A treia fata
Aa
Hercule Poirot servea micul dejun. În mâna dreaptă avea o ceașcă cu ciocolată aburindă. Totdeauna era mare amator de dulciuri. Ciocolata o însoțea cu o brioșă. Aceasta se potrivea cu ciocolata. El încuviință cu capul. Brioșa era de la al patrulea magazin la care încercase. De fapt, era o patiserie daneză, însă infinit superioară celei așa-numite fran-ceză de alături, care nu reprezenta nimic altceva decât o înșelătorie.
Era mulțumit de arta culinară. Își împăcase stomacul. Și sufletul îi era împăcat, poate într-o măsură prea mare. Tocmai își terminase magnum opus, o analiză a marilor scriitori de ficțiune polițistă, îndrăznise să vorbească caustic despre Edgar Allan Poe, își exprimase nemulțumirea față de lipsa de metodă sau ordine în eufuziunea romantică a lui Wilkie Collins ridicase în slava cerului doi autori americani, care erau practic necunoscuți, cinstise cum se cuvine, în diferite alte feluri, ceea ce era de apreciat și s-a abținut serios acolo unde a considerat că nu e cazul. A văzut volumul tipărit, a privit rezultatele și, afară de un număr într-adevăr incredibil de greșeli de tipar, a hotărât că este bun. S-a bucurat de această izbîndă literară, a avut la dispoziție o vastă bibliografie pe care a trebuit s-o citească, fiind strașnic de nemulțumit în timp ce zvârlea câte o carte pe podea (deși, totdeauna își amintea s-o ridice, s-o culeagă de pe jos și s-o pună cu grijă în coșul de hârtii) și dând din cap aprobator în rarele ocazii când astfel de prețuire era justificată.
Și acum? Trebuia să aibă un răgaz plăcut de destindere, foarte necesar, după munca sa intelectuală. Dar cineva nu se poate odihni pe veci, are să treacă mai departe, la următorul lucru. Din nefericire, nu avea idee care ar putea fi acesta. Vreo nouă realizare literară? Se gândi că nu. Să faci un lucru bine, apoi să-l părăsești. Acesta era principiul său. Ca să spunem adevărul, era plictisit. Toată activitatea spirituală pe care și-a îngăduit-o fusese prea mult. Îl deprinsese cu obiceiuri proaste, îl făcuse agitat.
Supărător! Își scutură capul și mai luă o înghițitură de ciocolată.
Ușa se deschise și servitorul său experimentat, George, intră. Avea o atitudine respectuoasă și părea că-și cere scuze. Tuși și murmură:
– A venit - făcu o pauză - o... o tânără lady. Poirot îl privi cu surprindere și ușor dezgust.
– La această oră nu doresc să văd pe nimeni, spuse el cu reproș.
– Nu, sir! a fost repede de acord George. Stăpânul și servitorul se uitară unul la altul. Uneori, legătura dintre ei se stabilea foarte greu. Din in-flexiune sau aluzie, ori dintr-o anumită alegere de cuvinte, George putea să-și dea seama că exista ceva ce ar trebui să fie scos la iveală, dacă se punea întrebarea potrivită. Poirot socoti că, în acest caz întrebarea nimerită ar putea fi:
– Este frumoasă această tânără lady? Accentua întrebarea cu grijă.
– După mine - nu, sir, dar gusturile nu se discută. Poirot luă în considerare acest răpuns. Își aminti mica pauză, pe care a făcut-o George înainte de expresia - tânără lady. George era un delicat registrator social. El nu fusese sigur de starea socială a vizitatoarei, dar îi dăduse ei privilegiul îndoielii.
– Crezi că este, mai degrabă, o tânără lady, decât, să spunem, o tânără persoană?
– Așa, cred, sir, deși... nu este întotdeauna ușor să realizezi diferența în ziua de azi, vorbi George, cu un sincer regret.
– Avea un motiv de a dori să mă vadă?
– A zis - George pronunță cu o oarecare lipsă de tragere de inimă, cerându-și scuze pentru ea înainte, chipurile - că ar vrea să vă consulte în legătură cu o crimă, pe care poate a săvârșit-o ea!
Hercule Poirot făcu ochii mari. Sprâncenele i se ridicară.
– Poate a săvârșit-o? Nu știe?
– Asta e ceea ce a spus, sir.
– Nesatisfăcător, dar posibil interesant, zise Poirot.
– Poate a fost o glumă, sir, rosti George, șovăielnic.
– Orice este posibil, presupun - încuviință Poirot - dar cineva cu greu ar crede. Își ridică ceașca. Poftește-o înăuntru peste cinci minute.
– Da, sir. George se retrase.
Poirot termină ultima înghițitură de ciocolată. Dădu la o parte ceașca și se ridică în picioare. Merse până la sobă și-și aranjă mustața, cu grijă, în fața oglinzii de deasupra șemineului. Mulțumit, se întoarse la fotoliul său și așteptă sosirea vizitatoarei. Nu știa exact la ce să se aștepte...
Trăgea nădejde la ceva mai aproape de propria sa apreciere referitoare la atracția feminină. Îi veni în minte expresia învechită „frumusețea în mizerie”! De aceea, fu dezamăgit când se întoarse George, însoțind pe musafiră. Făcu un semn cu capul să intre și oftă. Nici vorbă de frumusețe - și nici de mizerie vizibilă. Trăsătura distinctivă părea să fie mai degrabă o blândă nedumerire.
„Da de unde! se gândi Poirot cu dezgust.” Fetele astea! Ce nu încearcă să facă pentru ele însele? Bine machiată, îmbrăcată cu gust, părul aranjat de un coafor maestru, atunci, da, ea ar putea să întâlnească pe cineva. Dar acum!”
Vizitatoarea sa era o tânără de vreo douăzeci și ceva de ani. Un păr lung, ciufulit, de o culoare nedefinită, i se revărsa în voie pe umeri. Ochii ei, mari, de o culoare albastru-verzui, aveau o expresie absentă. Purta ceea ce se presupunea a fi îmbrăcămin-tea deosebită a generației sale: cizme din piele neagră cu carâmb înalt, ciorapi de lână cu ajur alb de o curățenie îndoielnică, o fustă scurtă și un pulover de lână groasă, lung și neîngrijit. Oricine de vârsta și din generația lui Poirot ar fi avut o singură dorință - să arunce fata într-o baie, îndată ce e posibil. Adesea a simțit o asemenea reacție, plimbîndu-se pe străzi. Erau sute de fete cu exact aceeași înfățișare. Toate arătau murdare. Și, totuși - o contradicție în termeni - aceasta avea înfățișarea de parcă de curând a fost scufundată și scoasă dintr-un râu. „Astfel de fete, cugetă el, poate că nu sunt cu adevărat murdare. Ele, pur și simplu, au o mare grijă și se străduiesc să arate așa.”
Se ridică afișând politețea-i obișnuită, îi strânse mâna și trase un scaun spre ea.
– Ați cerut să mă vedeți, mademoiselle? Luați loc, vă rog.
– Oh, suspină fata cu o voce stinsă. Se uita fix la el.
– Ei, bien? întrebă Poirot. Ea ezită.
– Cred că aș prefera să stau în picioare. Ochii mari continuau să privească țintă, cu un aer de îndoială.
– Cum doriți! Poirot își reluă locul și o cercetă. Aștepta. Fata își târșâi picioarele. Se uită în jos la ele, apoi, din nou, la Poirot.
– Dumneavoastră... dumneavoastră sunteți Hercule Poirot?
– Desigur! În ce fel vă pot fi de folos?
– Oh, păi, este destul de greu. Așa cred Poirot simți că fata s-ar putea să aibă nevoie de un mic sprijin. Spuse, cu dorința de a o ajuta:
– Servitorul mi-a spus că vreți să mă consultați, deoarece credeți că... „poate ați săvârșit o crimă”. E corect?
Fata înclină din cap, aprobator.
– Așa e!
– Firește că asta nu este o chestiune care să admită vreun dubiu. Dumneavoastră, singură, trebuie să știți dacă ați comis vreo crimă.
– Ei bine, nu prea știu cum să vă spun. Așa cred!
– Haide, acum, o îndemnă Poirot cu blândețe. Așează-te. Relaxează-ți mușchii. Povestește-mi totul cum s-a întâmplat.
– Nu cred... oh, vai, nu știu cum. Vedeți, totul este atât de greu. Eu m-am... eu, m-am răzgândit! Nu vreau să fiu prost crescută... dar, cred că ar fi mai bine să plec.
– Ei, hai. Curaj.
– Nu, nu pot. M-am gândit că trebuie să vin și... și să vă rog, ce ar trebui să fac?! Dar, nu pot, înțelegeți! Totul e așa de diferit, de...
– De ce?
– Îmi pare extrem de rău și, într-adevăr, nu vreau să fiu prost crescută, dar...
Ea scoase un suspin adânc, se uită la Poirot, își întoarse privirea și, subit, izbucni:
– Sunteți prea în vârstă! Nimeni nu mi-a spus că sunteți atât de bătrân! Cu adevărat, nu vreau să fiu prost crescută, dar asta e. Dumneavoastră sunteți prea bătrân. Îmi pare foarte rău, firește.
Se întoarse brusc și ieși, încurcată, din cameră, mai degrabă ca un fluture în lumina lămpii.
Poirot, cu gura căscată, auzi clopoțelul ușii de la intrare. Exclamă:
– Nom d'un nom d'un nom...
Sună telefonul. Hercule Poirot nu-și dădu, pe deplin, seama de acest fapt.
Telefonul zbârnâi, iarăși, strident și insistent.
George intră în cameră și păși spre el, întorcând o privire întrebătoare către Poirot.
Poirot gesticula cu mâna.
– Lasă-l! - spuse el.
George se supuse, părăsind camera. Telefonul continuă să sune. Zgomotul strident și iritant persistă. Brusc, se opri. După un minut sau două, însă, telefonul începu să sune iarăși.
– Ah, Doamne! Asta trebuie să fie o femeie - sigur e o femeie!
Oftă, se ridică în picioare și veni la aparat. Ridică receptorul.
– Alo, zise el.
– Dumneata ești... ești Monsieur Poirot?
– Eu în persoană!
– Sunt Mrs. Oliver. Vocea ta sună altfel. Nu te-am recunoscut la început.
– Bonjour, madame.
- Te simți bine, sper!?
– O, da, foarte bine! Vocea Ariadnei Oliver se auzea cu accentele ei vesele, obișnuite. Renumita scriitoare de romane polițiste și Hercule Poirot erau în relații prietenești.
– Este, poate, prea devreme să te sun, dar vreau să te rog să-mi faci un serviciu.
– Da?
– E vorba de dineul anual al Clubului autorilor noștri polițiști... Mă întreb dacă ai vrea să participi și să fii anul acesta președintele nostru de onoare?!
– Când are loc?
– Luna viitoare - pe douăzeci și trei. În telefon se auzi un oftat adânc.
– Vai! Sunt prea bătrân.
– Prea bătrân? Ce Dumnezeu vrei să zici? Nu ești deloc bătrân.
– Crezi că nu sunt?
– Firește că nu. Vei fi minunat. Poți să ne povestești o mulțime de istorii drăguțe despre crime adevărate.
– Și cine mă va asculta?
– Toată lumea! Ei - Monsieur Poirot, este vreo problemă? S-a întâmplat ceva? Pari tulburat...
– Da, sunt tulburat. Starea mea de spirit - ei, bine, n-are importanță.
– Dar, povestește-mi...
– De ce aș face caz?
– De ce nu?! Mai bine, ai veni și mi-ai povesti totul. Când poți veni? În după-amiaza asta? Vino să bem un ceai.
– După-amiaza nu beau ceai.
– Atunci, poate, o cafea.
– După-amiaza nu beau, de obicei, cafea.
– Ciocolată?! Cu frișcă deasupra!? Sau o tizană. Îmi place să sorb o tizană pe îndelete. Sau limonadă. Sau oranjadă. Sau ți-ar plăcea cafea decofeinizată, dacă pot s-o procur...
– Ah, ça, non, par exemple! E nesuferită.
– Unul din acele siropuri care îți place atât de mult. Știi, mai am jumătate dintr-o sticlă de Ribena în bufet.
– Ce-i Ribena?
– Sirop de coacăze negre.
– Bineînțeles că l-a adus cineva! Dumneata, firește că-l încerci cu mine, madame! Sunt mișcat de grija ce mi-o porți! Voi accepta, cu plăcere, să beau o ceașcă de ciocolată în această după-amiază.
– Bine. Și atunci îmi vei povesti totul despre ce te-a tulburat.
Și închise telefonul.
*
* *
Poirot chibzui o clipă. Apoi, formă un număr. Curând după aceea, întrebă:
– Domnul Goby? Sunt Hercule Poirot. Sunteți cumva prea ocupat în acest moment?
– Așa și așa, răspunse vocea domnului Goby. Ca să fiu cinstit, potrivit. Dar, spre a vă face plăcere, monsieur Poirot, dacă sunteți grăbit, ca de obicei, - ei bine, n-aș zice că tinerii mei, de cele mai multe ori, nu reușesc în ceea ce întreprind în prezent. Desigur, nu sunt băieți buni, așa, cât ai bate din palme, cum am dori noi să fie. În zilele noastre se gândesc prea mult la ei înșiși. Ei cred că știu totul dinainte să înceapă să învețe. Dar, ajunge! Nu te poți aștepta la capete mature pe umeri tineri! Aș fi încântat să mă pun la dispoziția dumneavoastră, monsieur Poirot. Poate că sunt în stare să pun la treabă unul sau doi din cei mai buni flăcăi. Presupun că este ceva, ca de obicei - culegere de informații!?
Domnul Goby dădea din cap aprobator și asculta, în timp ce Poirot intra în detaliile a ceea ce tocmai dorea să facă. Odată terminată convorbirea cu domnul Goby, Poirot telefonă la Scotland Yard, unde, tocmai la momentul potrivit, dădu de un prieten al său. După ce acesta ascultă dorințele lui Poirot, îi răspunse:
– Nu vrei prea mult, da? O oarecare crimă, undeva!? Timp, loc, victimă-necunoscute. Sună un pic a urmărire zadarnică, dacă mă întrebi, bătrâne! După o scurtă pauză adăugă pe un ton dezaprobator:
– Se pare că nu știi, de fapt, nimic!!
*
* *
La patru și un sfert, în aceeași după-amiază, Poirot stătea în sufrageria doamnei Oliver, sorbind, cu un aer cunoscător, dintr-o ceașcă mare, plină cu ciocolată, având deasupra frișcă proaspătă, ceașcă pe care gazda sa tocmai o pusese pe o măsuță, lângă el și la care adăugase o farfurioară plină cu fursecuri langue de chats.
– Chère madame, ce bunătate! Privi peste ceașcă puțin surprins, la coafura doamnei Oliver și, de asemenea, la noul tapet al salonului. Ultima dată când o vizitase pe doamna Oliver, aceasta avea părul neted, sever pieptănat. Acum era invadată de bucle și zulufi, presărate în forme complicate pe tot capul. Abundența luxoasă, bănui el, era în mare măsură artificială. Chibzui cât de multe șuvițe de păr ar putea să cadă pe neașteptate, dacă doamna Oliver s-ar fi agitat brusc, după cum avea obiceiul.
– Aceste vișine sunt noi? El agită lingurița, circular, spre tapetul încăperii. Era, simți, mai curând, ca și cum s-ar fi aflat într-o livadă cu vișini.
– Sunt prea multe, nu crezi? întrebă doamna Oliver. E atât de greu să anticipezi succesul plastic al unui nou tapet. Crezi că cel vechi era mai bun?
Poirot se gândi, în fel și chip, la ceea ce părea a-și aminti drept o mulțime de păsări tropicale, viu colorate, într-o pădure. Se simțea înclinat să remarce: „Plus ça change, plus c'est la même chose, dar se abținu.
– Și acum, zise Mrs. Oliver - în timp ce oaspetele ei repunea ceașca pe farfurioară și se reașeza, cu un oftat de satisfacție, ștergând res-turile de frișcă de pe mustață - despre ce este vorba?
– Ce-o să-ți povestesc, este foarte simplu. Azi dimineață, a venit să mă vadă o fată. Vreau să spun că ar fi putut să fie o întâlnire... Una intimă, mă înțelegi! Ea a trimis vorbă că vrea să mă vadă imediat, deoarece credea că a comis o crimă.
– Ce lucru ciudat a putut să spună! Nu știa?!
– Întocmai! C'est innoui. Așa că, l-am însărcinat pe George s-o poftească înăuntru. A rămas în picioare. A refuzat să se așeze. Stătea acolo și mă privea fix. Părea complet săracă cu duhul. Am încercat s-o încurajez. Apoi, dintr-o dată, mi-a zis că s-a răzgândit. A spus că nu vrea să fie prost crescută, dar că - ce crezi? - că sunt prea bătrân...
Mrs. Oliver se grăbi să pronunțe cuvinte liniștitoare.
– Oh, ei, așa-s fetele! Oricine are peste treizeci și cinci de ani, este cu un picior în groapă. N-au bun simț, fetele, trebuie să-ți dai seama de asta.
– M-a jignit, zise Hercule Poirot.
– Ei bine, dacă aș fi în locul tău, nu mi-aș face griji. Firește, a fost foarte prost crescută să spună așa ceva.
– N-are importanță. Dar, nu este vorba numai de starea mea de spirit. Sunt îngrijorat! Da, sunt îngrijorat.
– Ei, dacă aș fi în locul tău, aș uita totul, îl sfătui, iar, Mrs. Oliver, consolator.
– Dumneata, nu înțelegi?! Fata asta m-a îngrijorat. Ea a venit la mine să-mi ceară ajutor. Apoi, a hotărât că sunt prea bătrân. Prea bătrân, ca să-i fiu de vreun folos. A greșit, desigur, că a venit fără să spună ce a adus-o la mine, și, apoi, a fugit brusc. Dar, îți zic că fata are nevoie de ajutor.
– Nu presupun că are, cu adevărat, nevoie de ajutor, răspunse Mrs. Oliver, liniștitor. Fetele se agită fără rost.
– Nu! Greșești! Ea are nevoie de ajutor.
– Doar nu crezi că a săvârșit, cu adevărat, o crimă?
– De ce nu? A zis că a comis-o!
– Da, dar... Mrs. Oliver se opri. Ea a spus că poate a săvârșit o crimă, rosti ea încet. Dar, la ce s-a referit oare, prin asta?
– Exact! N-are nici un sens.
– Pe cine a omorât sau a crezut că a omorât? Poirot ridică din umeri. Mrs. Oliver începu să se învioreze, în timp ce-și punea imaginația bogată la treabă:
– Poate că a călcat pe cineva cu mașina și n-a oprit! Poate că a fost acostată de un individ pe o stîncă și s-a luptat cu el și a reușit să-l arunce în prăpastie! Poate că a dat cuiva, din greșeală, un medicament nepotrivit! Poate că s-a dus la una din petrecerile deșănțate și s-a luptat cu cineva! Poate că a venit acasă și a găsit pe cineva pe care l-a înjunghiat! Poate...
– Assez, madame, assez! Dar Mrs. Oliver continuă:
– Poate că a fost soră într-o sală de operație și a administrat un anestezic nepotrivit sau... Se întrerupse, brusc neliniștită că nu posedă amănunte mai clare. Ce înfățișare avea?
Poirot medită o clipă.
– O Ofelie lipsită de atracție fizică.
– Ei, poftim! păru surprinsă Mrs. Oliver. Aproape că mi-o și imaginez. Ce ciudat.
– Nu e ea capabilă de... spuse Poirot. Iată cum o văd eu. Fata nu este una care poate învinge greutățile. Nu este una din acelea care pot vedea cu anticipație pericolele ce le paște. Ea e una după care se uită alții și zic cam așa: „Vrem o victimă! Asta va fi!”
Dar Mrs. Oliver nu mai asculta demult. Își apucase cu amândouă mâinile zulufii bogați, într-un gest cu care Poirot era familiar.
– Așteaptă! strigă ea, de parcă era în agonie. Așteaptă!
Poirot așteptă, sprâncenele i se ridicară a mirare.
– Nu mi-ai spus numele ei, zise Mrs. Oliver.
– Nu și l-a dat! Din nefericire, sunt de acord cu dumneata.
– Așteaptă, imploră Mrs. Oliver, din nou cuprinsă de aceeași suferință vizibilă. Slăbi strânsoarea mâinii pe cap și scoase un oftat adânc. Părul se eliberă din agrafe și i se revărsă pe umeri. O buclă imperială se desprinse complet din meșă și căzu pe podea.
Poirot o ridică și o puse discret pe masă.
– Ascultă, spuse Mrs. Oliver, revenind, deodată, calmă. Își prinse în păr câteva agrafe și clătină din cap, dusă pe gânduri. După o pauză:
– Cine ți-a povestit despre fata asta, Monsieur Poirot?
– Nimeni, după câte știu. Firește, ea aflase despre mine, nu e nici o îndoială.
Mrs. Oliver crezu că „firește” nu este deloc cuvântul potrivit. Ce era firesc, era faptul că Poirot însuși era sigur că toată lumea auzise de el. În realitate, un număr mare de oameni s-ar uita doar cu indiferență la el, dacă s-ar pomeni numele lui Hercule Poirot, îndeosebi generația mai tânără. „Dar, cum să-i zic asta?”, reflectă Mrs. Oliver, „în așa fel, încât, să nu-i rănesc orgoliul?”
– Cred că greșești, spuse ea. Fetele - ei bine, și băieții de azi - nu știu prea multe despre detectivi și lucruri ca astea. N-ai aflat despre ele aproape nimic.
– Oricine trebuie să fi auzit despre Hercule Poirot, replică Poirot împăunîndu-se.
Apăruse, de altfel, și un articol convingător despre Hercule Poirot.
– Dar ei, toți sunt așa de prost instruiți în ziua de azi, zise Mrs. Oliver. Într-adevăr, singurii oameni al căror nume îl știu sunt cântăreții pop sau disc jockey - sau așa ceva. Dacă ai nevoie special de cineva, vreau să spun de un doctor, ori de un detectiv sau un dentist - ei bine, atunci, vreau să spun că dacă ai întreba pe un oarecare - dacă ai întreba care este persoana potrivită la care să te duci, atunci celălalt ți-ar răspunde: Dragul meu, trebuie să mergi la omul acela absolut minunat din Queen Anns Street, care îți răsucește de trei ori picioarele în jurul capului și ești vindecat, sau: Mi s-au furat toate diamantele și Henry ar fi furios, totuși, nu aș putea să mă duc la poliție, dar există un detectiv pur și simplu straniu, foarte discret, care mi le-ar aduce, iar Henry n-ar știi niciodată despre asta. Iată felul în care se întâmplă mereu. Cineva a trimis acea fată la dumneata!!
– Mă îndoiesc foarte mult....
– N-ai de unde ști, până nu ți s-ar spune. Și e timpul să ți se spună acum. De aceea ai venit la mine. Eu am trimis acea fată la dumneata.
Poirot o privi uimit.
– Dumneata? Dar, de ce n-ai spuse imediat?
– Pentru că acum mi-am amintit - când vorbeai despre Ofelia - păr lung, ud și mai degrabă, neted. Părea descrierea cuiva pe care, de fapt, o văzusem. Nu de mult. Și, atunci, mi-am amintit cine este.
– Sinceră să fiu, nu-i știu numele, dar pot să i-l aflu ușor. Am discutat despre detectivi particulari și urmăriri discrete - și am vorbit despre dumneata și câteva din lucrurile uimitoare pe care le-ai făcut.
– Și, i-ai dat adresa mea?
– Nu, sigur că nu. N-aveam idee că ea vrea un detectiv sau așa ceva. Cred că noi două doar discutam. Dar, ți-am pomenit numele de câteva ori și, desigur, ar fi fost ușor să cauți într-o carte de telefon și să afli adresa.
– Ați discutat despre crimă?
– Nu pot să-mi amintesc. Nici măcar nu știu cum am ajuns să discutăm despre detectivi - numai dacă, da, poate că ea a fost cea care a început subiectul...
– Spune-mi, atunci, spune-mi tot ce poți - chiar dacă nu-i știi numele, spune-mi tot ce știi despre ea.
– Ei bine, asta s-a întâmplat săptămâna trecută. Eram cu familia Lorrimer. Ei nu fac un pas fără să mă ia și pe mine la niște prieteni de-ai lor, la un pahar de vorbă. Erau câțiva acolo - și eu nu prea m-am distrat mult, pentru că, așa cum știi, pur și simplu, nu-mi place să beau, și, astfel gazdele au fost nevoite să găsească o băutură ușoară pentru mine, ceea ce, pentru ei este mai de grabă o treabă plicticoasă. Și, atunci, oamenii îmi zic lucruri - știi de care - cât de mult le plac cărțile mele și cât au dorit să mă cunoască - și toate astea mă irită și mă deranjează sau, mai exact, mă fac să mă simt prost. Dar, eu reușesc, oarecum, să le fac față. Iar ei spun cât de mult le place teribilul meu detectiv Sven Hjerson. Dacă ar știi ei cât îl urăsc eu. Dar editorul meu mereu îmi amintește că nu trebuie să zic așa. Oricum, cred că discuția despre detectivi cu viață reală i-a captat pe toți, sigur eu am vorbit puțin și despre dumneata, iar această fată stătea pe aproape și asculta. Când ai spus: o Ofelie neatractivă, ai nimerit, oarecum. M-am gândit. „Oare de cine îmi reamintește?” Și... atunci, mi-am adus aminte: „Desigur. Fata de la petrecerea din acea zi!” Cred că despre ea e vorba, nu se poate să o confund cu altă tânără.
Poirot oftă. Cu Mrs. Oliver, oricine ar avea nevoie de multă răbdare.
– Cine sunt acei oameni cu care a trebuit să bei?
– Trefusis, cred, numai dacă n-a fost Treherne. Un astfel de nume e un mare magnat al finanțelor. Bogat. Ceva în City, dar cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o în Africa de Sud.
– Are soție?
– Da. O femeie foarte atrăgătoare. Mult mai tânără decât el. Cu păr blond, auriu, bogat. A doua soție. Fata era de la prima nevastă. Mai era un unchi incredibil de antic. Aproape surd. El e teribil de vestit - povești de necrezut sub formă de scrisori, după numele său. Un amiral sau un mareșal de aviație, ori așa ceva. Cred că el este și astronom. Oricum, are un fel de telescop mare, care se scoate prin acoperiș. Deși, presupun că ar putea să fie doar un hobby. Mai era acolo o tânără străină, dintre acelea care aleargă cu gura căscată după bărbați tomnatici. Se duce cu el la Londra, cred, și vede dacă nu dă bir cu fugiții. Altfel, era drăguță.
Poirot selectă informațiile pe care i le-a furnizat Mrs. Oliver, simțindu-se mai degrabă ca un calculator uman.
– Domnul și doamna Trefusis locuiesc în acea casă?...
– Nu Trefusis! Acum îmi amintesc - Restarick!
– Asta nu este deloc același tip de nume.
– Da, așa este! E un nume din regiunea Cornwall, nu-i așa?
– Atunci, domnul și doamna Restarick locuiesc acolo, ca și distinsul și mai bătrânul unchi. Numele lui este tot Restarick?
– Sir Roderick sau așa ceva.
– Există și fata au pair sau ce este și ea, și o fiică - mai sunt și alți copii?
– Nu cred - dar, de fapt, nu știu. Apropo, fiica nu locuiește acasă. Ea sosise numai pentru sfârșitul de săptămână. Presupun că nu se înțelege cu mama vitregă. A obținut o slujbă la Londra și a făcut cunoștință cu un tânăr, de care lor - așa bănuiesc eu - nu le place prea mult.
– Se pare că dumneata cunoști destul de multe despre această familie.
– Oh, păi se pot culege unele lucruri. Lorrimerii sunt vorbăreți. Întotdeauna trăncănesc vrute și nevrute despre unul sau altul. Oriunde se pot asculta multe bârfe despre cine vrei și cine nu vrei. Uneori, totuși, le amestecă. Probabil și eu. Aș vrea să-mi amintesc numele de botez al acelei fete. Ceva legat de un cântec... Thora? Vorbește-mi Thora. Thora, Thora. Ceva asemănător, sau Myra? Myra, oh, Myra, iubirea mea-i toată pentru tine. Am visat că trăiesc în palate de marmură. Norma? Sau vreau să zic Maritana? Norma - Norma Restarick! Ästa-i corect, sunt sigură. Ea adăugă, cu inconsecvență: Este o a treia fată.
– Am înțeles, zici că o consideri doar un copil.
– Așa și este - sau cred că-i așa!
– Atunci, ce vrei să înțelegi spunînd că este o a treia fată?
– Doamne sfinte, nu știi ce este o a treia fată? Nu citești The Times?
– Eu citesc nașterile, decesele și căsătoriile. Și unele articole pe care le găsesc interesante.
– Nu, mă refer la publicitatea de pe prima pagină. Numai că acum nu mai este pe prima pagină. Așa mă gândeam, luând un alt ziar. Dar, îți voi arăta.
Se duse spre o masă și luă repede The Times, întoarse paginile și i-l aduse.
– Iată, privește: „A TREIA FATĂ pentru aparta-ment confortabil la etajul al doilea, cameră separată, încălzire centrală. Earl's Court.” „Caut a treia fată pentru a împărți apartament. 5 guinee pe săptămână, cameră separată.” „Caut a patra fată. Regent's Park. Cameră separată.” Este modul în care locuiesc fetele acum. Mai bine decât la cămin. Fata principală închiriază un apartament mobilat și apoi subînchiriază. A doua fată este, de obicei o prietenă. Apoi, ele găsesc o a treia fată, prin mica publicitate, dacă nu cunosc pe vreuna. Și, așa cum vezi, deseori, ele reușesc să înghesuie în apartament o a patra. Prima fată ia cea mai bună cameră, a doua fată plătește întrucâtva mai puțin, a treia încă și mai puțin și este băgată într-o chichineață. Stabilesc între ele însele care să aibă întregul apartament pentru o noapte pe săptămână - sau așa ceva. Asta funcționează destul de rezonabil.
– Și unde locuiește în Londra această fată, al cărei nume ar putea fi Norma?
– Așa cum ți-am povestit, realmente nu cunosc nimic despre ea.
– Dar ai putea afla?
– O, da, presupun că ar fi destul de ușor.
– Ești sigură că n-a existat nici o discuție, nici o mențiune despre o moarte neașteptată.
– Te referi la o moarte în Londra sau în casa Restarick?
– Și una și la cealaltă.
– Nu înțeleg așa. Am să văd ce pot să scor-monesc.
Ochii doamnei Oliver străluciră de emoție. De acum, intra în miezul problemei.
– Asta ar fi drăguț din partea ta.
– Voi telefona familiei Lorrimer. De fapt, acum ar fi momentul potrivit. Se duse la telefon.
– Trebuie să mă gândesc la motive sau lucruri - poate lucruri inventate?
Privi spre Poirot mai degrabă cu îndoială.
– Dar, firește! Se înțelege! Ești o femeie cu imaginație - nu vei întâmpina nici o greutate. Dar - nu prea fantastică, Pricepi? Moderație...
Mrs. Oliver îi aruncă o privire înțelegătoare. Chemă centrala și rugă să i se spună numărul ce-l dorea, întorcându-și capul, șopti:
– Ai un creion și hârtie - sau un carnețel - ceva, să scrii numele sau adresele, ori locurile?
Poirot deja își aranjase carnețelul pe genunchi și dădu din cap aprobator, s-o liniștească. Mrs. Oliver se reîntoarse spre receptorul ce-l ținea și se lansă în discuție. Poirot ascultă cu atenție o parte a conver-sației telefonice.
– Alo! Pot să vorbesc cu - Oh, tu ești, Naomi? Aici e Ariadne Oliver. Oh, da, bine, a fost, mai curând, o mulțime... Oh, vrei să spui bătrânul? Nu, știi că eu nu... Practic orb?... Am crezut că pleacă la Londra cu fetița străină... Da, uneori trebuie să-ți faci griji pentru ei - dar ea pare să se descurce cu el destul de bine... Unul din lucrurile pentru care te-am sunat este să te întreb adresa fetei. Nu, fata lui Restarick, vreau să zic undeva în South Ken, nu?
Sau era Knightsridge? Ei, i-am promis o carte și am scris pe o fițuică adresa, dar desigur, am pierdut-o, ca de obicei. Nici măcar nu pot să-mi amintesc numele ei. Este Thora sau Norma?... Da, am crezut că este Norma... Așteaptă o clipă, să iau un creion... Da, sunt gata... Șaizeci și șapte, Borodene Mansions... Știu, blocul acela mare care seamănă mai degrabă cu închisoarea Wormwood Scrubs... Da, cred că apar-tamentele sunt foarte confortabile, cu încălzire centrală și tot... Cine sunt celelalte două fete cu care locuiește ea?... Prietene de-ale ei?... sau de la mica publicitate?... Claudia Reece - Holland... nu e tatăl ei membru al Parlamentului? Cine este cealaltă?.. Nu, presupun că nu o cunoști - e chiar drăguță, bănuiesc... Cu ce se ocupă fetele? Par să fie secretare, nu?... Oh, cealaltă fată este decorator de interioare - crezi - sau se ocupă cu o galerie de artă? Nu, Naomi, desigur că nu vreau să știu, firește - doar mă întreb - ce fac toate fetele din zilele noastre? Ei bine, pentru mine este folositor să aflu, din cauza cărților mele - vreau să fiu la curent... Ce mi-ai povestit despre prietenul... Da, dar e unul atât de neajutorat, nu-i așa?... Vreau să zic că fetele fac exact ceea ce le place... El arată atât de groaznic? E unul din aceiea, nebărbieriți, murdari? Oh, ce tipi... Veste din brocart, și păr cârlionțat - care-i atârna până la umeri - da, e atât de greu să spui dacă sunt fete sau băieți, nu-i așa? Da, arată uneori ca picturile lui Van Dyck, dacă sunt chipeși... Ce-ai spus? Că Andrew Restarick pur și simplu îl urăște?... Da, de obicei bărbații fac... Mary Restarick?... Ei bine, presupun că ai avea certuri dese cu o mamă vitregă. Socotesc că ea a fost destul de mulțumită când fata și-a găsit o slujbă la Londra. Ce crezi despre oamenii care spun astfel de lucruri?... De ce, nu puteau să afle ce se întâmplă cu ea? Cine a zis?... Da, dar ce au mușamalizat?... Oh, o doică?
– A vorbit cu menajera familiei Jenners? Vrei să spui cu soțul ei? Oh, înțeleg! Doctorii n-au putut afla... Nu, dar oamenii sunt atât de răutăcioși. Sunt de acord cu tine. Lucrurile astea sunt, de obicei, neadevărate... Gastric, da? Dar, cât de ridicol! Vrei să spui că oamenii au zis, care era numele lui - Andrew? Vrei să spui că era mai ușor cu toate acele ierburi otrăvitoare despre?.. Da, dar de ce? Vreau să zic, nu e cazul unei femei pe care el a urât-o de ani de zile
– ea este cea de-a doua soție - și mult mai tânără decât el, și atrăgătoare. Da, presupun că ar fi - dar, pe de altă parte, de ce să fi vrut fată străină?... Crezi că ar fi supărat-o lucrurile pe care i le-a spus Mrs. Restarick... Ea nu-i o ființă atractivă - Presupun că Andrew i-ar fi făcut curte - nimic serios, desigur - dat asta ar fi deranjat-o pe Mary, și atunci ea ar fi tăbărât asupra fetei și....
Din colțul ochiului, Mrs. Oliver băgă de seamă că Poirot îi făcea semne, desperat.
– O clipă, dragă, zise Mrs. Oliver în telefon. Este brutarul. Poirot se arătă jignit:
– Închide telefonul.
Ea lăsă receptorul, se grăbi să traverseze camera și-l împinse pe Poirot într-un colțișor pentru servit micul dejun.
– Da? îl interpelă ea cu sufletul la gură.
– Brutar?! spuse Poirot, cu dispreț. Eu!
– Ei, a trebuit să mă gândesc repede la ceva. În legătură cu ce îmi făceai semne? Ai înțeles cine era?
Poirot i-o tăie scurt:
– Îmi vei povesti tu imediat. Știu suficient. Ceea ce vreau să faci este, cu toate improvizațiile rapide, să-mi aranjezi un pretext plauzibil ca să vizitez familia Restarick. Un vechi prieten de-al tău, care în curând va fi în vecinătatea lor. Dacă nu cumva ai putea spune...
– Las' pe mine. Mă voi gândi la ceva. Să-ți dau un nume fals?
– Categoric, nu. Să încercăm, cel puțin, să con-tinuăm simplu.
Mrs. Oliver dădu din cap aprobator și se grăbi înapoi la telefonul abandonat.
– Naomi? Nu pot să-mi amintesc ce discutam. De ce intervine, mereu, ceva să întrerupă tocmai când cineva s-a așezat la o bârfă nostimă?
Nici măcar nu-mi amintesc pentru ce ți-am telefonat, ca să încep cu... Of, da, adresa acelui copil Thora - Norma, vreau să zic, și tu mi-ai dat-o. Dar era și altceva ce vroiam să - oh, mi-aduc aminte. Un vechi prieten de-al meu. Cel mai fascinant omuleț. De fapt, discutam despre el, atunci, la tine. Numele lui este Hercule Poirot. El urmează să locuiască destul de aproape de Restarick și este teribil de nerăbdător să îl cunosc pe bătrânul Sir Roderick. Știe o mulțime de lucruri despre el și îl admiră grozav, și pentru o descoperire minunată de-a sa în timpul războiului - sau un lucru științific pe care l-a făcut - oricum, este foarte nerăbdător să „treacă pe la dânsul, să-i prezinte omagiile sale”, astea-s vorbele lui. Ce crezi, se aranjează? Îi vei anunța tu? Da, el o să apară ca din senin. Spune-le să-l facă să le povestească unele istorii de spionaj minunate... El - ce? Oh! Cos-tisitoarele voastre... Da, firește, trebuie să pleci. La revedere.
Ea așeză înapoi receptorul în furcă și se cufundă într-un fotoliu.
– Doamne sfinte, ce obositor e. A fost totul bine?
– N-a fost rău, spuse Poirot.
– M-am gândit eu că ar fi mai bine să descos totul despre bătrânul nostru. Apoi, ai timp să vezi cât dorește de mult, ceea ce presupun că și vrei. Și poți să fii confuz cu privire la subiectele științifice, dacă e vorba de o femeie, iar tu poți să-ți imaginezi ceva mai precis decât poate, probabil, să verifice până când sosește. Acum, vrei să afli ce-mi povestea ea?
– Bârfă, bănuiesc. Despre sănătatea doamnei Restarick?
– Exact. Se pare că ar avea un fel de boală misterioasă - de natură gastrică -, iar doctorii sunt în încurcătură. Ei au internat-o în spital și i-a mers destul de bine, încât nu părea că există vreo cauză reală care să explice boala. Și ea a venit acasă, iar boala a reînceput, și din nou doctorii au fost în încurcătură. Atunci, oamenii au catadixit să vorbească. Totul a început de la o soră medicală iresponsabilă, și sora acesteia a spus unui vecin, iar vecinul, care pleca zilnic la lucru, a povestit altcuiva și, așa, a apărut suspiciunea! Astfel, au început să zică despre bărbatul ei, că ar fi încercat s-o otrăvească. Lucruri de felul acesta oamenii spun mereu - dar, în acest caz, se părea că n-au sens. Și apoi, Naomi și eu ne-am întrebat despre fata au pair - nici măcar nu este exact o fată au pair, e un fel de secretară de companie pentru bătrânul..! așa că, de fapt, nu există nici un fel de motiv pentru care să administreze buruieni otrăvitoare lui Mrs. Restarick.
– Am auzit cum sugerai câte ceva.
– Păi, există, de obicei, posibilitatea...
– Unei morți dorite!..., spuse Poirot, pe gânduri - dar nu comise încă!
