Suflete de foc

Suflete de foc de Pavel Corut

Sărutul diafan al morții

Deși sunt adormit buștean, simt apropierea pericolului. II aud ca un glas de tunet -Varaain! Chiar mi se pare că mă aud chemat pe nume. Mă trezesc brusc și apuc să strig:

— Frână, Bălaiule!

Lipoveanul frânează instantaneu. Centura de siguranță mă ține legat de scaun, să nu zbor prin parbriz. Probabil, roata stângă a prins polei sub ea, căci ne răsucim perpendicular pe șoseaua goală. Spatele mașinii se sprijină în parapetul care separă autostrada de pădure. Motorul s-a oprit și o liniște profundă ne învăluie. Indianul Corday se adună de pe bancheta din spate, întrebând:

— Ce s-a întâmplat, Va...

Explozia ne ia pe nepregătite. Bolidul nostru se comportă ca un armăsar nărăvaș. Își ridică botul, cabrându-se și scrâșnind din fierărie. Urmează un moment de cumpănă, apoi mașina se răstoarnă pe spate. Ne prăbușim printre arbori, de la mai mult de zece metri înălțime. Ne-am dus pe copcă, apuc eu să gândesc și mă strâng ghem. Energia din mine se extinde, pentru a amortiza impactul. Ne lovim de un arbore și simt că a cedat caroseria. Tabla se strânge și ne apasă din toate direcțiile, însă, de bine, de rău, ne-am oprit din cădere. Sunt amețit de lovitură, dar încă raționez normal. Ordon, cu voce răgușită:

— Afară!

Sunt prins în scaun, cu capul între picioare. Simt însă mâinile indianului. Îmi taie centura de siguranță și mă extrage din air bag. Un val de aer rece îmi răcorește fața. Parbrizul din spate e spart. Mă las împins prin el și-i poruncesc:

— Scoate-1 pe lipovean!

Deasupra, pe autostradă, se aud zgomote de motoare. O mașină de teren și câțiva motocicliști, constat eu, după ce ascult câteva secunde. Autovehiculele opresc în dreptul nostru. In următoarea clipă, o ploaie de gloanțe se revarsă peste noi. Văd și flăcările de la gurile pistoalelor mitralieră. Prin aerul curat, simt miros de benzină. Înseamnă că rezervorul nostru s-a fisurat. Câteva secunde ne despart de-un foc de artificii ca la Hollywood.

— Indios, sunteți bine? întreb eu în șoaptă.

— OK! mă asigură Corday, din stânga.

— Cât mai departe de mașină! îi îndemn eu.

încep să mă târăsc prin frunzele moi și umede. Mai departe, cât mai departe de bomba incendiară, e gândul meu. Cei din autostradă vorbesc în gura mare. Se vede că nu-și fac nici un fel de probleme. Cine să-i observe la ceasul ăsta din noapte? Au încetat focul de arme și parlamentează. Posibil să încerce să vină după noi. O nouă exploxie îmi contrazice acest gând. Au tras, cu un aruncător de grenade, direct în mașină. Înseamnă că au dispozitive de vedere pe timp de noapte, cu infraroșii.

— S-a dus cotiga noastră, mormăie Bălaiul, cu ochii la incendiu.

— Bine că suntem întregi, îi arăt eu partea pozitivă a situației.

— Pe naiba! ripostează el. Pedestrași, în codru și numai în sacouri. Ne vede Dumnezeu.

într-adevăr, situația e cam cotoibilă. Începutul de aprilie din munții Jura e rece și noi suntem ambalați cam sprinten.

— Cam cât să mai fie până la Geneva? întreb eu.

— Dacă ne lasă ăia să plecăm la Geneva, ne atrage indianul atenția.

— Cine mă-sa ne-a ieșit cu daru'n drum? se revoltă lipoveanul.

— Niște mârlani, îi răspund eu cu ochii pe jocul lanternelor din autostradă. Vor să ne sufle-n lumânări, fără a se prezenta.

— Ba cred că vor să facem cunoștință, mă contrazice indianul. Trei au pornit încoace.

Numai ochii lui de șoim puteau zări mișcarea pizmașilor prin întunericul din jur. Tipii vin să se asigure că ne-au fript șoriciul definitiv și iremediabil. Asta nu prea e pe placul nostru. Când vor constata că ne-am topit din machină, vor începe hăituiala. Cu ce naiba să le facem față, când armele au rămas în hârbul incendiat? Răsuflu ușor și-mi controlez corpul. Mă doare în mai multe locuri și sângele îmi curge de-a lungul mâinii stângi, din umăr. M-a atins vreun glonte rătăcit, într-un moment când nu aveam psihocâmpul expandat.

—Trebuie să ne ascundem mai în interior, calculez eu următoarea mișcare.

— Eu am pistolul cu amortizor și pumnalul, ne anunță

Corday.

— încă-i bine, constat eu. Haidem!

Ne ridicăm și pornim tupilați, din arbore în arbore, către interiorul pădurii. Pietrele umede ne lunecă sub picioare, semn că suntem prin preajma unui masiv măcinat, începem să urcăm, sprijinindu-ne în mâini. Din spate, se aud vocile alarmate ale urmăritorilor. Au descoperit că prada le-a dispărut de sub boticuri. Precis, nu se vor mulțumi să se cărăbănească. Cine iese la drumul mare, după miezul nopții, n-o face să se distreze. Gașperii sunt lichidatori de casă mare. Încă nu știu a cui casă, căci noi am călcat pe bombeu cam mulți granguri ai Lumii. Dacă ar fi să notez toți tipii care ne visează reci și cu mâinile pe piept, ar rezulta un ceaslov mai gros decât biblia. Tocmai de aia e greu să ghicesc cine ne-a așteptat la cotitură, în pădurea elvețiană.

Fiuuuu! Un glonte fluieră printre țestele noastre. E prea la fix să cred că-i din întâmplare. Precis, somebody ne vânează cu o armă dotată cu sculă pe infraroșii.

— Adăpostiți-vă! ordon eu. Pizmașii ne văd.

— Iar noi bâjbâim ca niște chiori, mârâie Bălaiul. Ce faci, piciule? Descânți sau nu?

— Gurița mică! îl îndemn eu și mă întind după un arbore gros.

Din naștere, văd destul de bine prin întuneric, cam ca pisoii. Scot capul din adăpost și arunc o privire. Arborii, luminați de o Lună mare cât o mămăligă, aruncă umbre înșelătoare. Încolo, nici o mișcare. Probabil, lunetistul inamic așteaptă cu degetul pe trăgaci. Avantaj el.

— Nu mișcați! șoptesc eu.

— Asta visează și ăia, bombăne lipoveanul. Să nu mai mișcăm ance and forever.

Nu-1 bag în seamă. Are gura mare, da'i băiat fain. Mă concentrez asupra umbrelor din față. Mi se pare că am reușit să localizez unul din urmăritori. Sângele s-a încleiat pe omoplat și pectoral, așa că nu pot să-mi mișc mâna stângă. Frigul a început să mă cuprindă. Mă strădui să nu-i dau atenție. Trebuie să scăpăm de kilerii pizmași cât mai pe tăcute. Până la ziuă, mai sunt vreo patru ore. Timp berechet să ne jucăm de-a hoții și vardiștii, da' nouă nu ne place jocul ăsta. Nici dumneavostra, amicilor mei cititori, nu v-ar plăcea să vă târâți prin pădure, tremurând de frig și cu niște ucigași de meserie în cârcă.

Am reușit să mă concentrez perfect, semn că mi-am revenit la normal. Energia clocotește în mine, gata să irupă. Caut din ochi pizmașu' căruia să-i fac o „bucurie" și nu reușesc să-1 găsesc. Se vede că tipii sunt profesioniști first class, nu adunătură. Mă văd nevoit să schimb tactica. În locul fulgerului psihic cu care intenționam să dilesc inamicii, trimit în cercetare o mică șuviță psihică. Încerc să vizualizez urmăritorii. O treabă deșteaptă, dacă e făcută cu cap.

Nu m-am înșelat. Lunetistul dușman stă în spatele unui hățiș, cu ochiul în lunetă și cu degetul pe trăgaci. Îi dă mâna să aștepte, căci e înțolit într-o scurtă matlasată, cu glugă. Îi memorez bine poziția și împing spionul psihic mai departe. În spatele lui, încă doi șmecheri, cu pistoale mitralieră, stau cuminți pe burtă, ca niște dulăi. N-au scule de văzut prin noapte, așa că așteaptă la plesneală. Îi memorez și pe ei, apoi îmi retrag spionul psihic. Răsuflu adânc, să-mi revin după efort și-1 strig încetișor pe Corday.

-Ordin! răspunde indianul.

îi explic pe îndelete unde sunt pizmașii, să nu fie luat prin surprindere de vreun eventual asalt. Distanța dintre noi și ei e cam de o sută și cincizeci de pași, așa că nu e rost de folosit pistolul. Rămânem în poziția stand bay. Adică, în așteptare, așa cum stau și politrucii noștri de vreo șaptesprezece ani. Noi măcar știm de ce așteptăm. Gândiți că și ei știu, da' nu vor să ne spună? Poate așteaptă să treacă basculanta cu reformă pe la porțile romanilor, da' nu pot să se exprime pe înțelesu' nostru, să ne lămurească pe ce parte vom fi jupuiți.

Trosc! Zgomotul de vreasc rupt mă alertează. Lunetistul s-a ridicat să-și schimbe poziția. Fulgerul psihic îmi pleacă instinctiv dintre ochi. Nu se vede, dar produce efecte. Lunetistul lovit în tâmplă se clatină și cade peste pușcociul lui. Ceilalți doi inamici tac chitic. Încă n-au priceput ce s-a întâmplat cu camaradul lor.

— Rândul tău, indios, îl invit eu pe Corday. Indianul șoptește un OK! și se pierde în noapte. Nu-i văd deloc bine pe cei doi pizmași cu pistoale mitralieră. Corday e cunoscut în nobila breaslă a spailor ca Silent Death. Adică, pe limba noastră, moartea tăcută. Are un talent ceva de speriat în direcția asta - moarte. Se poate strecura ca o umbră până lângă gâtulețu' individului neatent. Să vă mai spun ce face cu pumnalu' și gâtulețu' neatentului? Vă prindeți dumneavoastră și singuri.

Bălaiul s-a târât până lângă mine. Îi clănțăne dinții de frig. Se vede că lovitura inamicilor 1-a prins pe uscat. Adică, fără strop de pileală la bord.

— Ce facem, piciule? întreabă el înfrigurat.

— Schimbăm sorții confruntării, lipa.

— Mai repejor nu se poate? Mi-a înghețat și vodca-n

stomac.

— Ăilalți sunt ambalați în țoale groase, îi vând eu pontu'. Geci matlasate și scurte de motoc ic liști.

— Ne îmbrăcăm de pe morți, ai? Ca boschetarii...

— Scopul scuză mijloacele. Doar nu crezi c-ajungem în Geneva numai în cămăși și sacouri?

— Mai sunt vreo patruzeci de kilometri până la Geneva, apreciază el. Doar nu-i facem la talpă?

— Deocamdată, să ieșim din buci ucu' ăsta. După aia, ne orientăm.

— Te-ai prins cine sunt pizmașii?

— Niște tipi care ne-au filat din Bema.Se vede că ne-au recunoscut și-au zis să facă parai din pieile noastre.

— Oculți?

— Dracu' să-i pieptene! Vedem noi după ce scotocim cadavrele.

Dacă...

Restul spuselor sale se pierd într-o pârâială de armă automată. Instinctiv, mă lipesc de pământ, ca infanteriștii. Imediat, glasul lui Corday mă liniștește.

— Curat, în față, anunță el.

Ne ridicăm și sprintăm pe direcția vocii. Indianul își aprinde o țigară, să-1 putem localiza. Eu, mai pragmatic, mă opresc lângă lunetistul doborât de mine. Îl ușurez de geacă și-o trag pe mine. Altă viață, amicii mei! îl controlez și prin buzunarele sacoului. Extrag un portmoneu dolofan și niște chei. Altceva, pe post de pradă de război, nu se arată. Amicii mei s-au prins cum e mutarea. Dezbracă de scurte pe cei doi trăgători, să-și facă rost de țoale groase. Nu se știe cât vom întârzia prin pădurea asta și frigul dinspre ziuă e al naibii de pătrunzător.

— Avem două pistoale mitralieră și-o carabină cu lunetă, face Corday bilanțul. I-am putea ataca.

Eu studiez scula cu infraroșii. Prin lunetă, zăresc pizmașii ca-n palmă.Sunt vreo opt, înșiruiți pe marginea autostrăzii. Nu și-au luat nici un fel de măsuri de mascare. Probabil, sunt siguri că ai lor ne vor căsăpi. E timpul să le stric părerea excesiv de bună despre ei. Iau în vizor un tip din mijlocul șirului, pe care-1 bănuiesc de boss și-i pun crucea pe piept. La propriu. Adică, apăs trăgaciul și-1 văd cum se dă cu zgaibele în sus. Ceilalți se aruncă imediat la pământ, după parapetul de metal al autostrăzii.

— Atacăm? mă presează Corday.

— Prin ocolire, găsesc eu o soluție deșteaptă. Veniți după mine!

O iau înainte, cu carabina în mâna dreaptă. Stânga mă doare îngrozitor, da' n-am timp s-o ascult. Alerg aplecat, pe sub coroanele arborilor înmuguriți. Simt în aer mirosul de sevă proaspătă. Un miros care mă înviorează și mă întărește. E mirosul pădurii din copilăria mea.

Facem un ocol prin dreapta și ajungem la rambleu. Ne oprim și ascultăm. Pizmașii au închis ocarinele. S-au prins și ei că nu suntem o pradă ușor de înghițit. Mașina îi trădează însă. E la vreo sută de metri către stânga noastră. Le-o arăt cu degetul amicilor mei, să înțeleagă care e schema. După asta, îmi atârn carabina cu lunetă de gât și încep să mă cațăr pe rambleu, cu ajutorul singurei mâini valide. În timp ce urc, îmi dăscălesc camarazii pe șoptite:

— Atacăm brusc și furibund. Punem neapărat mâna pe mașină ori pe o motocicletă.

Nimeni nu comentează. Înseamnă că au înțeles cam ce visez eu. Am ajuns la gardul metalic ce desparte autostrada de pădure. Îl trecem și privim în lugul șoselei. Dona Luna luminează scena ca ziua. Inamicii stau întinși pe șosea, cu privirile către pădure. Frumos din partea lor, nu?

— Ochiți și trageți la comanda mea! ordon eu. Trebuie să-i căpăcim în câteva secunde.

— OK! răspunde Corday, cel mai apropiat de mine. Îmi înfig ochiul în lunetă și-mi caut mușteriul. Îl aleg anume pe cel din capătul opus al șirului, deoarece amicii mei îi vor toca pe cei apropiați, cu pistoalele mitralieră. Clientul meu e un tip ras în cap și cu barbă. Îi observ până și inelul de pe mână. O să-1 dilesc ușor, ca la un joc electronic.

— Pregătiți! comand eu.

Aud răsuflările adânci ale amicilor mei. Au luat țintele la ochi.

— Foc!

Bărbosul meu face un salt prin aer și cade lat. L-am nimerit la scăfârlie. Pistoalele mitralieră ale amicilor păcăne ca niște rațe speriate. Trei umbre sar în picioare și-o șterg către mașină. Încerc să prind măcar una, dar n-am nici un spor. Asta viteză, amicii mei. Indivizii sar în mașină. Ochesc calm, în partea rezervorului de benzină și slobod gloanțele. Nici un efect. Mașina prinde viteză și-o șterge englezește. Un singur viteaz mai trage din autostradă. Naiba știe ce mai speră.

Am încetat focul și ne-am ascuns după rambleu. Pizmașul se ridică hoțește și merge șchiopătând către o motocicletă. Corday ridică pistolul mitralieră și ochește liniștit, ca la poligon. Îl lasă să urce în șea, apoi îl seceră c-o rafală. Putem crede că povestea s-a sfârșit. Noi, însă, suntem hârșiți în tot soiul de pățanii neplăcute. Înaintăm ușor, pe după parapet, până în dreptul motocicletelor. Sunt patru motoare puternice, cu insemne de poliție. Asta chiar că ne pune pe gânduri. Noi n-avem nici o taină cu poliția șvițară. După poziția lor, ne dăm seama că două au venit dinspre Geneva, la întâlnire cu cei cu mașina. Înseamnă că ne-au pregătit capcana ca la carte. Numai reflexul meu și norocul ne-a scăpat din îmbrățișarea damei în negru. O damă, de altfel, destul de nurlie, dacă ar fi să-i credem pe adepții cultului morții.

— Fugim! decid eu. Toți trei, pe o motocicletă.

— Ca la circ? obiectează lipoveanul.

Are și el dreptate. Cine ne-ar vedea pe toți trei călare pe un motor ar anunța imediat poliția.

— Luăm două, aprob eu. Cine mă cară?

— Ești rănit, piciule? se alertează lipoveanul.

— Ceva mai sus de inimă, confirm eu. E de bun augur.

— Pe naiba!

— Hai cu mine! mă îndeamnă Corday.

Urc în șea, în spatele său și-1 prind cu dreapta. Stânga îmi atârnă bleaga ca o cârpă. Nu uită, însă, să-mi trimită niște săgeți de durere până în moalele capului.

Pornim pe direcția în care mergeam când am fost atacați. Dacă nimic rău nu mai apare la orizont, în mai puțin de o oră, am putea fi în Geneva. Autostrada sfârâie sub cauciucurile noastre și arborii fantomatici, poleiți de Lună, par să gonească în sens invers. Slăbiciunea provocată de rană mă încearcă, însă eu mă țin tare. Trebuie să rezist perfect lucid până ce ajungem la un spital.

*

Indianul ne-a condus la o clinică particulară cunoscută anterior. Una în care, dacă ai bani, nu te întreabă nimeni cum te cheamă și cum ai căpătat grame de plumb în corp. Am plătit tariful ultrapipărat, fără să crâcnesc, apoi i-am încredințat centura cu bani indianului. E mult mai sigur că nu-i va topi în ritm amețitor, cum ar face Bălaiul.

Momentan, zac pe spate într-o rezervă foarte elegantă, vegheat de o asistentă desprinsă din revistele sexy. Din cauza ei, lipoveanul începuse să regrete că n-a fost rănit el. Cu mare greutate, l-am convins să plece împreună cu indianul la un hotel din oraș. Înainte de a pleca, Silent Death mi-a strecurat pistolul cu amortizor sub pernă. O măsură de precauție deloc deplasată, ținând cont de modul mișelesc în care am fost atacați.

Medicii m-au curățat și m-au cusut cât se poate de bine. Din discuțiile lor, am tras concluzia că glonțul a pătruns prin pectoral, pe deasupra inimii și-a ieșit prin spate. Un centimetru mai jos și-mi intra familia în doliu. Cum s-ar zice, dona moarte m-a sărutat numai în fugă, diafan ca o rândunică. Probabil, a vrut să-mi amintească faptul că am un contract cu ea. Ești muritor, Varaine, a vrut să spună sărutul ei.

Mă răsucesc ușor și-mi scot mâna dreaptă de sub cearceaf. O pun deasupra rănii și încep să-mi pompez bioenergie, să-mi grăbesc vindecarea. Această acțiune produce o dereglare a aparatelor cu care sunt supravegheat. Infirmiera leapădă romanul din care citea și se apropie grăbită de mine.