o părăsisem. în ușă, Bălaiul lua la ochi pe cineva. Vreun cutezător. L-a lecuit imediat de cutezanță. De­finitiv. A schimbat imediat încărcătorul, gata să riposteze la următorul salt. Eu am început să caut prin cameră, în speranța găsirii unei arme. Sau, a unor indicii privind misterioasa orga­nizație care concentra paranormali din întreaga lume. Din ușă, Bălaiul a mârâit:

• Nu putem c-am plânge. Ce-ar fi, piciule, să-i descânți?
• Ne-am deconspira. Ar afla marele boss că suntem pe urmele sale.
• Știi tu câte guri de foc sunt în față?

Zdrang! Planșeul primei camere a căzut cu zgomot. îl loviseră cu o rachetă. Praful și sfărâmăturile provocate de explozie l-au învăluit pe lipovean. îl auzeam înjurând din nou. Semn bun. Era întreg și înrăit. Exact cum trebuia pentru situația în care ne aflam. M-am apropiat de el să văd cam cum stăteam. I-am pus mâna pe umăr, întrebându-1:

• Câți sunt?
• Au fost vreo opt. Am trimis vreo trei la întâlnire cu neamurile decedate. Da' nu cred să rezistăm mult fără piese grele.
• Aha! Le aduc!
• Ești un scumpic. Fac cinste c-o stacană de vizichi.

N-am stat să mă mai încarc. Din poziția în care eram, am

făcut saltul. Direct în locul în care Bălaiul își lăsase „artileria". Am cules grăbit ferătăniile și muniția aferentă. Am revenit prin același procedeu.

• A mierlit protejatul tău, m-a informat lipoveanul.
• Walter?
• Nu, celălalt, paranormalu'. A apucat să scâncească un nume. Legrange. îți spune ceva?
• O firmă de taxiuri. Ție?
• O marcă de coniac. Nu duce nicăieri.

Discuția ne-a fost întreruptă de un val de gloanțe și proiectile. Inamicii trăgeau din toate armele deodată.

• Pregătesc infiltrarea unuia, mi-a explicat Bălaiul. Ce-ar fi să renunți la aerul tău de gentleman și să-i altoiești?
• Nu! Eu nu ucid prin forțele dăruite de strămoși!

O umbră se ridicase la marginea zidului dinspre sud. înainta ferit. Căuta o pârtie de pătrundere către noi.

• Vino, pisoiaș, să-ți povestesc din tainele cavoului! îl descânta Bălaiul șoptit.

Am renunțat la principii. Nu integral. Am înșfăcat „clarinetul" lipoveanului, am armat lansatorul de grenade și am trimis una către locul în care văzusem flăcări. N-am ochit să ucid. Speram să-i sperii, să plece înainte de a deveni clienții Mălaiului. în replică, un glonț trimis de cel din colțul zidului s-a înfipt lângă capul meu. Dacă n-aș fi avut câmpul energetic destins, îmi împrăștia creierii. Asta m-a enervat. Până când să lupt curat cu o haită nenorocită de mercenari? M_;am întors decis să-l croiesc. Prea târziu. Bălaiul era lângă el. îl prinsese de cap și-l lovea ritmic de zid. Individul, un pirpiriu, nu scotea nici un sunet, nu se împotrivea. Era leșinat.

• Adu-l aici, Bălaiule! Poate-l tragem de limbă.
• De suflet n-ai vrea să-l tragi? Că nu cred să mai posede limbă.

L-a adus, totuși. L-a aruncat ca pe o zdreanță la picioarele lui Walter.

• Prințule, ai grijă de moaca asta!

Walter a dat grăbit din cap dar n-a vorbit. Bănuiam eu de ce nu prea vorbea. Era cumplit de derutat. Nu înțelegea deloc situația. Și noi n-aveam timp să i-o explicăm.

S-a lăsat liniștea. Una suspectă și amenințătoare. Dușmanii făceau planuri. L-am lăsat pe lipovean să-i supravegheze și in-am apropiat de neamț. Trebuia să prindă încredere în noi:

• Walter, noi suntem dușmanii celor care te-au răpit. N-aveam nici un interes cu tine.
• Pot pleca?
• Nu. Te-ar vâna imediat. Ieșim împreună, îți spunem ce trebuie să știi și te lăsăm în pace.
• Ce trebuie să știu?
• Ce vor ăia de la tine. Nu te-au răpit pentru că ești frumos.
• Daaa...
• Aici, piciule!

M-am apropiat de lipovean. Acesta mi-a șoptit la ureche:

• Se joacă de-a indienii. Vin târâș să ne jugănească. Da' eu nu mă las. Țin prea mult la sculele din dotare. îi simți?

îi simțeam. înconjuraseră ruinele casei și veneau din toate direcțiile. Cu smocuri de grenade în mână. Voiau să ne îngroape de vii. L-am tras pe lipovean lângă Walter, i-am prins pe toți în câmpul meu și-am început să-l întăresc pentru ce urma să se întâmple.

Noaptea a crăpat în mii de fărâme. Vâlvătăile s-au ridicat câțiva metri de la sol. Suflul exploziei ne-a clintit un pic dar nu ne-a despărțit. Lipoveanul și-a căutat pe pipăite clarinetul, murmurând:

• Așa cum spunea nemuritorul Platon, trebuie să-i ating la scăfârlii.
• Asta n-a spus-o Platon!
• Ba el a zis-o. Era un mardeiaș din Tulcea cu apucături filosofice.

în spărtura din tavan s-a arătat prima mutră curioasă. în fața ei, o gură de pistol mitralieră. De regulă, curiozitatea se plătește. Cazul nostru n-a făcut excepție. Lipoveanul i-a servit o rachetuță direct în față. A decolat către Cer, înainte de a pricepe că devenise îngeraș.

• Trei, a numărat Bălaiul. Prea puțini să mai conteze.

Indivizii nu erau însă de aceeași părere. O grenadă și-a

împrăștiat schijele prin bunkerul nostru. Walter s-a lăsat moale, prinzându-și piciorul. Lipoveanul a început să înjure ca la ușa cortului. Vulgar de tot. Semn că-și pierduse cumpătul. Am ghicit că-și primise porția de schije și am decis să intervin.

Săgeata spiritului meu a țâșnit către înalturi. Departe, acolo unde nici o invenție zburătoare omenească nu putea ajunge. Vedeam terenul ca-n palmă. Și pe cei trei adversari dispuși radial în jurul refugiului nostru. Am ales unul singur. îmi era suficient. Șuvița psihoenergetică i s-a înfipt în creier. Cu ordinul clar de-a șterge-o imediat. S-a ridicat ca la comandă și-a tulit-o către dubița cu care sosiseră. Gestul său i-a des­cumpănit pe ceilalți doi. Ce văzuse colegul lor și ei nu? în momentul de derută care a urmat, lipoveanul s-a aruncat afară din dărâmătură. Urla ca un canibal înfometat. Și trăgea la rasul solului, de jur împrejur. Spre uimirea mea, l-a urmat Walter. înarmat cu mitraliera curiosului căzut. Cei doi adversari au mai șovăit o clipă, apoi au luat-o la sănătoasa. Unul dintre ei șchiopăta vizibil. N-a atins dubița. L-a ajuns un glonț. A încetinit fuga, și-a dus mâinile la piept și a căzut în genunchi. Apoi, s-a rostogolit într-o parte. Era rănit sau mort.

Bălaiul a revenit în cameră și s-a lăsat încet pe pământ.

• Piciule, am senzația că suntem în găleată. Cum dracu' ieșim din fundătura asta?

în glasul său se citea oboseala și descurajarea. Semn sigur că era rănit destul de serios. L-am întins cât era de lung și am început să-l cercetez. Schijele îl prinseseră de jos în sus. Sân­gera din mai multe răni. Unele, superficiale, altele, mai adânci. Am scos trusa individuală de prim ajutor și l-am câr- păcit destul de aproximativ. I-am tras o pasă psihoenergetică pentru a-i ridica moralul și energia, apoi m-am întors către Walter:

• Bun venit în nobila breaslă!

A rămas blocat. I-am sfâșiat pantalonul și am început să-l pansez. în acest răstimp, și-a revenit. A început să pună întrebări delicate:

• Cum adică, nobilă breaslă?
• Drăguțule, l-a interpelat Bălaiul, doar n-ai crezut că vindem dresuri de damă?! Nu că n-ar fi interesant. Nu-i specialitatea noastră. Noi tragem cu ochiul și timpanul, mirosim urme, șterpelim informații.
• Sunteți spioni! s-a speriat germanul.
• Dintre cei mai buni, l-a asigurat lipoveanul. Și o să fii și

tu.

• Niciodată!
• Nu zi vorbe mari! Povestea asta în care ai intrat fără vrerta ta are o singură ieșire: Octogonul și Floarea de Argint.

Neamțul ne privea prostit. Cam cum ne privesc o mare parte dintre bărbații și femeile cu care realizăm un prim contact, înainte de a-i recruta. L-am îmbărbătat:

• Nu-i dracu' atât de negru și nu te forțează nimeni să intri în breaslă.
• O vei face de bună voie, m-a completat Bălaiul. Când vei simți buldogii în ceafa ta. Ei, mulți și răi, tu, singur și nevi­novat. Vei fugi către noi, după ajutor.
• Niciodată! a repetat germanul.

De data asta nu era tocmai convins. Rațiunea începuse să-și facă efectul. Iar el, până atunci, un nevinovat, începuse să înțeleagă că se născuse într-o lume nu tocmai perfectă, în care trebuia să muști pentru a nu fi sfâșiat.