Agentul secret al lui Altin-Bey

Agentul secret al lui Altin-Bey de Rodica Ojog-Brasoveanu

Capitolul I

URZEALA

În sâmbăta patimilor, la ceasul când nasc spaimele, noaptea își dezlegase întunericul peste târgul Bucureștilor, fluturând miresme de liliac și salcie tânără. Un bărbat răsărit se furișă pe o poartă dosnică a Curții Domnești, ocoli cu chibzuială străjile și, strecurându-se șerpește printr-o spărtură a zidului grădinii celei mari năpădite de floare, se înfundă în ulicioara Cucului.

Era înveșmântat într-un fel de burnuz lung până la călcâie, cu două despicături de o parte și de alta a trupului ce-i lăsau mâinile slobode. Jungherul subțire și încovoiat nu‑l purta în cingătoare, la vintre, ci la spate, de unde putea fi scos iute și pieziș după năravul tâlharilor hârșiți la drumul mare.

Darabanele spătăriei vestiră noaptea, îndemnând târgoveții să-și caute casele. La hanul mănăstirii Sfântul Gheorghe, unul câte unul neguțătorii căutau lung spre cerul înalt, unde primele stele agățau cercei de argint, apoi zăvoreau cu strășnicie dughenele boltite. Obloanele erau cetluite pieziș cu brâie zdravene din fier călit, având la capete lacăte grele născocite de nemți pentru tihna avuțiilor. Pe Spiru, grecul, îl ajutau doi ciraci să-și strângă țesăturile scumpe. La lumina beteagă a fanarelor aninate în canatul ușii luceau tafte și atlazuri florii, chilimuri, stofe cu fesfesele felurite, al căror rost doar muierile îl știu, cuvenit obrazelor alese.

Mai zăbovea doar Eftimie arvanitul, care-și vindea cu dichis, în cornete ghiurghiulii, marfa aromitoare. Slujnicile și jupânesele umpleau de larmă prăvălia albanezului. Bucuria le ardea mocnit în luminile ochilor, plecau grăbite cu brațele pline de zaharicale.

Mirosea în urma lor, până departe, a vanilie și cuișoare, a coriandru, ambră și mosc, iris și apă de trandafir, a cozonac proaspăt și aburi de pască abia scoasă din cuptor. Simigiul avea dever și la curte. În fiece joi, își umplea careta cu cofeturi și siropuri dulci din lămâie și ienibahar pentru domnițe. Lui Beizadea Mateiaș îi plăceau mai cu seamă „moșul de zăpadă“, pe care arvanitul îl ticluia din zahăr amăgit cu pojghiță sticloasă deasupra și „morișca“ sau „balaurul cu șapte capete“. Capetele erau lungi, conabii, cu gust de rodie și verzi, lăsând fistic în cerul gurii. Coconul păstra la urmă pe cel moale din marțipan galben cu steluțe cireșii, mici cât gămălia.

Deodată, Bucureștii se umplură de vuiet. O oaste de trâmbițe și tălăngi se năpusti asupra lui. Clopotele din mahalele Oțetarilor și Scorțarului, ale Brezoianului și Calicilor și mai pe urmă cele din mahalaua Săpunarilor prinseră a răsuna. Cereau Paștilor să poposească mai degrabă în târg, împungeau întunericul, zorindu-l să nu zăbovească. Noaptea asta își avea rosturile ei, curgea pânză cernită peste coșmeliile bicisnicilor și hudubăile boierești, sporind nerăbdarea. O ploaie grăbită stârnise mirosul glodului de pe ulițe, îmbinându-l cu altele de liliac și zambile și lăcrămioare răsărite anume.

Clopotele turnate de Franz Zachender la Viana aveau vorbe dulci, mângâietoare; ale Bisericii de Jurământ aspre; dinspre marginea târgului răzbătea glas de bronz, domol și cumpănit.

Bărbatul își strânse burnuzul la gât. Ocoli curțile cele mari ale Bujoreanului cu împrejmuiri trainice ridicate la patru înălțimi de om, pășind apăsat și fără pripeală. În casele mici strecurate de-a lungul ulițelor întortocheate stăruia doar flăcăruia șovăitoare a candelelor, cete de câte patru străjeri cu torțe aprinse fereau de tâlhari, dar nu și de dangătul clopotelor somnul târgoveților. Deodată țâșniră ca niște sulițe plopii arși de la curtea Rudeanului. Fusese pârjol mare, izbucnit în temeiul nopții, lăsând în urmă doar cenușă și durerea boierului Mihu izbăvit ca prin minune. Pieriseră toți ceilalți, jupâneasa Elena, odraslele și slujitorii. Oamenii vorbeau despre mânia lui Dumnezeu, alții mai prepuielnici zvoneau într-altfel. De-atunci trecuseră mai bine de nouă ani. Boier Mihu își luase lumea în cap, nu se mai știa nimic despre el. Într-o vreme, Done bogasierul știricea că l-ar fi văzut cu mintea de tot dusă în Șcheii Brașovului. L-ar ține, cică, de milă un unchi uitat de moarte, rudă îndepărtată cu jupâneasa Elena. De casele arse nu se mai apropia nimeni. Prin fostele odăi, prăbușite, se aciuaseră lilieci, bufnițe și câini ulițarnici cu părul lung și galben.

Bărbatul îmbrăcat în burnuz înconjură din ochi curtea pustie, cercetă cu stăruință întunericul și, încredințat că nu-i ținut în priviri, se strecură pe sub bârnele negre. Mirosea a putred, a ars, a moarte. Rezemă umbra zidului, tălmăcind fiecare zgomot.

„Încă n-a venit.“

Pe cer crescuse o lună mică, cât un irmilic de aur.

Pașii însoțiți de o tuse seacă șovăiau. Lumina împuținată, strecurată printre dărâmături, aprinse fața tânărului. Un chip spelb prăvălit în umbre vineții, cu ochi negri mari, care ardeau. Gâtul răsărea subțiratic din giubeaua roasă.

— Rămâi unde ești!

Porunca țâșnise din întuneric. Tânărul se sprijini la întâmplare de un perete și râse silit.

— Strașnic loc de taină! Nimeni nu dibuia unul mai doselnic.

Începu să tușească și duse repede la gură o broboadă murdară.

Clopotele pisau noaptea fără să ostenească. Glasurile lor adânci ori subțiri, felurite, cântau. Peste mirosul de mucegai și petică arsă veneau adieri de iarbă nouă. Bărbatul îmbrăcat în burnuz căută îndelung spre chipul tânărului.

— Ce drum ai urmat?

— Ulița Blănarilor.

— Străjerii?

Ochii celuilalt sclipiră.

— Țin cărările calicilor, nu pe-ale boierilor de neam. Se uită jur-împrejur: Urâte locuri…

— Aici nu ne ajung iscoadele Brâncoveanului.

— Iscoadele Brâncoveanului nu mai au putere asupra mea. Nu mai are nimeni. Scrâșni: Doar că înainte de a mă așeza alături de tătuca mai am o socoteală de împlinit.

— E bine! șopti omul în burnuz. E bine, boier Pârvan… Gândeam c-ai să-ți iei vorba înapoi.

Peste ochii tânărului trecu o umbră.

— Cât de puțin mă cunoști, omule! Poate fac păcat. Într‑un fel spun cărțile sfinte, dar datina glăsuiește într‑altfel. Acum cincisprezece ani, din porunca lui Vodă, armașul Cristea l-a sugrumat pe tătuca. Prietenii îi trimiseră sol de primejdie, căci gâdele poposise înainte la curțile postelnicului Scordoc și ale serdarului Cioran, lăsând în urmă doar jale și pârjol.

— Și la curtea boierului Codrea, adăugă înfundat omul din umbră, vărul domniei tale.

— Și! Tătuca se știa fără prihană și n-a ținut seama nici de povețele prietenilor, nici de bocetele mamei. A murit în pragul casei. N-a apucat să-i facă măcar un semn.

Vorbea pe nerăsuflate, răscolind drojdia urii. Stropi de sudoare îi alunecau pe obrajii încinși.

— Și tot nesătul a rămas Brâncoveanu! Ne-a luat moșiile din Liveni și Sărata, și viile de la Vadul Sărat. Eu și soră-mea trăiam din milă. Mai vrei dară să-mi iau vorba înapoi?

— Chibzuiește bine!

— Socotește-l mort!

— Chibzuiește bine, boier Pârvan! întări omul în burnuz. Fapta nu-i fără primejdie.

— În schimb, e pe potriva lui, râse înecat tânărul. Dacă-ți pleci urechea, afli multe. Se uită jur-împrejur: Unii șoptesc că și aici tot mâna lui Vodă ar fi. Nu-i ținea lângă inimă pe Rudeni.

— Aici și oriunde ți-ai arunca ochii. Oprea și Vlaicu putrezesc în beciurile de la Snagov, stolniceasa Brăilosu a ajuns de cerșește din poartă în poartă, pe Gruiu l-a descăpățânat. Apăsă cu tâlc cuvintele: Fiică-sa s-a stins de piept la mănăstire. Cea mai mică, Irina, împletește cosițe albe în casa bănesei Știrbey.

— Tătuca, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: „Fiecare om cu răbojul lui.“ Scrâșni și ochii negri părură iar arși de flăcări: Al Brâncoveanului a ajuns la capăt!

Tuși mult, fără răsuflet. Omul în burnuz așteptă să se ogoiască.

— Pornirea domniei tale împotriva lui Vodă are temeiuri vechi, boier Pârvan.

— Sunt datornic părintelui meu! Dinte pentru dinte!

— Numai că pornirea nu-i îndeajuns, trebuie să găsești putere brațului. Ura pălește la gândul patimilor.

— Ura dă putere slabilor!

— Știi cum arată temnițele domnești? Ai văzut vreodată caznele răzvrătiților? Oamenii Brâncoveanului au mâna lungă…

Tânărul surâse împâclit:

— Mai lungă-i mâna celei cu coasa. Unghiile ei mi s-au înfipt în piept… Poruncește!

— Cum intri în ulicioara Cucului, mergi zece pași și dai în lături buruienile de la poalele zidului. Ai să găsești o spărtură. Te strecori prin acea spărtură și-o ții tot pe lângă copacii piperniciți. În crucea grădinii e un foișor.

— Îl știu, spuse boier Pârvan, ștergându-și fața nădușită. I l-au ridicat niște meșteri frânci, vuia târgul de-atâta cheltuială.

— În dreptul lui, cum te uiți spre ferestrele cuhniilor, e o poartă mică cu cingătoare de fier. O să fie deschisă, doar s-o împingi…

Tânărul clătină din cap:

— Pândesc de mult palatul Brâncoveanului, la zi de sărbătoare ograda e năpădită de slugi.

— În ceasul acela n-o să fie nimeni. Să pândești doar schimbul străjilor. Dac-ai să găsești pe prima treaptă un ban de aramă, să știi că drumul e slobod.

— Nădăjduiesc.

— Intri în săliță și de acolo, prin firidă, ajungi în iatacul turcesc. Sub chilimul negru e o ușă tăinuită care duce în cămările domnului. Te oprești în cea de a doua și aștepți în ocniță.

— Să nu-mi fie așteptarea în zadar.

— N-ai grijă. În vremea din urmă, treburile țării îl ostenesc. Vine în iatac și se întinde pe divan. Omul în burnuz râse din gât: O să-ți stea sub poruncă. Îl sugrumi sau…

Lăsă vorba atârnată. Tânărul își desprinse sponca giubelei. Nu era cald, dar își simțea tot trupul o apă. Pe obraji, petele roșii păreau jăratic. Înghiți în sec:

— Și după ce săvârșesc fapta?

— Te scot eu la liman. Nu te poți întoarce pe unde ai venit…

— De ce?

— Se pun slugile la masă. Te văd prin ferestrele cuhniilor.

— Mda…

Omul în burnuz îl măsură lung.

— Ce gânduri te muncesc, boier Pârvan? Ți-e teamă c-ai să rămâi de izbeliște?

— Nu.

— Ți-e teamă!

Tânărul privea în gol. Întoarse răspuns cu o voce ciudată:

— Pe mine nu mă mai înspăimântă nimic, încă n-ai priceput? Numai că n-aș vrea să-mi aflu sfârșitul în casa Brâncoveanului.

— Știu altă cale.

— Știi multe, râse boier Pârvan. De ce nu vrei să-ți arăți chipul?

Bărbatul în burnuz se trase în întuneric, de parcă privirea celuilalt l-ar fi ajuns fără veste.

— Așa ne-a fost învoiala, boier Pârvan. Mai am să adaug hotărârea celor ce voiesc moartea lui Vodă. Vei primi de două ori câte șase pungi…

În ochii boierului se stârni jarul.

— Spune oamenilor domniei tale să-și păstreze aurul. Nu pofta de bogăție îmi îndeamnă mâna să scoată jungherul. Ș‑apoi după aceea nu-mi vor mai fi de trebuință. Îndeplinind porunca sângelui, mă voi stinge…

— Nu uita! La al șaselea ceas al amiezii.

— Al șaselea ceas al amiezii! șopti celălalt cu gândul dus. Când tata s-a prăpădit, soarele săgeta de asfințit.

Omul în burnuz așteptă să se stingă pașii boierului Pârvan, apoi dosi sub una din pietrele cele mari, într-un loc anume, o teșcherea subțiratică. Cercetă cu luare-aminte zgomotele nopții și se strecură afară.

Pieptul tânărului se zbuciuma înăbușit. Simți în gură gustul dulceag al sângelui și ridică ochii spre cer.

— Doamne, Dumnezeule, îngăduie-mă până mâine!

Tresări. Din umbra zidurilor prăvălite se desprinse, înaintând pândiș, un bărbat înveșmântat în negru.

„Omul meu!“

Îl petrecu cu privirea. Celălalt ferea lumina lunii, călca hoțește prin locurile întunecate, lipind zidurile. Oblici spărtura pomenită din ulicioara Cucului și dispăru.

„Boier de curte, ori slujitor“, socoti tânărul.

Porni spre casă, ducând după un vechi obicei mâna la jungher. Se opri fulgerat. Scula dispăruse.

„Semn de sus!“ Se întoarse spre ruinele Rudenilor cercetând la tot pasul luciul lamei de oțel. Găsi jungherul la locul întâlnirii de taină. Îl puse înapoi în brâu, răsuflând greu. Peste zidurile întunecate se prelinse o geană de lumină. Boier Pârvan încremeni.

„Stahia celor pieriți în pârjol… “

Știa de la bătrâni că la vreme de noapte sufletele morților rătăcesc prin țintirimul caselor bătute de năpastă. Văzu umbra unui bărbat cu o lumânare în mână. Flacăra înainta încet, cercetând calea, apoi se opri locului.

Degete lungi, albe, traseră de sub piatra cea mare o teșcherea de piele, lumina făcu cale întoarsă și se mistui în întuneric.

Clopotele băteau asupra nopții, zvonind parcă a moarte. Luna cât un talger se spânzurase în răscrucile cerului.