Logofatul de taina

Logofatul de taina de Rodica Ojog-Brasoveanu

Capitolul I

NOAPTEA ISCOADELOR

Întunericul vâslea mahmur, umplea sihla de umbre. Luna răstignită între nori cernea lumină văduvă lipsită de credință. Drumul se strecura sfoară subțiratică pe sub pântecele muntelui, ocolea cu mlădieri de viperă grohotișurile năpăstuite de ceață. Sus pe creastă, două perechi de ochi îi cercetau umbletul până departe, spre porțile Brașovului.

Miclăuș cel tânăr, scutier la Curtea nobilului transilvănean Gavril de Noțig, aștepta înfrigurat cu unghiile înfipte în căușul palmei. Sângele fierbinte al boierilor Miclăușeni, dar mai cu seamă numărul sărac de ani dobândiți până în acea noapte de Florar îi struneau anevoie nerăbdarea.

— N-o să treacă, Drăgane! Pui prinsoare?

Nu primi răspuns și se răsuci spre bărbatul lungit alături. Moțul, o namilă de om croit parcă din inimă de codru, citea întunecat drumeagul. Chibzui îndelung și numai după aceea mișcă buzele:

— Trece!

Șoapta scăpată din curmătura gâtlejului tună. Scutierul își simți bătaia inimii.

— Mai încet, omule! Măsură înspăimântat liniștea. Curgea domoală, tulburată arar de zgomotele nopții. Nu vine, urmă, și chiar dacă vine, scapă iar!

Ochii aprinși cerșetoreau tăgadă, dar moțul, credincios vorbei cumpănite cu săptămânile, rămase mut.

— Misionarul se află sub ocrotința lui Belzebut!

— O fi.

— Lui și-a vândut sufletul! A făcut legământ pecetluit cu sânge, după pilda corăbierului rătăcitor, altă socoată nu mai încape.

Vorbea cu glas scăzut și degetele încârligate, așa cum povățuiesc moșnegii că se cere atunci când pomenești asemenea isprăvi în puterea nopții. Povestea drumețului stăpânit de dorul umbletului pe cărările mării fusese adusă la castelul nobilului Noțig, strâmbată binișor de către doi venețieni cititori în stele, în trecere spre Curtea lui Leopold.

Moțul ar fi poftit să cunoască legământul, căci astfel de istorie satanicească nu mai pomenise printre lotrii pământului^[1] din Zarand, dar Miclăuș cel tânăr începuse să-i înșire neizbânzile transilvănenilor ori de câte ori și-au îndreptat flinta, săgeata sau jungherul spre inima misionarului Carol Neurautter. Încheie oftând:

— O să scape iar!

Drăgan cântări stânca rânduită anume la baza prăpastiei, spre a o rostogoli asupra misionarului, și se scărpină la ceafă.

— De…

Zorile săltară o geană deasupra Postăvarului. Lumina firatică trudea vârtos să alunge negura. Vânticelul iscat de răsuflarea muntelui aduse un zvon îndepărtat de copite. Moțul, deprins cu zgomotele iscate în fașă, rămase stană. Miclăuș cel tânăr îi cetlui brațul.

— Vine!

Îi răspunseră huruitul roților rostogolite pe piatra drumului și îndemnurile surugiului. Doisprezece călăreți turnați în fier sporiră umbrele ude, azvârlite în apa râului, apoi se ivi caleașca generalului Rabutin de Bussy, guvernatorul Transilvaniei.

Scutierul șopti gâtuit:

— Acum!

Moțul așteptă să treacă oștenii și se opinti asupra parului vârât pârghie sub coastele stâncii.

Misionarul își simți degetele. Îl slujeau cu credință fremătând la ceas de primejdie. Scoase capul pe ferestruică și porunci scurt:

— Galop!

Stânca porni, zimbru întunecat. Miclăuș cel tânăr îi urmă zborul cu inima pe buze. Văzu surugiii biciuind caii și caleașca pierind cu huiet. Piatra urnită de moț tulbură colbul stârnit de caii oștenilor apoi se cuminți.

Scutierul și Drăgan rămaseră în genunchi, fără răsuflare. Sudoarea le înghețase pe frunte. În ochii lui Miclăuș cel tânăr apăruseră lacrimile. Rosti încet, cu ură:

— Satana!

** *

— Oftezi, conte?

Generalul Rabutin de Bussy fulgeră cu privirea mogâldeața ascunsă în sutană. Suspinase, era adevărat, dar putea jura la douăsprezece icoane că răsuflarea zăticnită în poalele pieptului nu adiase în caleașca. Încercă să deslușească obrazul misionarului. Ferit de gluga veșmântului și a nopții, chipul popii nu se lăsa citit. I se vedeau doar mâinile albe, pline de vlagă.

„Mâini deprinse mai degrabă să sugrume decât să binecuvânteze“, chibzui guvernatorul. Își mărturisi grija:

— Mă mustră cugetul, Neurautter.

— Pentru care ticăloșie?

— Ți-am îngăduit să mă întovărășești și nu trebuia, spuse strunindu-și greu paraponul stârnit de cutezanța neamțului. Cărările de noapte nasc primejdii. Nu sunt hărăzite slujitorilor lui Dumnezeu.

— Eu îl slujesc pe Satana!

Glasul misionarului Carol Neurautter, omul Vianei, hârșit în dedesubturi politicești, părea sâsâit de șarpe. Adăugă mieros:

— Parcă așa le-ai spus prietenilor dumitale în ziua când ți‑am adus porunca imperială.

— Vorbe de șagă…

— Întocmai. Astfel socotea și Leopold.

Rabutin râse încetișor:

— E adevărat ce se șoptește? Căpitanii mei jură că poți auzi și gândul nerostit. Au început să-ți ferească drumurile.

— Urmează pilda generalului lor.

— Greșești, Neurautter. Trudind să mă răpună, mișeii îți pot aduce pagube. Asta-i pricina pentru care nu vreau să mă însoțești.

Misionarul își dosi zâmbetul.

„Înfumurarea stă stâlp de nădejde familiei de Bussy. Hm, franțujii… Bunicu-său a rămas încredințat până la moarte că-și va găsi sfârșitul într-o cupă cu otravă. A murit de prea mare belșug de sânge…“

Răsuci gândul după obișnuința iezuitului Loyola, a cărui cărticică de cugetări, înveșmântată în scoarțe moi din piele, o purta la piept în locul Bibliei poruncite de părintele creștinătății.

— Alungă-ți temerile, conte. Împărțim primejdiile deopotrivă. Surâse liniștit. Românii transilvăneni au încercat astăzi pentru a cincea oară să-mi grăbească sfârșitul. Dintâi mi-a căutat spinarea un jungher zvârlit prin fereastra deschisă, apoi două pistoale descărcate fără răbdare de un băietan cu sticle la ochi mi-au ațintit pieptul. Podul așezat peste Mureș s-a prăbușit în urma caleștii mele, după care o săgeată, slobozită cu îndemânare de o făptură ciudată, mi-a străpuns umărul. Râse încetișor pipăind rana oblojită în scutece: Iar în acea făptură ciudată am deslușit-o pe jupânița Tofana.

— Nu e cu putință! Fata a deprins creștere aleasă, o știu din leagăn.

— Și pe Gavril de Noțig îl cunoști, și el s-a bucurat de bună creștere… Acum îndeamnă românii să-mi pândească drumurile.

— Mă înspăimânți, Carol! Asemenea nelegiuiri se cereau aduse la lumină, or, eu abia azi le aflu. Îngrijorarea săpa urme adânci pe chipul guvernatorului. Scrisorile lui Leopold, urmă, îmi amintesc necontenit că răspund cu capul de viața sfinției tale.

Sutana nu se clinti. Glasul misionarului se prelinse din glugă, firicel subțiratic:

— Treburi destule îți apasă umerii, conte, pentru a te mai pricopsi și cu necazurile mele. Muierile ungurilor dovedesc nesaț la așternut, vinul românilor se cere deșertat pe îndelete, ca să nu mai pomenesc jocurile de noroc… Și apoi, am deprins să mă păzesc singur. Gândul care nu-mi dă pace e altul…

Tăcu o vreme, sporind diavolii din cugetul generalului. Negura începuse să se destrame. Zorile prinseseră cheag, deslușind copacii și ghimirliile mărunte. Din coșuri, ici-colo, se desprindea câte o ață de fum.

Boarea de lumină prinse să zugrăvească în culori pământii chipul generalului: nasul încovoiat după pilda ciocului de vultur și bărbia săpată în cremene aminteau înfățișarea trufașă a străbunilor. Purta strai ostășesc cu belșug de aur și stele bătute în piatră scumpă. Așezat în dreptul geamlâcului, chipul trufaș al lui Rabutin se zugrăvea limpede. Neurautter ținea mai departe ungherul, vorbind cu măsură. Cuvintele se înșirau mătănii, ca într-o rugăciune.

— …Oamenii aceștia știu să urască, Rabutin, și e bine să n-o uităm! Aleasă plămadă e aceea care în ceasuri de restriște pune buzdugan și jungher în mâna bărbaților, pistoale în palma băietanilor, iar la îndemâna fecioarelor arc și tolbă de săgeți.

— Buzdugane, săgeți, furci și topoare! Cu asemenea năzbâtii vor să-mi țină piept?

— Teme-te de cei care nu mai au nimic de pierdut! povățuia înțeleptul Loyola.

Șoapta misionarului răsunase plină de tâlc. Rabutin socoti că a zăbovit îndeajuns asupra unei neghiobii. Până la urmă Neurautter tot popă rămânea și nu-i puteai cere pricepere de oștean. Dădu să se ridice în picioare, căci obișnuia să se preumble prin odaie când își împărțea poruncile ori lăsa vad slobod gândurilor. Își aminti că nu se află în cancelaria domniei sale, numai după ce se izbi în creștet de lemnul caleștii.

Se așeză suduind soldățește ziua când hotărâse să intre în slujba nemților. Misionarul îi picura venin în suflet. Se lipise de el precum cămașa cea udă și nu-l slăbea cu pildele iezuiților, necuviința și pârele către Leopold.

— Spune-mi, rogu-te, Rabutin, ai chibzuit de ce mă hăituiesc românii?

— Mă tem că au priceput gândul Vianei.

— L-au priceput, l-au dibuit ori l-au simțit, zâmbi Carol Neurautter, căci iată, de unde la început se înghesuiau să ne aducă hrisoave, peceți și semne săpate în aur, pentru a ne dovedi drepturile de obârșie, acum le ascund cu aceeași râvnă.

— Dacă cineva le-a deschis ochii, apoi acela e principele Brancovan. Nu ostenește niciodată să se amestece în treburile noastre.

— Vulpea Balcanilor, șopti misionarul… Poate… De vreme ce necazul a făcut pui, se cere să batem alte cărări.

— Vom smulge acele dovezi cu sila. Orice taină își are leacul în odaia de cazne.

— Crezi, generale, că-i vor îndoi țeapa, cuiele înroșite în foc ori roata, acum când a încolțit neîncrederea în dreapta judecată a împăratului Leopold? După socotințele mele, deocamdată prepuiesc primejdia, odaia de cazne o va adeveri. Știam de la început că vorbele trecute prin zahăr n-or să-i amăgească multă vreme. Am trimis dară un om iscusit care să deprindă graiul acelor hrisoave, înainte de a-ți bucura inima aciuindu-mă pe lângă domnia ta. De trei ani omul meu bate Transilvania, Valahia și Moldova pentru a-și însemna în pergamente urmele așezărilor vechi, de aceeași obârșie.

Ochii contelui încercară zadarnic să străpungă gluga de tafta. Chipul misionarului rămânea ascuns.

— Îl cunosc?

— L-ai cunoscut… Neurautter scăzu glasul de parcă s-ar fi temut că zorile, prăvălite dintr-o dată între pereții de catifea, i-ar putea prinde șoapta: e contele de Saint-Lô.

— Filip D’Antin?! Vocea generalului, îndeobște așezată și aspră, își pierduse bărbăția spre deplina mulțumire a misionarului. Ai ales bine, Carol! N-au valahii făptură pe măsura lui, de-ar fi să-și treacă tot meleagul prin sită. Singur diavolul i s-ar putea împotrivi.

— Voi griji să n-o facă, surâse misionarul. În noaptea asta, Saint-Lô îl întâmpină pe von Blaremberg la București. Vom primi curând vești de soi.

Se făcu ghem în ungherul caleștii și închise ochii.

** *

„Franțuzul umblă cu două proțapuri la car“, chibzui scundacul îngropându-și umbra în zidul unei ghimirlii prăvălite într-un genunchi. Cântări călcătura străinului intrat în priveala lunii. Filip D’Antin, conte de Saint-Lô, era bărbat răsărit, cu trup suleag de muiere înveșmântat după gustul celor cu osânză la pungă din țara Bourbonului. Ținea aninate la pălărie pene pâclii și dese de orătănii despre care cumetrele de pe malurile Bucureștioarei n-aveau știință. Ochiul drept, vătămat de fier, îl purta sub grimea întunecată. Peste cămașa spumă de horbotă la gât și mâneci înveșmântase pieptar din saftian moale, supus trupului, iar pe umeri mantie largă săbuită anume să ascundă obrazul stăpânului în ceasurile de taină. O căutătură nedeprinsă cu vicleșugurile ar fi căzut lesne în greșeală socotindu-l slăbiu și neprihănit, dacă nu zărea răsărind din cingătoare capul jungherului spelb de multă folosință și drumul spadei ghicit lesne sub poalele mantiei. Străinul își purta ciubotele răsfrânte deasupra genunchilor prin inima uliței, călcând iute, cu deosebită luare-aminte.

Scundacul – iscoada lui Vodă Brâncoveanu – zâmbi. Hangerul vrăjmaș, nărăvit în mișelii, răsare din cotloane dosnice, la un singur întins de braț. O știu și pruncii… O aflase cam de multișor și omul în mantie, după cum o dovedea umbletul.

Scundacul își încopcie giubeaua, străpuns de răsuflarea rece a nopții. Luceafărul de seară zăbovise pentru a treia oară la răscrucile cerului de când călca cu fereală umbra contelui, din porunca Măriei Sale. Drumurile franțuzului pe ulițele Bucureștilor aveau cântecul lor și Vodă, dar mai cu seamă stolnicul Constantin Cantacuzino, tartorul dedesubturilor politicești, poftea să le cunoască viersul.

Peste mahalaua Scorțarului^[2], întunericul țesea pânză groasă. Lotrii cerului biruiseră luna. Un curmei de vânt, cât șfichiul de harapnic, fugări mânios norii șoricii, dezbrăcând talgerul astrului. Lumina săracă, sleită, desluși pe malurile bâhloase ale Bucureștioarei coșmeliile prostimii. Sfoara subțiratică de apă izvora la acea vreme dintr-o bahnă putredă de la poalele târgului^[3]. Bălțile Broștenilor, cea din Postăvari și cea din Scaune, a lui Șerban Vodă, ori a lui Dura neguțătorul, bogate în frumusețe, sau dimpotrivă, cetluiau cetatea de scaun.

Franțuzul își înălță ochiul norocos. Turlele Mitropoliei ițite pe gorganul din Târgul de Jos fulgerau aur. În mahalaua Broșteni^[4], focurile zlătarilor mușcau întunericul. Zvon harnic de copite și clopoței strică tihna calicilor. Rădvan boieresc gonea la ceas târziu de noapte. Patru masalagii buiaci, numai picioare, alergau dinaintea cailor descâlcind cărarea la lumina torțelor de rășină.

— Ferește ulița!

Filip D’Antin, conte de Saint-Lô, lipi gardul căutând scurt spre boierul prăvălit între pernele moi. Slugile aveau să-l ducă de subțiori în iatac, luându-i osteneala de a deschide ochii, aveau să asude zdravăn descotorosind făptura groasă de bodroanțe, țiganca roabă, orânduită anume, avea să-i descânte degetele picioarelor cu gâdileli meșteșugite. La căpătâiul patului vor răsări talgerele cu dulcețuri pentru cea din urmă bucurie a pântecelui și filigeanul de cafea în care sufragioaica și-a pus întreaga știința pentru ca somnul stapânului să vină pisicește. În spatele ușii, un scripcar tuciuriu va izvodi sunete molatice, până ce boierul va binevoi să ducă porcii la jir.

Străinul își strivi disprețul în colțul buzelor și căută roată în jur. Se afla în ulița Cavafilor. Izul de toval și piele argăsită îi stăpânea nările. La o zvârlitură de secure, răsăreau ciuperci dughenele șelarilor, cu obrazul întors spre uliță. Toate erau cetluite în cingători late din fier prost, dar trainic, pentru a alunga ispita cumașilor. Dintre năravurile turcești numai cel al cinstei nu făcuse pui printre blestemații de soartă.

Filip D’Antin ieși din strânsoarea maghernițelor. La capătul lor, își croia matcă cea mai de seamă uliță a cetății de scaun valahe, Ulița Mare^[5]. Cunoștea locurile și istoria scrisă de foc și sabie cu mult înainte de-a păși hotarul Țării Românești. Bisericii de Jurământ, iscată în creștetul uliței, unde târgoveții ajunși prin judecăți făceau legământ adevărului bun ori născocit, bătrânii îi mai spuneau încă Biserica Bălăceanului. Căci Bălăcenii fuseseră stăpânii acestor locuri până în noaptea când boier Constantin Aga, cuprins de patima puterii, uneltise cu nemții împotriva Măriei Sale, încercând să-l aducă în scaun pe Beizadea Iordache. Brâncoveanu, mânios, osândi neamul Bălăcenilor văduvindu-i prin hrisov domnesc de întreaga avuție. Pe pământurile lor ridicase apoi hanul care-i cinstea numele^[6]. Trecuseră zece ani de-atunci, își urmă gândul contele de Saint-Lô socotind că acum se aflau în anume noapte a lui Florar, leat 1700.

Se încredință încă o dată că doar pisicile ulițarnice îl țin în priviri, apoi scăpără amnarul, cu fereală pentru ca scânteia să fie zărită numai de la ferestrele hanului. Iscoada lui Vodă își simți inima. Lumina bolnavă din odaia baronului Karl von Blaremberg, consilierul împăratului Leopold al Austriei, răspunse clipind cu înțeles.

Stolnicul Constantin Cantacuzino își dovedise încă o dată agerimea ochiului.

** *

— A venit, excelență!

Secretarul baronului, o făptură subțiratică, stăpâni flacăra lămpii. Karl von Blaremberg se ridică anevoie din coasta crivatului. Era bărbat copt, însemnat de ani, purta veșminte de lotru păcurii și două pistoale îndesate sub centură, la vintre, după năravul tâlharilor. În ochii sinilii, osteniți de folosință prin cotloane tainice, lipsite de lumină, nu buchiseai nimic. Trecu poala mantiei pe umărul stâng, ascunzându-și obrazul, după care puse mâna pe clanță.

— Îngăduie, stăpâne! șopti stârpitura. Omul domniei tale dă semne de neliniște.

** *

Zâmbetul cel rău strâmba chipul lui Filip D’Antin. Preț de câteva clipe rămase nemișcat. Când se răsuci șerpește, între degete îi sticlea jungherul. Luna își smulsese feregeaua întinzând în tina uliței umbra iscoadei.

Scundacul înțelese că nu are scăpare. Rezemă zăplazul înalt al Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou scoțându-și armele.

Contele de Saint-Lô frământa în palma mâinii drepte sabia lungă, cu două ascuțișuri, în cealaltă, mânerul jungherului. Ochiul teafăr împungea obrazul scundacului. Înaintă întrebând încet, cu acea blândețe pe care ți-o dă credința în biruință:

— Cu ce gând îmi ții spinarea, omule? Oare nu știi că la ceas de noapte asemenea faptă numai în tăișul hangerului își găsește plata?

Iscoada încruntă sprâncenele. Străinul grăise în valaha limpede a moșnenilor, lipsită de adaosurile grecești ori ale osmanlâilor, răspândite printre târgoveți.

— Sclipuitor de aur din pungile întârziaților, sau în slujbă domnească?

— Domniei tale care din cei doi ți-ar fi de trebuință?

— Nici unul. Cumașilor le aduc stricăciune la brațul pofticios, iscoadelor le cercetez inima cu ascuțișul.

Repezi fulger vârful spadei țintind gâtul scundacului. Valahul îndepărtă fierul ucigaș zvâcnind iataganul din încheietura mâinii. Contele de Saint-Lô făcu un pas înapoi. În ochiul teafăr ardeau lumini tulburi.

— Am priceput. Nu setea de aur cea fără măsură și nici lipsa unui funducliu^[7] de trebuință pentru a păși pragul crâșmărițelor din Târgul de Jos te-au adus pe urmele mele. Ești iscoadă! Cine și cu ce gând te-a trimis?

— Întreabă-mi jungherul, străine! Bag de seamă că domnia ta știi și ce scurmă godacul în bătătura târgoveților valahi. Nu-i de mirare să cunoști și graiul armelor.

Zâmbetul cel rău puse din nou stăpânire pe chipul franțuzului, împunse fără credință noaptea în dreapta și stânga iscoadei, apoi izbi vânteș, de sus în jos, țintindu-i creștetul. Cei care n-au făcut bătături în palmă mânuind iataganul înlătură asemenea lovitură încrucișând amândouă armele deasupra capului. Rămași fără apărare, se pomenesc lesne cu hangerul între coaste.

Scundacul întâmpină tăișul numai cu sabia, păstrând jungherul pentru celălalt ascuțiș. Filip D’Antin rămase cât ai privi în cumpănă, apoi se răsuci morișcă pe călcâie. Mâna stângă ținea capul pumnalului proptit în degetul gros. Brațul urmă roata trupului, prin spate, căutând loc fierului în vintre. Hangerul iscoadei îi tăie scurt drumul, spre marea mirare a străinului.

— Cunoști vicleșugul?!

— Cu îngăduința domniei tale, răspunse scundacul sărind în vileagul uliței.

— Unde-ai dobândit asemenea învățătură, omule?! Pe drumurile împărăției, doar trei bărbați dau răspuns loviturii: Buscaglione venețianul, Sabouleux din Saint Sauveur^[8] și… îl măsură lung: Și logofătul valah Radu Andronic. Pe cei dintâi îi știu, n-ar vinde taina nici pentru doi saci de taleri. Despre acel logofăt am auzit multe istorii, dar nici una nu dă semne că și-ar fi prăpădit mințile. Căci numai oaspeții Mănăstirii Sărindar, cu beteșug la cap, pot înstrăina asemenea comoară. Mi s-a spus de asemenea că Radu Andronic e trupeș și bine legat, deci nu domnia ta ești acela.

Iscoada asculta vorbele străinului socotind cum să sfârșească lucrarea. Avea poruncă să nu-i pricinuiască chiorului stricăciuni pe cărările sale de noapte. Filip D’Antin înainta cu gând spurcat.

— Diavolul meu cel credincios îmi șoptește că nu vei apuca să-i aduci logofătului mulțumită pentru învățătură. Primește, omule!

Roti sabia cu brațul întins amăgind privirea potrivnicului. În această vreme, prinse hangerul de vârf și făcând brațul arc îl zvârli moarte în pieptul iscoadei. Ascuțișul cel mic înfipt până în plăsele smulse de pe buzele scundacului geamăt înfricoșător. Din întuneric țâșniră glasurile străjilor.

— Stai! Cine-i?

Contele de Saint-Lô își desprinse scula cu mișcare dibace și se topi nălucă dincolo de zidurile hanului. Iscoada răsufla greu în baltă de sânge.

Șase zdrahoni din straja statornicită de Măria Sa Vodă Brâncoveanu o dată cu căderea nopții, pentru tihna târgoveților, se iviră alergând din spatele Mănăstirii Sfintului Ioan. Scundacul le arătă anume semn.

— Slujbă domnească! Duceți-mă la Mesteceni, casele Andronic…

Capul îi alunecă moale pe umăr.

— Îi vătămat rău, fraților!

Umplură spărtura pricinuită de hangerul străinului cu năframe oprind șipotul sângelui, apoi îi întinseră trupul pe două sulițe. Trei străjeri deschideau drumul purtând făcliile deasupra capetelor.

Luna cu degete de ceară ridică zăbranic gros ascunzându‑și chipul.

** *

Pe celălalt mal al Dâmboviței se afla cea mai de seamă casă a Bucureștilor acelor vremi, conacul înălțat pe la 1635 de către marele postelnic Constantin Cantacuzino^[9]. Între zidurile ridicate la șapte înălțimi de om, bolovănite din belșug și rezemate în contraforturi, curțile puteau fi cuprinse de la un capăt la celălalt în o mie de pași nemțești. Casele de piatră, cu odăi nenumărate, musteau de slujitorime. Bucureștenii zvoneau că în acele încăperi s-ar putea lesne aciua trei mahalale cu prunci, bătrâni uitați de moarte, orătănii și acareturi, rămânând o palmă bunișoară de loc și zlătarilor din mahalaua Scorțarului.

De la porțile cele mari ale Dudescului, întorcând spatele arnăuților de veghe zi și noapte în foișorul înalt, pe mâna stângă, zăreai la căpătâiul unei poteci scurte și șerpuitoare șase mesteceni, lumânări argintii, care vegheau din trei părți casele boierului Costache Andronic, clădite în inima uliței Sfinților Apostoli. Cărăruie prunduită ducea de la gardul întocmit din butuci pântecoși de stejar de-a dreptul în casa stăpânilor. În spate se înghesuiau hambarele, cuhniile, grajdurile și căscioarele slujitorimii cu ferestrele spre vie. În grădina cea mare, năpădită vara de floare și poame, căscau ochii geamurile de la iatacul jupânesei Irina. Aici, privind cum zarzărul își ninge floarea, trăgând pe nări aroma dulce a bujorului pe care poposeau osteniți fluturi zănatici, ori înfiorându-se sub cațaveica de vulpi de urgia lui Făurar, își căuta dumneaei odihna vorbelor în ceasurile de chindie.

Limba cea robace a jupânesei Irina era cunoscută departe, dincolo de hotarele târgului, și nimeni din neamul Andronicilor nu s-a plâns vreodată de muțenia dumneaei. Moștenise trei moșii și o sarsana ticsită cu pilde de la maică‑sa, postelniceasa Casandra Prisăceanu, femeie strângătoare de arginți și cheltuitoare de povețe.

Noaptea se statornicea degrabă în casele Andronic. La cel dintâi cântat al cocoșilor, vară ori iarnă, stăpâni și slujitorime se desfătau în brațele celui de al doilea somn. De la datină se rupea doar boierul cel tânăr, Radu, logofăt de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu, pe care slujba îl mâna te miri unde, la vreme sucită – după cum socotea cucoana Irina – când creștinului îi e dat să înțepenescă între zidurile conacului și nu să hălăduiască sub stele ca zdruncinații ori cei fără de căpătâi.

Până la capătul zilelor nu și-ar fi biruit dumneaei buimăceala dacă i-ar fi fost dat să afle adevăratele drumuri ale boierului Costache Andronic, o fărâmă de om cu ochi buiaci în care clipocea veșnic râsul. Treizeci de ani slujise Valahia la vreme de cumpănă, purtând scrisori meșterite după anume izvod către Viana ori Stambul, ori îndepărtata Curte a Bourbonului, la porunca voievozilor munteni, și nimeni nu-i oblicise rosturile. Trupul puțintel, vorba domoală și căutătura blândă aveau darul să-i ascundă adevăratul chip.

Patru sfeșnice de argint, fiecare având câte trei brațe, luminau odaia cea mare a Andronicilor. Urmând obiceiul pământului, jupâneasa Irina înmănunchease cu dichis în unghere ierburi plăcut mirositoare; pe măsuța arăbească, împodobită cu aramă, se afla o ulcică de Sibiu în care aceeași mână așezase crengi de cireș în floare.

Flori mărunte muriseră de mult la poalele icoanelor. Viețuiau încă lăcrămioarele răsărite în vinerea mare să plângă patimile Mântuitorului. Pe peretele dinspre asfințit se afla o blană de urs, iar pe acea blană armele boierului Prisăceanu cel bătrân, străbunul cucoanei Irina. Iataganele încrucișate păstrau încă urmele multor bătălii purtate cu turcul. Sofaua, atât de dragă osmanlâilor, n-avea căutare în casele jupânesei, așa că dedesubt așezase laviță cu spătar asupra căreia trudise cu dalta și ciocanul meșterul Grigore Săgetatu, vestit la acea vreme pentru știința de a isca flori și struguri în lemn prost. Iscusința cioplitorului valah o dovedeau și sunducul și scaunele cu brațe, și polița icoanelor de pe peretele răsăritului.

Jupâneasa Irina croi o cruce cât ziua de post la picioarele Sfântului Nicolae, după care înnodă vorba despre odrasla domniei sale:

— Dacă știam că o să ajungă olăcarul Brâncoveanului nu mai prăpădeam amar de bănet cu învățătura lui prin târguri papistașe. Să răpună o herghelie de armăsari, gonind bezmetic de la un capăt la celălalt al pământului pentru răvășelele lui Vodă, poate și Florea, argatul, și har Domnului, n-a deprins nici slovele az-bucoavnei.

Boier Costache pipăi sub caftan clondirașul talienesc, îmbrăcat în hăinuță de piele. În priviri îi sclipeau lumini vesele.

— Așa-i jupâneasă, chibzuiești adânc, după obiceiul celor din neamul domniei tale.

Cucoana Irina își potrivi rochia de canavăț, cenușie, șnuruită cu terței, care cădea scândură pe trupul deșirat, și pufni pe nări. La piept îi strălucea cruce grea de aur, cu lanț petrecut de două ori în jurul grumajilor. Conciul sărac și-l ascunsese sub tulpan șoriciu. Se uită pieziș spre Ilie Machidon, slujitorul lui boier Radu, alt zălud ce-și lăsa de izbeliște gospodăria, muierea și pruncii umblând alăturea de logofăt după coada prepeliței, și simți cum îi sporește mânia.

— Socotesc dară că de aceea a născocit Dumnezeu un hotar, strunind pofta bicisnicilor de haimanalâc. Omului îi ajung stelele de deasupra capului, credința și bătătura lui. Dacă era într-altfel, ne croia pe toți deopotrivă, ne punea aceeași limbă în gură și nu ne mai zicea valah, tătar ori muscal. Poftești să-mi spui mie, Machidoane, ce of te mână la împărăția turcului?! Au n-ai auzit că bostangiii nu mai prididesc să descăpățâneze creștinii veniți cu gând de uneltire?

Un zâmbet cu tâlc lunecă pe sub mustața țăranului.

— Cinstită jupâneasa, după mintea mea cea îngustă năravul turcului îmi poate aduce folosință la o adică. Trăia la noi în sat unul Săculețe, certat cu cinstea, carele a săvârșit omor la drumul mare și stăpânirea l-a spânzurat. Bun! La vreo lună, iacă se mânie apele Milcovului și vin tătărăște asupra așezării. Casa lui Săculețe era în bătaia puhoiului și nimeni din neamul lui n-a scăpat cu zile. M-am scărpinat pe sub căciulă și am luat învățătură: cine moare spânzurat scapă de înec…

Zâmbetul nu-i ostenise o clipă. Dintâi îl veselea iscusința lui boier Costache care izbutea să ducă la gură, fără știința jupânesei, clondirașul umplut cu mastică de la Pireu, apoi vorba neobosită a jupânesei Andronic. Socotea un ceas de când gura îi măcina fără istov.

— Bună învățătură, Machidoane! Acum pricep pentru ce anume îți caută logofătul tovărășia. Și să nu-mi râzi mie mânzește, pe sub mustață, că am ac și de cojocul tău!

Ilie Machidon clătină din cap făcându-i deplină încredințare. Era subțirel, iar în straiul leșesc, cu ceapchen scurt și nădragi strâmți, semăna a băietan. Purta cămașă albă, din in, împunsă cu înflorituri în care citeai mâna muierii, Smărăndița, frumusețe vestită în Țara Vrancei la acea vreme. Mintea ascuțită a plugarului sclipea în ochii verzi, înfipți la rădăcina nasului puțintel strâmb. Se mișca de pe un picior pe altul stăpânindu-și greu nerăbdarea.

Boier Costache căută să abată vorbele jupânesei de la slujitor.

— După ochiul meu, socotesc că până o bate neaua oți afla capătul calabalâcului.

— Apoi ușor e să slobozi porunci din vârful patului, se răsuci mușcată de șarpe jupâneasa. Mi-a trecut os prin os de azi-dimineață, căci feciorul domniei tale, după toate semnele, nu pleacă la Mogoșoaia.

— Chibzuiam că avem slugi destule.

— Tute toate! Când rachiul stă stâlp pe masa stăpânului de cum se hlizește soarele în ferești, gospodăria vine de-a berbeleacul, Doamne apără-ne!

Se răsuci închinându-se spre icoana Sfântului Nicolae, mare cât peretele, ferecată în argint. În stânga și dreapta, spânzurau pe covoare moi, chindisite în fir de mătase, narghilele și pistoale, a căror istorie o cunoștea doar boier Costache. În mijlocul cămării, jupâneasa Irina rânduia într‑un sunduc bodroanțele de drum ale logofătului. Era un cufăraș înalt cât un prunc mai răsărit, născocirea dumneaei, cu despărțituri bine chibzuite pentru veșminte, bucate, leacuri, prescure și apă sfințită.

— Uleiul grecesc de pântece e sub icoana Sfântului Visarion, păzitorul drumeților, Machidoane! De-l pălește guturaiul, să-l afumi cu flori de la Domnul Cristos. Se află în teșchereaua de pânză răsurie. Cată, rogu-te, să nu uiți… Nu‑ș ce-o fi păzind cămărășița! De azi-dimineață i-am poruncit zeama de descântec și iacă, noaptea stă pe despicate și încă nu s-a înfățișat… Uită-te la mine, Machidoane, nu la stele! Dacă-l încearcă junghiul să-i citești moliftele Sfântului Vasile cel Mare și să-i dai lapte proaspăt, dres cu rozmarin…

— Eu i-aș anina o juncană la oblânc, spuse boier Costache, fără zâmbet. Umblă vorba că în turcime vacile nu-s botezate…

Cucoana Irina îl cercetă cu gura căscată, apoi pricepu și întoarse spatele oțărâtă.

— Spune-mi, rogu-te, Machidoane, tu n-ai nici o învățătură să-mi aduci?

Țăranul își rândui mustața fără grabă.

— Jupâneasa Irină, cred că Dumnezeu a lăsat muierii gură ca să dea povețe și bărbatului urechi ca să le afle.

— Ia aminte, boier Costache! Și cum ai ajuns la asemenea înțelepciune?

— E la noi în sat, urmă slujitorul, un fierar, unul Teacă. Și-a dobândit numele după belșugul dovedit în goliciunea casei. Poți să-i învârți prin odăi o mâță de coadă și n-are de ce se anina. În schimb, i-a dăruit Dumnezeu o nevastă tare bogată la limbă, care-i stă ciocan pe cap cât îi ziua de lungă. Mult m-am minunat eu cum de se mai ține bietul om cu dinții de vatră. Într-o zi l-am întrebat…

Ilie Machidon cercetă îndelung fierul sunducului sporind nerăbdarea jupânesei. Cucoana Irina porunci scurt:

— Vreau să știu ce răspuns ți-a dat acel fierar supus!

— Apoi, cinstită jupâneasa, după știința dobândită de dumnealui, cică pe lumea asta s-ar afla mai multe ciocane rupte decât nicovale sparte…

Boier Costache râse gospodărește. Jupâneasa îl împunse suliță cu ochii și adăugă câteva trențe în cufărașul plin ochi. Slujitorul își cuminți zâmbetul. Bodroanțele aveau să-i însoțească doar până Ia Conacul Morii. Aici, la jumătatea drumului spre Dunăre, își lepăda logofătul calabalâcul fără știința mamă-sii, spre a nu-i stârni mânia.

Costache Andronic înghiți o dușcă zdravănă de mastică pândind spinarea nevestei, apoi prinse a pufăi mulțumit din narghilea.

— De-acum gândesc că ajunge, jupâneasa. Oamenii ăștia au trebuință de un ceas-două de odihnă înainte de-a se urni.

Auzind de drum, cucoana Irina se închină. În colțul ochilor îi stăruia lacrima și inima boierului se muie.

— În van îți stârnești griji, Irină. Radu îți seamănă bucățică tăiată. Isteț și chibzuit…

— Dacă nu ți-o fi cu bănat, boier Costache, află că chibzuință de la domnia ta a moștenit-o. Bate pe muche douăzeci și doi de ani și prin tărtăcuță îi zboară doar ciocârlii și filomele. Batîr de-ar fi avut slujitor așezat, dar simt că mă apucă tigoarea numai când caut spre Machidon. Mai multe nădejdi îmi fac într-un curmei de tei! Porunci răspicat: Pune mâna pe sfânta evanghelie și jură că n-ai să-mi ieși din cuvânt!

Țăranul trase din sunducul logofătului Genoveva de Brabant, tipărită de franțuzi, socotind că jupâneasa Irina n-o să-i dibuie vicleșugul. O sărută plin de evlavie și rosti:

— Jur.

— Înainte de toate, să-mi păzești feciorul de ispitele turcoaicelor. Harăpoaicele sunt muieri primejdioase, iar Radu trage la genunchi de teleleică.

— Cu cine s-o fi asemănând? se miră bătrânul.

— Nu trebuie cercetat prea departe. Ia aminte, Machidoane. Teme mai cu seamă privirea neguroasă. De ea să-ți ferești stăpânul ca de Neaga Rea! I-am înnodat eu cămașa spre a-l slăbi din strânsoarea farmecelor muierești, dar slujitorul cu credință izbândește mai mult când nu-și ține ochii în palmă. Iar eu te povățuiesc să-i caști bine, căci nu pleci în păgânime ca să legi coada la câini! Poftorește porunca!

Pe buzele țăranului răsări mierea șugubeață a moldovenilor.

— Îți fac încredințare, cinstită jupâneasa, că-l voi abate pe logofăt de la ispitele diavolești ale muierilor cu feregea.

— Așa, Machidoane!

— Și că numai spre crivatul grecoaicelor am să-i dau dezlegare, urmă slujitorul fără zâmbet.

Boier Costache Andronic râse mulțumit. Cucoana Irina ridică ochii în bagdadie.

— Bine, omul lui Dumnezeu, asta ai înțeles tu?

— De, cucoană, răspunse Ilie Machidon, atâta m-a ajutat capul. Eu îs țăran prost.

— Nu prostia ai îndesat-o în traistă, ci pe cel cu cornițe. Doamne iartă-mă și păzește!

Pe chipul lui boier Costache scapără lumină veselă. Își anină privirea de icoana grea, s-o care nădușind vârtos trei haidamaci, și rosti:

— Chibzuiesc că Sfântul Nicolae l-ar ține în fereală mai abitir ca o slugă. Cheamă argații de grădină, jupâneasa, să desprindă cuviosul din perete. Nu cunosc tovarăș mai de nădejde la drum pentru feciorul domniei tale.

— Apăi cere lână de la broască, suspină cucoana Irina și smerenie de la mintea supusă rachiului! Aferim, boier Costache, că mult îmi îndulcești cugetul la ceasuri de răspântie!

Jupâneasa își înghesui sub nas și la ochi marama chindisită de ucenițele maicii Agaftoclia de la Mănăstirea Tămâioara.

— Să-mi slujești cu credință feciorul, Machidoane! De îndată ce face ochi, îndeamnă-l să se închine spre răsăritul soarelui și să nu-și spurce gura cu bucate lumești înainte de a pune pe limbă anafura și agheasmă. Ai mare grijă să zică rar și cu evlavie Ocinașele. Ziua de vineri să ajunați amândoi, căci în împărăția cerurilor nu-i loc pentru cei robiți pântecelui. Dacă drumurile voastre vor mâna peste ape rugați-vă Sfântului Ierarh Nicolae și numai după aceea purcedeți. Pentru durerile de măsele are în sunduc zeamă de rășină, dar mai cu folos i-ar fi o rugăciune către Sfântul Elefterie, tămăduitorul de dinți. Întoarceți privirile dacă ispita femeiască vă iese în cale și rugați-vă Maicii Domnului de la Olari să scoată dracii din trupurile voastre. Adu-i aminte feciorului meu destoinicia Sfinților Vitalie, Ilarion cel Mare și a Cuviosului Andronic, care au stat alături de desfrânate fără să cadă în păcate.

— Oare? întrebă slujitorul din vârful buzelor pe boier Costache.

După toate semnele bătrânul nu se arăta încredințat. Jupâneasa își urmă pomelnicul:

— I-am pus lângă leacuri Agatanghelul, Agheasmatarul, Liturghierul și Cartea lui Efrem Șirul, să-și îndestuleze cugetul în ceasurile de odihnă. Dacă veți trece apa Milcovului, aduceți rugăciuni Cuvioasei Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei. În păgânime, rugați-vă Sfântului Gheorghe, izbăvitorul de vrăjmași, iar la drum de seară trecând pe lângă sfântă mănăstire…

Ilie Machidon ridică amândouă mâinile. Diavolii cei șugubeți îi jucau pe buze.

— Am priceput, jupâneasă, poftești să ne schimnicim.

— Ba poftesc să ieși afară, neobrăzatule!

Masalele slujitorilor domnești aprinseseră poalele nopții. Zdrahonii coborâră sulițele depunând trupul scundacului la treptele casei. Iscoada abia mai răsufla, lucoarea dinaintea ultimului suspin îi sticlea în ochi.

Ușa de stejar se dădu în lături ținându-l în prag pe Andronic cel tânăr, logofătul de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu. Umerii largi, înveșmântați în cămașă albă de borangic, despicată până la brâu lăsând să se vadă urmă de rană veche, atingeau ușorii. Era bărbat înalt, cu chipul smead și părul tuciuriu ce-i aluneca în lungul obrajilor. Atrăgeau mai cu seamă luarea-aminte ochii lungăreți, cu căutătură catifelie, sclipind mereu a râs, și semnul lăsat la tâmplă de o sabie tătărească. Sub mustăcioara subțire, sticleau dinți albi, toți deopotrivă, parcă mai mulți decât între buzele altor făpturi. Nădragii leșești, sugrumați pe mijlocul subțirel și pulpe, intrau în botforii scurți și moi din piele răsurie.

La vederea scundacului, fața i se adumbri. Se lăsă într-un genunche săltându-i ușor capul.

— Cine l-a vătămat?

Străjile ridicară din umeri.

— Așa l-am găsit lângă ulucile Mănăstirii Sfântului Ioan… Vrăjmașul pierise. Ne-a poruncit să-l aducem la casele domniei tale.

Scundacul își crăpă anevoie pleoapele. Întâmpină privirea neagră a logofătului și rosti stins:

— Chiorul și neamțul sunt înțeleși.

Istorisi în cuvinte puține și poticnite întâmplarea de sub fereastra baronului, apoi capul se lăsă greu între mâinile lui Radu Andronic.

Străjile își scoaseră cușmele și se închinară după obiceiul pământului.

Ți s-a ridicat a mirare sprânceana gândului, frate cetitorule, și pe sfântă dreptate te întrebi: pentru ce a alungat hodina slujitorilor Măriei Sale Vodă Brâncoveanu drumurile de taină ale franțuzului vătămat? Au nu din inima turcimii veneau stol primejdiile cele mari?

Îngăduie-mi dară-mie, nevrednicului Pahomie, să aduc deslușire zăbovind acolo unde peana părintelui Ilarion s-a dovedit zorită.

Anul Domnului 1700 îl găsește pe turc ținându-și șalvarii cu amândouă mâinile de atâta slăbiciune, căci se hrănise cu papara leahului, iar de sub zidurile Vianei fugise cu o săgeată înfiptă în șezut. Ludovic al francezilor răsufla greu după bătăliile cu craii Evropei povățuiți la Augsburg să-i mai taie oleacă din nas. Osânza puterii se așternuse pe oștile Habsburgului. Leopold smulsese o mână din penele de păun ale Rigăi Soare, punând în două rânduri stăpânire pe Alsacia, pocnise turcul în moalele capului, ținea țara ungurului sub călcâi, iar după împăciuirea cu șalvaragiii din 1699, a supus Transilvania slugă la dârloagă. Degetele de fier pofteau spre celelalte două surori, Moldova și Țara Românească.

Poate că domnia ta, frate cetitorule, vei zice: de-amu, ori cu turcu’ ori cu neamțu’ pe cap, tot un drac. Apoi eu te povățuiesc să nu-ți încarci cugetul cu asemenea gând nesăbuit. Socotește, rogu-te, că în atâta amar de vreme pe turc nu l-a ținut cureaua să ne îmbrace în strai de pașalâc. Mai cu zăhărelul, mai cu aurul, mai cu ascuțișul spadei la o adică, atunci când ne-a venit apa la moară, am amăgit noi necredinciosul? L-am amăgit! Ei bine, află că neamțul e altă sămânță de om, și altă brânză purta dumnealui în traistă la vremea aceea după cum vei vedea.

Și apoi, am să-ți mai spun una. Când s-a arătat primul hultan lângă cotețe, mare spaimă a cuprins orătăniile. Dar iacă poposește și al doilea. Și unde au prins a se măsura între ei cu vrăjmășie, pândindu-se îndelung. Cum da unul semne de slăbiciune, puicuțele îi aduceau degrabă hrană. Căci vezi dumneata, frate cetitorule, a ajuns și la mintea găinii că mai primejdios rămâne un singur vrăjmaș carele nu se teme de nimeni și nimic.

Cine să rateze poftele hultanului împărătesc de la Viana? Turcul făcea pe nisnaiu’, sugea iarba dracului din narghilea numărându-și cucuiele. Leahul să ne sprijine? După ce bunul Dumnezeu l-a adunat de pe drumuri pe Sobiesky, șleahticii au început să-și smulgă bărbile între dumnealor care să pună mâna pe hlamidă. Petru cel Mare era pândit de oștile suedezilor, iar craii din asfințit se suduiau mai rău decât harabagiii cei spurcați la limbă din Podul Iloaiei pentru că ieșind la arat băgaseră plugul în haturi. Singura nădejde rămânea Francia. Nu pentru că ar fi apucat-o dragul de noi, Doamne ferește, însă Ludovic jurase să-l facă chisăliță pe Leopold. Amândoi avan chiteau cum să pună mâna pe asemenea scăunel. Iar asemenea scăunel avea sub stăpânire talpa și carâmbii ciubotei italiene, Țările de Jos și ce mai dobândiseră corăbierii oșteni în America ori prin alte coclauri.

Și iaca, taman atunci îl îndeamnă necuratul pe Filip D’Antin, carele cunoștea toate dedesubturile Franciei, să se dea vândut nemților. Și-apoi nu era la primul drum prin principatele noastre, iar cercetarea amănunțită a graiului și a obiceiurilor românești stârnise îngrijorarea domnilor din Moldova și Muntenia.

Gândul satanicesc care încolțise în cancelaria Vianei ai să-l afli domnia ta, frate cetitorule, mergând pe urma lăsată de peana cuviosului Ilarie.

Dau ascultare mâncărimii de pe limbă și-ți mai spun una. Toate diavoliile franțuzului vătămat, prepuite de stolnicul Cantacuzino, se vor dovedi floare la ureche pe lângă mișelia pusă la cale de către acel misionar neamț din Transilvania, Carol Neurautter. Din porunca lui trudea chiorul să deprindă graiul și obiceiurile românilor fără să aibă știință încotro bate gândul iezuitului. Va căsca ceapă de mirare ochiul teafăr către asfințitul acestei cărți, după pilda ochilor domniei tale, frate cetitorule, dacă deprinzi oleacă de răbdare și te ții de pasul logofătului Radu Andronic.