Drumul ascuns

PARTEA ÎNTÂI

Testele prezentului volum au fost reproduse după ediția: Hortensia Papadat-Bengescu; Drumul ascuns, Buc., E.P.L „1966, ediție îngrijită de Gheorghe Radu.

Căsătoria doctorului Waâte’r și prezența Lenorei, soția lui, nu adusese nicio tulburare sanatoriului Waster. Totul funcționa în ordinea desăvârșită de mai înainte. Privit de aproape, mai ales, sanatoriul Walter era o instituție măreață. Corpul de casă, vizibil de pe șosea, la stânga rondului întâi ce leagă Calea Victoriei cu aleea de plimbare a păduricii bucureștene, clădire cu aspect de castel bavarez, era numai centrala instituției; trei pavilioane impunătoare și noi erau simetric repartizate înapoi în mijlocul parcului și legate de corpul principal prin lungi coridoare; pavilionul de chirurgie, cel de boli interne și cel de boli nervoase; în fund, izolat sub ocrotirea brazilor și a teilor, se afla un al patrulea pentru contagioase, cu stil de adevărat pavilion de vânătoare.

De fapt, castelul bavarez și pavilionul tirolez fusese clădite de prințul Barodin, însurat cu o prințesă Basarab. Cumpărat tle bătrâna F.fraim, cunoscuta banchereasă, atunci când
Barodin lichidase pentru a se retrage definitiv la Paris, palatul fusese strecurat drept dar de Crăciun în pantoful de lac al tânărului doctor Walter. Era o poveste veche și acum aproape uitată că văduva Efraim plătise scump amorul tânărului Walter. Câțiva bucureșteni își aminteau să fi văzut înaintea războiului, înapoia ferestrelor caselor vechi din Calea
Victoriei, pe banchereasa Efraim, grasă, cu tâmple supărător de negre, încadrând obrajii cu trei rânduri de guși, separate de trei rânduri de smaragde, pe care părea că le poartă și noaptea, încarnate fiind acolo în dungile gâtului, o sculă de sultană, căzută cine știe când și cum micului Efraim, temutul stăpân al marii finanțe neoficiale. Micul Efraim, marele bancher, nu murise încă la apariția frumosului Walter și-l înscrisese cu înțelepciune la rubrica cheltuielilor necesare. Palatul

Barodin îi fusese dăruit însă lui Walter abia după moartea soțului ci. Salema Efraim avusese scrupule conjugale și un respect relativ față de Efraim, așa că își îngăduise unele lucruri, și pe altele, nu. Efraim avusese și el îngăduințele lui cu igiena uriașei sale soții și unele scrupule negustorești față de dânsa.
La origina averii sale se afla zestrea Salemei, adică o dugheană de fructe din Pireu, unde Efraim purtase de mult, atârnată cu un șnur de gât, o tablă cu smochine, stafide și alte fructe de
Orient. Primele câștiguri Efraim le dase pe din două: jumătate lui și jumătate Salemei – și tot așa mai pe urmă; în felul ăsta, la vârsta de 50 de ani, când fidelitatea Salemei încetase, capitalul ei propriu era însemnat. Mai uimitor fusese gestul testamentar al lui Efraim, ce mai lăsase Salemei parte bună din avere, dovedind că douăzeci de ani de credință la tinerețe însemnau pentru el mai mult ca cei zece ani de părăsire la vârsta periculoasă; restul averii mersese la familie și la unele instituții susținute de Efraim care, fără a fi filantrop, vroia totuși să-și supraviețuiască. N-aveau copii. Un băiețel murise de mult, născut și acela prea curând după căsătorie.

Văduva Efraim lăsase tot avutul ei doctorului Walter. E
drept că murise la 70 de ani cu o sută douăzeci de chile și cu titlul de amantă a lui, sacrificiu vrednic de răsplată, mai ales că nu fusese vorba de o sinecură. Închipuirea se întoarce pudică de la cercetarea unei astfel de legături; refuză să cerceteze întunecimile sufletului și obscurele vedenii trupești. Doctorul Walter părea, de altfel, a fi dorit puternic reabilitarea pe căile ce-i erau cu putință; avea o mare pasiune pentru tot ce era obiect de artă: pictură, bibelou, mobilă, tapiserie, pasiune ce-l apropiase mult de bancherul Efraim, colecționar ei însuși, și care anume lăsase Salemei obiectele lui de preț, știind că astfel vor fi stăpâoite cu dragoste de către Walter. Pentru
Efraim obiectele de artă reprezentau satisfacția de a plasa totuși capitalul în chip sigur, deși fără de dobxndă. Lui Walter rafinarea delicată a obiectelor îi da o compensație prin stări pur contemplative către făpturi neînsuflețite. Încă de la început tânărui Walter se arătase disprețuitor cu banii astfel câștigați:
era cheltuitor, neprevăzător cu ziua de mâine, în stare să se îndatoreze pentru o cupă rară sau un sipet cizelat. Bătrâna

Efraim plătea totul cu mare bucurie. O mulțumea risipa talarului estet, după lunga trudă de agonisire a zarafului Efraim, iar lista orgiilor amantului ei o mulțumea prin enumerarea ei liniștitoare: 25.000, pocalul Lalique; 18.000, caseta venețiană; 125.000, un Van Beers autentic… Femeile ar fi costat poate mai puțin, dar ar fi trezit gelozia uriașei voluptoase.
Intrau, oare, totuși în colecția de artă a lui Walter și femei frumoase? Foarte puține și trecător. Walter căpătase pentru femei un dezgust din cauza Salemei, dezgust pe care-l are către cea mai fină gustare cineva nevoit să suporte mereu un banchet.

Intern în clinica particulară a marelui chirurg Proda,
Walter muncea ca un rob când Salema Efraim, atunci în vârsta de 50 de ani, suferise o operație, Walter pe atunci era un tânăr zvelt, cu o bărbiță castanie în jurul unui obraz de
Crist de ivoriu, cu ochi albaștri, deschiși extatic și prelung spre tâmplele transparente, cu buze roșii ca de Vopsea și cu părul castaniu-roșiatic, ondulat ușor în jurul unei frunți mate, fizic fără de niciun raport cu moralul uscat al tânărului ambițios, fizic de care nu-și dăduse până atunci seama, deoarece în preocuparea lui ambițioasă îndepărtase, fără aproape să le observe, avansurile studentelor amorezate.

Salema Efraim, de cum se putuse rezema între perine, după operație, îi propusese afacerea în cifre clare: zece ani de medicină robotnică și norocoasă nu i-ar fi putut aduce de atunci încolo un sfert măcar din ce-i oferea banchereasa. Waiter primise; avusese însă precauțiunea să pună condiția că nu-și va părăsi cariera. El năzuise și se trudise până atunci pentru gloria științifică; acum, când se vindea, vrea cel puțin să cumpere firma aparentă a gloriei, reputația. Era primul dezgust de el și prima înșelăciune de sine. Salema n-avea niciun interes deosebit în privința asta. Atunci când Walter primise târgul nu-și dase seama deodată de ceea ce a primit, decât cel mult în cifre; abia pe urmă avea să înțeleagă ce reprezentau cifrele reci. Salema Efraim avea despre iubire o concepție potrivită cu originile ei levantine și cu făptura ei; lenea ei orientală avea nevoie de plăcere drept orice activitate, iar vițiul la dânsa, vechi cu mult dinainte de Efraim, se jntin-

il.. I.numi pe suprafețe mari. Cei douăzeci de ani de fidelitate ti, în iluzi. I lui Efraim, deși Salema până atunci nu avusese de-

1. îi. Ivenluri obscure, al căror josnic pomelnic ea singură îl cu no)tea.

După ce Walter aflase ce târg a primit, rămăsese tot de fil-
» lr;. Cu ochii de topază, dar își dase seama de frumusețea sa în aceeași clipă în care se și dezgusta de ea.

Salema Efraim avusese un program ordonat ca un registru de bancă. În afară de rolul lui de amant, Walter mai fusese angajat medic cu anul al băncii, cum și al familiei Efraim.
I, a recepțiile de miercurea, el era nevoit să șeadă trei ore în, jir pe un scaun empire, la o apropiată distanță de fotoliul vast al patroanei. Tot Bucureștiul financiar și monden defilase astfel pe dinaintea figurii lui impasibile de martir frumos.
Anume bărbați care cunoșteau scaunul, din scurte treceri pe la budoarul și banca Efraim, stabilise de la început situația

— De altfel, cu totul neascunsă – a tânărului, tot atât. De rigid ca și stilul empire. Nimeni însă nu prevăzuse că Walter avea să fie suprema patimă a lacomei Salema.

Cifra pe care medicul Walter o cheltuia cu un fel de disperare rece n-o cunoștea decât Salema. Meticulos în cheltuieli mici, din deprinderea sărăciei ordonate, Walter licita un obiect de preț prin intermediari, pe toate piețele mezatului european, iar uneori se deplasa el singur pentru cumpărătură. Când apartamentul lui nu mai încăpuse achizițiile prețioase, Salema îl mustrase de formă și îi dăruise casa Barodin, ce se vindea de ocazie cu opt milioane, cu întreg parcul de două hectare.

O adevărată afacere și o bună prevedere, căci Walter, care nu capitaliza, ar fi riscat să rămână pe drumuri cu felul lui de a cheltui, ce da Salemei iluzia de a fi iubită fără interes. Salema însăși destinase casa unui sanatoriu Walter, așa încât darul era nu numai nimerit, ci și poetic, dat fiind că perechea se cunoscuse într-un sanatoriu. Colecția lui Walter avea acum un cadru demn de ea. Pentru Salema colecția era numai o grămădire de troace și de țoale, prețioase prin costul lor, dar mai ales repre-
7. Intau amorul ei concretizat și garanția fidelității amantului.

Pentru Walter posedarea’ unui sanatoriu propriu era o măgulire și o compensație, era totodată și o asigurare împotriva ruinei. Când, trei ani după moartea bătrânei Efraim, doctorul
Walter se însurase cu Lenora Hallipa, era un om cu o frumoasă situație bănească, datorită în mare parte sanatoriului prosper, fără a li și multimilionarul ce-ar fi putut îi. Cheîtuise și cheltuia încă mult și cu patima cuiva care vrea parcă să scape de bani; era felul lui de a fi cinstit. Un ciur cu ochiuri largi prin care se scurgea aurul impur părea mâna pală a martirului, condamnat de el singur la un amor venal și odios.
Cheltuielile nu însumau de fel binefaceri. Înăsprit de lipsurile primei tinereți, Walter nu înțelegea să îndulcească traiul altora.
Săracii, Walter îi cunoștea printr-însul: trebuiau să rabde sau sa reușească.

Sanatoriul, în schimb, înghițea toate dărniciile lui. Când
Salema i-l făcuse dar, Walter aproape crezuse că o iubește, își închipuise aproape că el sau ea aveau și suflet. Palatul devenise astfel un sanatoriu și un muzeu totodată. Birourile, chiar de administrație, din corpul principal, nu numai apartamentele particulare, erau încărcate de covoare de preț, ornate cu bronzuri, împovărate de tablouri; o dată avuția lui așezată, doctorul Walter mai colecționase, dar mult mai rar. Frenezia lui de risipă era acum dedicată sanatoriului propriu-zis. După activitatea construirii pavilioanelor, venise aceea a amenajării lor. Walter comanda, refuza, alegea din nou, făcea acum călătorii anume pentru a-și procura aparatele, era cel mai bun client al tuturor noutăților în materie de mobilier medical, dorea adesea imposibilul și adesea era păcălit; urmărea însă o instalație unică și reușise aproape să-și satisfacă ambiția.

Sanatoriul Walter avea totuși reputația de a fi foarte costisitor. În adevăr, păsuirea bănească nu se practica acolo. Era un sanatoriu pentru oameni bogați, care trebuiau să plătească scump un tratament de lux, să plătească scump ambiția în sfârșit izbăvită a doctorului Walter. Cel care plătise mai scump acel lăcaș rămânea însă mereu tot el.

În sanatoriul Walter pentru fiecare serviciu se afla un practician reputat. Walter personal nu făcea nici chirurgie și nici boli interne; era șeful: ceva mai mare ca toți, dar și mai mic, de aceea chiar își rezervase domeniul vast și necontrolabil al bolilor nervoase. Nu însă fără drepturi; citise mult în

această direcție și acum putea experimenta. Avusese unele rezultate bune și cum clientela de lux e și clientela de reclamă, reputația lui depășise zidurile sanatoriului și devenise chiar un fel de celebritate pe care el o purta cu desfătare subt aere nepăsătoare. Nu mai avea față de Crist, cum nu mai avea de la moartea Salemei nici cununa de spini. În război – pe care-l
făcuse corect la un spital de etapă – își răsese barba mică ce-i încadra paloarea și tenul i se bronzase; albastrul ochilor se oțelise, iar figura, fără semne vizibile, luase ceva matur și sever. Popasul acesta al războiului ce-i schimbase preocupările

2. convenise; nimeni nu mai sta să se gândească atunci la Salema Efraim, nici chiar dânsul. În armată Walter nu dase de bănuit; de origină germană, dar născut și crescut în țară,
   57--avea pasiunea naționalității și se însumase cetățeniei fără șovăire. Norocul îl repartizase la etapă și nu la oraș; veștile din
   Rusia, unde se refugiase Salema, nu ajungeau până la dânsul, și nici un porneau de la dânsul într-acolo, stare de lucruri ce-i convenea ca un repaus nou și minunat, pe lângă care greutățile campamentului păreau nimicuri. Asprimea noii sale vieți era pentru dânsul o refacere trupească.

Abia târziu, la Bârlad, aflase de moartea Salemei întâmplată la Odesa; la Bârlad, garnizoana compusă din rezerviști provinciali nu-i cunoștea povestea. Făcut încă de mult și cunoscut de Walter, deoarece banchereasa ținuse să-și exploateze sentimental încă din viață dărnicia postumă, Walter n-avea nicio grijă cu privire la testamentul Salemei. Se simțea acum liber, dar fără avânt pentru a se bucura de libertate;
căuta să elimine toxinele lungii sale existențe rușinoase, nu să
3c înlocuiască cu altele; greutatea femeii grase ridicată, nu i se ridicase și greutatea trecutului. Doctorul Walter era un om lucid; cunoștea valoarea exactă a faptelor și a moralității lor: din confruntarea moralei cu ambițiile lui, îi rezultase atitudinea rece și hotărâtă, compromis între dezgusturile de sine și gusturile sale.

50. a București, comandamentul statului-major german insta-
    3: (. — E în casa Barodin o anexă, cum și un spital în pavilioanele sanatoriului. Crezuse însă de cuviință să cruțe operele de artă ut;. I instalațiile, hotărâre la care ajutase și. Origina germană a numelui. Totul deci fusese folosit, nimic stricat. Întoarcerea Iul
    Walter se făcuse, astfel, în condiții satisfăcătoare. După regimul campaniei își regăsise tezaurele cu o mulțumire și mai mare; regăsise și sanatoriul cu dorințe noi de transformări și de perfecționări – era singurul domeniu în care reușea și se încălzească.

Sanatoriul cunoscuse după război o epocă de mare prosperitate, deodată cu valul de lux ce copleșea totul. Clientela noilor îmbogățiți găsea în el confortul dorit; numele lui Waîter creștea tot mai mult în opinia publică, iar sforțările lui reale în domeniul neurologiei aveau acum câmp larg de cercetare în neurastenia generației. Atenția femeilor pentru Walter

— Medicul la modă – ca și cea a studentelor de odinioară, era nevoită să se resemneze.

În chip sincer Walter nu mai era capabil să simtă farmecul feminin; sănătos, bogat și liber, femeia era totuși un sex desființat de o experiență necruțătoare. Continua astfel să-i fie credincios Salemei după moarte, rezultat pe care o femeie iubită și iubitoare poate nu l-ar fi dobândit. Doctorul Walter na credea de cuviință nici să se însoare; printr-un scrupul desigur absurd nu cuteza să-și ofere reputația și averea; cu tot echilibrul la care ajunsese cu timpul, i se întipărise, pesemne, sentimentul decăderii lui, mai puternic ca în opinia celorlalți.

În fața primului cadavru, în sala de autopsie, studentul
Walter simțise slăbiciunea ce precede leșinul, dar nu-și astupase nările, nu dase un pas înapoi, nu se clătinase; tot așa cu Salema Efraim; prin acest eroism se deosebise de toți cei ce ar fi putut fi în locul lui; din acea energie devenise acum atât de scrupulos, și din delicateța unei conștiințe încărcate nu cuteza să se însoare, deși căsătoria îi sta la îndemână; orice femeie ar fi fost gata să-l reabiliteze; numai el nu vroia să se reabiliteze,.
Toate avansurile matrimoniale se descurajau deci. Doctorul
Walter vrea să rămână celibatar – ziceau femeile – probabil pentru că sanatoriul îi mistuia tot amorul și pentru că doctorul călătorea prea mult în Italia și la Paris. În realitate, Salema istovise gustul lui Walter pentru voluptate, iar de suflet acurn nu putea fi vorba, așa că femeile care totuși vor fi trecut prin viața lui Walter erau neînsemnate și rămâneau necunoscute „

Avea sau nu legături cu vreo clientă sau infirmieră? cu vreo curtezană sau vreo vânzătoare de tablouri? Probabil că nu, deoarece niciuna dintr-însele nu se lăuda sau nu trăda. Curiozitatea, care are destul timp de pierdut, căutase zadarnic amante ascunse la mahala. Lipsit de sentimente și cu dezgustul vițiului, doctorul Walter trăia acum, biologic, animal superior conștient de igiena ce-i pria; fără cerinți sufletești, își trata totuși moralul cu îngrijiri rafinate de purificare.

Personagiu atât de cunoscut, ducea un trai foarte retras și era discret în apucături; pe vremea Salemei apărea în salonul ei fiindcă nu putea face altfel; în clinica Proda nu fraterniza nici atunci cu nimeni. Tot pe vremea Salemei intimii îl puteau vedea zilnic într-o cămăruță, simplu mobilată, a casei Efraim privind răbdător cum Salema și Efraim jucau o partidă de panță. Cărțile erau cam sleioase în mâinile curmate de cărnuri ale Salemei, dar zburau îndemânatec; ceștile de cafea neagră erau mari ca filigene și se reînnoiau; țigările aveau un miros tare ce îneca: tabieturi orientate păstrate neschimbat, așa cum va fi fost și fondul real al firii lor. Din acea cămăruță doctorul Walter nu pleca la cluburi și cafenele; nu cunoscuse, ocolise deci glumele ce-l priveau. Ridicolul de a schimba cu un tip obraznic cărți de vizită în chestii de onoare pentru Salema Efraim nu-l ispitise. Amitiri de iatac levantin îl țineau și acum departe de reuniunile mondene, de mișcare și de lume.
Magazinele de artă sunt locuri puțin umblate; automobilul îi era, vara ca și iarna, închis; înapoia geamurilor, bârfeala trecea prin reflexul refractar al cristalului. Doctorul Walter ura ostentația. De când nu mai avea dușmani, el singur îșirămăsese dușman. Părând că se interesează în cel mai înalt grad de opinia publică, ea nu-l interesa decât în raport cu propria lui opinie de sine; hotărât să împingă cinismul până la capăt, se trudea totuși să îmblânzească judecata oamenilor, cărora le făcca acuma concesiile pe care nu le făcuse la timp virtuții;
lesne satisfăcuți în curiozitate și lesne obosiți de calomnie, oamenii l-ar fi lăsat în pace dacă el n-ar fi iscodit mereu pricini de a se rușina și de a ispăși.

Își. Încercase puterile pentru rău, dar se disprețuia; semne ale unei sensibilități maladive, trecută însă prin același frigorifer unde totul își pierdea culoarea, căldura, savoarea. Diiusârguințcic studentului ambițios de altădată îi rămăsese gustul de a citi mult; acum, când ambiția își atinsese scopul, lectura preferată a acestui om atât de dar cu sine, atât de hotărât și de rece, atât de potrivit pentru chirurgie, era psihoterapia, adică partea cea mai puțin pozitivă a medicinii. Devenit psihiatru pentru a se studia pe sine, doctorul Walter vindeca acum pe alții; așa cunoscuse și îngrijise pe soția neurastenică a moșierului Hallipa și apoi se căsătorise cu ea.

Îi

Căsătoria doctorului Walter fusese deci un eveniment neașteptat și socotit drept absurd. După ce se arătase a H un celibatar hotărât, după ce refuzase orice propuneri și uneori propuneri atât de avantajoase, Walter se însurase cu o femeie care nu justifica prin nimic decizia aceasta excepționala. Dacă ar li fost vorba de vreun amor nou sau de vreo legătură veche, lucrul și-ar fi putut găsi o explicare. Nu era însă nici amor, nici legătură: Walter cunoscuse abia de câteva luni acea văduvă, în calitate de clientă și fără ca miracolul de a se înamora să se producă. Mirarea opiniei publice era deci bine motivată.

Lenora Hallipa, în dezastrul boalei ei de nervi și al văduviei, se azvirhșe de gâtul lui Walter, fie printr-un gest instinctiv de apărare împotriva boalei și a văduviei, fie printr-un elan al temperamentului ei voluptuos. Nu premeditase. Era felul ei de a-și lecui sațiu! ca și nevoia de bărbați, tot printr-unuî din ei. Așa se aruncase de gâtul ofițerului, primul ei bărbat, tot așa de al moșierului Hallipa; instinctul o îndruma mereu cu simplitate spre vocația ei. Era din acele femei care se mărită și gestul de capturare a treia oara cercat avea s-o ducă la a treia căsătorie.

Când Lenora se azvârlise de gâtul lui Walter, negreșit nu era prima clientă care făcea asemenea încercare. Walter însă ie salva din astfel de agresiuni destul de lesne: păstra atitudinea unui medic care nu ia nici în nume de rău, nici în nume de bine, feluritele emoții ale bolnavilor și ale femeilor; atitudinea cuiva care nu înțelege și înțelege totodată. Nu-i’trebui a încurcătură, nu vroia servitute, amintirea Salemei plana încă asupră-i.

Gestul Lenorei îl luase însă prin surprindere și, probabil, într-un moment când armura lui era vulnerabilă. În acel moment de uitare de sine nu apucase a refuza, ba chiar pronunțase cuvinte de angajament. Dușmanul conștiinței dormea când Lenora îl atacase; dormea întâmplător sau poate că dinadins. Walter profitase pentru a-și pune conștiința în fața unui fapt împlinit; era o victorie asupra acelei conștiințe sau poate era tot opera ei subterană. Cât despre servitute, în acel accident care-l lega, Walter avusese impresia de servitute a femeii, impresie justă și totuși era aservit el însuși.

La confortul supei cotidiane nu aspirase, deaorece sanatoriul lui era mai bine organizat ca cel mai bun menaj; nostalgia unei prezențe feminine n-o avea, fiind un egoist fără slăbiciune, nici tandreță, care cultiva încă singurătatea ca pe
O purificare; se afla însă la o anumită fază din evoluția acelui proces de conștiință; își da acum seama că refuză căsătoria pentru anumite motive penibile, știa dar acum că dacă nu vroia o femeie aproape de el era din pricina toleranțelor lui trecute; dovedise deci care îi erau scrupulele și ar fi dorit ca de să dispară. Se considera nedemn și se vroia demn. Până atunci acele motive stăruise numai în adânc, lucrase acolo surd, mut; acum privea motivele în față, le confrunta, le înfrunta. Aspirația fui spre o reabilitare prin căsătorie se dospea deci încă neformulată când gestul Lenorei îi dase decizia.

O dată căsătoria făcută, opinia publică se arătase indulgentă și resemnată. Pentru mediul social ce se ocupa de doctorul Walter, Lenora era o necunoscută, o câtime neutră, care nu alimenta invidia și comentariul. Ga și opinia publică,
Walter era mulțumit de neutralitatea nevestei lui – destul de frumoasă pentru a-i satisface simțul estetic, nu era frumoasă într-atât încât să stârnească oroarea lui de frumos prin amintirea Salemei Efraim. Trupul ușor împovărat și Lenorei era zvelt față de al Salemei, fără însă a contrasta violent cu povara celeilalte. Lenora nu era nici desful de cinstită, nici destul de mândră, nici destul de săracă pentru ca prezența ei să constituie un reproș concesiilor de odinioară. Văzându-i alături, lumea nu putea avea porniri spre comparații supărătoațp. Față de Walter, ca și față de lume,
Lenora îndeplinea deci condițiile cerute și ocupa un loc care cerea a fi ocupat.

Ultimele luni ale divorțului Lenorei de Hallipa fusese timpul logodnei celei. Noi. Walter se reculesese lesne din momentul de uitare de sine pe care Lenora știuse să-i provoace și se alesese cu beneficiul de a se fi decis la căsătorie. Trata acum iarăși pe Lenora ca pe o convalescentă și, când sosea ca logodnic, vizitele lui semănau cu cele medicale, cu diferența unei sărutări distrate și convenționale. Perfect lămurit cu sine,
Walter își da acum seama că vroia să treacă în rândul celor ce au un trai familial și că Lenora era partenera trebuitoare.

Lenora însă, care nu putea ști acel scop, avea inegalități, încercări neizbutite de alintare amoroasă, o nedumerire care, încâlcindu-se cu ultimele reziduri ale neurasteniei, o buimăcea.
Altfel cunoscuse ea pe bărbați decât era Walter și totuși el o luase de nevastă. Simțea însă că partenerul ei. De acum se deosebea de ceilalți și asta o făcea să ia o atitudine de bolnavă pe care medicul cât și omul o aservește și o intimidează.

Tupeul ei de altădată neapucând a se valorifica, nu-și regăsea firea obraznică de mai înainte; părea că boala ei fusese o eclipsă din care se salvase cu un chip sufletesc transformat, pus în masca de gips a unui tipar nevoit.

Căsătoria fusese făcută pe la sfârșit de noiembrie, la Predeal, cu singura asistență a celor întârziați încă în localitate.
O căsătorie simplă, discretă, aproape clandestină; nici rude, nici prieteni, din familie numai Coca-Aimee, fata a doua
Lenorei – pe care, încă din timpul boalei, Walter o chemase de la Viena, unde studia – ca un derivat pentru neurastenia mamei ei.

Prezența fetei motivase și înlesnise eticheta dintre Waker și Lenora.

În chiar seara căsătoriei, Lenora pornise cu soțul ei să-și ia locul în palatul Barodin. Walter ducea acolo o femeie dezorientată, o sclavă căreia nici cel puțin nu-i cerea să fie

amantă, ceea ce lua Lenorei singurele arme de egalitate, o paraliza total.

E drept că Lenora reușise să-și refacă viața; avea conștiința primejdiilor prin care trecuse divorțând, avea respect pentru condiția ei nouă, mai presus de tot însă avea o nelămurire, o constrângere care o înmărmureau.

Însănătoșită, iată că intrase într-un sanatoriu de lux al cărui stăpân era și stăpânul ei; era un fel de boală nouă. De la început nu putuse socoti sanatoriul Walter ca pe o casă proprie, cum nici pe doctor ca pe un soț.

Altădată, din fundul casei perceptorului din Mizil, se’trezise ca de când lumea moșiereasă și domnise prin capriciu asupra tuturor: aci era strânsă în chingile unei stânjeniri permanente: „De ce m-a luat?… Ce e cu mine?…“erau întrebări care circulau în ea nelămurit fără a se cristaliza.

De și le-ar fi pus limpede, ar fi fost un fel de a se. Lămuri, i-ar fi dat o atitudine. Ea însă, nici sănătoasa, nici bolnavă, circula liber într-un sanatoriu, locuia cu strâmtoare un palat ca pe un adăpost străin, provizoriu.

Firea ei fără șleau și nerușinarea amoroasă – calitățile ei unice – erau nimicite de atitudinea rece a lui Waker și speriate de decorul palatului aceluia plin de forme ostile de artă, de forme de trup și de amor care o umileau, pentru că nu le înțelegea și nu-i semănau. Iar dincolo de muzeu erau sălile cu paturi albe, cu instrumente ciudate și miros antiseptic, localul de suferință și datorie, asupra căruia veghea pasiunea glacială a lui Walter. Când Lenora cercase a se aventura pe acolo, Walter îi făcuse un semn vag de politeță sau de concedicre, absorbit de alte preocupări. Trecea acum din ce în ce mai rar pe coridoarele lungi cu preșuri imaculate, prin holurile cu rogojini sau linoleum ornate cu plante a căror frunze erau reci și lustruite și unde pe scaune de trestie se odihnea vreun convalescent, care, îmbrăcat cu halatul dungat al casei, o impresiona ca un ocnaș.

În apartamentul particular, cu camere mari și zadarnice și cu mobile fără de întrebuințare, Lenora rătăcea fără rose și se adăpostea în camera ei, unde, deși nu cutezase nicio schimbare, numai prin felul de a o locui reușise să imprime o atmosferă mai personală, deci mai prielnică. Un lucru de nimic, zimții adaptării lipseau resortului eî.

1. se ura cumplit; nu citea, nu lucra, nu gândea, era singură, nu mai avea distracția de a fi bolnavă. Ce făcuse oare atâția ani înapoi? Ceva de care nu-și mai amintea bine ce se dizolvase în neurastenia ei. Acum nici resursa neurasteniei n-o mai avea. Walter hotărâse că e vindecată și prezența lui era pentru nervii ei totodată spaimă și antiseptic.

Raporturile dintre cei doi soți erau monotone. Walter dorise o tovarășă neutră, avea una calpă. Cu cât treceau zilele, cu atât Lenora era mai stânjenită. Chema pe bărbatul ei cu un glas scăzut: „Walter“– ea care altădată alintase cu tot felul de diminutive pe locotenent și pe moșierul Hallipa. Doctorul Walter avea ca fiecare un nume de botez, îl chema Marcel; nimeni însă nu mai pronunțase acel nume din timpul depărtat al copilăriei și lui însuși i-ar fi părut străin. Salema îi spunea tot Walter, pe vremuri, cu glasul ei gutural și stăpînitor. Acel „Walter”decolorat acum pe buzele Lenorei se adapta bine neutralității noului menaj.

Urâtul traiului Lenorei era întretăiat de mesele luate în comun cu internii sanatoriului, în sufrageria din pavilionul de boli interne. Era o cameră mare, dreptunghiulară, cu o lumină implacabilă, venită prin geamurile largi, fără perdele;
o singură masă mare de nuc în mijloc, iar serviciul făcut de personalul de refectoriu al sanatoriului.

Aceste mese erau foarte neplăcute Lenorei. Adesea doctorii își păstrau halatele de lucru și conversațiile lor profesionale la care nu se putea asocia o lăsau în părăsire. Conversații ce-i erau nu numai antipatice, dar se și temea la orice moment de „gafele”ce ar fi făcut de ar fi fost silită să ia parte la de.

Strânsă în corset încă de dimineață, Lenora își stăpânea respirația cam anevoioasă; refuza unele mâncări vegetariene, predilecte lui Walter, oprită de el de la altele mai suculente;
. Sfârșitul meselor era o ușurare. Singur medicul secund, doctorul Pejan, mai jovial și prietenos, îi era simpatic. În camera ci avea destulă liniște restul zilei, căci Walter intra rar la ea și numai un moment.

Un salonaș mic despărțea camera ei de culcare de a lui și chiar pasul i-J auzea apropiindu-se cu un fel de stânjenire. Regimul camerelor separate fusese pentru ea extraordinar și contribuise mult la atitudinea ei constrâ’nsă; nu și-ar fi putut însă închipui un pat comun cu Walter.

Era o stare de lucruri a cărei soluție nu se putea prevede, așa cum se uita Lenora de lung la bazinul din fundul parcului.
Din indolență, n-ar fi ajuns totuși să se plimbe până la dânsul și nici la ideea unei sinucideri n-ar fi ajuns niciodată, dar toropi rea ei sporea mereu.

De altfel, în fiecare zi la ora 6, Lenora și Walter ieșeau împreună în automobilul închis. Prin geamuri, noua situație a lui Walter se ștrăvedea fără ostentație; tot așa de puțin supărătoare era noua situație și înapoia geamurilor. Walter, care se odihnea de muncă, sta scufundat în vreo meditare tot de ordin profesional, Lenora era chinuită de ideea că poate ar fi trebuit să spună ceva și, în căutarea zadarnică a unui subiect, termâna plimbarea tot în tăcere. Pe timpuri, era vorbăreața și vorbăria ei prelungită încă de tonul alintat provoca pe atunci dezbateri în cari sopranul ei se ascuțea învingător. Vorbe și glas ce nu se mai potriveau acum; ton ce nu apucase a-l lua față de Walter, iar tonul luat de el înlătura astfel de zădărnicii.

Aceste plimbări monotone aveau un itinerarul neschimbat: Calea Victoriei în tot lungul, cu oprire la magazine de ortopedie și la diverse iaboratorii, apoi prin cele două bulevarde viteză liberă până spre aerodrom cu întoarcere înceată spre sanatoriu.

Zilnic, Lenora urmărea descreșterea luminii: „Azi s-a întunecat mai devreme”, gândea și uneori chiar spunea. Walter aproba și adăuga câte un cuvânt banal provocat de aspectele uliții. Tăcerea Lenorei îi convenea și o socotea drept „tact”;
numai la ora meselor în comun ar fi dorit de la ea bunul-simț care întreține cordialitatea.

2*

O credea proastă, dar primea lucrul prin contract, fără vreo obiecție cu sine și fără s-o jignească vreodată. Era mulțumit de căsătoria lui; lipsa de personalitate a Lenorei nu aducea schimbări de care se temuse. Avea impresia că totul e neclintit, că păstrează Salemei o absurdă fidelitate, dar totodată că Lenora l-a ajutat să scuture lanțuri pe cari – deși dezlegate prin moarte – nu cuteza să le rupă. Se simțea, deci, obligatul soției sale inofensive.

De când era însurat i se întâmpla să se gândească fără ezitare la bătrâna banchereasa. Portretul ei, pus în salonul cel mare, la locul de onoare, ca o ispășire, Walter îl privea acum aproape liniștit, fără ca prezența lui să-i mai întunece strălucirea celorlalte obiecte. I se dezvoltase un sentiment nou și prielnic: îngăduința de sine care îi da o dezinvoltură până deunăzi cu neputință. Era opera neînsemnatei sale tovarășe, de aceea Walter, alături de Lenora, dar fără de raport cu ființa ei, se simțea fericit; teren defrișat de buruieni, capabil poate cu timpul să primească o plantație nouă.

Lenora, în schimb, n-ar fi putut prevede sfârșitul înșiruirii de zile monotone dacă nu s-ar fi împlinit o lună de la căsătorie.

Foarte exact la ziua de aniversare, florile fusese împrospătate în vase prin grija lui Walter, care, după dejun, venise anume în camera Lenorei pentru a-i spune că puteau acum aduce pe Coca-Aimee.

Coca-Aimee! Scumpa ei Coca-Aimce! Da! Aimee trebuia să vină! O uitase! Cum de putuse uita?! Pe ce lume fusese?
Se trezea ca din somn!

Lenora, care acum întrevedea o salvare, se repezise spre
Walter cu brațele întinse. Walter îi oprise elanul luându-i manile și bătându-le protector. În fața expansiunii, doctorul își închipuise că Lenora dorise tot acel timp pe Aimee și-i fusese îndatorat că a păstrat totuși o tăcere răbdătoare. Plină de curaj, Lenora îl chiar rugase să aducă el însuși pe Aimee de la
Predeal. Deși o lipsă de două zile din sanatoriu îl nemulțumea în acel moment, nu crezuse că se poate sustrage de la obligația familială.

Acum, Lenora nu-și mai lua gândul de la Aimee. Fără a-și da seama bine de starea de prostrație în care fusese, nu contenea a se uimi că o putuse uita. Îi scrisese de două ori în aceeași zi, ea care nu era prietenă cu sensul și o aștepta, deși abia sâmbătă Walter pleca s-o aducă.

Lenora începuse chiar a prinde ceva grai, și ia masă întrerupea discuțiile celorlalți cu vreun proiect de instalare pentru musafiră:

Unde avea să fie locul lui Aimee la masă?… Ce cameră îi va fi pregătită?… La ce oră pleca și sosea trenul de Predeal?…
Acele întreruperi stângace îi dau totuși o mai mare prezență ca tăcerile stângace și mai ales evocau perspectiva unei alte prezențe.

Numai o prea mare descumpănire și dezrădăcinare putuse face ca Lenora să uite întoarcerea fetei. Fusese doar convenit că Aimee nu se va mai înapoia la pension după nunta lor, ci va mai rămâne o lună în aceeași pensiune din Predeal, după care timp va veni să locuiască cu ei.

Walter era destul de mulțumit că indiferența Lenorei pen—
tru ceilalți copii ai ei îl scutea de neplăceri și nu uitase în socotelile lui pe fata vitregă. Conform acelei hotărâri bine cumpănite o rechema acum cu exactitate. Realitatea însă a unei prezențe suplimentare abia acum i se clarifica; nu era alarmai, dimpotrivă, mulțumirea arătată de Lenora îl satisfăcea, îi ușura unele scrupule de soț “corect, dar indiferent.

La Predeal, Coca-Aimee nici ea nu se alarmase de tăcerea lungă a Lenorei și așteptase cu răbdare vești care, într-un fel sau altul, trebuiau să sosească; ea nu scrisese.

În adevăr, după o lună primise scrisoarea mamei ei, plină de țipete de dragoste și urmată de alta cu ceva date asupra plecării spre București. Walter găsise deci la Predeal o domnișoară gata la punct pentru călătorie, o domnișoară care nu-i pusese întrebări de prisos și nu-l incomodase cu nimic, cruțându-i chiar unele osteneli prevăzute. O domnișoară care sta confortabil pe locul ei în vagonul Pulmann, cu o experiență a călătoriei și autonomie datorite probabil educației căpătate în școlile din străinătate. Fata vitregă părea tot atât de descurcată cât era mama ei de încâlcită, tot așa de calmă pe cât de intemperată era Lenora. Walter s-ar fi bucurat de calitățile musafirei dacă nu le-ar fi însoțit o încredere de sine și o îngâmfare care ar fi fost insolente de un erau glaciale.

Trufia lui Aimee venea îți cea mai mare parte de la convingerea că era frumoasă, convingere statornicită în fața oglinzii și întreținută de admirația camaradelor de pension;
cu rădăcini, de altfel, mai adânci încă, prinse din copilărie.

Decepțiile n-avusese timp să-i clatine convingerea, mai ales că Aimee, închisă ermetic în autoidolatrie, nu da prilej experiențelor care decepționează. Prea frumoasă și prea mândră pentru a-și apleca privirea asupra simplilor muritori, ei n-o puteau mâhni cu nimic; admirația lor era o datorie, iar cei ce se abțineau de la admirație, nu existau pentru ea.

Înfumurarea fetei silise pe Walter la constatarea frumuseții ce-i da atâta orgoliu. În vizitele sale medicale ca și în cele de logodnic o văzuse puțin și o privise distrat. În răgazul călătoriei însă, având-o în față, o examina cu ochiul expert și lucid al diletantului: piele albă abia rozată, ca de porțelan, gura colorată palid cu un roz de majolică; ochi mari ca pe portrete litografice, albaștri ca unele faianțe; sprincene blonde, trase’ subțire ca din pensulă pe o frunte dreaptă; oval admirabil. O păpușă fără de caracter, nici expresie în frumusețe, dar perfectă și mai ales deosebită prin materialul întrebuințat de natură: mătase, culoare, totul de prima calitate, niciun defect de țesătură.

Corpul porporționat ca înălțime și ca dezvoltare n-avea nici voluptate a formelor, nici nubilitate – o statuetă pe care ochiul se oprea fără impresii, numai cu singura însuflețire a enervării provocată de imobilitatea unei ființe totuși vii.

Walter conchise că Lenora era mult mai simpatică și chiar mai frumoasă prin pateticul expresiei și că, slava Domnului, nu era înfumurată.

Deși nu cunoștea situația exactă a lui Walter, Coca-Aimee socotise căsătoria Lenorei ca o soluție satisfăcătoare. A fi fata unei văduve, mai ales divorțate, nu i-ar fi fost pe plac. Pentru ea Walter era deci „domnul”care se însurase cu mama ei.
Mama ei era un personaj însemnat, deoarece adora pe Coca-
Aimee; bărbatul datora mamei ei cea mai mare atenție, iar lui Coca-Aimee, firește, o atenție necondiționată. În ce privea frumusețea ei, doctorul, ca toată lumea, întrucât avea ochi, nu putea decât să o constate, lucru subînțeles și fără de impor-

Cu astfel de idei fata nu-și da osteneală a se face plăcută tatălui vitreg și intra sub tutela lui fără grijă, ca și fără cordialitate. Îngăduise Lenorei a se căsători, pe Walter îl socotea totuși ca pe un soi de soț morganatic.

N-avea idei precise despre vreo nobleță a familiei Hallipa, dar se trezise pe moșia Prundeni ca o mică prințesă latifundiară și tot astfel fusese socotită la pensionul vienez unde o trimisese de mică vanitatea maternă. Știa că latifundiile erau oarecât compromise, nu însă cu precizie, de aceea n-o impresiona averea și renumele lui Walter; de altfel, nu le cunoștea destul de exact.

Prundenii fusese un fief plin de abundență, pensionul, un local de lux. Aimee socotea, deci, averea ca ceva normal și nici un putea închipui alt fel de viață. Ar fi mirat-o cine i-ar fi spus că situația lui Walter era ceva excepțional și că mama ei se căsătorise norocos, cât și oportun. Îi părea firesc ca tot ce privea pe Lenora ca și pe ea să fie frumos și bun. Avea chiar un sentiment pronunțat de grabă spre „mai bine, mai frumos încă”, fără preciziune însă. Ideile despre aristocrație și democrație erau încă cele din școală, la fel cu ale camaradelor și adoptate din romanele nemțești la preț în pension; romane în care contese fugeau cu lăutari și șoferi se sinucideau pentru fere nobile, totul într-un tempo nici deplin realist, nici cu totul romantic; idei destul de inofensive despre compromisuri sociale, experimentate tot destul de inofensiv asupra portarului școlii și profesorului de gimnastică.

În ce privea „viitorul”, deci căsătoria, pensionarele erau adevărate burgheze moderne, concepeau trei feluri de candidați: camaradul de tenis, fabricantul miliardar și nobilul scăpătat. Există pentru de o singură supremație neîndoioasă, aceea a frumuseții feminine, în virtutea căreia toate admirau pe Aimee. Convinsă’de frumusețea ei, de noblețea familiei
Hallipa, convinsă că era simplu și normal a fi fata vitregă a doctorului Walter și a locui în palatul Barodin, Coca-Aimee sta înfumurată în fața lui Walter, vorbindu-i din politeță despre luxul și eleganța pensionului de la Viena, cu a cărui experiență se pregătea calm și prielnic să înfrunte noua ei existență.

În ce privea inteligența, Aimee avea mediocritatea cerută de un fizic care nu trebuia alterat de multe gî Îl duri: ideile ei primite gata erau conforme cu gusturile ei, ceea ce le da oarecare consistență și le valorifica. Frumusețea nu-i îngăduia frivolitate, ci o silea să fie gravă ca un idol. Arăta mai mare ca cei 20 de ani, dar avea norocul ca multă vreme să-și păstreze aparența de păpușă. Nu-și tăiase părul și purta bucle aurii ce-i încadrau fața de icoană; era un port care avea acum noutate, în ce privea hainele, credea că simplicitatea e meschină și-i plăcea să fie îmbrăcată în mătasă cât mai mult.

Doctorul Walter aducea, deci, eu el o creatură de porțelan și de mătasă, bibelou totodată mai fragil și mai rezistent ca cele ale palatului Barodin; obiect de artă pe care nu-l puteai molesta și care te ținea în respect.

Musafira avea însă o educație îngrijită, o instrucție superficială dar suficientă și exercițiul vieții de salon. Apropiindu-se de casă, Walter își zicea că fata vitregă se prezintă destul de satisfăcător și că tutela ca și căsătoria se arătau inofensive.