Fecioarele despletite Hortensia Papadat Bengescu

de AnnaE 1.993 de citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

ZADARNIC MINI, PE SCAUNUL înalt, sculptat din nuc masiv, îm­brăcat cu gobelinuri vechi - zadarnic sta cu pălăria pe cap, cu mînușile alături, dreaptă statuie a mustrării.

Lina, buna Lina nu se ocupa deloc de ea. Avea aerul acela se­rios care îi curma trei dungi pe fruntea mică și îi scotea botul la iveală. Aerul de a fi „la treabă”, cum zicea Mini. Dacă nu ar fi avut uneori aerul acela, doctorița Lina, în alte privinți, ar fi fost cu totul lipsită de orice prestigiu personal sau doftoricesc. Forma ei de pămătuf simpatic, gîtul scurt și gras, bustul scurt și gras, pîntecul rotunjior, fața urîtă, desigur: cu ochii mici și miopi, fără culoare, cu tenul stricat, nasul bun, turtit puțin la vîrf și gura lată pe dinți ce nu se arătau, deși țepeni la spart alune, acest tot, nu era defel impunător. Dar Lina azi avea aerul acela „la treabă” și nu-și aducea aminte de Mini, căreia îi promisese, îi jurase, că se vor în­toarce în seara aceea, de la țară, devreme.

„Devreme” - nu se mai putea. După 6, în august, și nu se vedea încă nici o pregătire; dimpotrivă, erau cauze puternice de întîrziere. Mini nu vroia să se sperie pe ea singură, altfel și-ar fi spus: „E poate chiar caz de amînare! De înnoptat acolo! ... Brrrr! ...”

De aceea își adresa în minte mici discursuri, monologuri ale plictiselei, nu prea violente sau zgomotoase, pentru că, în adevăr, atmosfera încărcată a locului o impresiona.

„Ce noroc! își zicea în surdină. Să nu poți suferi vizitele la tară și să fii nevoit să pici la oameni într-o zi de necazuri... Nici măcar să nu fie amicii tăi, pentru a lua parte directă la acele necazuri; ...”

O pendulă din lemn de nuc cu „ape line” - observă Mini - cu limba lată de bronz grav și sonor, bătu un sfert. Mini fixă pendula. Era o mobilă demodată dar frumoasă și de calitate bună ca tot restul.

De la pendulă, unde minutele treceau încet - firește din cauză că pendula cea veche le suna mai rar, deprinsă cu timpuri mai domoale - Mini își mută ochii pe pianul mare, negru, strălucitor. Un toute-queue care ar fi ocupat, întreagă, o cameră modernă, dar care, în colțul hall-ului vast, sta grav, ermetic, izolat sub șalul de Persia, în adevăr minunat, ce-l acoperea.

Mini privi fără teamă instrumentul. Nimeni nu o va ruga să cînte. Aveau ei alte cîntece! Chiar fără de asta, condiția pusă Linei era categorică: „Merg la Hallipi pentru ultima oară ... și să nu-mi ceară nimeni să cînt, ca să nu refuz cu vehemență ... nepoliticoasă”.

Nu fusese nevoie de parlamentari. De la început situația se de­semnase clar: o scenă de familie în stil mare... O vijelie în casa gos­podărească așa de liniștită... și, mai mult încă, o dramă misterioasă.

Mini privi pe frumoasa doamnă Hallipa, stăpîna casei, Lenora! Mîinile ei albe și catifelate păreau azi mai lungi, mototolind cu ner­vozitate un ziar. Figura ei de păpușă blondă, de păpușă de Nurenberg, cu gura roșie și mică, cu obrajii de porțelan roz, era crispată și ochii mari albaștri, ochii de sticlă limpede, erau plînși; ondulările regulate ale părului oxigenat, auriu ca o perucă, erau deformate și corpul majestuos, plin, totdeauna conștient de statura lui bogată, sta lînced, obosit, învelit fără grijă în chimonoul de dimineață.

Din cînd în cînd apuca brusc mîna Linei fără să spună nimic. Lina șoptea atunci cuvinte liniștitoare și îi lua pulsul. O invita să bea apă zaharată, în care turnase o lingură de valeriană, dar Lenora respinge paharul, din care cădeau picături pe plușul verde pictat cu gouache ce acoperea masa. Lina, gospodină neobosită, le ștergea cu un șervețel brodat.

Ochii Lenorei erau fixați pe fereastră, căutînd poarta cea mare de intrare. Acolo era concentrată și privirea lui Mini. O strămuta numai cîte puțin pe ceea ce se petrecea împrejur.

Se uita acum la cele două fete, Elena și Nory, rezemate de per­vazul vitrajului dinspre terasă. Nici Nory nu se ocupa de Mini. Nu-i arunca priviri sarcastice despre întîrziere, sau pointe spiri­tuale asupra „petrecerei la țară”. Lui Nory îi plăceau vizitele la Hal­lipa: Elena, fata cea mare a casei, era prietena ei din copilărie. O prietenă mai veche, mai intimă decît Mini. Ținea de umeri pe amica ei, o Elenă azi absentă de la tot ce nu era un gînd ascuns, și din cînd în cînd se apleca spre ea pentru a-i culege cuvîntul rar și încet, sau a-i spune unul la fel.

Deodată Lenora se sculă brusc; își frînse mîinile, dete capul pe spate, strînse dinții, își mușcă apoi pumnii și foarte palidă, fără răsuflare, căzu la loc pe scaun, pe cînd Lina îi uda fruntea cu apă.

- Să te astîmperi, îți spui! ... Ce e prostia asta! . . Femeie cu minte. Te lași în voia nervilor! N-ai nici o voință... Ești cu copil bătrîn! N-ai avut niciodată necazuri, și la întîia supărare îți dai tu­rnul! Nu vezi în ce stare ți-e inima... Parcă ai fi o cardiacă de celea!...

O cicălea prietenește, cu accentul moldovenesc, pe care îl relua de îndată ce aveau vreo preocupare familială, dar se vedea bine că medicul Lina nu era mulțumit. Se uita în ochii Lenorei, ca și cum ar fi văzut acolo în pupilă ceva interesant, și o netezea mereu pe gît în stînga, unde vîna sta încordată subt carnea albă, grasă.

Elena, totuși, nu se mișcase. Zisese numai cu glasul ei grav ca și al bronzului pendulei: „Mamă!” și cu oarecare nerăbdare po­runcitoare - dar nu-i venise în ajutor, ca și cum azi nu avea în­datoriri ci drepturi.

Dacă cel puțin Mini ar fi știut despre ce e vorba! De la intrare, dimineața, se mirase văzînd porțile mari ale curței izbite într-o parte fără a fi fost proptite cu lănțișorul în cele două pietre, așa cum observase ea altă dată, ca pe ceva foarte iscusit și care arăta un spirit minuțios de ordine.

Bătută dintr-o parte de vînt, poarta venise peste trăsură, lo­vise un cal la picior... Calul sărise și Lina țipase, agățîndu-se de „capa” lui Mini cu gheare desperate.

Vizitiul sărise și el jos - și curba, curba vestită, de care erau așa de mîndri proprietarii, curba aleei largi, așa de tare bătută cu nisip fin, că părea un asfalt, curba nobilă a trăsurei care, de la poarta mare de fier lucrat, cotea în jurul boschetelor serioase de brazi și se oprea cu un ropot al copitelor pe trotuarul lat de piatră cubică din fața scărei principale, curba aceea clasică fusese com­promisă.

Acel ropot de copite nobile părea de obicei o muzică lui Tudor Hallipa, stăpînul moșiei, casei, trăsurii și cailor; scobora treptele cu pas elastic și jambiere înalte de căprioară, și după ce ajuta mu­safirilor să coboare, înainte de a-i conduce, dezmierda prelung și respectuos cei doi cai jumătate sînge, care, grație unor îngrijiri deosebite, erau strălucitori ca un satin laque. Musafirii se extaziau și ei cu sinceritate. Un cal frumos fiind mult mai comod de admirat decît un om frumos, credea Mini!

Așa se petrecuse neschimbat, de cele patru ori cînd Lina o tîrîse pe Mini la sacrificiul unei vizite la verișoara; dar acum a cincea și ultima oară - jura Mini în gînd - acum, caii speriați săltaseră trăsura dintr-o pornire pînă dincolo de scară și în lipsa oricărei primiri, cele trei vizitatoare - Lina, Nory și Mini - urcaseră ne­dumerite, oprindu-se în fața ușilor larg deschise ale verandei, cli­pind la soarele de pe terasa pustie, înainte de a înfrunta umbra nesigură a hali-ului gol.

În interior, undeva, se deschiseseră uși și apăruse mai grăbit decît îi erau de obicei pasul și portul Elena, fiica cea mare a casei, scuzîndu-se și de la primul cuvînt spunînd Linei că Lenora e bolnavă, că s-a supărat mult și că Doru - obicinuia să cheme pe nume pe părinți - că Doru lipsește cu afaceri. Toate spuse cu un fel de mister, de discreție silită, cu o turburare neobicinuită acestei fete, în adevăr deosebită prin linia calmă a feței ca și a trupului, sufle­tului și cugetării.

Elena semăna cu Hallipa mult, în afară de păr, pe care îl avea negru de tot, pieptănat cu două tîmple abia ondulate de la natură și care o asemănau așa de perfect cu mama lui Hallipa, încît por­tretul bunicei, luat drept al Elenei, era una din distracțiile de că­petenie propuse vizitatorilor.

De îndată Elena rugase pe Lina să treacă un moment la mamă-sa și conversase cu ele două cu o sforțare, în timp ce li se servea laptele bătut. Propusese apoi o plimbare, dar Mini, care nu putea suferi situațiile falșe, le lăsase singure pe Nory și Elena, pentru a putea să-și facă mărturisirile amicale. Nory, cea nemulțumită de toți și de toate, avea o slăbiciune pentru Elena. Fie impresie a tovărășiei de copilărie, fie stimă reală, făcea pentru ea o excepție la regula nemiloasă a judecății batjocoritoare cu care „feminismul” ei mal­trata pe bărbați și femei.

De altfel, pentru toată lumea Elena era un fel de tip model. Model de răbdare, de cumințenie, de toate virtuțile mijlocii, nece­sare unei fete crescute lîngă o mamă, acea frumoasă Leonora, al cărei amor conjugal, pasionat, egoist, zgomotos și capricios, făcea situația copiilor foarte anevoioasă și pe a Elenei, cea mai mare dintre ei, cu deosebire.

Elena ar fi putut lesne găsi un sprijin în tatăl ei, care o adora, dar acele virtuți tocmai aci se arătau. Nu cerea, ocolea chiar inter­venția lui Hallipa, pentru a nu pricinui scene de gelozie din partea soției îndrăgostite și pentru a nu turbura calmul, orînduiala, exac­titatea perfectă a traiului, care erau așa de plăcute tatălui ei.

În acea ordonanțare perfectă a vieții lui Hallipa amorul-pasiu-sare unei fete crescute lîngă o mamă, acea frumoasă Lenora, al Elenei, de la prima vîrstă a judecății copilărești, trecînd prin matura și melancolica ei adolescență, plină de prevedere, și pînă acum, la abnegația fetei de 22 de ani, Hallipa căpătase un fel de respect și o mare încredere; făcuse din Elena un camarad sobru și prețios. O consulta adesea în afacerile moșiei și satisfăcea în tovărășia ei nevoia unei afecțiuni serioase, lipsindu-i amiciții masculine, pe care viața de amor perpetuu, la care se supusese, i le interzicea, iar ușurința de pasăre cu un singur viers în gîtlej, acel de mierlă amorezată, al Lenorei, fiind cu totul altceva.

Rămasă singură, Mini băgă de seamă că libertatea, pe care o lăsa altora, nu i-o precupețea azi nici ei nimeni. Stătuse singură tot restul zilei.

Acum spre seară, fără a părăsi din ochi punctul de miră al portei de intrare, își recapitula în minte ziua aceea. Clopotul su­nase din fericire tot la 12 punct pentru dejun; obiceiurile locului erau așa de statornice încît furtuna morală nu le putuse clinti. Mini se grăbise chiar înspre sufragerie, făcînd socoteala că o jumă­tate de zi era mistuită.

Dejunul fusese închinat cu totul mîncărei, foarte aleasă ca tot­deauna, Hallipa, fiind un gourmet. Foamea, care în excursiune e un ce de căpetenie, fiind complet înlăturată de evenimente, rămă­sese mîncarea în sine ca să ocupe locul preponderent.

Conversația era aproape cu neputință, nici cea de formă mă­car, deoarece prezența Lenorei, hotărît bolnavă, preocuparea Elenei și îngrijorarea Linei nu îngăduiau pofta de vorbă. Hallipa lipsea, în acest fel, succesiunea gravă și înceată a bucatelor, forma și savoa­rea lor, substanța și parfumul lor ieșeau în evidență în tăcerea absolută a sufrageriei mari și umbroase, cam scundă - fiind în corpul secundar al casei - cu jumătate pereții și cu mobilele de stejar lustruit.

... Dacă nu erau lustruite - se gîndea Mini - ce frumoase ar fi fost. Dar n-ar mai fi corespuns cu casa și cu locuitorii ei... Pe cînd așa, totul era în armonie: Lenora și Hallipa, slugile, casa, mo­șia, pianul cu coadă de un abanos strălucitor și sufrageria de ste­jar vernisat solid...

... Un vernis reînnoit cu îngrijire la scuturatul de toamnă și de primăvară, căci nu se rosese nicăieri, nici chiar în adînciturile mi­nuțioase ale sculpturilor complicate ale bufetului.

... Dacă acel bufet, acum 20 de ani, la origina lui, ar fi fost cumpărat de la o casă bună, azi sufrageria familiei Hallipa ar fi fost de mare preț, dar fusese probabil comandat la cel mai bun tîmplar din Mizil... poate cel mult la Ploiești și proporțiile lui uriașe, sculptura complicată, dar proastă, arătau stîngăcia meșteru­lui cît și dorința de lux a comenzei. Bufetul Hallipa era un par­venit...

Așa fel reflectase Mini. Apoi oftase: De ce nu rămăsese Hallipa la Mizil! Își amintise vorbăriile neisprăvite ale Linei despre timpul petrecut de verișoară la Mizil, demult.

Acele povestiri, prin repețirea lor banală, scoteau pe Mini din răbdări, dar îi populau mintea cu fizionomia acelui tîrgușor, pe care spera să nu-l vadă aievea niciodată. Cît mai lesne totuși de suferit erau acele povestiri decît vizitele la moșie, la două ore și jumătate numai de București - din nefericire și fericire. Verișorii locuiau Prundenii încă de mult și Mizilul era o legendă.

Mini bombănea, înainte și după acele vizite, dar nu putea re­fuza pe buna Lina.

... Dar ce slăbiciune avea oare Lina pentru verișoară și plim­bările la moșie? Afară de untul proaspăt pentru cafeaua cu lapte a doctorului Rim, ilustrul ei soț! Mini fusese smulsă de la aceste considerații de apariția mușchiului la frigare. Prezentat pe farfuria mare, întreg, fript în must, prea în must, fremăta de sărutarea meș­teșugită a mangalului de stejar.

Viu încă pe jumătate, manifesta prin acel palpit lupta recentă dintre foc și fibre și rezista autopsiei cu totul jalnice a lui Mini, de o inferioritate chirurgicală vădită.

Totuși săvîrșise singură masacrul parțial. Elena, nemișcată, cu profilul ei grec perfect, palidă și îngândurată, nu-și oferise serviciile, nici Lina, care era operatoare desăvîrșită. Iar glumele obici­nuite ale lui Nory la friptură nu se produseseră: „Tu Eleno! toată viața ta o împărți în felii egale, ca ale gigot-uluil...” sau: „Lino! e singurul moșit la care te pot întrebuința!...”, glume de fată știu­toare și masculinizată prin vocațiune sau deprindere și care stînjeneau oarecît pe Mini. Azi însă le-ar fi îngăduit.

Ceea ce nu putea îngădui azi era tocmai friptura. Mini, în ge­nere, prefera ca mușchiul să nu palpite, deși recunoștea valoarea momentului acela â point, la care fusese servit. Prefera ca ultima culoare a vieții, deci a sîngelui, să fi dispărut abia, și, fraged încă dar împăciuit, să fie înconjurat de buchetul cartofilor transparenți și rumeni... Niciodată încă Mini nu făcuse atîtea reflecții gastronomice... dar acel palpit o nemulțumea în profundele sensibili­tăți ale stomahului. Azi, cu deosebire: toată făptura Lenorei, ce se zbătea chinuită ca la un foc, părea un mușchi zvîrcolit deasupra focului... și Mini ciuguli abia feliuța cu care se servise.

Nefiind la curent cu suferințele gazdei, părăsită de toți, fără putința de a se revolta împotriva unei vizite la țară și încă de fe­lul acesta, Mini se despăgubea, avînd păreri despre fapte, lucruri și oameni.

Din parfait-ul glace își tăiase o felie așa de mare, dată fiind înălțimea impunătoare a formei, că rămăsese în urmă de ceilalți, deși luptase harnic cu lopățica fină de argint, la înghițirea cremei delicioase și răcoritoare.

Apăruseră fragi mărunți de tot și, prin fereastra scundă cu obloane de stejar, căutase să ghicească, undeva, păduricea odihni­toare. Fragii de pădure păreau lui Mini cea mai frumoasă floare a pădurei. În filtrul așa de felurit prin care huma își purifică glodul, atinge măsuri neînchipuite. Cum oare poate o esență așa de vaporizată avea existență și culoare și cum o substanță așa ele fragilă poate reține un așa de perfect parfum?

Fiindcă Hallipa lipsise de la masă, o latitudine domnise despre fragii „cu sau fără zahăr”, „cu sau fără vin”. Fragii, bogat acoperiți cu pulbere fină de zahăr, apoi stropiți abundent cu șampanie ne­pusă la gheață, rece numai de-a dreptul din beciurile profunde ale proprietăței, era formula pe care Hallipa o impunea tuturor prin convingere și autoritate. Azi Mini îi ciugulise, unul cîte unul, fără nici un adaos.

În acest fel, tot serviciul se desfășurase cu gesturi ce păreau sonore și se temeau ca nu cumva vreo mișcare să sune falș, și cina fusese, în adevăr, închinată celor în drept: bucătăreasa, feciorul, menu-ul, porțelanele și cristalele.

În liniștea aparentă în care așteptau cafeaua, servită tot în su­frageria de stejar, Mini se întrebase care să fie pricina acelei turburări casnice și nu o putuse găsi. Pe Lenora nimic alt nu o putea turbura decît cu privire la amorul ei conjugal și nimic de acest fel nu se putea închipui. Hallipa era în afara oricărei bănuieli. Sclavia lui era așa de absolută și temperamentul lui așa de bine definit, încît nu îngăduia nici un fel de ipoteză comună sau absurdă... Pe altă parte, Elena, nici ea nu se ocupa, ca de obicei, azi de cei din jur; sta cuprinsă de o proprie absorbire destul de puternică pentru a-i schimba atitudinea calmă, aproape placidă.

Buna Lina avea aerul ei de doctor, cel de zile mari. Bine obser­vase Mini că verișoara și conacul ei îi erau foarte de aproape Li­nei... De mirare! Nimfa asta trufașă, așternută nesățios pe patul acelui amor conjugal, nu avea nimic comun, în făptura și traiul ei, cu biata Lina, înghesuită grăsun în umerii ei și a cărei viață era o abnegație permanentă către păcatele altora: la spital, la dispensării, în clientela ei, iar traiul cu doctorul Rim, o unire cam ridicolă și searbădă, care izgonea, rușinate, orice idei de împerechere, fie ea consfințită de lege, timp și obicei.

Nu! Mini nu-și putea deloc închipui mobilul dramei - și, totuși, palpitul și mirosul de carne crudă rămăsese în nările ei fine, care căutau zadarnic să dovedească urmele adevărului.

În repaosul de după-amiază, Mini se bucurase de răcoarea odăiei cu divanuri pentru ea singură și, în adevăr, adormise ca o biata părăsită, visînd frigări uriașe și brațele albe și musculoase ale Lenorei, frîngîndu-se în aer, desprinse de trupul zvîrcolit.

Ciudat! Visase și limbi de foc care ieșeau din întunericul bos­chetelor de pini, și în ele capul de faun parcă, dar de o perfectă ase­mănare, a lui Mika-Le!

...Atunci Mini se deșteptase; își descurcase cu anevoință ca­pul de umbre; deosebise întunericul perdelelor ermetice, de noapte și ștersese de pe ochii, acum deschiși, vedeniile.

Nu și pe aceea a lui Mika-Le! Abia atunci se întrebase de ce nu fusese la dejun și cum nimeni nu băgase de seamă lipsa ei; fără de voie, prin legături nedovedite, avusese convingerea că Mika-Le era pricina necazurilor de azi. Cum și ce fel nu-și închipuia, dar Mika-Le nu înlătura ca Hallipa presupunerile de rău. Le susținea pe toate, fără preciziune. Era punctul negru al vieții pacinice de acolo, limba de foc care ațîța mîniile mărunte pe locul domol! Era făptura pădureață care diferea total de loc, lucruri și oameni, cu chipul acela ciudat de faun. Cornițele răufăcătoare puteau apare din vîlvoiul sălbatec și creț ca al negrilor, al părului ei care sta drept în sus. Ciudată perucă, mai înaltă decît fața mică pală, cu trăsături șterse, o față care era numai pretextul de a adăposti la umbra stufului negru, prăfuit parcă, fără lustru, doi ochi ciudați prin fixitate și prin lipsa de expresie, dar galbeni, de un galben mat ca chihlibarul vechi, care surprindeau.

În ordonanțarea perfectă a gospodăriei Hallipa, fata cea mică reprezintă o dezordine prin fizicul acesta fără de rost în rosturile regulate ale aleilor, odăilor deprinderilor și oamenilor, și acum iată că un vis greu, de amiază plictisitoare, făcea pe Mini să gîndească că acea Mika-Le era și pricina dezordinei morale de acolo. Cu capul plin de migrenă, pe care-l avea după astfel de primire, de masă și de somn, așezată pe marginea divanului, Mini nu în­chipuise nimic, stătuse amorțită subt impresia cuceritoare, pe cînd, undeva, înăuntru, în creierul obosit, în afară de voința ei, se adîncise, crescuse fără de probe convingerea că Mika-Le cea invizibilă, cea de obicei cu totul neînsemnată, era nucleul ocult al tragediei.

Se ridicase apoi silnic și privise afară, înlăturînd puțin perdelele grele de brocart grenat. Resemnată unei zile pierdute și neplăcute, hotărîse să exploreze domeniul. Umblase pretutindeni, prin grădină, prin ograda păsărilor, prin îngrădirea vacilor, la grajduri, fără să se poată distra cu nimic și fără să întîlnească pe nimeni, necum pe Mika-Le. Era o moșie fermecată.

Vacile fiind în staule model, caii în boxe de lux, păsările în cotețe mai curate ca o colivie și florile, parcă artificiale prin dis­ciplină, nu-i mărturisiseră nimic din secretul pe care poate îl cu­noșteau. Sau poate că Mini, neștiutoare de ceea ce se petrecea, ni­merise, prin instinctul unor armonii tainice, locurile care erau la fel neștiutoare, așa cum alteori, dimpotrivă, descoperea tocmai ceea ce te poate îndruma.

Ieșise chiar pe poarta care da spre cîmp, de mirare și ea deschi­să, și pornise pe aleea de plopi superbi, pe care o admirase alteori de la depărtare. Aleea, stropită de curînd, cu profilurile țepene ale plopilor egali, pe seninul cîmpiei era mult mai puțin frumoasă de aproape.

Mini gîndi că pe acest domeniu încremenit, unicul semn al turburării erau acele porți deschise pretutindeni. Era gata să facă re­flecția banală că acele porți deschise arătau că a intrat acolo an oaspe nou: necazul; dar înlocuise cugetarea cu alta tot așa de ba­nală, dar mai exactă: necazul trăiește cu oamenii în pace și într-o zi nu mai vrea pacea și izbucnește; atunci începe răscoala înăuntru, pînă cînd nu mai încape și izbește ușile în lături ca să iasă la vă­zul și auzul tuturor, să se amestece și să se încurce cu zvonul și răutatea lumei.

Se mai deschid porțile și pentru ca să intre bieți oameni ne­vinovați ca Mini, și să se necăjească și ei degeaba.

Cu capul ceva mai ușurat de migrenă, Mini hotărîse că neca­zul, atunci cînd îl scoatem la lumină, sluțește încă mai mult chipul lui urît, subt privirea sașie a oamenilor. De unde însă venea neca­zul? Cine era oare acolo de vină? Amica Nory ar fi căutat desigur un vinovat: bărbatul. Omul care a trecut pe acolo.

Mini credea și ea că în toate dramele vieței e un om, un băr­bat care a trecut pe acolo. Om și bărbat îi păreau a fi una. Cu simplitate, ca și Biblia, socotea că principiul dintîi e masculul, sau ar fi trebuit să fie, sau fusese la origină unealta principală a vieței, deci a binelui și răului. De aceea cînd întîlnea binele și răul, credea că el e de vină. El, mai-marele!

Feminista Nory se zburlea. Era între ele, pe acest subiect, o discordie neîncetată. Nory ar fi convenit bucuros că bărbatul e de vină, dar nu putea primi ca el să fie mai-marele. Asta nu!

Mini acum surîdea, cu ochii aiurea. Aiurea în spațiu și timp. Un spațiu și timp ce erau apropiate, deoarece simțeai că surîsul ei poate ajunge curînd, nu era un surîs pentru depărtări prea mari. Mai surîdea înăuntrul ei, în locuri din suflet unde îi sălășluiau cre­dințele. Cele două surîsuri se suprapuneau plăcut. Lui Mini cele două locuințe ale fiecărei ființe, casa de zid și casa de simțire, îi păreau deopotrivă de concrete.

Unde era însă, azi, omul cel vinovat? Părea că pe acolo trecuse o femeie, acea fetiță: Mika-Le.

Sau poate că de vină era azi ea singură, Mini, care, în loc să se hrănească ca de obicei din gîndurile ei lăuntrice, care îi dau sucuri, privea lucrurile zise moarte, suna cu ciocanul întrebărei în fiecare din ele, și le cerea să scoată din legătura inerției puțina viață ce aveau, acel singur atom viu, în jurul cărora erau solidificate. Le cerea să se muncească în somnul lor, în moartea lor sincopală pentru a-i spune secretul pe care îl știau. Dar nu le putea învia. Nu avea îndestulă putere. Sta sarbădă și singurul ei prieten de azi, timpul trecător, nu o slujea cu nădejdea plecării, deoarece sfîrșitul blago­slovit al acelei corvade nu părea a se apropia...

La 5 găsise pe toată lumea în hall și o ciocolată la gheață cu pesmeți fragezi care o aștepta. Nory și Elena, cari avuseseră timp pentru toate confidențele, tăceau acum. Stau alături ca și cum s-ar fi sprijinit una de alta prin umerii legați, prin apropierea capetelor serioase și triste, rezemate de pervazul vitrajului, cu fața spre odaie. La un căpătîi al mesei mari, Lina sta aplecată cu grije spre Lenora, care încerca să-și stăpânească nervozitatea, dar părea a aștepta un lucru de nimic pentru a se zbuciuma liber și desperat. Nu plîngea, nu scîncea, dar Mini auzea perfect cum țipă, cum bocește. Își aminti legea fizică pe care credea că ea a descoperit-o: cum sunetul, care nu a luat contact cu aerul pentru a căpăta sonoritate, închis acolo în universul senzorial al făpturei, e mai zgomotos decît cel per­ceptibil auzului, și transmisibil altor receptoare senzoriale, altor urechi ale sensibilităței. Glasul deslușit al limbii de bronz, care bătea acum un alt sfert, onest, clar, cumpătat, satisfăcea pe Mini, pe cînd stridențele acelei desperări, pe nedrept zise mute, îi scri­jeleau auzul interior; liniștea măreață a coardelor de bronz din pianul mare de abanos era și ea cuviincioasă. Lucrurile participau azi cu un tact și cu o inteligență nespusă la împrejurările zbuciu­mate ale oamenilor.

Tabloul de interior era expresiv. Privitorul înțelegea că toate acele personagii așteptau ceva sau pe cineva care să le descleșteze poza. Două perechi de ochi, țintiți cu o statornicie neliniștită spre fe­restre, dau indicația acelei așteptări: ai Lenorei și ai lui Mini. Ce­lelalte trei: Lina, Elena, Nory, cu toate că întoarse spre interiorul camerei, tiveau o privire a ochilor dinăuntru îndreptată tot într-a­colo.

... Dar acea chemare puternică a tuturor voințelor spre poarta mare, spre drumul pe unde cineva, liberator, avea să vie, acea chemare părea a nu grăbi cu nimic sosirea salvatorului și Mini își zicea cu necaz că Hallipa era omul în stare să nu dea un bici mai mult cailor chiar în acele împrejurări, păstrîndu-și moderația lui, care îl lăsa egal între inegalitățile încunjurătoare.

Mini cuprinse cu mîinile vasul mic de porțelan alb, în care erau cîțiva trandafiri. De-a lungul acelei zile, o plictisise ceva uscat și fierbinte, care nu venea de la ziua de august, plăcută la soare și la umbră, ci de la arsura sufletelor, de la asprimea faptelor necu­noscute.

Mini avu o întoarcere spre nesuferitul Rim al Linei, vroi să-i explice; dar victima ei lipsea. Nu avea cui demonstra glorios schim­bul dintre idei și lucruri, prin mijloace, desigur, necunoscute, dar a căror evidență era familiară lui Mini, cum ne sunt familiare atîtea fenomene naturale, mai nainte ca legile lor să fie probate.

Acea uscăciune a sufletelor era azi un ce material care molip­sea atmosfera din jur. Mini căutase tot timpul, în chip inconștient, apărare împotriva acelei uscăciuni; simțise o nevoie permanentă să atingă lucruri netede și reci, porțelane și cristale.

La masă o nemulțumise căldura mîncărilor și fermentația lor. Nu-i fusese foame, ca și cum se temea chiar de combustiunea alimentară. Punea ochii pe aburul rece al paharelor pline ca să- și răcorească și mîinile, pe cît era îngăduit, atingeau luciul farfuriilor. Din sufragerie preferase să privească panourile lustruite ale pere­ților, ceea ce era o dovadă puternică a funcției tactile a vederii. „Văd!” înseamnă desigur „pipăi cu ochii”, dar de obicei alcătuiește un simț aparte, care își pierde acest înțeles de atingere.

Mini azi nu vedea, ci pipăia totul cu ochii pentru a se feri sau apropia, după nevoie, de lucruri sau oameni. În hall, în afară de simpatia ei pentru pendulă și pian, îi plăcuse să se razime de pereții uleiți și albi. Geamurile o satisfăceau. În schimb orice stofe, orice sculpturi, tot ce era țesut din fire multicolore sau reliefat, orice complicație, dar mai ales forma multiplă a ființelor și conținutul lor turburător, o nemulțumea.

Mini trăise acele nevoi materiale ale impresiei, fără să-și dea seamă de ele decît atunci cînd se închegaseră într-una prea eviden­tă; cînd, la dejun, îmbrățișase cu două mîini avide paharul, în care abia se turnase băutura proaspătă și acest gen spontan și nepro­tocolar atrăsese privirea ironică a lui Nory, care îi azvîrlise din ochi un: ce faci?

Mini se întrebase: ce fac? și deslușise acel proces de emanațiuni și dizolvări ale sufletului în corp, cum si acele efluvii dinăun­trul vieței în afară, încă imponderabile dar care vor forma cîndva o chimie nouă în noimele inseparabile ale trupului sufletesc și ale celui de carne.

Se întrebase: ce fac? și răspunsese: mi-e înăsprit trupul de ar­sura întîmplărilor sufletești de aci, care usucă locul, și caut să-mi răcoresc prin mîini sufletul, pe netezimea milostivă a obiectelor din jur.

Mini credea cu convingere că imensa fermentație a existenței își risipește în jurul ei substanța, o amestecă cu inerția relativă a lucrurilor ambiante. Conacul pacinic, cu dimensiuni și proporții aparent imobile petrecea azi în trupul său, totuși sensibil, drama vieții laolaltă cu ființele pe care le încorpora.

Cu aceste ocupațiuni neprevăzute, trecerea zilei la țară fusese și mai repede și mai înceată ca în alte împrejurări banale, din pricina impresiilor care, elastice, de la faptele și lucrurile imediate, se în­tindeau departe înaintea și înapoia lor.

Cea care tresări întîi, cea care zări întîi, fu Mini! Dog-cart-ul elegant al lui Hallipa intrase printr-o mișcare așa de repede încît acum „stopase” drept în fața ușei peronului. Mini, din nerăbdare, socotind că sosirea lui va dezlega acum plecarea lor, se sculase și, pentru a da un înțeles mișcării, se apropiase de fereastră; Hallipa se uita la caii nădușiți ... Așadar, strînsese azi frînele mai mult: le trecu unui băietan care atîrna prostănac pe bancheta îngustă din spa­te. Stăpînul examina cu grijă dar repede picioarele cailor. Mini admi­ră și ea picioarele fine ale roibilor, încheieturile delicate care nu se flinseseră, cînd comanda bruscă îi oprise, și forța aceea imensă în acele fusuri fragile, care cutremurase atît de zgomotos pavajul inert. Vinele se întindeau încă dureros parcă subt pielea mătăsoasă cu păr bronzat.

Hallipa urcase scara cu capul întors spre dog-cart-ul pe care, stîngaci și încet, băiatul cerca să-l urnească.

Mini făcu observația detectivă că acel băietan nu atîrna altă­dată la spatele dog-cart-ului. Era probabil că azi Hallipa poposise îndelung undeva, unde nimeni nu-i putea îngriji echipajul. Dar un­de oare?

Ochii încruntați ai stăpînului casei, care se oprise un moment pe terasă, dezmierdîndu-și barba scurtă, arătau nemulțumire. Era deci și el în acord cu tot domeniul: ieșit din moderația lui perfectă. Vădit, o agitație neobicinuită îl făcuse să zvîrle caii prea viu îna­inte, și tirania lui ceruse roibilor să se oprească ca de obicei, perfect la dunga centrală a peronului.

Scuturîndu-și botforii în prag, Hallipa intrase îmbrățișînd cu privire îngrijorată pe cei din casă. Mini rămăsese încă lîngă fereastră.

Stăpînul se opri întîi lîngă Elena și-i spuse:

- S-a aranjat ... Cum ai vrut tu ... așteptînd parcă un re­gret sau o reluare de cuvînt.

- Foarte bine! zise Elena, cu o hotărîre rece, deplină.

Tatăl ei o privi un moment mirat. Cu toate că avea același ca­racter, totuși determinarea asta scurtă, simplă, la o fată, și despre lucruri vădit importante, părea că îl miră.

Își salută apoi musafirii și trecu repede lîngă Lenora. Îi luă mîinile, dar ea le trase, se zmuci, plînse și, în fine, în sughițuri mari, îl luă de gît, dar, îndată ce o coprinse în brațe, îl respinse și leșină iar, provocînd o mică panică.

Mini se apropie și, din vîrful buzelor, din vîrful degetelor, aduse un mic ajutor ce se impunea. Profită pentru a spune Linei, în chiar momentul cel mai nepotrivit:

- Nu mai plecăm odată? - pe un ton de reproș.

- Ba da ... ba da ... răspunse din treacăt biata Lina, cu o nouă grijă parcă, pentru Mini, pe care o și uitase.

Lenora se deșteptase și porni în surdină o dojana plîngătoare împotriva întîrzierei lui Hallipa:

- Să plece! ... Vreau să plece! ... Să nu mai stea un minut, repeta ca un leit-motiv.

Mini auzi șoapte despre cai și trăsură:

- Orice ar fi! Nici un minut! Totuși, nu de plecarea lor era vorba.

Și cum Lenora era gata să leșine din nou, Hallipa, speriat, vru să iasă pentru a da ordine, nu se îndură să plece de lîngă Lenora, care îl reținea de braț de cîte ori se depărta, pentru a-l respinge imediat.

Depline, superbe bătură opt note egale ale vocei curate, nobile, a bronzului pur.

Cu o recomandație către Lina, cu o privire de rugăminte spre Elena, care se retrăsese iar cu Nory în același colț - ca într-o ce­tate a ei proprie, de durere și nedrept la respectul durerii - Hallipa ieși, totuși.

Se auzi clopoțelul vibrînd puternic, pași de servitori, ordine.

Elena, cu pas încet și cu o expresie de întuneric pe obrazul ei regulat și senin, se coborî și ea spre apartamentele tainice ale casei.

Cîteva silabe ascuțite ajunseră pînă în hall. Lenora avu o zvîcnire a mușchilor, apoi căzu iarăși moale - așa de ciudată, cu succesiunea aceea de leșinuri, care păreau a speria mult pe Lina. Îi prepară o injecție cu o mînă pe puls. Mini îi veni într-ajutor:

- Ce se petrece? îi șopti.

- Lucru urît! ... cu păcătoasa ceea mică ... A dat-o gata pe biata verișoara ... Pocitania! - și, cu acest compliment, împinse acul în brațul care acum - așa de curios de observat - era moale altfel, nu cum e carnea fragedă a femeiei - o lîncezeală a aceleiași cărni, în care simțeai absența vieței conștiente și care urmase după încleștarea primului moment.

Pe Mini, care nu leșinase niciodată, o mira și interesa mult fe­nomenul. Lina scula din leșin pacientul într-un minut, cu îndemînare, dar răspundea prostește cînd întrebai despre cauze. Era, hotărît, o practiciană. Doctorul Rim nu răspundea nici el satisfăcător, deși era un teoretician.

- O criză de nervi, explică Lina. Dar mi-e grijă de inimă. Lenora e de mult bolnavă de inimă și degeaba i-am spus.

O privire de dojană și de rugăminte o întrerupse. Lenora deschisese ochii.

- S-a făcut! spuse cu un glas calm Elena, care intra - dar, totuși, mai vibrant ca de obicei, și cum vestea păru a liniști pe mamă-sa, fata se duse iar la Nory și îi vorbi încet și mai însuflețit

Cuvintele Linei nu spuneau nimic nou lui Mini. Da! Vinovată era Mika-Le. Știa! ... Dar ce fel? ... Erau acolo două victime - Lenora și Elena - și durerile lor nu erau deloc împreunate - nu erau una și aceeași. Atunci? ...

Mini privi iar pe Lenora. După primul moment de satisfacție, se turburase din nou. Ceva cenușiu i se așternuse pe față, ca și cum o sită i-ar fi cernut cenușă pe subt piele. Se săltase pe canapea, sprijinindu-se așa de tare pe un braț, cu toată greutatea trupului nevolnic, că îi simțeai brațul parcă scîrțîind.

Era în ea o voință de a nu-și pierde cunoștința și, totuși, o turburare care ar fi trebuit din nou să o lase fără cunoștință. Fața as­prită, sub ondulațiile oxigenate care încă durau, purta expresia unei griji, pe care nu o putea parcă dezvălui nimănui, și tocmai de aceea mai impresionantă. Nerăbdarea îi era mai mare încă, chinuitoare, tensiunea ei spre acele coridoare unde se petrecea ceva, care o adu­cea în așa stări maximale.

Avea o zvîcnire regulată în tot trupul, pe care căuta din răs­puteri s-o oprească.

Ce lucru minunat era substanța asta a cărnei și sîngelui, care acum strica așa de vădit culoarea feței Lenorei? Ce era tenul acela turbure, pătat, pe aceeași față alb-roză? Ce se petrecea în plastă vie, ce se netrecea fizic, care venea însă de la poruncile nemateriale ale vrajbei, ale urei și răscoalei, și transforma în așa fel ființa? Mini se uita la fața, gîtul, bustul și brațele alterate ale Lenorei.

Lina șoptise lui Mini cuvinte despre supărări, mizerii, păcăto­șenie. Aceste simțimînte erau procese ale sufletului, pe care îl cred imaterial, și iată, acele simțimînte acționau precis, simultan, asupra materiei.

Alterarea asta Lenora vroia parcă s-o ascundă oricui, pînă și Linei. Aștepta chinuită, cu priviri de tîlhar prididit de dușman, pe subt pleoapele livide. Ce aștepta? Plecarea lui Mika-Le? Sau atunci ce? Care erau lucrurile negre care clocoteau acolo în femeia blondă și făceau în carnea ei albă zgură și cenușă? Păcătoșia! Dar care anume?

Mini era curioasă, dar cu mai mare curiozitate încă observa procesul inseparabil al durerei fizice și morale. Își aduse aminte de doctorul Rim. Îi va prezintă mîine noile observațiuni cu proto­colul obicinuit: vervă agresivă din partea ei, tăcere de sfinx - din dispreț sau ignoranță - de cealaltă parte. Prin coincidență, Lina, care uitase pe bărbatul ei, exclamă:

- Ce o fi zicînd Rim? ... Vom sosi înainte ca să se fi întors de la plimbarea de seară ... Numai de n-ar fi luat cheia!

Mini nici nu consemnă transmisiunea. Era un fapt tot asa de simplu că gîndul ei despre Rim trecuse Linei, ca și cum i-ar fi tre­cut un obiect din mînă în mînă. Dar aluzia directă la plecare îi făcu plăcere. Elena spuse regretul ei că nu pot rămîne acolo noaptea și că totul a fost așa de zăpăcit.

Tocmai atunci se auziră dincolo glasuri. Lenora sări drept în picioare și strigă violent:

- Eleno!

Cu o mișcare de răzvrătire, fata ieși totuși.

- Nu e nimic! zise, întorcîndu-se, dar Lenora nu păru mulțu­mită. Rămase în picioare. Prin mișcare și greutate părea o statuie mare, cu fața aceea rea, care o schimba așa de mult, o făcea de nerecunoscut.

O viață întreagă figura ei de păpușă, rotundă, albă, roză, dese­nată, pictată, surîzătoare nu avusese o astfel de expresie.

Simțirile care ne sunt familiare lucrează treptat și transformă expresia feței, cu încetul, dar irupțiunea lor, sapă, taie, preface dintr-o dată printr-un desemn brutal.

În sfîrșit, Hallipa se întoarse. Mini gîndi „în sfîrșit” pentru plecarea lor, dar parcă era și acel sfîrșit așteptat cu atîta încordare de Lenora. Totuși nu avu spre bărbatul ei acele mișcări care o aple­cau ca pe o plantă amoroasă spre umărul lui. Se uita fix la el.

- Am dat instrucții vizitiului - zise - și altele ce trebuiau făcute.

Firește, nu puteau vorbi comod în fața musafirilor, dar poate constrîngerea asta îi slujea. Cînd dai drumul răului, revărsarea lui se lățește nemăsurat. Vorbele mici ale traiului convențional aveau misiunea lor și plecarea misterioasă a micei păcătoase, din pricina martorilor, avea poate mai puțină urîciune. O mulțime de cuvinte nevrednice nu fuseseră astfel rostite. Era lipsa lor un bine sau un rău? Existau! Asta era de căpetenie. Din materialul rușinei si durerei, care alcătuia păcătoșenia de azi, se formaseră bubele vorbelor. Poate, totuși, e mai bine cînd se sparg în afară. Lenora era sătulă de puroiul lor. Sau poate se rezorbeau, și lipsa lor era mai bună! ...

Mini, deodată, surîse delicios, surîsul acela, lîngă vasul scund de porțelan plin de roze proaspete, acel surîs fu singurul motiv lu­minos al hall-ului. Așa fel încît privirea întîmplătoare a lui Nory, întîlnind acea lumină neobicinuită, sprîncenele ei subțiri desenară o mirare circumflexă. Mini se scoborîse în ea însăși.

Distrată de vreun gînd plăcut, Mini nu-și amintea acum de doctorul Rim, pentru a-l chema la socoteli, de care nu era în stare să dea gestiune. Nu-l întreba cum se formează din undele mute ale simțirei un sunet corespunzător și cum pe acele valori nenumărate ale sunetelor informe, oamenii pun semnele convenționale ale cuvintelor felurite.

Nu-l cerceta care diferențe oare schimbă la națiile numeroase acele semne corespunzătoare ale vorbelor! ... Dacă există vreo oc­tavă primitivă, cu care să se fi notat la oamenii primari simțirile esențiale? ... Cînd oare instrumentul muzical, pe care îl purtăm, își va avea claviatura tot așa de bine cunoscută cum era aceea a pia­nului mave din hall, atunci cînd, dezvelind capacul, anatomia lui îți apărea cu fibre și vine de oțel! ... Ce coarde vocale anume sunt puse în mișcare de anume simțiri? ... dar, mai ales, cînd oare, pe plăci minunate, Mini va putea privi structura deplină a trupului sensibil? Va vedea coardele și clapele substanței sufletești acum impalpabile?

Aste lucruri să le fi știut doctorul Rim? Atunci ar fi putui să se dovedească o higiena preventivă sufletească care să cruțe de atîtea mizerii carnea noastră, în care simțirea își infiltrează răul; ... Doctorul Rim să fi știut cum se fac din necazuri vorbele ... și încă nu sunt destule vorbe ... atîtea senzații nu și-au coagulat încă su­netul!

La auzul acelei erezii a lui Mini, cum că nu sunt destule vorbe pe lume, doctorul Rim ar fi ridicat, spre un cer lovit totuși de grave erezii, două brațe lungi, desperate! ...

... Dar Mini, distrată de fuga ei în undele surîsului, nu-și aminti azi de Rim și de înfățișarea comică a acelor brațe scheletice, care păreau a ieși prin plafon ...

... Așa de mult păreau a ieși prin plafon încît Mini ar fi vroit să fie în același timp pe trotuarul din fața casei, pentru a vedea pe coperiș acele gheare apărînd prin țigla roșiei ... Dar Mini acum era refugiată în lumi interioare și cînd, lîncedă încă de blîndețea lor, se desprinse de ele, locul și oamenii dimprejur o reluară în vîrtejul acelei drame, în care azi se trezise prinsă.

Da! Unele vorbe fac bine. Sunt erupții higienice care curăță de supărare. Urticarii blajine în trupul unei iubiri sănătoase.

Dar aci părea că e vorba de o bubă rea.

Lenora nu-și schimbase încă expresia ciudată a acelei griji. Doru Hallipa se așezase pe canapea lîngă ea și îi vorbea, ținînd-o de mînă.

Lina acum intra, ieșea ca la ea acasă, spre mulțumirea lui Mini, care prevedea o plecare apropiată. Cu încetul Lenora începu a-și relua culorile; albul, rozul, albastrul ieșeau de subt apa cenușie ce le alterase.

Soții se ridicară de pe canapea și trecură la masa mare. Lenora se sprijini de brațul lui Hallipa, dar cu o mișcare ce nu avea plăce­rea de sine, încrederea deplină ... Hallipa se uita mereu spre Elena cu dragoste. Era palidă și calmă, cu o mică dungă încăpățînată între sprîncenile negre, trase frumos.

- Ești bine, Eleno? zise tărăgănit Lenora, mai mult ca o da­torie decît cu grijă maternă.

- Da, Lenoro, mulțumesc, bine! Ne îngrijeam de tine! răs­punse fata ... în adevăr, mîhnirea lor, ce părea că are o cauză co­mună, nu era deloc aceeași.

Gazdele căutau acum să lege cu Mini și Nory conversația cu­venită. Se vorbi de secetă și de cai; dar Hallipa, socotind lucrurile mai liniștite decît erau, spuse că a pus caii cei răi la trăsură, ca să sperie pe Nory, ce protestă cu desperare. Pentru a-și întări tachineria, adaogă că cei blegi, cei de noapte, au plecat cu Mika-Le - care ar fi vroit să dea bună seara, dar n-a mai turburat pe mamă-sa bolnavă.

Diplomația fusese împinsă prea departe. La pomenirea numelui funest, Lenora își rupse dantelele hainei de casă. Acum tăcerea iar spărgea alune. Era o imagină a lui Mini, cînd gînduri anevoie de spus ciocăneau timpul și spațiul, fără de vorbe.

Noroc că intră Lina cu canotierul în mînă și cu geanta ei mare. „Geanta de moașe!” glumea Nory - cu toate că era de antilopă fină, cu „fermoir de argint” și cu o monogramă impunătoare. „Moa­șă de lux!” rîdea fata, cu oarecare dreptate, fiindcă Lina avea mania să nu plece fără troussa ei, în sacul de mînă, pentru nimic în lume, nici chiar la concert.

- Nu sunteți gata? A tras trăsura.

Fu o mișcare grăbită de ușurare ... Salutări prescurtate... Lenora sta rezemată de ușă și fața ei de păpușă părea, în lumina slabă a serei, grozav de răvășită.

Hallipa le ajută. Aerul serei păru lui Mini un deliciu.

Caii mari și proști! - constată cu mulțumire Nory - stau cu capul în jos, subt hățurile moi, pe care le ținea moșul.

- Unde sunt roibii? întrebă nervos Lenora.

- La grajd, coniță! răspunse vizitiul bătrîn.

- Gabrioleta a plecat cu mînjii, zise Hallipa grăbit, ca să o lămurească.

Trăsura se urni greoi, comodă, de altfel, și pe arcuri bune.

De pe aleea albă, Elena făcea semne de adio lui Nory; Hallipa trăgea obloanele verandei pentru noapte, Lenora dispăruse în al­covul alb, roz, mauve, plin de dantele și panglici, cu îngeri pe pla­foane și roze pe pereți.

Mini se cuibări în colțul ei bun, dispusă spre o legănare plăcută. O zdruncină oprirea la poartă. Acum, era închisă. De undeva, dintr-un moșoroi nevăzut de cîrtiță, alergă o babă mică să deschidă. Luna zvîrlea basme și vedenii, dar Mini încă nu se desprinsese de fapte și de locuri.

- Ai văzut ce ți-a făcut odorul? întrebă Lina pe bătrînă.

Își făcu cruce ca să fie un răspuns pe tot gustul. Apoi zise totuși:

- Spurcăciune mică! - clătinînd capul, care nu se mai putea opri odată pornit.

La cuvîntul plastic, Mini strîmbă nasul, dar aerul era fin și parfumat cu iasomie, care-și ascundea corolele mici undeva in boschete, spre ieșire.

- E dădaca lui Mika-Le! zise Lina.

Pe capră bătrînul se întoarse pe jumătate, rupt de șale, ca și cum l-ar fi chemat pe el. Luîndu-și mers regulat și lin, trăsura apu­că șoseaua.

După o tăcere lungă, ca sculată din somn, Mini făcu o mișcare de dezmorțire și suspină. Toate trei, în adevăr, după ziua ostenitoare, fuseseră învăluite plăcut de răcoarea și umbra serei, și lunecatul lin al trăsurei le amorțise prielnic și odihnitor.

Mini, despresurată din vraja rea a întîmplărilor petrecute, se uita acum galeș printre gene, la stelele care, sub lumina lunei, acolo undeva sus, departe, păreau un spulber argintiu.

Clarul de lună în seara aceea era pal, delicat, difuz. Treptat, de la regiunile înalte prăfuite de lumină, nisipoase ca o plaje scînteietoare, atmosfera se albăstrea, pînă cînd albastrul se adîncea în tonuri calde și profunde, ce, singure, indicau pămîntul.

Era feerie pe lume în noaptea cînd Mika-Le, ca un spirit ma­lițios al umbrelor bizare din basme, pornise în lume. Mini nu au­zea mersul trăsurii lor, dar i se părea că undeva înainte, aude și vede echipagiul diabolic al fetei: Mika-Le în panerul vechi al dag-cart-ului de țară, tras de mînjii mărunți, ce duceau grăbit în­cărcătura lor ușoară: fata puțintică și valiza ei de școlăriță, în care erau, desigur, cele două rochii cu care o văzuse Mini de două ori și cele două albumuri cu schițe pe cari i le arătase. Acele scheme bizare: păsări, insecte, arabescuri, chipuri negre, proiectate pe fon­duri sărăcăcioase, pe vreun cer albastru acuarelat, pueril ca al „po­zelor”, sau pe ape cu valuri mici din virgule crețe, moarate de un verde litografic; amestec de banalitate școlărească și de excentri­citate, ce da acelor schițe o împreunare descumpănitoare de sără­cie și de artificiu.

- Nu se simte gabrioleta! mormăi moșul pe capră. Nu m-aș mira să fi cotit, dracu știe unde!

Atunci Lina începu să dea drumul „tainelor Castelului”, cum zicea Nory.

- E în stare să fi mers la palat, descreierata ceea! zise.

- Poate să meargă și să rămînă! Elena nu mai vrea să știe, hotărît, nimic de prinț. Are caracter fata asta! răspunse Nory.

Apoi pentru Mini, care nu înțelegea despre ce palate e vorba, deși seara lunatecă părea potrivită cu orice basme:

- Știi ce a fost? ... Elena era logodită cu Prințul, cum e po­reclit. Cu signor Maxențiu de la Plăiesele ... O să-ți arăt eu „palatul” în trecăt. Se zărește de pe șosea ... Ținea mult la partida asta. Atît cît poate ea ține la ceva ... De ce? Mister! ... Ți-aduci aminte de el? ...

Mini își cercetă alene memoria și regăsi un comesean de altă­dată al Hallipilor.

- Femeile sunt toate neroade! afirmă Nory. Ce va fi găsit fata asta perfectă la acest om fără noimă! Un manechin banal. Nu e urît, nu e frumos ... Nu e prost, nu e deștept... nu e viu, nu e mort... nu are nici o profesie și nu are nici rente ... E binecres­cut, are nume italian și ținută englezească, i se zice prinț și locuiește un palat ruinat, plin de guzgani și de cucuvele, înconjurat de o grădină părăsită și de o moșie necultivată.

- Cui să-i dea în gînd! Auzi, țintarul! întrerupse Lina. Pînă la urmă prințul a fost băiat cinstit. A venit singur să spună că gîngania îi face propuneri și amenințări amoroase prin scrisori - și a rugat familia să intervie, ca totul să se aranjeze cum e mai bine, fiindcă el are cele mai frumoase sentimente pentru Elena.

- Ți se pare corect! sări Nory ... O fi! ... dar Elena e fără de înduplecare, nu stă măcar un moment la îndoială. Pare a-și fi făcut toate socotelile și, cu toate „sentimentele” și „corectitudinea” lui de lord, prințul e detronat, Elena îți taie scurt orice demonstrație asupra inocenței lui și toate considerentele mele despre „mizeria ființei masculine” întîlnesc o indiferență mai cumplină ca orice dis­cuție. Refuzul ei e o formulă scrisă pe marmora pe care n-o poți zgîria, necum șterge ... Bravo fată! ... A rupt logodna cu o răceală tot așa de încăpățînată cît de neclintită îi fusese voința de a-l lua, explică Nory, acum pornită spre considerări feministe ...

- Bietul Hallipa s-a opus cît te poți opune unui copil cuminte și iubit ca Elena, bombăni Lina. Cînd a văzut că alegerea este la ea o voință adevărată, n-a mai avut decît o grijă: ca totul să se facă cît mai bine și mai frumos, pentru „fata lui” ... El și acuma ar vrea să se aranjeze...

- A! poate crede că Elena sufere deși nu mărturisește! se re­pezi Nory.

- Nu! De suferit, sufere în felul ei, dar - biata mea Lenora! oftă Lina astmatic subt voalul ei. În adevăr, Lenora ...

- Mai ales Lenora! ... zise slab Mini.

- Toate se grămădiseră azi: ultimatul dat prințului, exodul lăcustei și nevricalele Lenorei, observă Nory. Eu nu înțeleg pe Ele­na, dar am în ea atîta încredere încît socotesc că are dreptate. Nu mă orbește, altfel, nimeni ... Dacă n-ar fi vorba de ea, m-aș revolta împotriva unui gust așa de nesărat și a importanței date unui ne­săbuit și unei „broscuțe” ... Dacă Elenei îi convine prințul, bărbă­ția sa distinsă suprem, a lui Cezar Borgia, mîinile lui aristocrate si incapabile, ruinile palatului și paragina moșiei, dacă are pofta nesănătoasă de a-și uni ființa și averea ei, trainice amîndouă, cu acest Maxențiu oarecare, nu are decît să o facă, disprețuind micile aberațiuni de felul celei petrecute ... Să-și plătească romanța velenă a signorului florentin, dacă știu eu ce coardă stricată, în instrumentul ei solid, cere astfel de muzici - n-are decît să-l planteze „pe urmă” ... Dar să nu-i atribuie precepte de onoare și să nu-l încarce cu probleme de scrupule, de care e incapabil ca prinț degenerat, ca imbecil și... ca bărbat mai ales, conchise Nory declamatoriu ca la tribunal.

Mini fu turburată în repausul ei de unele cuvinte minunate, pe care Nory le rostise fără să știe.

„O coardă stricată în instrumentul ei solid” ...

Trupul sufletesc prezintă desigur uneori, unele dezacordate par­țiale ale sănătăței reparabile, curabile tocmai pentru că ating un singur loc dintr-un tot sănătos. Accidente ale organismelor sensibile normale ca al Elenei Hallipa.

Alte organisme sufletești, ca și făpturile fizice, prezintă anemii, rahitisme, degenerări de ansamblu - și unele, ca al Lenorei, leziuni brusce. Gîndul lui Mini, culcat subt lumina lunei, voi să se salte, pentru a aproba pe Nory, dar nu putu; era prea somnoros.

... Cuvintele, faptele, oamenii astfel evocați treceau pe dina­intea lui Mini ca un film, ușor învăluit. Cu o secundă de oprire, trăsura coti șoseaua spre dreapta. Verva feministă a lui Nory se în­trerupse. Fu iar tăcere și toate trei rămaseră atente drumului, căutînd parcă, la o busolă invizibilă a călătoriei, acul de călăuzire în noapte.

- Am intrat pe Șoseaua Mogoșoaiei, zise moșul.

Luna acum era mai sus însă și, extaziată în propria ei lumină, nu-și proiecta conturul net de altădată; ca și a soarelui, forma i se cufunda în propria-i orbită și cerul părea mereu o clamoare argin­tie peste nisipuri stelare.

Acum reîncepură vorbele descusute:

- Ce viață i se pregătește Elenei, după dezamăgirea asta! I-am spus să vie la mine. Ea e prin fire o femeie de acțiune. Nici n-am nevoie s-o convertesc. Munca mea o va interesa. Va găsi în ea o revanșă pentru omul răufăcător care a trecut, pentru pierderea se­niorială a florentinului sperjur, care a ofensat-o - dacă așa crede ea.

- A! ... A! ... murmură aromit Mini la vorbele lui Nory.

- A! ... A! ... a zis „Omul”. Așadar, consimți că pînă și ane­micul mire al Elenei e ,.bărbatul” ... „Omul”. Văd că te-ai conver­tit la Biblie ...

- La pod! îngînă moșu, și răspunsul violent al lui Nory se stin­se. Se auzi un uruit încet și mici fantome simetrice trecură la dis­tanță prin ceața luminoasă a nopței.

- Trenul de 10, zise Lina. Tîrziu! și tot mai avem o bucată ... Elena ca Elena! Tuși îndesat, strîngîndu-și pelerina de drum. - Are să-i treacă, e tare, e tînără! Oare ce mă fac cu Lenora, acolo e greu!

„Da! Cu Lenora!” repetă în gînd Mini.

- Ai auzit ce teatru a făcut lăcusta? rîse Nory. Auzi Mini! Căuta să o scoale din ipnoza în care o simțea învăluită. - Cînd i s-a spus că va pleca la Sibiu într-un internat de corecție, unde, de altfel, avea să învețe arte decorative practice, a fugit o noapte și o zi la Maxențiu, lăsînd părinților un bilet. Mini, auzi! - „Doamnă și Domnule! Nu vă recunosc dreptul de a dispune de mine. Eu sin­gură știu ce meriți ... Pentru a vă proba, mă duc să pui între pro­iectele d-voastră și ale mele imposibilul!”

„Imposibilul!” Ce zici! Admirabil! Ce stil și ce intenții. Admira­bil... pentru o fată care n-a învățat niciodată nimic și... Fina matale are aptitudini spre rău, dar le are! biletul e superb... Model de epistolie a „drepturilor fecioarelor” ... A fost la călugă­rițe ... - Nory rîse, era dușmana institutelor religioase ...

„Lăcustă! gîndi Mini, îi zic lăcustă. Ca toate insectele, face se­lecția spre finalitatea instinctelor ei!” - dar nu pronunță cuvintele, nu putea, în noaptea aceea de surdină, articula sonor. În mintea ei treceau mai mult gesturi, culori, imagini decît idei. Asupra percep­ției noaptea lucrează deosebit ca ziua. Mai cu seamă noaptea asta fină, imaterială, nici luminoasă, nici obscură.

Gînduri care altădată ar fi fost precise se estompau. Nu era totuși o stare de oboseală care cerea repaos, era o beatitudine ce înlătura sforțarea cugetărei ca prea dură.

Fișiere de descărcat

DOC
Fecioarele despletite Hortensia Papadat Bengescu.doc
739 KB · 275 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de Hortensia Papadat-Bengescu

Toate ›