Afacerea de la balul Victoria

Numai pura întâmplare l-a făcut pe prietenul meu, Hercule Poirot, fost șef al forței belgiene, să fie implicat în cazul familiei Styles. Succesul i-a adus notorietate și s-a decis să se consacre soluționării problemelor de criminalistică. După ce am fost rănit pe Somme și trecut în rezervă, în cele din urmă, ne-am fixat împreună sediul la Londra. Din moment ce am cunoscut direct majoritatea cazurilor sale, mi s-a sugerat să aleg unele dintre cele mai interesante și să le consemnez. Apucându-mă de această treabă cred că cel mai bine ar fi să încep cu acea încurcătură stranie care a stârnit, la vremea respectivă, un foarte larg interes public. Mă refer la afacerea de la Balul Victoria.

Deși nu este atât de edificatoare pentru metodele deosebite ale lui Poirot, ca alte cazuri mai obscure, mai încâlcite, trăsăturile ei senzaționale, oamenii celebri amestecați și imensa publicitate ce i s-a făcut în presă, o determină să rămână cause célèbre și am simțit întotdeauna că numai datorită implicării lui Poirot a fost posibilă găsirea soluției și făcută publică.

Într-o frumoasă dimineață de primăvară, stăteam în apartamentul lui Poirot. Micul meu prieten, elegant și dichisit ca întotdeauna, cu capul său în formă de ou, aplecat ușor pe o parte, punea cu delicatețe o nouă pomădă pe mustața lui. O anumită vanitate inofensivă era o caracteristică a lui Poirot și eu m-am adaptat dragostei sale generale pentru ordine și metodă. The Daily News Monger, din care citisem, alunecase pe jos și eu mă afundasem în gânduri și era cât pe-aici să ațipesc când vocea lui Poirot mă făcu să-mi revin.

— La ce te gândești atât de adânc, mon ami?

— Ca să-ți spun adevărat, mă gândeam cu uimire la afacerea formidabilă de la Balul Victoria, i-am răspuns eu. Toate ziarele sunt pline cu asta. Am bătut cu degetul pe ziar în timp ce vorbeam.

— Da?

— Cu cât citești mai mult, cu atât ți se pare toată treaba învăluită în mai mult mister! M-am aprins eu în legătură cu subiectul. Cine l-a ucis pe lordul Cronshaw? Moartea lui Coco Courtenay în aceeași noapte a fost o simplă coincidență? A fost un accident? Sau în mod deliberat ea a luat o supradoză de cocaină? M-am oprit și apoi am adăugat în mod dramatic: la chestiile astea mă gândeam.

Oarecum spre dezamăgirea mea, Poirot nu dădea atenție întâmplărilor. Se uita în oglindă și doar a murmurat: serios, această nouă pomăda este o minune pentru mustăți! Totuși, văzându-mi expresia, adăugă iute: chiar așa – și cum răspunzi la întrebările tale?

Dar, înainte de a putea răspunde, ușa s-a deschis și proprietăreasa noastră l-a anunțat pe inspectorul Japp.

Omul de la Scotland Yard era un vechi prieten de-al nostru și l-am întâmpinat cu căldură.

— Ah, bunul meu Japp, exclamă Poirot, oare ce te aduce în vizită la noi?

— Ei bine, domnule Poirot, spuse Japp, așezându-se și dând din cap către mine a salut, mi s-a încredințat un caz care, Sunt convins, că ți se potrivește ție și am venit să te întreb dacă vrei să te bagi în ciorba asta?

Poirot avea o bună opinie despre calitățile lui Japp, deși deplângea lipsa lamentabilă de metodă a acestuia; dar eu, în ce mă privește, consideram că cel mai mare talent al acestui detectiv rezida în gentilețea cu care căuta ajutor sub forma deghizată de a-l acorda el însuși!

— E vorba despre acest Bal Victoria, spuse Japp convingător. Haide, recunoaște că ți-ar plăcea să te amesteci în treaba asta.

Poirot îmi zâmbi.

— În orice caz, prietenului meu Hastings i-ar plăcea. El tocmai dezbătea subiectul, n’est ce pas, mon ami?

— Desigur, domnule, și dumneavoastră veți fi implicat, spuse Japp condescendent. Vă spun că e o pană la pălărie să cunoști toate amănuntele unui caz ca acesta. Gata, la treabă! Cred că știți elementele principale, domnule Poirot?

— Numai din ziare. Și imaginația ziaristului este câteodată înșelătoare. Povestiți-mi întreaga afacere.

Japp se așeză confortabil, picior peste picior, și începu.

— După cum știe toată lumea, marțea trecută a fost organizat marele Bal Victoria. Toți nepricopsiții, care-și spun că sunt cineva în zilele noastre, dar asta e realitatea, s-au adunat la Colossus Hall și toată Londra era acolo, inclusiv tânărul lord Cronshaw și prietenii săi.

— Dosarul lui? Îl întrerupse Poirot. Vreau să spun bioscopia, nu, cum i se zice, biografia?

— Vicontele Cronshaw era al cincilea viconte; 25 de ani, bogat, necăsătorit și îndrăgea foarte mult lumea teatrului. Mergeau zvonurile că se logodise cu domnișoara Courtenay, de la Teatrul Albany, căreia prietenii îi spuneau Coco și care era, din toate punctele de vedere, o tânără extrem de fascinantă.

— Bine. Continuez!

— Anturajul lordului Cronshaw consta din unchiul său, onorabilul Eustace Beltane, o drăguță văduvă americană, doamna Mallaby, un tânăr actor Chris Davidson, soția acestuia și, în sfârșit, domnișoara Coco Courtenay. După cum știți, a fost, de fapt, un carnaval și grupul Cronshaw reprezenta personaje din vechea comedie italiană – care or fi alea!

— Commedia dell’Arte, murmură Poirot, știu.

— Oricum, costumele reprezentau copii după un set de figurine de porțelan din colecția domnului Eustace Beltane. Lordul Cronshaw era Arlechinul, Beltane era Punchinello, doamna Mallaby era perechea lui Pulcinella, Davidsonii erau Pierrot și Pierrette iar domnișoara Courtenay era, bineînțeles, Colombina. Chiar de la începutul serii, ceva părea să nu fie în ordine. Lordul Cronshaw era abătut și se purta ciudat. Când cei șase s-au adunat pentru supeu într-o cămăruță separată, pusă la dispoziție de gazdă, toți au observat că el și domnișoara Courtenay nu-și mai vorbeau. Evident, ea plânsese și părea în pragul unei crize de nervi. Masa n-a fost prea plăcută și, când au plecat cu toții din cameră, ea s-a întors spre Chris Davidson și i-a cerut, ca să fie auzită, s-o ducă acasă căci „i se făcuse lehamite de bal”. Tânărul actor a ezitat, uitându-se la lordul Cronshaw și, în cele din urmă, i-a tras pe amândoi înapoi în camera unde avusese loc supeul. Dar toate eforturile sale pentru a-i împăca n-au dat rezultat și-atunci a luat un taxi și a condus-o pe domnișoara Courtenay – care acum plângea – la apartamentul ei. Deși, evident, extrem de supărată, nu i-a mărturisit nimic, repetând doar tot timpul că „îl va face pe bătrânul Cronch să-i pară rău pentru asta!” Acesta este singurul indiciu pe care-l avem că moartea ei s-ar fi putut să nu fie accidentală și e prea puțin lucru pe care să te bazezi. Până când Davidson a liniștit-o cumva, era prea târziu să se reîntoarcă la Colossus Hall, așa că s-a dus direct acasă, la apartamentul său din Chelsea, unde soția sa sosi puțin după aceea cu vestea teribilei tragedii, care se întâmplase după plecarea sa. Lordul Cronshaw, se pare, devenea tot mai abătut cu cât balul se desfășura. S-a îndepărtat de grupul său și aproape că nu l-au mai văzut în restul serii. Cam pe la ora unu și treizeci de minute, chiar înainte de marele dans „cotillion”, când toți își scot măștile, căpitanul Digby, un ofițer care-i cunoștea costumul, l-a observat stând într-o lojă și uitându-se pe scenă.

— Hello, Cronch! Îl strigă el. Vino jos și fii sociabil! Ce-ai înțepenit acolo ca o bufniță împăiată! Haide, începe un dans vechi, frumos.

— Bine! Îi răspunse Cronshaw. Așteaptă-mă, căci altfel n-am să te mai găsesc în mulțime.

Se întoarse și plecă din lojă, cum spusese. Căpitanul Digby, care era cu doamna Davidson, așteptă. Minutele treceau, dar lordul Cronshaw nu apărea. În cele din urmă, Digby deveni nerăbdător.

— Băiatul ăsta crede că o să-l așteptăm toată noaptea! Exclamă el.

În acel moment, doamna Mallaby veni spre ei și i se explică situația.

— N-ați văzut că e ca un urs cu capul bolnav în seara asta? Strigă drăguța văduvă plină de vioiciune. Haideți să ne ducem noi și să-l recuperăm.

Începură să-l caute, dar fără succes, până când doamna Mallaby spuse că ar putea fi găsit în camera unde mâncaseră cu o oră în urmă. Și-au croit drum până acolo. Dar ce le-a fost dat să vadă! Acolo era, într-adevăr, Arlechinul, dar întins pe jos cu un cuțit de masă înfipt în inimă!

Japp se opri. Poirot dădu afirmativ din cap și spuse cu aerul unui specialist:

— Une belle affaire! Și nu e nici un clu în privința făptuitorului crimei? Dar cum ar putea fi!

— Ei bine, continuă inspectorul, știți restul… Tragedia a fost dublă, în ziua următoare erau titluri în toate ziarele și un anunț scurt că domnișoara Courtenay, populara actriță, fusese descoperită moartă în patul ei și că decesul se datora unei supradoze de cocaină. Era accident sau sinucidere? Servitoarea ei, care a fost chemată să depună mărturie, a recunoscut că domnișoara Courtenay lua de obicei acest drog și verdictul de „moarte accidentală” a fost admis. Totuși, nu putem exclude posibilitatea sinuciderii. Moartea ei este deosebit de nefericită, mai ales că ne lipsește de orice clu privitor la cauza cerții din noaptea precedentă. Apropo, o cutioară emailată a fost găsită pe cadavru. Pe ea era scris cu diamante „Coco” și era pe jumătate plină cu cocaină. Camerista domnișoarei Courtenay a identificat-o ca aparținând stăpânei sale, ce-o purta întotdeauna la ea, din moment ce conținea rezerva de drog, căreia îi devenea tot mai mult sclavă.

— Și lordul Cronshaw lua droguri?

— Dimpotrivă. El era un adversar înverșunat al drogurilor.

Poirot dădu din cap meditativ.

— Dar, din moment ce cutia era la el înseamnă că știa că domnișoara Courtenay le folosea. Sugestiv, nu, bunul meu Japp?

— Ah! Spuse Japp destul de vag. Am zâmbit.

— Ei bine, spuse Japp, ăsta-i cazul. Ce credeți despre el?

— N-ai mai găsit nici un clu de vreun fel care n-a fost raportat?

— Ba da, uite asta. Japp scoase un mic obiect din buzunar și i-l înmână lui Poirot. Era un mic pompon din mătase verde ca smaraldul, cu niște fire rupte atârnând de el, ca și cum fusese smuls cu violență.

— L-am găsit în mâna mortului care era strâns încleștată, explică inspectorul.

Poirot i-l dădu înapoi, fără nici un comentariu și întrebă:

— Avea lordul Cronshaw dușmani?

— Pe nimeni de care să știe cineva. Părea un tânăr popular.

— Cine beneficiază de pe urma morții sale?

— Unchiul său, onorabilul Eustace Beltane primește titlul și moșiile. Sunt vreo două elemente de suspiciune împotriva sa. Mai mulți oameni declară că au auzit o ceartă violentă în cămăruța pentru supeu și că Eustace Beltane a fost unul dintre participanți. Vedeți, cuțitul apucat de pe masă concordă cu ideea comiterii crimei în timpul unei dispute.

— Ce spune domnul Beltane despre asta?

— Declară că unul dintre ospătari îl ajuta să se schimbe. De asemenea, că era aproape unu și jumătate. Știți, mărturia căpitanului Digby fixează momentul cu multă acuratețe. Numai circa zece minute au trecut între discuția sa cu Cronshaw și găsirea cadavrului.

— Și, în orice caz, presupun că domnul Beltane, ca Punchinello, purta o cocoașă și un guler?

— Nu știu exact detaliile costumelor, spuse Japp, uitându-se curios la Poirot. Și, oricum, nu prea văd ce are de-a face cu asta?

— Nu? Era o nuanță de batjocură în zâmbetul lui Poirot. El continuă liniștit, ochii săi strălucind de lumina verde pe care mă învățasem s-o recunosc prea bine: era o draperie în cămăruța supeului, nu-i așa?

— Da, dar…

— Cu un spațiu în spatele ei suficient să ascundă un bărbat?

— Da, de fapt, e o mică nișă, dar cum de-ai știut de ea – n-ai fost acolo, nu-i așa, domnule Poirot?

— Nu, bunul meu Japp, am adăugat draperia din mintea mea. Fără ea, drama n-are sens. Și întotdeauna, ceva trebuie să aibă sens. Dar, spune-mi, n-au trimis după doctor?

— Imediat, bineînțeles. Dar nu mai era nimic de făcut. Trebuie să fi murit pe loc.

Poirot dădu din cap cu nerăbdare.

— Da, da, înțeleg. Doctorul a depus mărturie la anchetă?

— Da.

— N-a spus nimic despre vreun simptom neobișnuit; nu era nimic în înfățișarea cadavrului care să-l fi izbit a fi anormal?

Japp se uită aspru la omulețul din fața lui.

— Da, domnule Poirot. Nu știu la ce te referi, dar el a menționat că era o tensiune și o înțepeneală a membrelor pe care nu și le putea explica deloc.

— Aha! Făcu Poirot. Aha! Mon Dieu! Japp, asta te pune pe gânduri, nu-i așa?

Mi-am dat seama că asta nu-l pusese deloc pe gânduri pe Japp.

— Dacă vă gândiți la otravă, domnule, cine naiba ar otrăvi mai întâi un om și apoi i-ar înfige un cuțit în piept?

— Adevărat, ar fi ridicol, acceptă Poirot placid.

— Doriți să vedeți ceva, domnule? Vreți să examinați camera unde a fost găsit corpul…

Poirot dădu din mână.

— Câtuși de puțin. Mi-ați spus singurul lucru care mă interesează – părerea lordului Cronshaw despre droguri

— Atunci, nu vreji să vedeți nimic?

— Numai un singur lucru.

— Ce anume?

— Setul de figurine din porțelan care a inspirat costumele.

Japp îl privi uimit.

— Ei, știi că ești nostim?!

— Poți să-mi aranjezi asta?

— Vino cu mine în Berkeley Square, acum, dacă vrei. Domnul Beltane – sau lordul – cum ar trebui să-i spun acum – n-o să se opună.

Ne-am aruncat îndată într-un taxi. Noul lord Cronshaw nu era acasă, dar la cererea lui Japp am fost conduși în „camera chinezească”, unde erau păstrate piesele cele mai prețioase ale colecției. Japp se uită în jurul său cam neajutorat

— Nu prea îmi dau seama cum o să le găsești vreodată pe cele pe care le vrei, domnule.

Dar, Poirot trăsese deja un scaun în fața șemineului și sărea pe el ca un prihor sprinten. Deasupra oglinzii, pe o mică etajeră, numai pentru ele, se aflau șase figurine de porțelan. Poirot le examina cu minuțiozitate, făcând, între timp, câteva observații către noi.

— Les voila! Vechea comedie italiană. Trei perechi! Arlechin și Colombina, Pierrot și Pierrette, foarte eleganți în alb și verde – și Punchinello și Pulcinella în mov și galben. Foarte elaborat costumul lui Punchinello – gulere și dantele la mâneci, o cocoașă, o pălărie înaltă. Da, așa cum mi-am închipuit Foarte elaborat!

Puse figurinele la loc cu grijă și sări jos.

Japp se uita nesatisfăcut, dar cum era clar că Poirot nu avea intenția să explice nimic, detectivul se consolă cum putu în privința asta. Tocmai când ne pregăteam să plecăm, intră stăpânul casei și Japp făcu prezentările necesare.

Al șaselea viconte Cronshaw era un om de circa 50 de ani, cu maniere delicate, cu o față frumoasă, consumată. Evident, un stricat bătrân, cu maniera languroasă a unui prefăcut. Mi-a displăcut pe loc. Ne-a salutat destul de grațios, declarând că auzise multe povestiri despre talentul lui Poirot și se puse la dispoziția noastră în orice fel.

— Poliția face tot ce poate, știu, spuse Poirot.

— Dar, tare mă tem că misterul morții nepotului meu nu va fi niciodată elucidat. Totul pare extrem de misterios.

Poirot îl privea, scrutător:

— Nepotul dumneavoastră nu avea dușmani de care să știți?

— Absolut niciunul. Sunt sigur de asta. Făcu o pauză și apoi continuă: dacă vreți să îmi mai puneți întrebări…

— Numai una. Vocea lui Poirot era serioasă. Costumele – au fost reproduse exact după figurinele dumneavoastră?

— Până în cel mai mic detaliu.

— Mulțumesc, milord. Aceasta este tot de care vroiam să fiu sigur. Bună ziua.

— Și acum ce facem? Întrebă Japp, în vreme ce mergeam grăbiți pe stradă. Trebuie să raportez la Yard, știți…

— Bien! Nu te mai rețin. Mai am încă o mică treabă s-o lămuresc și apoi…

— Și apoi?

— Cazul va fi clar.

— Ce? Doar nu vorbești serios! Știi cine l-a omorât pe lordul Cronshaw?

— Parfaitement.

— Cine? Eustace Beltane?

— Ah, mon ami, îmi știi mica mea slăbiciune! Întotdeauna simt dorința să țin frânele în propriile mele mâini până în ultima clipă. Dar nu te teme, am să dezvălui totul când va veni vremea. Nu vreau nici un credit – afacerea va fi a ta, cu condiția să-mi permiți să organizez dénouement-ul în felul meu.

— Așa e și cinstit, spuse Japp. Dacă vreun sfârșit se va ivi vreodată! Dar îți spun, ești o scoică, nu-i așa?

Poirot zâmbi.

— Pe curând! Mă duc la Yard.

O luă înainte pe stradă și Poirot opri un taxi.

— Unde mergem acum? Am întrebat plin de curiozitate.

— În Chelsea, să-i vedem pe Davidsoni.

Îi dădu adresa șoferului.

— Ce crezi de noul lord Cronshaw? L-am întrebat.

— Ce spune bunul meu prieten Hastings?

— N-am încredere în el din instinct.

— Crezi că el este „unchiul cel rău” din povești, nu?

— Tu nu crezi?

— Eu, eu cred că a fost extrem de amabil cu noi, spuse Poirot pe un ton neutru.

— Pentru că avea motivele sale! Poirot mă privi, dădu din cap cu tristețe și murmură ceva care suna cam așa: „Fără metodă”.

Familia Davidson locuia la etajul al III-lea al unui bloc cu apartamente gen vilă. Ni s-a spus că domnul Davidson e plecat, dar doamna Davidson era acasă. Am fost conduși într-o cameră lungă, joasă, cu obiecte orientale care atârnau bătând la ochi. Se simțea un aer închis, tensionat și era un parfum pătrunzător de bețe de santal. Doamna Davidson veni aproape imediat; era o ființă micuță, blondă, a cărei fragilitate ar fi părut exagerată și ți-ar fi inspirat compasiune, dacă n-ar fi fost privirea vicleană și calculată din ochii ei de un albastru deschis.

Poirot îi explică ce legătură aveam noi cu ancheta și ea dădu din cap cu tristețe.

— Bietul Cronch… ca și biata Coco! Amândoi țineam atât de mult la ea și moartea ei ne face să suferim teribil. Ce doriți să mă întrebați? Trebuie iar să evoc seara aceea îngrozitoare?

— O, doamnă, credeți-mă, nu aș vrea să vă zgudui sentimentele în mod inutil. De fapt, inspectorul Japp mi-a spus tot ce era necesar. Vreau numai să văd costumul pe care l-ați purtat la bal în seara aceea.

Doamna se arătă puțin surprinsă și Poirot continuă cu blândețe:

— Înțelegeți, doamnă, că eu lucrez după sistemul țării mele. Acolo, noi întotdeauna „reconstituim” crima. E posibil ca să pot avea o adevărată reprezentație și, în acest caz, mă înțelegeți, costumele sunt foarte importante.

Doamna Davidson se uita cu o umbră de îndoială.

— Am auzit, bineînțeles, de reconstituirea unei crime, spuse ea. Dar n-am știut că Sunteți atât de interesați în legătură cu detaliile. Am să aduc rochia acum.

Ieși din cameră și se întoarse aproape imediat cu o rochie elegantă din șaten alb și verde. Poirot o luă, o examina și i-o dădu înapoi înclinându-se.

— Merci, madame! Văd că ați avut ghinionul de a pierde unul din pompoanele dumneavoastră verzi, cel de pe umărul de aici.

— Da, s-a rupt la bal. L-am luat de jos și i l-am dat bietului lord Cronshaw să mi-l păstreze.

— Asta a fost după supeu?

— Da.

— Nu cu prea mult timp înainte de tragedie?

O ușoară umbră de alarmă trecu prin ochii doamnei Davidson, dar răspunse repede:

— O, nu, cu mult înainte de asta. De fapt, chiar imediat după supeu.

— Înțeleg. Asta-i tot. N-am să vă mai deranjez. Bonjour, madame.

— Ei, bine, am intervenit, în timp ce ieșeam din clădire, aceasta explică misterul pomponului verde.

— Mira-m-aș.

— De ce, ce vrei să spui?

— M-ai văzut examinând rochia, Hastings?

— Și?

— Eh bien, pomponul care lipsea nu fusese smuls, cum a spus doamna. Dimpotrivă, fusese tăiat, prietene, tăiat cu foarfecă. Firele erau toate aproape egale.

— Vai de mine! Am exclamat. Se complică din ce în ce mai rău.

— Dimpotrivă, răspunse Poirot indiferent, devine din ce în ce mai simplu.

— Poirot, am strigat, într-o zi am să te omor! Obiceiul tău de a găsi totul extraordinar de simplu se agravează în mod groaznic!

— Dar când explic, mon ami, nu e întotdeauna perfect de simplu?

— Da, asta e partea supărătoare! Atunci simt că aș fi putut-o face și eu.

— Și ai putea, Hastings, ai putea. Dacă ți-ai da măcar osteneală să-ți aranjezi ideile! Fără metodă…

— Da, da, am spus eu imediat, pentru că îi știam prea bine logoreea lui Poirot când începea să vorbească pe tema lui favorită. Spune-mi, ce facem acum? Ai cu adevărat de gând să reconstitui crima?

— Câtuși de puțin. Să spunem că drama s-a terminat, dar că eu propun să-i adăugăm o „arlechinadă”.

Marțea următoare a fost fixată de Poirot ca zi pentru acest misterios spectacol. Pregătirile m-au intrigat în mare măsură. Un ecran alb a fost ridicat într-o parte a camerei, flancat de draperii grele în ambele părți. Un om cu un fel de aparat de luminat apăru apoi și, în cele din urmă, un grup de artiști dispăru în dormitorul lui Poirot, care fusese transformat într-o temporară cameră de schimbat costume. Cu puțin timp înainte de ora opt, Japp sosi, într-o dispoziție câtuși de puțin veselă. Am înțeles că detectivul oficial nu prea era de acord cu planul lui Poirot.

— Puțin melodramatic, ca toate ideile lui. Dar, nu poate face nici un rău și, așa cum spune el, ne-ar putea scuti de o mulțime de necazuri. A fost foarte inteligent în privința cazului. Și eu miroseam același lucru, desigur… Simțeam instinctiv că Japp cam „storcea” adevărul… Dar, continuă Japp, i-am promis să-l las să joace sfârșitul cum vrea el. Ah! Lată-i că sosesc.

Lordul veni primul împreună cu doamna Mallaby, pe care încă n-o văzusem. Era o femeie drăguță, brunetă și părea cam nervoasă. Urmară Davidsonii. Și pe Chris Davidson îl vedeam prima dată. Era destul de frumos într-un stil cam epatant, înalt și brunet, cu aerul degajat al unui actor.

Poirot aranjase scaunele cu fața spre ecran. Acesta era foarte puternic luminat. Poirot stinse celelalte lumini, așa încât camera rămase în întuneric, cu excepția ecranului. Se auzi vocea sa din întuneric.

— Doamnelor, domnilor, o scurtă explicație. Șase siluete vor trece pe rând pe ecran. Le cunoașteți. Pierrot și Pierrette, Punchinello, bufonul și eleganta Pulcinella, frumoasa Colombina, dansând ușor, Arlechinul, spiritul, invizibil omului!

După aceste cuvinte introductive spectacolul începu. Pe rând, fiecare siluetă pe care o menționase Poirot s-a așezat în fața ecranului, a rămas acolo pentru o clipă nemișcată și apoi a dispărut. Luminile se aprinseră și toți răsuflară ușurați. Toți fuseseră nervoși temându-se de ceva ce nu știau. Mi s-a părut că ceea ce avusese loc până atunci, n-avea câtuși de puțin sens. Dacă criminalul se găsea printre noi – și Poirot se aștepta ca lui să-i cedeze nervii doar la vederea chipului familiar – înscenarea eșuase în mod sigur, așa cum era de așteptat. Totuși, Poirot nu păru câtuși de puțin descurajat. El înainta, strălucind de bucurie.

— Acum, doamnelor și domnilor, Sunteți atât de buni să-mi spuneți, pe rând, ceea ce tocmai am văzut? Vreți să începeți, milord?

Domnul arăta cam uluit.

— Mă tem că nu prea înțeleg.

— Spuneți-mi numai ceea ce am văzut.

— Ei… Ei… Bine, aș zice că am văzut șase figuri trecând prin fața unui ecran, îmbrăcate pentru a reprezenta personajele din vechea comedie italiană, sau. pe noi noaptea trecută.

— Nu contează noaptea trecută, milord, interveni Poirot. Prima parte a spuselor dumneavoastră m-a interesat. Doamnă, sunteți de acord cu lordul Cronshaw?

În timp ce vorbea se întorsese spre doamna Mallaby.

— Eu… Da… Desigur.

— Sunteți de acord că ați văzut șase figuri reprezentând comedia italiană?

— Da, desigur.

— Domnule Davidson? Și dumneavoastră?

— Da.

— Doamnă?

— Da.

— Hastings? Japp? Da? Sunteți cu toții de acord? Se uită de jur împrejur la noi; fața i se făcuse palidă. Și ochii îi erau verzi, ca ai unei pisici.

— Și totuși greșiți cu toții! Ochii v-au înșelat, așa cum v-au înșelat și în noaptea de ia Balul Victoria. „Să vezi lucrurile cu proprii tăi ochi”, cum se spune, nu înseamnă să vezi întotdeauna adevărul. Cineva trebuie să vadă cu ochii minții; trebuie să-ți folosești micile celule cenușii! Să știți, atunci, că în seara asta ca și în noaptea de la Balul Victoria, n-ați văzut șase figuri, ci numai cinci! Uitați-vă!

Luminile se stinseră din nou. O figură se așeză în fața ecranului – Pierrot!

— Cine-i acesta? Nu-i așa că e Pierrot? Întrebă Poirot.

— Da, strigarăm cu toții.

— Uitați-vă din nou!

Cu o mișcare rapidă, omul își lepădă veșmântul larg al lui Pierrot. Acolo, în lumina puternică, stătea strălucind Arlechinul! În aceeași clipă se auzi un țipăt și un scaun răsturnat.

— Să fii blestemat, se auzi vocea lui Davidson. Să fii blestemat! Cum ai ghicit?

Apoi se auzi sunetul cătușelor și vocea calmă, oficială a lui Japp:

— Te arestez, Cristopher Davidson pentru uciderea vicontelui Cronshaw; tot ce spui va fi folosit ca dovadă împotriva ta.

Un sfert de oră mai târziu. Apăruse un mic supeu ales și Poirot, cu fața strălucind de satisfacție, își etala ospitalitatea și răspundea la întrebările noastre nerăbdătoare.

— Totul a fost foarte simplu, împrejurările în care pomponul cel verde a fost găsit sugerau pe dată că fusese smuls din costumul ucigașului. Am eliminat-o din minte pe Pierrette (din moment ce-ți trebuie multă forță să înfigi un cuțit de masă) și m-am gândit că Pierrot ar fi criminalul. Dar Pierrot plecase de la bal cu aproape două ore înaintea comiterii crimei. Deci, el trebuie să se fi reîntors la bal mai târziu să-l omoare pe lord Cronshaw, sau, eh bien, trebuia să-l fi ucis înainte de a fi plecat! Era asta imposibil? Cine-l văzuse pe lordul Cronshaw după supeu în seara aceea? Numai doamna Davidson, a cărei declarație, am bănuit, era o invenție deliberată, spusă cu scopul de a explica lipsa pomponului, pe care, bineînțeles, ea îl tăiase de la rochia sa pentru a-l pune în locul celui care lipsea de la costumul soțului ei. Dar, atunci, Arlechinul care a fost văzut în lojă la ora unu și jumătate trebuie să fi fost o substituire. O clipă mai înainte, luasem în considerare posibilitatea ca domnul Beltane să fie vinovatul. Dar cu elaboratul său costum era clar imposibil ca el să fi jucat dublu rol – cel al lui Punchinello și cel al Arlechinului. Pe de altă parte, pentru Davidson, un tânăr cam de aceeași înălțime cu victima și, în plus, actor de profesie, lucrul era extrem de simplu. Doar un amănunt mă neliniștea. Sigur că unui doctor nu-i putea scăpa diferența dintre un om, care era mort de două ore și unul mort de zece minute! Eh bien, doctorului nu i-a scăpat! Dar el nu a fost dus la cadavru și întrebat „de cât timp e mort omul acesta?” Dimpotrivă, lui i s-a spus că omul fusese văzut în viață cu zece minute mai înainte, așa încât el doar a comentat, la anchetă, înțepenirea anormală a membrelor pe care nu putea să și-o explice! Acum, totul se închega în jurul teoriei mele. Davidson îl omorâse pe lordul Cronshaw imediat după supeu, când, vă amintiți, a fost văzut trăgându-l înapoi în cameră. Apoi a plecat cu domnișoara Courtenay, a lăsat-o la ușa apartamentului ei (în loc de a intra și a încerca s-o liniștească, după cum a afirmat) și s-a întors în grabă la Colossus, dar ca Arlechin, nu ca Pierrot – o simplă transformare efectuată prin îndepărtarea costumului de deasupra.

Unchiul victimei se aplecă în față cu o expresie perplexă.

— Dar dacă e așa, el trebuie să fi venit la bal pregătit să își omoare victima. Oare ce motiv ar fi putut avea? Motivul, pe ăsta nu-l înțeleg.

— Ah!

— Acum ajungem la a doua tragedie – cea a domnișoarei Courtenay. A existat un element pe care toată lumea l-a trecut cu vederea. Domnișoara Courtenay a murit de cocaină, dar drogul era în cutia emailată găsită pe cadavrul lordului Cronshaw. De unde a luat ea atunci doza care i-a fost fatală? Numai o singură persoană i-ar fi putut-o da. Davidson. Și asta explică totul. Inclusiv prietenia ei cu familia Davidson și cererea ei ca Davidson s-o conducă acasă. Lordul Cronshaw, care era un oponent aproape fanatic al folosirii drogurilor, a descoperit că ea întrebuința cocaină și a bănuit că Davidson i-o furniza. Fără îndoială, că acesta a negat, dar lordul Cronshaw a reușit să afle adevărul de la domnișoara Courtenay, la bal. El putea s-o ierte pe biata fată, dar nu avea, desigur, nici o îndurare pentru omul care trăia din traficul de droguri. Davidson era confruntat cu aflarea secretului său și cu ruina. S-a dus la bal hotărât să-l facă pe Cronshaw să tacă cu orice preț.

— Atunci moartea lui Coco a fost un accident?

— Bănuiesc că a fost un accident, pus la cale cu dibăcie de Davidson. Ea era foarte furioasă pe Cronshaw, mai întâi pentru reproșurile lui și, în al doilea rând, pentru că îi luase cocaina. Davidson i-a dat de la el mai multă și, probabil, i-a sugerat să mărească doza în semn de sfidare față de „bătrânul Cronch”!

— Încă un lucru, am zis eu. Nișa și draperia? De unde ai știut de ele?

— Dar asta era cel mai simplu dintre toate, mon ami. Ospătarii intraseră și ieșiseră din cămăruță, deci, evident, cadavrul nu putea să fi zăcut pe dușumea, unde a fost găsit. Trebuia să fie un loc în cameră unde acesta putea fi ascuns. M-am gândit la o draperie și la o nișă în spatele acesteia. Davidson a târât cadavrul acolo și, mai târziu, după ce a atras atenția asupra lui în lojă, l-a scos din acel loc, înainte de a părăsi definitiv balul. A fost una dintre cele mai reușite acțiuni ale sale. Este un tip inteligent!

Dar în ochii verzi ai lui Poirot am citit, fără să greșesc, remarca nerostită: „Dar nu atât de inteligent precum Hercule Poirot!”

SFÂRȘIT