13 la cina

13 la cina de Agatha Christie

Capitolul 1. O serată artistică

Memoria publicului este scurtă. Puternicul interes și agitația produse de moartea lui George Alfred St Vincent Marsh, al patrulea baron Edgware, au fost uitate și noi evenimente de senzație le‑au luat locul.

Numele prietenului meu, Hercule Poirot, nu a fost niciodată menționat deschis în legătură cu acest caz. Și acest lucru, aș putea spune, a fost în întregime conform dorinței sale de a rămâne în umbră. Soluționarea cazului a fost asumată de altcineva - și chiar așa și‑a dorit să se întâmple. Mai mult, din punctul lui de vedere, Poirot considera că acest caz a fost unul dintre eșecurile sale. Susține întruna că doar remarca întâmplătoare a unui trecător de pe stradă l‑a făcut să revadă situația dintr‑un nou unghi.

Oricum ar fi, numai datorită geniului său întreaga afacere a ieșit la iveală. Dacă nu era Hercule Poirot, mă îndoiesc că ar fi fost dezvăluit vreodată adevăratul vinovat de această crimă.

Și cred că a venit timpul să pun pe hârtie tot ceea ce știu despre această poveste, până la cel mai mic amănunt, și sunt sigur că astfel voi satisface din plin dorințele unei doamne încântătoare care a fost implicată.

Îmi amintesc deseori ziua în care, prezenți în micul, cochetul și atât de ordonatul salon al lui Poirot, dragul meu prieten, plimbându‑se cu pași mari de‑a lungul unei linii invizibile a covorului, ne‑a dezvăluit pe scurt, cu o măiestrie surprinzătoare, întregul caz. Și pentru că mi se pare cel mai potrivit, îmi voi începe și eu istorisirea în același loc unde s‑a întâmplat - într‑un teatru londonez, anul trecut, în iunie.

Carlotta Adams era senzația Londrei la acel moment. Cu un an în urmă, susținuse două matinee ce obținuseră un succes răsunător. În anul în care are loc povestea noastră, ea își ducea la bun sfârșit un angajament pe trei săptămâni ce avea să se încheie a doua zi.

Această tânără americană dotată cu un talent sur­prinzător excela în scheciuri de una singură fără a apela la schimbări de decoruri sau de machiaj. De asemenea, părea capabilă să se exprime în orice limbă cu foarte mare ușurință. Sceneta sa ilustrând o seară într‑un hotel cosmopolit încântase pe toată lumea. Pe rând, ea incar­nase cu ușurință turiști americani și germani, membri ai unei familii engleze de pătură mijlocie, doamne cu reputație îndoielnică, aristocrați ruși ruinați și ospătari discreți și plictisiți.

Scheciurile sale variau de la tristețe la veselie și vice­versa. Interpretarea unei femei cehoslovace muribunde într‑un spital ne pusese un nod în gât ca, un minut mai târziu, să fie înlocuit de hohote de râs de povestea unui dentist care, în timp ce‑și exercita meseria, sporovăia amical cu pacienții săi.

Programul său se termina cu un număr intitulat „Câteva imitații”.

Și de această dată, fu incomparabilă. Fără ajutorul vreunui machiaj, trăsăturile sale dispărură brusc pentru a se transforma imediat în imaginea unui politician, a unei actrițe renumite sau a unei mondene faimoase. În ipostaza fiecărui personaj, ea susținu un scurt discurs, zugrăvind cu măiestrie prin doar câteva fraze defectele modelului ales.

Printre ultimele personaje întruchipate, fu cu adevărat remarcabil cel al lui Jane Wilkinson, o tânără și talentată actriță americană, foarte cunoscută la Londra. Am privit fascinați cum vocea caldă și puțin răgușită transforma fără voia noastră banalitățile rostite pe un ton plin de semni­ficații emoționale în cuvinte cu înțeles puternic și funda­mental. Reproducerea gesturilor sale reținute, a ușoarei legănări a corpului și chiar impresia puternică de frumusețe fizică necontenstabilă au fost fenomenale.

Admirator înfocat al frumoasei Jane Wilkinson, am fost mereu mișcat de interpretările ei emoționante și i‑am înfruntat întotdeauna pe cei care îi recunoșteau frumusețea, dar afirmau că îi lipsește talentul actoricesc și că nu era o actriță în adevăratul sens al cuvântului.

Și m‑am simțit puțin cam straniu auzind această voce un pic răgușită și atât de cunoscută, care mă impresionase de atâtea ori, și privind acel gest lent al mâinii care se deschidea și se închidea și acea mișcare bruscă a capului aruncând părul pe spate, caracteristică actriței la finalul scenelor sale dramatice.

Jane Wilkinson era una dintre acele actrițe care pără­siseră scena după căsătorie numai pentru a se reîntoarce câțiva ani mai târziu.

Cu trei ani în urmă, ea se căsătorise cu lordul Edgware, un bărbat bogat și excentric. Se zvonise că l‑ar fi părăsit la puțin timp după aceea și, la un an și jumătate după căsă­torie, turnase un film în America și, în timpul ultimului sezon teatral, cunoscuse un viu succes la Londra.

Urmărind imitațiile reușite, dar poate puțin caustice ale Carlottei Adams, mă întrebam ce puteau gândi persona­litățile interpretate. Oare se bucurau de această publicitate gratuită? Sau îi deranja această etalare deliberată a secre­telor meseriei lor? Nu întruchipa oare Carlotta Adams prestidigitatorul rival care replică: „Ah, acesta este un truc vechi și foarte simplu! Îți arăt eu cum se face!”

Dacă eu aș fi fost în locul persoanelor vizate m‑aș fi simțit foarte neplăcut dar, bineînțeles, mi‑aș fi ascuns iritarea. Trebuie să posezi un spirit foarte tolerant și un simț al umorului deosebit pentru a aprecia o astfel de inter­pretare nemiloasă.

Tocmai ajunsesem la aceste concluzii când, din spatele meu, se auzi un râset fermecător și puțin răgușit, asemă­nător cu cel de pe scenă.

M-am întors brusc și am văzut pe scaunul din spate, aplecată un pic înainte, cu buzele întredeschise, tocmai persoana imitată în acel moment - Lady Edgware, cunos­cută mai bine sub numele de Jane Wilkinson.

Am realizat imediat că mă înșelasem în deducțiile mele. Întreaga ei atitudine și expresia ei de încântare și amuzament susțineau contrariul.

La finalul imitației, ea aplaudă zgomotos, râzând alături de partenerul ei din acea seară, un bărbat înalt și extrem de arătos, asemănător zeilor greci din Antichitate, pe care l‑am recunoscut imediat ca fiind Bryan Martin, un star de cinema foarte popular la acel moment. Ei interpretaseră împreună mai multe roluri în producții ale marelui ecran.

– Este minunată, nu‑i așa? îi spuse Lady Edgware însoțitorului ei.

– Jane, se pare că te‑a emoționat profund, îi răspunse acesta râzând.

– Ei bine, este într‑adevăr fermecătoare! Chiar mai talentată decât aș fi crezut.

Carlotta Adams începu o nouă imitație și n‑am apucat să aud comentariul lui Bryan Martin.

Însă, ceea se întâmplă mai târziu în acea seară fu o coincidență mai mult decât stranie.

După reprezentație, eu și Poirot am mers să cinăm la Savoy.

La masa de alături, se aflau Lady Edgware, Bryan Martin și alte două persoane pe care nu le cunoșteam. În timp ce‑i atrăgeam atenția lui Poirot asupra acestui lucru, un alt cuplu se așeză în apropierea noastră. Chipul femeii îmi păru familiar, însă, pentru moment, nu am reușit să‑i atribui vreun nume.

Mi‑am dat brusc seama că femeia pe care o priveam cu stăruință era Carlotta Adams. Nu‑l cunoșteam pe cel care o însoțea, un bărbat îngrijit, cu trăsături plăcute și cumva distrate, dar cu siguranță nu genul care să‑mi provoace admirația.

Carlotta Adams purta o rochie neagră foarte discretă. Fizionomia sa nu oferea nimic care să‑ți atragă atenția în mod deosebit, mobilitatea și sensibilitatea trăsăturilor pretându‑se foarte bine artei de a mima: fiind lipsite de un caracter personal, luau ușor expresia unui alt chip.

I-am împărtășit reflecțiile mele lui Poirot și el mă ascultă cu capul plecat, înclinat ușor înspre mine, în același timp aruncând o privire atentă către persoanele de la cele două mese în discuție.

– A! Deci ea este Lady Edgware! Am văzut‑o adesea jucând. Este o belle femme!

– Și, în plus, o actriță excelentă.

– Posibil.

– Nu pari prea convins.

– Totul depinde de rolul care îi este rezervat, dragul meu prieten. Dacă este în centrul piesei, dacă totul se raportează la ea, atunci devine o actriță perfectă. Dar mă îndoiesc că ar face față onorabil unui rol secundar sau unui rol de compoziție. Piesa trebuie scrisă despre ea și pentru ea. Mi se pare că face parte dintre acele femei pentru care nu există nimic în afară de ele însele. Aceste femei se expun la grave pericole, adăugă el după o scurtă pauză.

– Ce pericole? L-am întrebat, surprins.

– Acest cuvânt te miră, mon ami. Îl mențin pentru că, vezi tu, o astfel de femeie nu vede decât un singur lucru - pe ea însăși. Femeile de acest gen nu observă nimic din pericolele și riscurile ce le înconjoară, multitudinea de interese conflictuale și relațiile dintre oameni. Nimic din toate acestea, ci doar propriul drum în viață. Și astfel, mai devreme sau mai târziu, le iese în cale inevitabilul.

Am devenit brusc interesat de idee pentru că, trebuie să recunosc, nu m‑aș fi gândit niciodată la așa ceva.

– Și despre cealaltă ce ai putea spune?

– Despre domnișoara Adams? replică el aruncând o privire rapidă spre masa ei și zâmbind. Ce ai dori să‑ți spun despre ea?

– Doar primul lucru care‑ți vine în minte.

– Mon cher, cred că mă confunzi cu acei ghicitori în palmă care‑ți spun cine ești cu adevărat.

– Ei bine, cred că te‑ai descurca mai bine decât mulți dintre ei, am continuat eu jocul început de Poirot.

– Văd că ai foarte multă încredere în judecata mea, Hastings. Sunt impresionat. Nu știai că fiecare dintre noi este un mister greu de pătruns, un labirint de pasiuni, dorințe și atitudini, în permanent conflict unele cu altele? Mais oui, c'est vrai. Oricare dintre noi poate exprima o părere, dar, de cele mai multe ori, din zece încercări doar una este adevărată.

– Nu și în cazul lui Hercule Poirot, am replicat zâmbind.

– În special în cazul lui Hercule Poirot! O, sunt per­fect conștient de faptul că m‑ai considerat întotdeauna puțin vanitos, însă te asigur că în realitate sunt o persoană foarte modestă.

Răspunsul lui Poirot îmi provocă râsul.

– Tu? Modest?

– Chiar așa. Mărturisesc însă că sunt mândru de mustața mea mai mult decât ar trebui, pentru că n‑am văzut nicăieri în Londra una care să fie demnă de comparație.

– Ești în perfectă siguranță, pentru că nici nu există vreuna, i‑am răspuns scurt. Să înțeleg că nu dorești să riști o părere despre Carlotta Adams?

– Elle est artiste! Nu cred că aș putea adăuga ceva în plus.

– Și după tine, viața ei nu este presărată cu pericole ca acea a lui Lady Edgware?

– Cu toții ne strecurăm printre obstacole, rosti Poirot cu o voce gravă. Primejdiile ne vor aștepta întotdeauna la orice cotitură. Însă, ca să‑ți răspund la întrebare, cred că domnișoara Adams va reuși în viață. Nu‑i lipsește prezența de spirit și, fără îndoială ai remarcat deja, e evreică.

Mărturisesc că îmi scăpase acest detaliu și, acum, uitându‑mă cu atenție, sesizam pe fața sa urme de origine semită. Poirot încuviință din cap și continuă:

– Iată motivele pentru care va triumfa, cu toate că există totuși un obstacol la care va trebui să fie atentă.

– Care?

– Dragostea pentru bani. O astfel de pasiune ar putea‑o îndepărta de calea precaută pe care a ales‑o.

– E o primejdie pentru oricare dintre noi.

– Sunt de acord, însă în același timp, tu sau eu am sesiza pericolul, am cântări argumentele pro și contra. Când dragostea pentru bani este atât de profundă, nu mai vezi decât banii și orice altceva trece pe un plan secundar.

Tonul lui serios mă făcu să zâmbesc.

– Se pare că Esmeralda, regina țiganilor, este în mare formă în această seară, l‑am tachinat pe Poirot.

Fără a se emoționa, micul detectiv belgian reluă:

– Psihologia este un domeniu interesant. Și, un criminolog devotat nu poate exclude studiul psihologiei, pentru că nu actul în sine este important, ci motivul care a dus la acest act. Mă asculți, Hastings?

L-am asigurat de atenția mea completă.

– Dragul meu Hastings, am observat că de fiecare dată când lucrăm împreună la un caz mă îndemni să măsor urme de pași, să analizez scrumiere sau să mă întind pe podea pentru a examina cine știe ce detaliu. Te‑ai gândit oare vreodată că așezat comod într‑un fotoliu, cu ochii închiși, poți găsi mai ușor soluția unei probleme, pentru că atunci vezi lucrurile cu ochii minții?

– Nu este și cazul meu. Mie mi se întâmplă doar un singur lucru când stau așezat într‑un fotoliu cu ochii închiși.

– Am observat, continuă Poirot. Și mi se pare surprin­zător. În astfel de momente, creierul ar trebui să lucreze cu mai multă înverșunare și nu să se scufunde într‑un somn liniștit. Activitatea mentală este atât de interesantă, atât de stimulantă! Folosirea celulelor cenușii este o plăcere mentală. Doar ele sunt singurele în care putem să ne încredem pentru a ajunge la adevăr...

Recunosc că l‑am auzit pe Poirot de atâtea ori men­ționând celulele lui cenușii, încât mi‑am creat un obicei de a‑mi îndrepta atenția spre altceva când vine vorba despre ele. Și de această dată, mi‑am ocupat timpul observând cele patru persoane de la masa alăturată. Când monologul lui se apropie de sfârșit, i‑am atras atenția chicotind:

– Poirot, ai dat lovitura. Frumoasa Lady Edgware nu‑și mai poate lua ochii de la tine.

– Fără îndoială, a fost informată asupra identității mele, replică Poirot, făcând un vădit efort pentru a părea indiferent.

– Cred mai degrabă că e vrăjită de eleganța mustă­ții tale.

– Tocmai pentru că este unică, recunoscu Poirot, mângâindu‑și podoaba discret. „Peria de dinți” pe care voi ați adoptat‑o mi se pare o oroare, o atrocitate, o crimă împotriva generozității Naturii. Așa că te implor, bunul meu prieten, să‑ți lași mustața să crească.

– Măi să fie! L-am întrerupt, ignorându‑i rugă­mintea. Doamna se ridică și se îndreaptă înspre masa noastră. Bryan Martin încearcă să o oprească, dar ea este de neînduplecat.

Jane Wilkinson se apropie hotărâtă de masa noastră. Poirot se ridică și salută. Eu, la fel.

– Domnul Hercule Poirot, nu‑i așa? zise vocea melo­dioasă și gravă a lui Jane Wilkinson.

– El însuși, la dispoziția dumneavoastră, doamnă.

– Aș vrea să vă vorbesc, domnule Poirot. Trebuie să vă vorbesc neapărat.

– Vă ascult, madame. Luați loc, vă rog.

– Nu, nu aici. Ci în particular. Vom urca de îndată în apartamentul meu.

Bryan Martin o ajunse din urmă și i se adresă dezaprobator:

– Jane, așteaptă cel puțin până la sfârșitul mesei. Nu am terminat de mâncat și nici domnul Poirot.

Însă Jane Wilkinson nu se lăsă prea ușor convinsă:

– Ce importanță are, Bryan? Vom cina cu toții în apar­tament. Fii bun și dă ordinele necesare. Și, Bryan...!

Se grăbi în urma lui Bryan, în timp ce acesta se înde­părta, și păru să‑i șoptească la ureche ceva cu un ton hotărât. Scuturând din cap și ridicând din sprâncene, el se împotrivi la început, însă tonul decisiv cu care ea îi vorbi din nou îl făcu să cedeze, ridicând din umeri.

O dată sau de două ori în timpul acestei scurte dis­cuții, Jane își întoarse privirea înspre Carlotta Adams și m‑am întrebat dacă ceea ce îi sugera avea vreo legătură cu tânăra americană.

Mulțumită de rezultatul discuției, Jane reveni la noi.

– Să urcăm repede, zise, aruncându‑mi un zâmbet strălucitor.

Și, fără să se sinchisească dacă invitația ne convenea sau nu, ne îndrumă spre lift.

– Domnule Poirot, reluă ea, doar norocul v‑a scos în calea mea în această seară și nu‑mi vine să cred cum totul pare să fie în favoarea mea. De ceva vreme, mă frământ și mă întreb ce să fac, și când v‑am văzut la masa alăturată, mi‑am zis: „Domnul Poirot îmi va spune ce să fac”. Se opri pentru un moment pentru a‑i spune liftierului: La etajul doi!

– Dacă vă pot fi de folos cu ceva..., începu Poirot.

– Sunt sigură. Mi s‑a spus că sunteți un om extraor­dinar. Și dacă există cineva care mă poate ajuta să ies din necazul în care mă aflu, dumneavoastră sunteți cel mai potrivit.

La etajul doi, Jane Wilkinson ne însoți de‑a lungul culoarului și, oprindu‑se în dreptul unei uși, ne conduse într‑unul dintre apartamentele cele mai luxoase ale hote­lului Savoy.

Aruncându‑și capa de blană albă pe un scaun și poșeta ornată cu pietre prețioase pe masă, actrița se afundă într‑un fotoliu și declară:

– Domnule Poirot, într‑un fel sau altul, trebuie să scap de soțul meu!

Capitolul 2. O întâlnire la cină

– Madame, răspunse Poirot, încercând să‑și revină după un prim moment de surpriză, a despărți o femeie de bărbatul ei nu face parte din atribuțiile mele.

– Bineînțeles că știu acest lucru.

– Aveți nevoie mai degrabă de un avocat.

– Tocmai aici vă înșelați. Sunt sătulă de avocați, fie ei cinstiți sau oneroși, și nici unul dintre cei pe care i‑am consultat până acum nu a fost capabil să mă ajute. Sunt experți în ale legii, însă, în afară de asta, nu au pic de simț al vieții.

– Și credeți că eu am?

Ea zâmbi.

– Am auzit că nu vă scapă nimic, domnule Poirot.

– Comment? Mă tem că nu înțeleg ce vreți să spuneți.

– Ei bine, mi s‑a spus că sunteți cel mai inteligent om.

– Doamnă, fie că sunt inteligent sau nu... realitatea face că sunt inteligent... de ce‑aș nega‑o? Însă în ceea ce privește afacerea dumneavoastră, nu cred că este genul meu.

– Și de ce nu? E vorba despre o problemă!

– O problemă?

– O problemă complicată care trebuie rezolvată, continuă Jane Wilkinson. Și n‑am auzit să fiți omul care să dea înapoi în fața unei dificultăți.

– Permiteți‑mi să vă felicit pentru perspicacitate, madame. Însă, vă repet, nu mă ocup de anchete pentru obținerea unui divorț. Nu consider prea plăcută... ce métier‑là.

– Dar dragul meu domn, nu vă cer să‑mi spionați soțul. Nu m‑ar ajuta cu nimic. Doresc numai să scap de el și sunt sigură că mă puteți sfătui cum să fac asta.

Poirot se gândi pentru un moment și, când vorbi, tona­litatea vocii sale se schimbă.

– Mai întâi, madame, spuneți‑mi vă rog de ce sunteți atât de nerăbdătoare să scăpați de lordul Edgware?

– Vreau să mă recăsătoresc. Ce alt motiv aș putea avea? răspunse ea, fără nici un fel de ezitare, privindu‑l cu un aer inocent, cu ochii săi mari și albaștri.

– Păi atunci cu siguranță ați putea obține divorțul fără prea mare dificultate.

– Nu‑mi cunoașteți soțul, domnule Poirot. Este... este... nu știu cum să mă exprim. Este un bărbat bizar... nu se aseamănă cu nici un alt bărbat.

Tremurând ușor, făcu o pauză și continuă:

– Cred că un astfel de om n‑ar trebui să se însoare cu nimeni. Spun adevărul doar că nu știu cum să vă explic. Este un bărbat... ciudat. Prima sa nevastă l‑a părăsit fugind din domiciliul conjugal și abandonându‑și copilul de trei luni. El n‑a consimțit niciodată să divorțeze și ea a murit după o vreme în mizerie, undeva în străinătate. Apoi el s‑a căsătorit cu mine. Și eu, ei bine, n‑am putut rezista. Îmi inspira teamă. L-am părăsit și am plecat în Statele Unite. Nu am nici un motiv întemeiat pentru a‑i cere divorțul și, în schimb, i‑am dat lui o grămada de motive, însă nu vrea să‑l intenteze. E într‑un fel... fanatic, cred.

– În anumite state ale Americii, vi s‑ar acorda cu ușurință divorțul, madame.

– Da, dar n‑ar avea nici o valoare, pentru că intenționez să locuiesc în Anglia.

– În Anglia?

– Da.

– Și, dacă‑mi permiteți, cine e viitorul soț?

– Tocmai în asta constă dificultatea. Ducele de Merton.

Am rămas stupefiat. Ducele de Merton era disperarea mamelor cu fete de măritat. Tânăr cu tendințe monahale, catolic anglican convins, se spunea că era în întregime sub papucul mamei sale, o redutabilă ducesă bogată. Ducea o viață ascetică, colecționa porțelanuri chinezești și trecea drept un om cu gusturi artistice. Se mai spunea și că este un misogin convins.

– Sunt nebună după el! declară Jane pe un ton sentimental. N-am mai întâlnit nici un om ca el, iar castelul Merton este o minunăție. Întreaga poveste este cel mai romantic lucru care s‑a întâmplat vreodată. În plus, el este atât de fermecător! Odată căsătorită voi renunța la scenă. Oricum nu mă mai atrage deloc, reluă ea după o scurtă pauză.

– Între timp, remarcă Poirot cu o voce seacă, lordul Edgware stă în calea tuturor acestor proiecte romantice.

– Exact! Și numai gândul la asta mă înnebunește. Dacă ne‑am fi aflat în Chicago, continuă ea gânditoare, l‑aș fi putut face să dispară fără probleme, dar din câte știu, în țara asta nu se recurge la asasini plătiți, nu‑i așa?

– În această țară, madame, replică Poirot zâmbind, credem că orice ființă umană are dreptul să trăiască.

– Ei bine, nu știu cum e mai bine. Dar dacă ar fi după mine, cred că v‑ar fi mai bine fără unii dintre politicieni și, dacă l‑ați cunoaște pe lordul Edgware la fel de bine ca mine, moartea sa nu ar constitui o pierdere, ci mai degrabă contrariul.

Se auzi o bătaie în ușă și un ospătar intră cu câteva platouri. Jane Wilkinson continuă nestingherită, fără a se sinchisi de prezența acestuia:

– Însă, domnule Poirot, nu vă cer să‑l ucideți de dra­gul meu.

– Mulțumesc, madame.

– M-am gândit doar că l‑ați putea determina să divorțeze, prezentându‑i câteva argumente istețe. Convingeți‑l să accepte ideea unui divorț. Sunt sigură că ați putea face acest lucru.

– Madame, cred că îmi supraestimați puterea de convingere.

– Nici pe departe! Domnule Poirot, sunt sigură că veți găsi un motiv oarecare. Își fixă ochii ei mari, albaștri, asupra prietenului meu și încheie cu o voce dulce, seducă­toare: Vreți să mă vedeți fericită, nu‑i așa?

– Vreau ca toată lumea să fie fericită! o asigură Poirot cu prudență.

– Bineînțeles, dar nu mă gândeam la toată lumea aici, ci doar la mine.

– Aș putea spune, madame, că asta faceți întotdeauna.

– Credeți că sunt egoistă?

– Nu am afirmat acest lucru, madame!

– Eu, în schimb, recunosc asta. Însă e doar pentru că nu suport ideea că într‑o zi aș putea fi nefericită. Gândul acesta îmi afectează până și abilitatea de a juca pe scenă. Și, cu siguranță, voi fi condamnată la o viață mizerabilă dacă nu consimte să divorțeze sau... dacă nu moare. Și, dacă ma gândesc mai bine, aș prefera să‑l știu mort. Astfel, m‑aș simți eliberată de el pentru totdeauna.

Îl privi pe Poirot, așteptând ca acesta să o înțeleagă. Se ridică, își luă capa de blană albă și se uită insistent la acesta. Prin ușa întredeschisă, am auzit voci pe culoar.

– Mă veți ajuta, domnule Poirot, nu‑i așa? Dacă nu...

– Dacă nu, madame?

– Iau un taxi și îi fac felul chiar eu! declară zâmbind.

Dispăru în camera vecină tocmai în momentul când își făceau apariția Bryan Martin, perechea care mai devreme lua cina cu el și Jane Wilkinson, precum și Carlotta Adams și însoțitorul ei. Perechea îmi fu prezentată ca domnul și doamna Widburn.

– Bună seara. Unde e Jane? Voiam să o anunț că am reușit să‑i îndeplinesc dorințele, zise Bryan.

Jane apăru în cadrul ușii cu un ruj în mână.

– Iată‑vă! exclamă ea. Minunat! Domnișoară Adams, am fost atât de impresionată de reprezentația dumnea­voastră, încât am simțit că trebuie să vă cunosc neapărat. Haideți cu mine să discutăm în timp ce îmi împrospătez puțin machiajul. Sunt de părere că arăt îngrozitor.

Carlotta Adams îi acceptă invitația, iar Bryan Martin se instală comod într‑un fotoliu.

– Deci, domnule Poirot, iată‑vă prins! A reușit oare draga noastră Jane să vă convingă să‑i țineți partea? Credeți‑mă pe cuvânt că ar fi mai bine să‑i cedați. Nu știe ce înseamnă cuvântul „nu”.

– Probabil pentru că nu i s‑a spus niciodată.

Bryan Martin își aprinse o țigară și, lăsat pe spate, trimitea spre tavan rotocoale de fum.

– Jane e o femeie cu un caracter uimitor. Nu respectă pe nimeni și nimic. Nu are pic de simț moral. N-aș spune că este imorală, pentru că n‑ar fi adevărat. Aș numi‑o mai degrabă amorală, pentru că este interesată de un singur lucru: propria plăcere. Cred că ar ucide fără remușcări pe oricine i‑ar sta în cale, continuă zâmbind, și s‑ar simți jignită dacă, prinsă în flagrant delict, ar fi condamnată pentru asta. Problema este că ar fi prinsă cu siguranță. Nu are pic de minte. Părerea ei în ceea ce privește crima este de a se urca într‑un taxi, de a nu‑și ascunde iden­titatea și de a trage.

– Și ce anume vă face să afirmați acest lucru? murmură Poirot.

– Poftim?

– O cunoașteți bine, mosieur?

– Aș spune mai degrabă că o cunoșteam, răspunse Bryan, râzând mai degrabă ironic. Nu sunteți de aceeași părere cu mine? ceru el părerea celorlalți.

– Jane este o egoistă, fu de acord doamna Widburn. Dar așa trebuie să fie o actriță dacă dorește să‑și exprime întreaga personalitate.

Poirot rămase tăcut, privindu‑l insistent pe Bryan Martin cu o curiozitate care‑mi păru atunci de neînțeles.

În acel moment, Jane sosi din cealaltă cameră, urmată de Carlotta Adams. Fără îndoială că Jane își refăcuse machiajul, spre întreaga ei satisfacție. Pentru mine era exact ca și înainte, neputând deveni mai frumoasă decât era în realitate.

Cina ce urmă fu foarte veselă, cu toate că, uneori, am avut impresia că pluteau în atmosferă câțiva curenți subtili, ai căror sens exact îmi scăpa.

Departe de mine gândul că Jane Wilkinson putea fi responsabilă de asta. Era evident că această tânără era capabilă să se concentreze numai asupra unei singure idei deodată, iar pentru moment, satisfăcută că‑și îndeplinise dorința de a‑l întâlni pe Poirot, se arăta în cea mai bună dispoziție. M-am convins ca o invitase pe Carlotta Adams din pur capriciu și din simplul motiv că imitația atât de veridică a propriei persoane realizată de aceasta o amu­zase nespus.

Nu, cu siguranță, Jane Wilkinson nu avea nici o legătură cu senzația ciudată pe care o resimțeam. Și‑atunci cui i‑aș fi putut‑o imputa?

Pe rând, mi‑am studiat atent convivii.

Bryan Martin? Purtarea sa nu părea deloc naturală, dar am pus‑o pe seama calităților sale de vedetă a ecranului. Acest bărbat vanitos și plin de prețiozitate continua să‑și joace rolul și în viața de toate zilele, căci te lepezi mai greu de obiceiul devenit o a doua piele.

Comportamentul Carlottei Adams era, fără îndoială, destul de natural. Acum, când puteam să o studiez îndea­proape, descopeream în ea o tânără liniștită, cu o voce armonioasă și gravă. Poseda un farmec discret, mai degra­bă comun, care consta parcă din absența oricărei note discordante sau stridente. Întreaga ei ființă îmi sugera o supunere blândă. Părul negru, ochii de un albastru pal, tenul mat și gura mobilă și sensibilă îmi întregeau senzația negativă de comun. Un chip plăcut, dar greu de recunoscut, întâlnind‑o îmbrăcată cu alte veșminte.

Acceptase cu o plăcere evidentă complimentele și cuvintele lui Jane. Orice tânără în poziția ei ar fi făcut la fel, însă tocmai atunci se întâmplă ceva ce‑mi schimbă complet percepția legată de ea. O privi pe Jane care își întorsese capul pentru a‑i vorbi lui Poirot și am deslușit cu surprindere în ochii tinerei femei o curiozitate atentă la orice detaliu și, în același timp, o ostilitate evidentă. Să fi fost vanitate feminină sau, probabil, invidie profesională? Jane era o actriță aflată în culmea succesului, pe când Carlotta de‑abia acum se făcea remarcată.

Mi‑am îndreptat atenția asupra celorlalți trei invitați. În ceea ce‑i privește pe domnul și doamna Widburn, el era înalt și cadaveric, iar ea durdulie, blondă și plină de efuziune. Întruchipau imaginea oamenilor înstăriți, pasio­nați de orice e legat de universul scenei și, de fapt, era singurul subiect pe care erau dispuși să‑l discute. Având în vedere recenta mea absență din Londra, nu eram la curent cu noutățile din lumea teatrală și, în cele din urmă, doamna Widburn își întoarse ostentativ spatele și mă ignoră pentru tot restul serii.

În sfârșit, ultimul dintre comeseni era însoțitorul Carlottei Adams, un tânăr brunet, cu fața rotundă și veselă. Am bănuit de la bun început că era puțin mai amețit decât s‑ar fi cuvenit și, pe măsură ce cantitatea de șampanie îngurgitată crescu, acest lucru deveni și mai evident.

În prima parte a mesei, stătu tăcut și bosumflat, părând că suferă de o ofensă primită recent. Apoi, spre sfârșit, începu să mi se destăinuie ca unui vechi prieten:

– Ceea ce vreau să spun... nu este..., își începu discursul presărat de bâlbâieli, mă înțelegi, nu‑i așa, bătrâne? Adică, spune‑mi tu... Dacă o femeie îți face neîncetat reproșuri și îți dă toate planurile peste cap, fără ca vreodată să‑i fi spus vreun cuvânt nepotrivit... Nu te‑ai aștepta la asta. Știi tu: familie puritană, americani sută la sută... În fine, o fată bună! Ce vreau să spun este... Așa, unde rămăsesem?

– Spuneai că nu ești de‑al lor, i‑am răspuns pe un ton liniștitor.

– Ei bine, nu are importanță. Uite, a trebuit să mă‑mprumut de la croitorul meu pentru această seară, un tip foarte săritor. Îi datorez bani de ani de zile... este o legătură între noi și nimic nu se compară cu o legătură între doi oameni... Tu și cu mine... Tu și cu mine... Dar cine dracu' ești tu, bătrâne?

– Mă numesc Hastings.

– Nu mai spune! Puteam să jur că vorbesc cu vechiul meu prieten Spencer Jones! Bătrânul Spencer Jones! Ultima dată când l‑am întâlnit la Eton și Harrow l‑am tapat de cinci lire. Părerea mea e că oamenii se aseamănă al dracului între ei. Bine că nu suntem chinezi, că nu ne‑am mai fi deosebit unul de altul.

Scutură din cap trist, apoi se înveseli brusc și mai înghiți o gură de șampanie.

– Orice s‑ar întâmpla, măcar nu sunt un negru nenorocit!

Se pare că această remarcă îi dădu o vie satisfacție, căci continuă cu câteva observații pline de speranță.

– Ia întotdeauna din viață ce are ea mai bun, băiete. Adică, uită‑te la partea bună a lucrurilor. Într‑una din aceste zile, când voi fi ajuns, să zicem, pe la șaptezeci și cinci sau optzeci de ani, voi fi un om bogat. Atunci, un­chiul meu va fi mort și eu îmi voi putea plăti croitorul.

Zâmbi fericit la acest gând.

Părea beat, dar simpatic. Avea un chip rotund și o mustață neagră, incredibil de mică, care îți dădea impresia că este izolată undeva în mijlocul unui deșert.

Am observat că atenția Carlottei Adams era îndrep­tată asupra lui și, după o privire scurtă, aceasta se ridică de la masă.

– A fost frumos din partea dumneavoastră că ați acceptat să urcați în apartamentul meu, îi spuse Jane. Ador aceste reuniuni improvizate. Dumneavoastră?

– Eu nu, răspunse sec domnișoara Adams. Eu mă gân­desc întotdeauna înainte să întreprind ceva. Acest lucru mă scutește de eventuale neplăceri.

– Oricum ar fi, rezultatele vă îndreptățesc, îi spuse Jane zâmbind. Niciodată nu m‑am simțit atât de bine ca la reprezentația din seara aceasta.

Trăsăturile Carlottei se destinseră și îi răspunse lui Jane pe un ton cald:

– Cât de amabilă sunteți! Vă mulțumesc pentru apre­cieri. Ca toate debutantele, am nevoie de încurajări.

– Carlotta, o întrerupse însoțitorul său, dă bună seara la toată lumea, mulțumește‑i mătușii Jane pentru această cină și să plecăm.

Reuși printr‑un miracol să nimerească ușa din prima și Carlotta îl urmă cu pași repezi.