Ochii Jupanitei
Aa
Ochii Jupanitei de Rodica Ojog-Brasoveanu
Diminicioara, ascunsă după cula dealurilor supuse răsăritului, cerceta valea cu inima purice. Pe malul Valahiei, cuminte, lipsit de repegușuri, răsărise peste noapte o pădure de arme. Topoare, și securi, și coase, și seceri noi, născocite de meșteșugarii aninați de poalele Bucureștioarei[1] sau ale Bahluiului, sau în fierăriile Brașovului, și scule îmbătrânite în păruiala cu nohaii zvârleau căutături iuți după pilda fulgerului, dinții furcilor făurite din fier prost scrâșneau întunecați, cuțitele măcelarilor uitaseră gustul sângelui de dobitoc și pofteau să deschidă cale slobodă celui păgânesc. Șase mii de baci, mulgători și ucenici stăpâneau baltagul cu o mână și câinele cu cealaltă, după cum tot de amândouă mâinile se slujeau călugării de la Hurezi, Mănăstirea Domniței, cei din obcinile Bucovinei, sau de la Cozia, ținând sfânta cruce în stânga și spade vechi, tătărești, în cea deprinsă cu închinăciunea. Steagurile de români din Țara Oașului trăseseră din tureatcă cuțitoaie lungi, fără podoabă, dar învățate să reteze grumajii veneticilor poftalnici, lotrii pământului din Zarand frământau în palmele asudate cosoare aprinse la mânie, oierii Vrancei, credincioși bâtei haiducești, își meșteriseră scule noi, din frasin năpădit de noduri. Calfele poștăvăriei înălțate la porunca lui Vodă Șerban Cantacuzino, deprinse cu daracele pentru lâna îndărăpnică, de Bugeac, mânuiau țepușe cu vârful petrecut prin venin de paing litvan, tejghetarii lui Manu, și Panait, și Anastasie și Luca Fărâmiță, și Proca, și Dumitru Nona ot Brașov, neguțători vestiți la acea vreme în întreaga Valahie, meșteri în cetluirea cu lațul a terfegoșilor lipsiți de cinste, răsuceau între degete curmeie de sfoară înnodată cu anume știință. Cetele de țigani zlătari și spoitori îngăduiți să-și desfacă meșteșugurile în mahalaua Broșteni[2] țineau cu credință în mâini clești mușcători, fierarii vasluieni, rânduiți lângă cei de pe malurile Dâmboviței, se sprijineau în baroase trupeșe.
Sculele meșteșugarilor feluriți stârneau uimirea oștenilor căci nu prepuiai ce stricăciuni pot aduce. Cu asemenea arme pofteau să-și arate bărbăția săpunarii, lumânărarii, jimblarii, cavafii subțiri, sortiți să robotească pentru boierii muchelefi[3], și ciubotarii de trebuință sătenilor, neguțătorii, pietrarii starostelui Vucașin și zugravii lui Pârvu Mutu, trocarii din Schei și Blumăna, harabagiii din Podul Iloaei, ișlicarii, pânzarii și ciumgiii, pădurarii din codrii Grozăveștilor, ai Cotrocenilor, Văcăreștilor și Sărindarului care încingeau cu verdeață și spaime cetatea de scaun a valahilor. Catifelurile de Ypres și de Louvain și postavul frâncesc, cuvenite celor cu osânză la pungă, ședeau fără supărare lângă postavul cenușiu bobou și pânza săsească deprinsă cu pielea gospodarilor mărunți, camhaua și tebenca ce împodobeau bidiviii căftăniților făceau casă bună cu blana de oaie azvârlită pe spinarea cailor mocănești si ai curuților Transilvaniei. Năvoadele pescarilor dunăreni, înălțate pe pari, fremătau de nerăbdare gata să pogoare capcană peste fesurile ienicerilor.
Vântul vrăjmaș ațâță dihonia dintre nouri apoi își lepădă în volbura Dunării trențele întunecate. Ochiul dimineții citi cu uimire între fustașii Măriei Sale Vodă Brâncoveanu și căciularii moldoveni, trupurile de trestie ale muierilor gorjence și cele mai împlinite ale băcițelor sucevene, jupânese, jupânițe, și slujnice de boieri, neveste și fecioare rupte din ghimirliile prostimii cu furca într-o mână și întreaga zestre de blesteme pe buze. Nici betegiții și moșnegii uitați de moarte nu lipseau. În loc de toiag purtau sulițe și iatagane vârstene, ce își aflaseră botezul în bătălii uitate, despre care numai cronicile dovedesc ținere de minte. Diecii, grămăticii, pisarii și învățăceii școlițelor domnești, băietani care în acea dimineață din leat 1701 abia împliniseră zece ani, își înfundaseră buzunarele cu pietre pe măsura praștiilor și vlaga brațului.
Nu clintea nimeni. Păreau ciopliți în cremene, dăltuiți în trunchiuri de cedru, turnați în tiparele oțelurilor. Numai ochii șopteau cercetând puhoiul de păgânime revărsat pe celălalt mal.
Umbra lui Alah pe pământ, preafericitul sultan Mustafa al II-lea, rămase în pragul cortului verzaliu, chenăruit cu inimioare sidefii de scoici și brâu chindisit din lalele, floarea îndrăgită de Profet. Trudiseră asupra lucrăturii meșterii din Alep, căci ceaprazarii șalvaragii îngrămădiți la Ienicöy nu dobândiseră încă știința vechilor perși în asemenea împunsătură, în creștetul cortului, cresta cerul cosorul semilunii bătut în adamante cât unghia de calic. „Umbra“ măsura peste două sute de ocale muscălești, căci necinstise poruncile Coranului care îndemnau la cumpătare. Polobocul pântecelui răsfățat de bucate evropenești se afla cetluit în cingătoare lată din muselină, peste care cădea în falduri caftanul îngulerat cu vulpe neagră, blană îngăduită doar sultanului și marelui vizir. Trimișii curților împărătești șopteau că degetele meșterilor armeni ce izvodiseră din fir de aur și rubelite asemenea minune fuseseră retezate, spre a nu poftori isprava. Purta spânzurat de gât colan vârtos din safire chenăruite cu adamante, în aceeași sâmbătă cu pietrele de la surgiuc, iar în fiecare deget câte un inel cu smaragd trupeș. De la brâu scotea capul un iatagan fără asemuire în frumusețe, darul viclenit al venețienilor, căci, după cum mărturisesc însemnările bailului Giustiniani, stătuse cale de o săptămână în cuib de buhă și sub șezutul unei vrăjitoare hârbuite spre a-i pricinui moarte grabnică necredinciosului. Trudă zadarnică. Venețienii n-aveau de unde să știe că sultanul nu se dezlipea nici în ceasurile de dragoste de anume răcliță în care se aflau unghia și un fir din barba Profetului, cu putere deplină asupra farmecelor, otrăvii și a jungherului cu gând vrăjmaș[4].
Cortul fusese înălțat pe un gorgan pieptos, cu vedere deplină asupra văii. Preafericitul duse la nări un trandafir roșu, apoi își roti căutătura verde, năpădită de venin, poftind să știe dacă oștenii nu s-au abătut de la așezarea statornicită.
Cercetă înaltul cerului. Nourii cei negri își smulgeau bărbile, schimbau sudălmi groase, tunate prelung.
Toată talpa iadului muncea apele Dunării, le repezea Bistriță în pletele sălciilor plângătoare, le sugea apoi născocind vârtejuri bortite adânc. Fluviul gemea înfundat, azvârlind căutături speriate spre lumețul încremenit pe malul Valahiei, sărac în arme dar bogat în credință, și păgânimea de pe celălalt mal, ciotcă de ascuțișuri. Cerul se întunecase la obraz, și mai vârtos la cuget, căci nu-i erau pe plac asemenea isprăvi. Citi cu amărăciune piepturile românilor, sprijinite numai de inimă, și vărsă cea dintâi lacrimă.
Ploua zbuciumat, cu obidă. Vântul stupea picăturile reci în obrazul meșteșugarilor-oșteni, dimpreună cu frunzele și ciulinii sărăciți de răsuflarea lui brumărel.
O singură mână nu se clinti pentru a rândui pletele zbuciumate de urgie, o singură cușmă, basma sau calpac[5] nu se răsuci spre a măsura mânia cerului, încremeniseră grohotiș de piatră aspră. Fulgerele născocite de încleștarea nourilor se încrucișau cu altele, țâșnite din căutătura oamenilor. Ochii țepenarilor trotușeni și ai celor de pe Mureș ardeau molcom, ai muierilor și fecioarelor care-și așteptau moartea hărăzită bărbaților azvârleau văpăi, în ochii moșnegilor cu vederea beteagă clipeau des licuricii mândriei, căci aveau să-și afle sfârșitul în picioare și nu plecând grumazul după pilda necuvântătoarelor.
Degetele meșteșugarilor se albiseră strângând sculele în căușul palmei. Mâinile deprinse cu acul sau ciocanul spre a‑și dovedi iscusința săvârșind minuni de frumusețe, se aburiseră. Un murmur încetișor se desprinse din cetele călugărilor. Monahii de la izvoarele Trotușului mărunțeau în barbă rugăciunea către Cuvioasa Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei.
Ploaia spăla harnică săbiile spahiilor. Caii băteau învelișul de piatră născocind snopi de scântei. În căutătura ienicerilor, deslușeai nerăbdarea de a culca în fân muierile valahilor, fără pereche în ispite satanicești. Pedestrimea, muncită de galbenii aninați în salbele moldovencelor, își macină greu zăbava furând cu ochiul spre cortul sultanului, căci de acolo avea să țâșnească porunca așteptată.
Lefegiii greci, lombarzi, albanezi și de alte seminții își călătoreau gândul prin hrubele crâșmelor înșirate ciupercărie în târgul Bucureștilor, poreclite Tunelurile vieții, cu vin cinstit, limpede precum lacrima de fecioară; șalvaragiii Turchestanului, neîntrecuți în căpoșenie, chibzuiau dacă numărul carelor era îndestulător pentru a face față darurilor lepădate de voevozii munteni și moldoveni în biserici și mănăstiri.
Vântul cel fără de odihnă smulse freamătul oștirii păgâne si-l trecu flamură vestitoare de primejdie peste apele Dunării.
Puiul de deal răsărit la poalele câmpiei adunase toată floarea boierilor moldoveni, transilvăneni și valahi, căpeteniile curuților și ale steagurilor de tălpași pogorâți din îndepărtata Țară a Oașului. Măria Sa Vodă Brâncoveanu, cunoscut pentru patima arătată pietrelor de preț și veșmintelor cu cheltuială, ridicase a mirare sprânceana către voievodul moldovean, Duca, căci degetele lungi, subțiratice, nu purtau decât inelul cu sigiliu. În locul caftanului domnesc, bogat în odoare, pe umeri îi flutura o mantie leșească cernită, în loc de cucă își îndesase pe creștet cușmă oltenească cu pană de hultan la tâmplă. Domnul Moldovei se căia că dăduse ascultare ighemoniconului, îmbrăcând veșmintele statornicite la ceas de primejdie. Căftăniții celor două cetăți de scaun surori se lepădaseră într-un gând de portul păgânilor.
La un pas și jumătate în umbra voevozilor stăteau marii spătari, în coaste marii postelnici, căpeteniile steagurilor se înșiraseră cerc frânt, de-a valma cu ceilalți dregători. Credința în biruință le sprijinea fără vlagă inimile, dar nimeni nu îndrăznea s-o mărturisească. Cetluiau cu căutătura hoardele păgânilor, gata să se năruie asupra Valahiei.
Pricina pentru care toată suflarea românilor își cerceta moartea înălțând zid la Dunăre avea rădăcini în născocirile hiclenilor și a unor ochi cu putere satanicească, de pe malul Bosforului. Într-o seară de florar…
Capitolul I
La ceasul când naște întunericul, opt sute de minarete întindeau brațele către sineala cerului, cerșetorind lui Alah odihnă dulce. Liniștea înainta greu, făcându-si loc cu coatele printre neguțătorii lacomi de câștig din Bedesten[6], astupă gura cea bogată a vânzătorilor de șoșab din bazarul cel mititel și pogorî pe Divan Ioly[7] ca să-și plece fruntea în fața Moscheei Albastre[8]. O vreme nu se auzi decât olăcăitul muezinilor, care îndemnau purtătorii de șalvari la rugăciune. Deasupra Cornului de Aur, blagoslovit de Profet cu frumuseți felurite, noaptea are nuri de cadână, miroase a fân de mare, îndeamnă cugetul să-și găsească astâmpărul. Apele Bosforului dezmiardă malurile cu pricepere de ibovnică, susură istorii moarte de mult…
Ca la poruncă, clopotele bisericilor din Pera[9] și Fanarul grecilor, meșteri mari în dedesupturile prefăcătoriei, prinseră să ofteze înfundat, vestind patimile Mântuitorului. Vinerea neagră, vinerea mare, vinerea seacă a creștinilor supuși ortodoxiei se lungise pe năsălie așteptându-și sfârșitul. Luna răstignită în furcile cerului îi aprinsese la căpătâi un ciot de lumânare.
Ahmed, feciorul Califului Muradja Septar, păstorul drept‑credincioșilor, bătea colbul ulicioarelor strâmte, gâtuite de ghimirlii, cu zestre mare de lipsuri. Milogii, îndrăgiți de Alah pentru că s-au lepădat de ispita agoniselii deșarte, nu deprinseseră năravul terfegoșilor din târgurile papistașe care cerșetoresc strecurând întârziaților jungherul la beregată, așa că puteai păși printre dumnealor fără spaimă. Altminteri, pravila oprea sub osânda spânzurătorii portul armelor în Istanbul. Dacă mai adăugai la toate astea și cinstea păgânilor, ajunsă de pomină, puteai pricepe lesne de ce stăpânirea chibzuise că ulițele pot trăi numai din milosârdia lunii, lipsindu-le de fanare. Nici grija că vreun dulău cu deprinderi valahe ar putea să aducă nădragilor stricăciuni nu adumbrea umbletul. Toată suflarea câinilor se afla surghiunită departe de căutătura Profetului de când mâțele dobândiseră, prin lingușeli grecești, întreaga cinstire a lui Alah.
Ahmed Septar bătuse pe muchie șaisprezece ani.
Răsplătind truda Califului de a cetlui purtătorii de șalvari sub azbucoavna Coranului, cerul mahomedan îi înzestrase feciorul cu prisos de daruri. Flăcăul dobândise trupul suleag al paladinilor, chipul gondolierilor, o scânteie din mintea de jăratec a dascălului său Dimitrie Cantemir și o inimă pe măsura pâinilor moldovenești. Mustăcioara întunecată corb îi râdea deasupra gurii, întreaga făptură îi hohotea pradă unei bucurii despre care nici măcar pergamentele cele vechi nu pomenesc. Bucuria lui Ahmed Septar avea părul bălai, ochii ciorchini de liliac pierduți spre tâmple, buzele cireșii. Purta cațaveică cu bumbi de adamante, ciuboțele din saftian răsuriu, rochie de canavăț[10] săbuită cu știință pentru a-i desluși boiul subțiratec și sânii iezi sălbatici cuprinși de neastâmpăr. Surâdea blajin și atunci obrazul dăltuit în piatră albă, de la Marmara, își sporea strălucirea, căutătura deprindea moliciunea de catifea a violetelor.
Inimioara lui Ahmed se rumenise în prima zi de Ramazan, când privirea jupâniței îi zvârlise cea dintâi săgeată. Urca însoțită de slujnice tuciurii într-un caic cu șase vâsle, priponit la buza Cornului de Aur. Pungi grele de galbeni izbutiseră să cumpere una din acele slujnice, care îl aștepta pe treptele moscheei Suleymanie, la dezlegarea întunericului, după înțelegere.
Feciorul Califului își iuți pașii, tras ață de vraja ochilor de ametist.
** *
Radu Andronic, logofăt de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu, și Ilie Machidon, slujitorul logofătului, treceau prin sită pleava ulițarnicilor, poftind să deslușească anume umblet carele se cerea citit spre tihna Valahiei. Erau bărbați tineri, croiți cu dărnicie și la trup, și la judecată. Purtau veșminte păcurii pe potriva întunericului și socotințe de vulpe în căutătură. Boierul cântări oastea de milogi îngroșată vârtos în ultima vreme, clătinând din cap:
— Bag de seamă, spuse, că lenea fată iepurește la Istanbul.
Ilie Machidon, stup de pilde, își rândui mustăcioara a zâmbet:
— După mintea mea cea nătângă, de țăran, năravul terfegoșilor se cuvine prețuit.
— Ai deprins poruncile Profetului, împărate?
— Apoi, cinstite boierule, de când mă țin scai de pasul domniei tale spre a socoti de câte ori te împiedici, am deprins multe… Dar să nu-mi uit vorba. Era în sat la noi unul, Toloacă, atât de trândav încât jurai că-i os de căftănit…
Diavolul cel șugubăț făcea casă bună cu Ilie Machidon, răzeș de la cotul Milcovului. Radu Andronic prețuia limba cea ascuțită a slujitorului. Râse, mulțumit de împunsătură:
— Și?
— Toloacă aista, urmă plugarul, trăia din mila gospodarilor. Într-o zi, din cele rele, chibzuind să-și sporească agoniseala, a pus mâna pe o flintă și-a ieșit la drumul mare, iar stăpânirea l-a spânzurat. Aflând pățania, m-am scărpinat sub cușmă și-am luat învățătură: mai bine e să întinzi mâna decât gâtul…
Radu Andronic îi prinse brațul, măsurând lung făptura lui Ahmed.
— Omul nostru? întrebă slujitorul.
— Nu. Mi s-a părut.
Nu știau că umbletul păgânului avea să le sărăcească în curând odihna, mânându-i pe drumurile Evropei.
** *
Secera lunii, scăpată de pe flamurile oastei otomane. asudase culcând palancă negura și pogorî să se scalde în apele Cornului de Aur.
— Boierule!
Șoapta îl prinse pe Ahmed de mânecă. Se opri cercetând mogâldeața care rezema umbra minaretului. Era o țigancă trupeșă, ajunsă la anii când poftele trupului ostenesc. Purta văl cernit, poruncit fiicelor lui Alah, și spaime gata să plodească în căutătură.
Feciorul Califului se încredință că nimeni nu-l stâlpește cu privirea și numai după aceea păși la adăpostul întunericului.
— De unde știi că eu sunt cel așteptat, femeie?
Roaba își dezveli dinții albi, mascați.
— Ți-am deprins călcătura. Umbletul domniei tale pe sub porțile jupâniței Raluca are viersul lui…
— Raluca o cheamă? întrebă Ahmed, căscând ochii de mirare.
Își potrivi numele pe buze, poftorindu-l în șoaptă. Căutătura țigăncii se lungise ață, stârnită de diavolul lăcomiei.
— Pentru asemenea destăinuire, oftă, mă așteaptă arsura harapnicului. Trag nădejde că și leacul va fi pe măsură.
— Ține!
Ahmed îi zvârli o pungă împlinită în șolduri. Degete încovrigate de patima aurului, cu unghii vineții, rătăciră într‑un sfârâiac de clipă darul turcului printre bodroanțe.
— Cine-i jupânița?
— Au!
— Vorbește!
— Nu cutez să-mi vând stăpâna, boierule, frumosule…
— Vorbește, porunci Ahmed, și te îmbrac în galbeni! Nu pungile îmi lipsesc…
— Știu, inimioară. Focul care te mistuie, numai căutătura jupâniței îl poate ogoi. Șopti uitându-se cu teamă în jur: E fata postelnicului Balș din țara Moldovei.
Ahmed Septar cunoștea de la Dimitrie cel învățat, din neamul Cantemireștilor, dregătoriile moldo-valahilor, și tot dumnealui îi deslușise rosturile marilor boieri în inima împărăției. Cuca și tuiurile, semnele domniei, erau veșnic scoase la mezat căci voievozii Țărilor Române se dovedeau uituci, necinstind jurământul de credință lăcrămat la picioarele sultanului. Legămintele tainice cu nemții sau muscalii, după cum bătea vântul puterii, și mai cu seamă țesătura încurcată de pâri și intrigi puneau bietul capugiu pe drumuri spre a zvârli petica neagră de mazilire pe umărul nesupusului. Iar acel nesupus mai ostenea șj securea gâdelui de la Edicule[11], dacă nu sărea fără zăbavă pe cal vânteș care să-l poarte printre vrăjmașii Semilunii. Aurul, ochiul vătămător al celui cu cornite, unsese mulți domni și-i scutise apoi de beteșugurile bătrâneții, descăpățânându-i, căci, după cum șoșotesc zicătorile, la Istanbul până și pietrele de pe drum întind mâna după peșcheș.
Feciorul muftiului aținti chipul roabei.
— Postelnicul trudește să ajungă în scaunul Moldovei?
Țiganca îi strecură privire pricepută. Asemenea căutătură are darul să deslușească cugetul oamenilor mai limpede decât slovele așternute în pergamente. Roaba o deprinsese cu anii, dar mai cu seamă trudind să se strecoare neocărâtă la curțile a trei stăpâne: vorniceasa Boldur, bunica postelnicesei, comisoaia Anica, maică-sa, iar acum, în urmă, la jupâneasa Eufrosina, cea mai aprigă într-un neam de muieri despre a căror afurisenie zvonea o Moldovă. Când temi gârbaciul, înveți lesne să ghicești dintr-o singură privire pofta stăpânei…
Pe buzele roabei alunecă zâmbet șters. Tânărul era crud. O deslușeau musteața abia mijită, obrajii cu dulceață de prunc, vorba fără vicleșug. Cine poartă asemenea întrebare unei slugi neînsemnate n-a apucat încă să deșarte o singură carafă de vinars.
— Unde-o vrea Dumnezeu, în Moldova sau Valahia, că dumnealui nu-i năzuros. Jupâneasa Eufrosina, postelniceasa, cată într-o parte. A făcut bătături la limbă spurcând cinstea Brâncoveanului. Își astupă gura. Asta era taină! Mă jupește stăpânica!
— Vorbește-mi de jupânița Raluca.
— Au! Sunt roabă credindioasă, boierule… Ochii lui Ahmed Septar prinseră a luci.
— Dacă nu te slujești de două limbi, vei primi destule pungi ca să te răscumperi.
— Am și-o mumă roabă, inimioară, n-o poci lăsa…
— Cunosc rânduiala. Te va însoți.
— Și-o soră…
Țiganca scurtă pomelnicul căci privirea turcului vestea primejdii. Cercetă împrejur, ferindu-se parcă de urechi vrăjmașe, și prinse a-i șopocăi îndesat:
— Atâtea zile să apuc, boierule, câte inimi au secerat ochii jupâniței! Și socotește, rogu-te, că abia la Sfântul Gheorghe, izbăvitorul de păgâni, a desprins paisprezece ani.
— E… înghiți greu nodul arducat în gâtlej: E slobodă?
— Slobodă și neprihănită!
Ahmed Septar răsuflă adânc. Temea vestea că jupânița ar fi fost juruită vreunei beizadele, ori că vreun purtător de mustață și-ar fi făcut loc în cugetul ei. Întrebă cu glas aburit de bucurie:
— Cum te cheamă?
— Zamfira.
— Ajută-mă s-o văd, Zamfiră! De patru zile bat zadarnic ulița voastră, pândesc caicul și grădina…
— Umbletul domniei tale a stârnit zarvă mare, boiarule. Nu ți-ai ferit chipul nici pașii, iar postelniceasa a băgat de seamă încotro ți se îndreaptă gândul. De patru zile, jupânița Raluca stă zăvorâtă în odaie, sub poruncă strașnică să nu se apropie nici măcar de fereastră.
Inimioara lui Ahmed se chirci speriată, în ochii mari, negri, se așternu roua. Șopti gâtuit:
— Ajută-mă, Zamfiră!
— Ce putere chibzuiești că are o roabă? oftă muierea cu amărăciune.
— Îndeajunsă pentru ca stăpânul înțelept s-o teamă.
Scoase inelul bătut în adamante, singura lui podoabă, și i-l înghesui în palmă. Zamfira îi simți degetele reci, tremurânde și pricepu că liliacul din ochii jupâniței pricinuise rană adâncă puiului de turc.
— La ceasul când părintele vostru, ăla cocoțat în minaret, cheamă păgânimea pentru ultima rugăciune, șopti repede fără să-și grădinărească vorbele, creștinii din Pera plâng răstignirea Domnului.
— În noaptea asta?
— În noaptea asta! Jupânița Raluca își va însoți muma. Clipi cu înțeles. Biserica e stup de lume, nimeni nu va băga de seamă că printre ei se află și un turcalete carele și-a tras peste șalvari o pereche de berneveci…
** *
Pe bună dreptate, casele postelnicesei Eufrosina Balș erau socotite cele mai trupeșe din întreaga Peră. Muiere bătătarnică, plină de vlagă, trufie și arginți – străbunii dumneaei își dobândiseră avuția și dregătoriile în vremea lui Alexandru Vodă cel Bun – hotărâse cu cinci ani în urmă conac neasemuit sub cerul Bosforului și izbutise. Luând pildă hudubaia lui signor Visconti, trimisul ducelui de Toscana la Stambul, poruncise ziduri înalte, fățuite cu sidef de la Edirne, ferestre străjuite de cafasuri[12] rotunde, năpădite de volbură și roze, scară trufașă ce deschidea evantai de marmură albă. Ultimele trepte, vegheate de lei rânjiți, îți mânau pașii pe potecă prunduită cu piatră mărunțită, de la Chipru. Într-un singur fel strunise cucoana Eufrosina gustul grădinarului franțuz, și anume înălțând ziduri groase de verdeață ce tăiau priveliștea spre uliță.
Îl lăsase apoi să-și vadă slobod de meșteșug, căci doar un zălud învață șoimul să zboare, pe popă să ducă cupa la gură și pe diavol viclenia.
Iar franțuzul nu se scumpise la meșteșug. Născocise îmbinări rare de florare, zvârlise nenufari și crini roșii în havuzuri, însuflețise aleile cu susur dulce de fântână și viers de privighetoare. Umbrarele de trandafiri înălțau cușme sângerii a căror aromă dezmierda acum nările postelnicesei.
Jupâneasa Eufrosina își clăti privirea în apele Cornului de Aur, apoi închise fereastra oftând adânc. Grijile aduse din țara Moldovei sporiseră vârtos, îi umpleau cugetul. Deprinși cu plăcintele calde, dregătorii turci cârneau din nas la pungile sulege, gustul domniei înmulțise boierii dornici să-și caute noroacele la Istambul, iar Raluca…
Sprâncenele negre se îmbinară în creț aspru, retezându-i fruntea. Grijile cele mari i le pricinuia jupânița. Ochii liliachii stârniseră dihonie printre trimișii curților evropene. Wlaso, al Poloniei se sfădise în săbii pentru căutătura fetei cu dragomanul rus Ciatkovski vătămându-l de moarte, un dregător neamț, smintit, își curmase zilele, pe omul Bourbonului îl lepădase muierea din aceeași pricină. Postelniceasa își răsucea în fel și chip aducerile aminte poftind să priceapă pe ce urme pășește Raluca.
Muierile din neamul dumneaei, har Domnului, nu speriaseră nicicând mirazele[13] cu frumusețea, vorniceasa Boldur, răsbunica, fusese chiar vestit de slută, într-atât încât o pomeneau letopisețele cele vechi. Dar ce minte ascuțită ascundea chipul acela de nevăstuică, și câtă vlagă și putere de înfăptuire stăruia în trupul slăbiu, cu gheb răsărit pe o singură parte a spinării! Ea adusese spor îmbelșugat avuției Boldurilor, își mânase bărbatul la dregătorii de seamă și dacă viața nu s-ar fi așezat de-a curmezișul i-ar fi depus în poalele caftanului cuca și tuiurile domniei.
Răsuflarea grăbită descoperi ilicul jupânesei. Nu izbutise mai bine nici mumă-sa, armășoaia Anica, muiere la fel de bătătarnică, secerată în crucea tinereții.
Dacă fusese chipeșă? Umerii postelnicesei săltară a dispreț. La ce slujește frumusețea? Asemenea pacoste seamănă vrajbă, sărăcie și lacrimi. Nu plângi decât ce-ai pierdut, iar după 25 de ani, miraza opintește să ți-o dovedească în fiece zi.
Inima și gândul postelnicesei torceau griji. Nu văzuse încă făptură omenească să poată fi asemuită cu Raluca, ba, Doamne iartă-mă, nu găsise atâta desăvârșire nici în chipurile zugrăvite pe sfintele icoane. Fata avea dulceață în călcătură, își mlădia șoldurile cu știință satanicească, când râdea îi răsăreau pe buze livezi de cireși în floare. Dacă bietul creștin dovedea snagă la umbletul Ralucăi, dacă harbujeii sânilor nu-i pricinuiau amețeală, dacă își mai ținea capul pe umeri întâmpinându-i surâsul, era peste putință să nu-și lepede inima lângă imineii diavoliței când îl secera cu privirea. Ochii jupâniței vesteau adâncul fără de sfârșit al mării, istoriseau tainele cerului, aveau chemarea pâinilor ieșite din cuptor și vraja căutăturii de șarpe. Ochii jupâniței cerșetoreau milă, slobozeau porunci, îți dezmierdau cugetul, îți întindeau clapce fără de scăpare. Păreau violete aduse de la Parma, păreau flori de liliac sărutate de rouă, păreau pietre de ametist. Pletele limonii, aproape albe, sporeau lumina privirii, îi zugrăveau obrajii și lujerul gâtului. Nu purta podoabe. Diamanticalele fugiseră demult de pe brațele și degetele jupâniței, rușinate de strălucirea ochilor rupți dintr-o lume de care nici un muritor n-a aflat.
„N-o să fie fericită, chibzui postelniceasa. Darurile fără de măsură alungă norocul.“
Socotelile Eufrosinei Balș izvorau din întâmplări amare. În loc să pună umărul la mazilirea Brâncoveanului, fermecând vreun dregător, ochii jupâniței spărseseră ulcelele, îndată ce unul opintea pentru neamul Balșilor, ceilalți, împunși de diavolul pizmei, născoceau piedici.
Jupâneasa trecu în chiar-chir[14]. Miraza venețiană o zăticni între ciucurii de cleștar, o maimuțări aidoma zugrăvind-o din cap până la iminei. Eufrosina Balș se opri cercetându-și chipul. Nopțile măcinate de gândul domniei îi sărăciseră obrajii, îi picuraseră argint la tâmple. Avea trupul vătămat de nașteri, albeața pielii murise de mult. Numai patima de a-și împinge omul în scaunul Valahiei mai lumina cu toate opaițele aprinse. Nasul bârligat îi lunecase spre bărbie, umerii adunați gemeau sub greutatea straielor de brocart.
„E ca o cămilă, spusese cândva despre dumneaei Bălșoaia cea bătrână, mama postelnicului. N-are nimic drept… Cum te-a amețit, fătul meu?“
Jupâneasa Eufrosina își repezi capul pe spate. Un creț adânc îi brăzda grumajii, ținând pereche colanului de mărgăritare. Tot din mărgăritare se afla alcătuită și leasa care îi cetluise pieptul, căci postelniceasa îndrăgea straiul cheltuielnic în tot ceasul zilei.
„Nu-s dreaptă, mamă Bălșoaie, susură dinaintea oglinzii, dar chimirul mi-e îndestulat. Iar domnia ta, țeapănă plop, ai ajuns la bătrânețe să mănânci din pomana strâmbei…“
O boare dezmierdă covoarele de Esfahan și Tabriz. Pășea jupânița. Aripa fluturelui ar fi stârnit zgomote mai îndesate, floarea de mac atingere mai aspră. Dintr-o dată, lalelele din vasul azuriu de Bohemia își ridicară capetele, florile înmănuncheate la icoana cuvioasei Paraschiva prinseră a zâmbi, lumina din sfeșnice spori. Postelniceasa își făcu semnul crucii cu limba, alungând numele satanei. Nu, nu era o părere. Când jupânița pătrundea într-o încăpere, lucrul cât de mărunt prindea strălucire, sfinții cetluiți în veșminte de aur sau argint își potriveau surâsul pe buze.
Eufrosina Balș o măsură lung. Fata înveșmmtase strai liliachiu, după pilda ochilor, și iminei albi. Horbota dinților, buzele răsurii fără urmă de chinoroz, marmurii albă a obrajilor și pletele îi slujeau cu râvnă căutătura.
— Poftesc să aflu, spuse postelniceasa, ascuțindu-și cuvintele, pentru care pricină te-ai gătit de zaiafet, jupâniță? Au nu știi că-i noaptea cernită a sfintelor patimi?
Fata cântări iute poalele de brocart ale postelnicesei, numără dintr-un ochi brățările și cerceii grei de adamante, apoi își ascunse, căutătura dinapoia genelor frănjurite, mărturisind supusă:
— N-am uitat, mămucă.
Nici clopoțeii de la încălțările paicilor aflați în slujbă domnească, nici suspinul frunzei urgisită de vânt, nici șoapta privighetorii n-ar fi izbutit sunetele molatice din vorba jupâniței. Vorba jupâniței mirosea a mărgăritărel, a curățenie, îți picura lacrimă în suflet.
— Cu atât mai vârtos e păcatul! urmă coana Eufrosina. Schimbă-ți degrabă rochia cu cea cernita, de canavăț!
— O schimb.
— Inima mea s-ar bucura să afle că ți-ai învestmântat și cugetul cu asemenea straie, dar mai cu seamă căutătura. Ochii tăi mi-au pricinuit mai multe pagube decât teșcherelele păgânilor, fără de fund.
— Scoate-i, mămucă!
Grăise cu obidă zăticnită, rouă îi împăienjeni privirea. Eufrosina Balș i-o reteză scurt:
— Nu voi șovăi, de o fi nevoie. Te povățuiesc să ții măsura la îndemână, jupâniță! Treburile l-au priponit pe dumnealui postelnicul departe de Istanbul, așa că eu ți-s tată! Ia dară aminte! Vom purcede la sfânta slujbă de noapte împreună cu slujitorii. Poftesc să nu-ți dezlipești căutătura de colbul ulițelor!
— Da, mămucă.
— Poftesc de asemenea să-ți lași ispitele din călcătură acasă, căci Domnul se leapădă de cei cu daruri satanicești!
— Așa e, mămucă.
— Vom ocoli, după datină, biserica. Leagă-ți ochii de Sfinții zugrăviți pe pereți! Nu se află păcat mai mare decât să stârnești patimi lumești la slujba îngropăciunii!
— Adevărat.
— Trag nădejde că batâr în noaptea sfântă n-o să te apuce cântatul cucoșilor în fața mirazei. Și acum, lipsești din ochii mei!
Jupânița își făcu plecăciunea împreunând palmele sub bărbie, după obiceiul domnițelor moldovence, și pluti abur spre odăile ei.
Lalelele din văsciorul azuriu își plecară capetele.
Scăpată din chingile postelnicesei, jupânița zbură prin încăperi, își chemă șopocăit roaba:
— Zamfiră!
Țiganca, îndoită din șale, se ivi în prag.
— Sărut ochii, stăpânico!
— Închide ușa și desfundă-ți cu nădejde urechile! Am vremea măsurată, și deprinderea să nu rostesc de două ori aceleași cuvinte. Așa! Acum ascultă! N-am să te înghesui la jurăminte pe sub icoane, după pilda mămucăi, căci e de prisos. Juri strâmb!
Roaba își astupă gura a mirare fără de hotar.
— Eu? Doamne iartă-mă și păzește!
— N-ai să afli iertare, Zamfiră!
O măsură lung, privirea de ametist isca muchii ascuțite.
— Ești sfădită cu adevărul din născare, ai deprins năravul de a cotrobăi prin besactele din pruncie, nu crezi în Dumnezeu de când erai fată mare, nici în diavol de la opt ani când ai devenit muiere, și de când te știu îți trudești mintea pentru a născoci vicleșuguri care să-ți sporească agoniseala.
— Vorbești cu păcat, suflețelule!
Înghesui cruci mărunte, adunând lacrimi calpe în colțul ochilor. Privirea jupâniței i le zăgăzui.
— Geaba chemi plânsul, Zamfiră, căci știu bine, nu ți-e teamă de mânia mea. N-am pus niciodată mâna pe gârbaci și nici năravul pârii nu l-am deprins. Aceasta-i pricina, pesemne, pentru care mi-ai sfeterisit un inel și două spelci bătute în adamante…
Țiganca lipi ușa cercetând cu spaimă chipul Ralucăi.
— E vinerea neagră, stăpână, nu-ți împovăra cugetul cu asemenea păcat!
— Inelul și spelcile se află și acum dosite în punga ta cu tutun. Am râs, căci Cel-de-Sus m-a ferit de patima podoabelor. Nu prețuiesc avuțiile.
Roaba o măsură hoțește printre gene. N-ar fi prepuit în ruptul capului că jupânița gingașă, drumețind mereu printre nouri și luceferi, îi știe învârtelile.
Boierii Balș, pogorâtori spre asfințit, ori cei buiaci, prieteni și slujitori, tălmăciseră de mult darurile Ralucăi: un car de ispite și o minte care nu asudă cugetând, otravă dulce în căutătură și deșertăciune în căpșorul bine dăltuit. Zamfira își alungă smiorcăitul și îi potrivi pestelcă nouă surâsului.
— Averi mai mari decât ochii dumitale, jupâniță, nu se află…
— Ochii cugetului, Zamfiră!
Rămase pe gânduri cale de un pocal băut pe nerăsuflate, în zilele de arșiță, apoi deschise capacul sunducului arăbesc cu fesfesele de aramă și-i puse în poală un pumn de giuvaericale.
— Ți le dăruiesc!
Roaba se ciupi poftind să se încredințeze că nu visează. Brățara fagure de pietre mari, albastre, de la Ceylon, azvârlea fulgere, rubinele inelelor născoceau pete roșii prin unghere. Nedumerirea își săpa vad adânc pe chip. Jupânița desluși o vreme tâlcul pașilor din chiar-chir, și șopti slujnicii:
— Poftesc un singur lucru. Să te lepezi de minciună!
— Inimioară! bâlbâi țiganca.
— Să nu-mi juri credință, Zamfiră, căci e în zadar! Te-am citit de mult…
Ochii liliachii rătăciră o vreme în lungul pereților înveșmântați în mătase purpurie, poposiră asupra canarului priponit în colivia de aur. Un glas răzbătea din uliță:
— Șoșab[15]… Șoșab rece și dulce!
Jupânița aținti chipul roabei:
— Ce te-a iscodit păgânul?
Țiganca căscă ochii de uimire și se lăsă moale pe covorul alb de Smirna.
** *
Postelniceasa desprinse cu băgare de seamă pecetea scrisorii, adusă de un olac[16] din îndepărtata țară a Moldovei. Era o carte de răspuns pentru Raluca de la prietena dumneaei, Aspasia, fata logofătului Dumbravă. Din cele înșirate, coana Eufrosina pricepu că fiică-sa trudea să afle dacă au înflorit zarzării din livadă, dacă Aspasia n-ar putea să-i trimită păpușa leșească și basmele Nibelungilor tipărite de nemți…
Lipi la loc pecetea fără risipă de griji, căci cunoștea nepriceperea jupâniței în asemenea treburi și născoci o cruce mare mulțumind lui Dumnezeu că în ciuda celor 14 ani și a blestemului din privire, Raluca nu și-a rătăcit copilăria.
N-avea să afle niciodată adevăratul chip al veștilor. Se împlineau doi ani de când jupânița își întocmea scrisorile după anume izvod[17].
** *
Roaba o privea solomonită. Socotea întâmpinarea cu turcul cel tânăr o izbândă a treburilor ei de taină, căci postelniceasa lepădase poruncă strașnică slujitorilor să-și țină gura lăcătuită. Până să se dezmeticească, apucă după vechea deprindere cărăruie cotită:
— Au! Care păgân, prințeso?
Raluca zvârli răsplata înapoi în sunduc:
— Ești slobodă!
— Inimioară!
— Du-te, Zamfiră! Bag de seamă că n-ai priceput nimic. Și tu mă crezi neghioabă.
Țiganca hotărî să o ia pe toloacă. Spuse fără înconjur:
— Vina o poartă domnia ta, stăpână. Te-ai străduit să ne faci încredințarea că ai priceperea beteagă. Pentru care pricină anume, nu știu în ruptul capului.
Raluca izbucni în râs și dintr-odată zarzării abia îmbobociți din livezi dădură în floare.
— Supunerea nătângă alungă prepuielile, iar povețele cu tâlc, de care mămuca nu duce lipsă, rămân în sarsana fără să-mi mai supere urechile. Temi acul viespii, nu dezmierdarea aripii de fluture, ghimpii urzicii, nu focul florii de mac, țipătul cucuvelei și nu viersul ciocârliei… Îmi făceam griji de sulița unui singur ochi: al tău. Râse: Degeaba ai cărunțit, Zamfiră!
Roaba își făcu semnul crucii și spuse ;
— Vai de bietul creștin care ți-o pica sub călcâiul încălțelului! Iartă-mă, stăpână, că am cutezat!
— Altceva mă necăjește. Nici acum n-ai priceput nimic! Șopti apăsat: Nu un creștin mi-a fărâmat liniștea…
Țiganca făcu ochii mari. Raluca zâmbi și liliacul din priviri se acoperi de rouă.
Vestea că un purtător de nădragi izbutise să clintească inima jupâniței, și că acei nădragi se dovedeau a fi șalvari, căscă strachină de praznic gura țigăncii.
— Vorbesc deslușit și fără griji, spuse jupânița. N-ai să mă vinzi.
— Sunt roabă credincioasă…
— Ești cea mai păcătoasă dintre slugi! Asta-i și pricina pentru care nu șovăi să-ți dezvălui taina mea. Păcatele săvârșite față de mămuca te leagă singure. Iar eu cunosc acele păcate.
Roaba pricepu că nu numai de dragul desfătării jupânița purtase ani de-a rândul straiul măsluit al lipsei de judecată. Deprinzând tainele celor din jur, aduna bani albi pentru zile negre, când putea să-i strângă lesne în chingi. Căzu petică la picioarele fetei:
— Poruncește!
— Așa, Zamfiră, acum e bine. Ce poftea să afle păgânul?
— Unde și când te poate zări. Arde făclie de dorul ochilor domniei tale.
— Cine e?
— Nu știu.
— Să afli! Sluga care te-a tocmit poate fi tocmită. Are în privire aceeași lucoare blestemată a dragostei de aur. Urmează!
— Am chibzuit că poate să te vadă la sfânta slujbă de noapte, dacă-și schimbă nădragii,
— Ai chibzuit bine.
Țiganca răsuflă adânc a teamă. Spuse după o vreme ocolindu-i căutătura:
— Purcezi la drum presărat cu primejdii, stăpână. Păgânul cel chipeș are o credință, domnia ta alta…
Tăcu fulgerată de privirea fetei. Ochii de ametist părăsiră chipul roabei cercetând noaptea, aninată la ferești. Un zâmbet cald răsări pe buzele jupâniței.
— Dumnezeul lui și-al meu au poruncit dragostea. Vor dovedi înțelegere.
— Dar oamenii? întrebă încet țiganca.
Raluca nu-i răspunse.
Pătrunse sfioasă în chiar-chir, cu căutătura lipită de covoare, așa cum poftise postelniceasa. Rochia neagră dohot, fără urmă de tertel sau fesfesele[18] îi zugrăvea limpede amfora trupului, sporea și mai vârtos ispitele ochilor liliachii.
Coana Eufrosina suspină și porniră urmate de slugi. Zamfira văzu în mirază chipul de înger fără de prihană al jupâniței și șopti înnăbușit:
— Satana!
[1]Afluent al Dâmboviței ce izvora dintr-o mlaștină, astăzi Grădina Icoanei.
[2]Strada Radu Vodă din București.
[3]Eleganți.
[4]Relicve care astăzi pot fi văzute în palatul muzeu Topcapi din Istanbul.
[5]Căciulă purtată de domn și de marii boieri.
[6]Capali Garăi sau Marele bazar, construit la 1461 de sultanul Mahomed Cuceritorul.
[7]Astăzi Divan Iolu, cea mai veche stradă din Istanbul.
[8]Moscheea sultanului Ahmet.
[9]Vechi cartier rezidențial al europenilor.
[10]Mătase.
[11]Temniță celebră din Istanbul.
[12]Balcoane întâlnite, de obicei, în biserici.
[13]Oglinzile.
[14]Odaie principală, din marmură.
[15]Băutură răcoritoare, din fructe.
[16]Curier special.
[17]Cifru.
[18]Zorzoane.