Aventura Mormantului Egiptean

Întotdeauna am considerat că una dintre cele mai palpitante și dramatice din numeroasele aventuri, pe care le-am trăit alături de Poirot, a fost investigarea straniei serii de decese ce s-au succedat după descoperirea și deschiderea mormântului faraonului Men-her-Ra1.

După descoperirea mormântului lui Tutankhamon2 de către lordul Carnarvon3, sir John Willard și domnul Bleibner din New York și-au continuat săpăturile nu departe de Cairo, în apropierea Piramidelor de la Gizeh4 și au dat, în mod neașteptat, peste o serie de camere funerare. Descoperirea lor a stârnit mare interes. Se părea că mormântul aparținuse faraonului Men-her-Ra, unul dintre acei faraoni slabi ai celei de-a opta dinastii, când vechiul regat era pe cale de a decădea. Se știa foarte puțin despre această perioadă iar privitor la descoperiri s-a scris mult în ziare.

Curând a avut loc un eveniment care reținu interesul publicului. Sir John Willard a murit, aproape pe neașteptate, de atac de inimă.

Ziarele de senzație au folosit imediat prilejul pentru a reactualiza toate vechile povești cu superstiții legate de ghinionul ce-l purtau unele comori egiptene. Nefericita mumie de la British Museum, acel „castan” albit de vreme, a fost scoasă în față, cu proaspătă ardoare, a fost apărată de muzeu, și, cu toate superstițiile, s-a bucurat de un interes nobișnuit.

Două săptămâni mai târziu, domnul Bleibner a murit otrăvit și, câteva zile mai apoi, un nepot de-al său s-a împușcat la New York. „Blestemul lui Men-her-Ra” era tema zilei și puterea magică a Egiptului de odinioară era exaltată până la culmea unui fetiș.

Cam pe atunci, Poirot a primit o scurtă notă de la lady Willard, văduva arheologului, prin care îi cerea să se ducă s-o vadă la casa ei din Kensington Square. Eu l-am însoțit.

Lady Willard era o femeie înaltă, subțire, îmbrăcată în doliu. Fața ei răvășită purta mărturia recentei sale nenorociri.

— Vă mulțumesc că ați venit atât de repede, monsieur Poirot.

— Sunt la ordinele dumneavoastră, lady Willard. Ați dorit să mă consultați?

— Sunteți, după câte știu, detectiv, dar nu numai în calitate de detfectiv vreau să vă consult. Știu că aveți vederi originale, imaginație, experiență cu oamenii. Spuneți-mi, monsieur Poirot, ce părere aveți despre supranatural?

Poirot a ezitat o clipă înainte de a răspunde. Părea că meditează. În cele din urmă spuse:

— Să ne înțelegem bine, lady Willard. Nu-mi puneți o întrebare de ordin general. Ea are o semnificație personală, nu-i așa? Vă referiți pe ocolite la moartea soțului dumnevoastră?

— Așa este, recunoscu ea.

— Doriți ca eu să investighez circumstanțele decesului său?

— Aș dori să-mi confirmați exact cât este pălăvrăgeală jurnalistică și cât se poate spune că se bazează pe adăvăr? Trei morți, monsieur Poirot – fiecare explicabilă în sine, dar luate împreună – o coincidență aproape de necrezut – și toate în răstimpul unei luni de la deschiderea mormântului! Poate fi simplă superstiție, poate fi un blestem puternic din trecut care acționează pe căi necunoscute științei moderne. Faptul rămâne – trei morți! Și mă tem, monsieur Poirot, mă tem groaznic. Că s-ar putea să nu fie încă sfârșitul.

— Pentru cine vă temeți?

— Pentru fiul meu. Când s-a răspândit vestea morții soțului meu eram bolnavă. Băiatul care tocmai venise de la Oxford, a plecat acolo. El a adus corpul tatălui său acasă, dar acum a plecat din nou, în ciuda rugăminților și implorărilor mele. Este atât de fascinat de munca asta încât intenționează să-i ia locul părintelui său și să continue sistemul săpăturilor. M-ați putea socoti o femeie proastă, credulă, dar, monsieur Poirot, mă tem. Să presupunem că spiritul faraonului mort nu s-a potolit încă! Poate vi se pare că vorbesc prostii…

— Nu, deloc, lady Willard, spuse Poirot repede. Și eu cred în forța superstiției, ca una dintre cele mai mari forțe cunoscute vreodată.

M-am uitat la el surprins. Nu l-am crezut niciodată pe Poirot superstițios, dar micuțul domn era, evident, serios.

— Ceea ce îmi cereți, de fapt, este să vă protejez fiul? Am să fac tot ceea ce-mi stă în putință să nu i se întâmple nimic rău.

— Da, în mod obișnuit, dar împotriva unei influențe oculte?

— În volume ale Evului mediu, lady Willard, veți găsi multe mijloace de a contracara magia neagră. Poate, pe atunci, se știa mai mult decât știm noi, oamenii de azi, cu toată știința cu care ne lăudăm. Dar să ne întoarcem la faptele care m-ar călăuzi. Soțul dumneavoastră a fost întotdeauna un egiptolog pasionat, nu-i așa?

— Da, începând din tinerețe. Era unul din cei mai mari specialiști în materie.

— Dar, după câte-am înțeles, domnul Bleibner era un fel de amator?

— Cam așa ceva. Era un om foarte bogat care se preocupa, cu ușurință, de orice subiect ce se întâmpla să-i stimuleze fantezia. Soțul meu a reușit să-i trezească interesul pentru egiptologie și cu banii săi a fost finanțată expediția.

— Și nepotul? Ce știți despre apucăturile lui? Avea vreo legătură cu echipa?

— Nu cred. De fapt, n-am știut niciodată de existența sa, până când am citit despre moartea lui în ziare. Nu cred deloc că el și domnul Bleibner ar fi putut fi prea apropiați. N-a spus niciodată că ar avea vreo rudă.

— Cine sunt ceilalți membri ai echipei?

— Ei bine, dr. Tosswill, un funcționar mărunt de la British Museum; domnul Schneider de la Metropolitan Museum din New York; un secretar tânăr american; dr. Ames, care însoțea expediția în virtutea profesiunii sale și Hassan, devotatul servitor băștinaș al soțului meu.

— Vă amintiți numele secretarului american?

— Harper, cred, dar nu sunt sigură. Știu că era de puțin timp la domnul Bleibner. Era un tânăr foarte plăcut.

— Mulțumesc, lady Willard.

— Dacă mai e altceva…

— Deocamdată, nimic. Lăsați totul în seama mea și fiți sigură că am să fac tot ceea ce este omenesc posibil pentru a vă proteja fiul.

Nu erau chiar cuvinte de înbărbătare și am observat cum lady Willard se crispă când el le-a pronunțat. Totodată, faptul că nu și-a exprimat disprețul față de temerile sale părea o ușurare pentru ea.

În ce mă privește, nu crezusem niciodată că Poirot avea o înclinație atât de profundă spre superstiții. L-am abordat în legătură cu asta, în timp ce ne-ndreptăm spre casă. Era serios și grav.

— Dar cum nu, Hastings, cred în lucrurile astea. Nu trebuie subestimată forța superstiției.

— Și ce-o să facem acum?

— Toujours pratique, bunul meu Hastings? Eh bien, pentru început, o să telegrafiem la New York spre a obține mai multe detalii despre moartea tânărului domn Bleibner.

Și, într-adevăr, trimise telegrama. Răspunsul era detaliat și precis. Tânărul Rupert Bleibner avea dificultăți financiare de câțiva ani. Închiriase ambarcațiuni și fusese financiare de câțiva ani. Închiriase ambarcațiuni și fusese intermediar de fonduri bancare în câteva insule din sudul Pacificului, dar se întorsese la New York, cu doi ani în urmă, unde se înglodase în datorii tot mai mult. Pentru mine, lucrul cel mai important era că reușise, recent, să împrumute destui bani cu care să se ducă în Egipt. „Am un prieten bun acolo, de la care pot să mă împrumut”, mărturisise el. Aici, totuși, planurile sale se spulberaseră. Se întorsese la New York, blestemându-și unchiul cu inima de piatră, care se îngrijea mai mult de casele faraonilor morți decât de rudele sale. În timpul sejurului său în Egipt se stinse din viață sir John Willard. Rupert se afundă și mai mult în viața sa destrăbălată din New York și apoi, în mod surprinzător, se sinucisese, lăsând o scrisoare care conținea niște exprerii curioase. Părea scrisă într-o criză bruscă de remușcare. Se numea lepră și degenerat și scrisoarea se încheia cu afirmația că decât așa, mai bine mort.

O oarecare teorie îmi trecu prin minte. Nu crezusem niciodată, cu adevărat, în răzbunarea unui faraon mort de mult. Vedeam în asta mai degrabă o crimă moderă. Să presupunem că acest tânăr se hotărâse să scape de unchiul său – să zicem, otrăvindu-l. Din greșeală, sir John Willard este cel care primește doza fatală. Tânărul se întoarce la New York, bântuit de crima sa. Își dă seama cât de inutilă fusese crima și, doborât de remușcări, își pune capăt zilelor.

Mi-am etalat soluția în fața lui Poirot. A părut interesat.

— E ingenios la ce te-ai gândit, serios e ingenios. Poate fi chiar adevărat. Dar omiți fatala influență a Mormântului.

Am ridicat din umeri.

— Chiar crezi că are de-a face ceva cu el?

— Cum să nu, mon ami, de aceea plecăm mâine în Egipt.

— Ce? Am strigat,uimit.

— Cum ți-am zis. O expresie de eroism conștient apăru pe fața lui Poirot. Apoi gemu: Dar, vai, marea!

Blestemata de mare! Se plânse el.

*

* *

O săptămână mai târziu. Sub picioarele noastre se așternea nisipul auriu al deșertului. Soarele fierbinte își revărsa dogoarea peste capetele noastre. Poirot era imaginea însăși a deznădejdii lângă mine. Micuțul domn nu era un bun călător. Croaziera noastră de patru zile din Marsilia fusese o lungă agonie pentru el. Debarcase la Alexandria ca o arătare și chiar și obișnuita lui politețe îl părăsise. De cum sosi la Cairo se și îndreptă de îndată spre hotelul „Mena House”, aflat chiar în umbra piramidelor.

Farmecul Egiptului puse stăpânire pe mine. Nu și pe Poirot. Îmbrăcat, exact ca la Londra, avea în buzunar o mică perie de haine și ducea un război neîncetat cu praful care se așeza pe îmbrăcămintea sa de culoare neagră.

— Și ghetele mele, se plângea el. Uită-te la ele, Hastings. Ghetele mele curate de lac, de obicei atât de elegante și lucitoare. Uite, nisipul a intrat în ele, mă doare și s-a depus pe ele, ceea ce-mi întunecă mintea. Și dogoarea asta îmi fleșcăiește mustața – chiar așa, fleșcăită!

— Uită-te la Sfinx, l-am îndemnat eu. Simt misterul și farmecul pe care le degajă.

Poirot se uită la el nemulțumit.

— N-are aerul de a fi fericit, declară el. Și cum ar putea, pe jumătate îngropat în nisip, în modul ăla neîngrijit. Ah, nisipul ăsta blestemat!

— Ei, lasă, e o mulțime de nisip și în Belgia, i-am reamintit eu, gândindu-mă la o vacanță petrecută la Knocke-sur-mer5, în mijlocul a ceea ce un ghid numea „Les dunes impeccables”.

— Dar nu în Bruxelles, a subliniat Poirot. Se uită la piramide gânditor. E adevărat că, cel puțin, au o formă solidă și geometrică, dar suprafața lor nu este netedă, ceea ce este cât se poate de neplăcut. Nici palmierii nu-mi plac. Nu-i plantează măcar în rânduri!

I-am întrerupt lamentările, sugerându-i că ar trebui să pornim spre tabără. Urma să ajungem acolo pe cămile. Animalele îngenuncheaseră răbdătoare să ne urcăm și să ne lăsăm în seama câtorva băieți pitoresc îmbrăcați, conduși de un tălmaci volubil.

Trec peste spectacolul cu Poirot pe cămilă. A început cu gemete și lamentări și a terminat cu țipete, gesticulări și invocații ale Fecioarei Maria și ale tuturor sfinților din calendar. În cele din urmă, a coborât în mod laș și a terminat călătoria pe un măgăruș. Recunosc că o cămilă care merge la trap nu e o glumă pentru un amator. Eu însumi am rămas înțepenit mai multe zile.

În fine, ne-am apropiat de locul s.ăpăturilor. Un bărbat bronzat, cu o barbă căruntă, cu haine albe și purtând o cască tropicală, veni să ne întâmpine.

— Monsieur Poirot și căpitanul Hastings? Am primit telegrama dumneavoastră. Îmi pare rău că n-a fost nimeni să vă aștepte în Cairo. Un eveniment neprevăzut a intervenit și ne-a stricat complet planurile.

Poirot păli. Mâna, care i se strecura după peria de haine, înțepeni.

— Încă o moarte? Șuieră el.

— Da.

— Sir Gui Willard? Am strigat eu.

— Nu, căpitane Hastingsr Colegul meu american, domnul Schneider.

— Și cauza? Întreabă Poirot.

— Tetanos.

M-am albit. Totul în jurul meu mi se părea că plutește într-o atmosferă de rău subtil și amenințător. Un gând oribil m-a trăsnit. Dacă urmam eu?

— Mon Dieu, spuse Poirot, pe un ton foarte scăzut. Nu înțeleg. E oribil. Spuneți-mi, monsieur, nu e nici o îndoială că n-ar fi fost tetanos?

— Cred că nu. Dar dr. Ames vă va spune mai multe decât mine.

— Da, desigur, nu sunteți doctorul.

— Mă numesc Tosswill.

Deci, atunci acesta era expertul britanic, descris de lady Willard ca funcționarul mărunt de la British Museum. Deodată, ceva grav și hotărât la el îmi înaripă imaginația.

— Dacă veniți cu mine, continuă dr. Tosswill, vă conduc la sir Guy Willard. E foarte nerăbdător să știe când sosiți.

Am traversat tabăra spre un cort mare. Dr. Tosswill ridică marginea de la intrarea în cort. Trei bărbați erau înăuntru.

— Sir Guy, monsieur Poirot și căpitanul Hastings au sosit, zise Tosswill.

Cel mai tânăr dintre cei trei bărbați sări și veni să ne întâmpine. Era o anume impulsivitate în felul său de a fi, care-mi aminti de mama sa. Nu era la fel de bronzat ca ceilalți și faptul acesta, la care se adăuga o oarecare buimăceală în privire, îl făcea să pară mai în vârstă decât cei 22 de ani pe care-i avea. Se străduia, în mod clar, să facă față unui puternic stres mental.

Îi prezentă pe ceilalți doi, dr. Ames, de vreo treizeci de ani, un om care părea capabil, cu fire de păr cărunt la tâmple, și domnul Harper, secretarul, un tânăr subțire, plăcut, care purta însemnele naționale – ochelari cu rame din corn6.

După câteva minute de conversație dezlânată, cel de-al doilea ieși și dr. Tosswill îl urmă. Am rămas singur cu sir Guy și dr. Ames.

— Vă rog, puneți orice întrebări doriți, monsieur Poirot, spuse Willard. Suntem cu totul buimăciți de ciudata serie de nenorociri, dar nu este – nu poate fi – nimic altceva decât coincidență.

Era un aer de nervozitate în felul său de a fi, care, mai degrabă, învăluia sensul exact al cuvintelor. Am văzut că Poirot îl studia cu atenție.

— Sunteți cu adevărat pasionat de aceste lucrări, sir Guy?

— Oarecum. Dar, indiferent de ceea ce se întâmplă sau la ceea ce ajungem, munca va continua. Să țineți minte asta!

Poirot se întoarse către celălalt.

— Ce aveți de spus despre asta, monsieur le docteur?

— Ei bine, spuse afectat doctorul, eu nu am de gând să plec.

Poirot făcu una din grimasele sale expresive.

— Atunci, évidemment, trebuie să aflăm cum stăm. Când a murit domnul Schneider?

— Acum. Trei zile.

— Sunteți sigur că a fost tetanos?

— Absolut sigur.

— N-ar fi putut fi un caz de otrăvire cu stricnină, de exemplu?

— Nu, monsieur Poirot. Înțeleg ce vreți să spuneți. Dar a fost un caz clar de tetanos.

— Nu i-ați injectat un anti-ser?

— Sigur că da, spuse doctorul rece. Am încercat să facem toate lucrurile imaginabile cu putință.

— Aveți anti-serul la dumneavoastră?

— Nu. L-am adus de la Cairo.

— A mai fost vreun caz de tetanos în tabără?

— Nu, niciunul.

— Sunteți sigur că moartea domnului Bleibner s-a datorat tetanosului?

— Absolut sigur. A avut o zgârietură la degetul cel mare de la mână, care s-a infectat și a dat în septicemie. Aș zice că sumă la fel pentru un nespecialist, dar cele două lucruri sunt total diferite.

— Atunci avem patru morți – toate complet diferite: un atac de cord, o otrăvire, o sinucidere și un tetanos.

— Exact, domnule Poirot.

— Sunteți sigur că nu există nici o legătură între cele patru?

— Nu prea vă înțeleg!

— Să v-o spun pe șleau. Există vreun act comis de cei patru care ar putea părea să denote lipsă de respect față de spiritul lui Men-her-Ra?

Doctorul se uită la Poirot plin de uimire.

— Vorbiți aiurea, monsieur Poirot. Doar nu v-ați lăsa păcălit să credeți în toate prostiile alea?

— Numai prostii, murmură Willard supărat.

Poirot rămase liniștit și nemișcat, clipind puțin din ochii săi verzi ca de pisică.

— Deci nu credeți în lucruri de-astea, monsieur le docteur?

— Nu, domnule, nu cred, făcu doctorul pe un ton emfatic. Sunt om de știință și cred numai în ce ne învață știința.

— Dar cum, nu exista știință în Egiptul antic? Întrebă, încet, Poirot. El nu aștepta un răspuns și, într-adevăr, dr. Ames păru descumpănit o clipă. Nu, nu nu-mi răspundeți, dar spuneți-mi doar asta. Ce cred muncitorii din partea locului?

— Cred, zise dr. Ames, că atunci când albii își pierd capul, băștinașii le calcă curând pe urme. Recunosc că începe să le fie oarecum teamă – dar n-au nici un motiv pentru asta.

— Mă mir, a zis Poirot nu întru totul convins.

Sir Guy se aplecă în față.

Strigă neîncrezător: doar nu credeți în – oh, chestia-i absurdă! Înseamnă că nu știți nimic despre Egiptul antic dacă credeți asemenea lucruri.

În loc de răspuns, Poirot scoase din buzunar o broșură – o carte veche, zdrențuită. Am văzut titlul, „Magia egiptenilor și chaldeenilor”. Apoi, răsucindu-se pe călcâie, ieși din cort. Doctorul s-a uitat fix la mine.

— Ce idee îl bântuie?

Expresia, așa de familiară în limbajul lui Poirot, m-a făcut să zâmbesc, când am auzit-o de la altul.

— Nu știu exact, am mărturisit. Cred că are un plan anume pentru a scoate spiritele rele din oameni.

Am plecat să-l caut pe Poirot și l-am găsit stând de vorbă cu tânărul cu fața prelungă ce fusese secretarul domnului Bleibner.

— Nu, spunea domnul Harper. Sunt numai de șase luni cu expediția. Da, i-am cunoscut destul de bine afacerile domnului Bleibner.

— Puteți să-mi spuneți ceva în legătură cu nepotul său?

— A apărut aici, într-o zi, un tip care nu arăta deloc rău. Nu-l mai întâlnisem, dar alții da – Ames, cred, și Schneider. Bătrânului nu i-a făcut plăcere să-l vadă. Erau mereu la cuțite. „Nici un cent”, striga bătrânul. „Nici un cent acum sau când voi muri. Vreau să-mi las banii pentru continuarea muncii mele de-o viață. Am discutat despre asta, astăzi, cu domnul Schneider”. Așa ceva, dar mai amplu. Tânărul Bleibner a șters-o imediat la Cairo.

— Era bine-sănătos atunci?

— Bătrânul?

— Nu, tânărul.

— Mi se pare că a zis că e ceva în neregulă cu el. Dar nu putea fi ceva serios, altfel mi-aș fi amintit.

— Încă un lucru: a lăsat domnul Bleibner vreun testament?

— După câte știm, nu.

— Rămâneți cu expediția, domnule Harper?

— Nu, domnule, nu rămân. Plec la New York, de îndată ce reglementez treburile aici. Puteți să râdeți, dacă vreți, dar n-am de gând să fiu următoarea victimă a acestui dat dracului de bătrân Men-her-Ra. Va pune mâna pe mine dacă mai stau.

Tânărul își șterse transpurația de pe frunte. Poirot se îndepărtă. Dar, peste umăr, îi spuse cu un zâmbet anume:

— Amintește-ți că a făcut o victimă la New York.

— Oh, fir-ar al dracului! Zise domnul Harper, cu toată convingerea.

— Tânărul ăsta e nervos, făcu Poirot meditativ. E terminat, treminat de tot.

L-am privit pe Poirot curios, dar zâmbetul său enigmatic nu-mi spunea nimic. Împreună cu sir Guy Willard și domnul Tosswill am Scut înconjurul săpăturilor. Descoperirile importante fuseseră transportate la Cairo, dar unele piese din mormânt erau extrem de interesante. Entuziasmul tânărului baronet era evident, dar am crezut, că descopăr o tentă de nervozitate în comportamentul său, ca și cum n-ar fi putut să scape de simțământul de amenințare care plutea în aer. Când am intrat în cortul ce ne fusese destinat, pentru a ne spăla, înaintea mesei de seară, o siluetă înaltă, întunecată, în veșmânt alb, ne-a deschis calea, cu un gest amabil, rostind un salut în arabă. Poirot se opri.

— Dumneata ești Hassan, servitorul lui sir John Willard?

— L-am slujit pe stăpânul meu, sir John, acum îl servesc pe fiul său. Făcu un pas spre noi și coborî tonul: se spune că sunteți un înțelept, priceput în a trata cu spiritele rele. Făceți-l pe tânărul stăpân să plece de aici. Există ceva rău în aerul din jurul nostru.

Și cu un gest brusc, fără să aștepte un răspuns, se îndepărtă.

— Ceva rău în aer, murmură Poirot. Da, îl simt.

Masa noastră nu a fost prea veselă. Conducerea discuției a fost lăsată în seama dr. Tosswill, care ținu o prelegere în extenso asupra antichităților egiptene. Tocmai când ne pregăteam să ne retragem să ne odihnim, sir Guy îl prinse pe Poirot de braț și-i arătă ceva. O umbră se mișca printre corturi. Nu era una omenească: am recunoscut clar făptura cu cap de câine pe care o văzusem încrustată pe pereții mormântului.

Sângele-mi îngheață la această priveliște.

— Mon Dieu! Murmură Poirot, făcându-și o cruce mare. Anubis, zeul cu cap de șacal al sufletelor care ne părăsesc.

— Cineva își bate joc de noi, strigă dr. Tosswill, ridicându-se indignat în picioare.

— A intrat în cortul dumitale, Harper, murmură sir Guy, cu fața palidă ca de mort.

— Nu, zise Poirot, dând din cap, în cel al doctorului Ames.

Doctorul se holbă la el neîncrezător, apoi, repetând cuvintele dr. Tosswill strigă:

— Cineva își bate joc de noi. Veniți, o să-l prindem imediat pe individ. Se repezi hotărât în urmărirea umbrei lunecoase. L-am urmat, dar, oricât am căutat nu am putut găsi nici o urmă a vreunui suflet viu care să fi trecut pe acolo. Ne-am întors, oarecum cu mintea tulburată și l-am găsit pe Poirot luând măsuri energice, în felul care-l caracterizează, pentru a-și asigura securitatea personală. Se ocupa să înconjoare cortul nostru cu diferite diagrame și inscripții pe care le desena pe nisip. Am recunoscut steaua cu cinci colțuri sau pentagonul, repetată de mai multe ori. Așa cum îi era vrerea, Poirot ținea, în același timp, un discurs improvizat despre vrăjitorie și magie, în general, despre magia albă7 în opoziție cu cea neagră, cu variate referințe la Ka8 și la Cartea Morților9.

Aceasta păru să-i suscite cel mai adânC dispreț dr. Tosswill, care mă trase deoparte, pur și simplu firbând de furie.

— Baliverne, domnule, făcu el enervat. Pure prostii. Tipul e un impostor. Nu cunoaște deosebirea dintre superstițiile Evului Mediu și credințele Egiptului antic. N-am auzit încă un asemenea talmeș-balmeș de ignoranță și credulitate.

L-am calmat pe excitatul expert și m-am dus după Poirot în cort. Micuțul meu prieten radia de bucurie.

— Acum putem dormi liniștiți, mi-a declarat el fericit. Și am nevoie de ceva somn. Mă doare capul groaznic. Ah, ce n-aș da să am o ceașcă de ceai de mușețel.

Ca un răspuns la rugămintea sa, colțul cortului se ridică și Hassan apăru cu o ceașcă aburindă pe care i-o oferi lui Poirot. Se dovedi a fi ceai de mușețel, o băutură care-i este foarte mult pe plac. După ce i-a mulțumit lui Hassan și l-a refuzat când s-a oferit să-mi aducă și mie o ceașcă, am rămas din nou singuri. Am mai stat în ușa cortului câtva timp, după ce mă schimbasem, uitându-mă spre deșert.

— Un loc splendid, am rostit cu glas tare, o muncă minunată. Îi simt fascinația. Viața în plin deșert, examinarea inimii unei civilizații dispărute. Cred că și tu, Poirot, trebuie să simți această încântare.

N-am primit nici un răspuns și m-am răsucit puțin uimit. Uimirea mea se preschimbă iute în neliniște. Poirot zăcea de-a curmezișul patului sărăcăcios, cu fața convulsionată în mod groaznic. Lângă el, ceașca goală. M-am repezit spre el, apoi am zbughit-o afară, prin tabără, spre cortul doctorului Ames.

— Doctore Ames, vino imehiat! Am strigat.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă doctorul, apărând în pijama.

— Prietenul meu. Îi e rău. E pe moarte. Ceaiul de mușețel. Nu-l lăsați pe Hassan să fugă din tabără.

Ca o vijelie, doctorul alergă spre cortul nostru. Poirot zăcea precum îl lăsasem.

— Extraordinar, strigă Ames. Pare un atac – sau, ce-ai zis. Că a băut? Apucă ceașca goală.

— Numai că n-am băut-o, zise o voce liniștită.

Ne-am întors uluiți. Poirot stătea pe marginea patului.

Zâmbea.

— Nu, a spus blând. N-am băut-o. În timp ce bunul meu prieten, Hastings, admira noaptea, m-am folosit de prilej pentru a nu mi-o turna pe gât, ci într-o sticluță. Sticluța va merge la analize, la un farmacist. Nu.

— Doctorul făcu o mișcare bruscă – ca un om de bun simț, veți înțelege că violența nu are nici un rost. În scurta absență a lui Hastings, care se repezise să vă aducă, am avut timp să pun sticluța la loc sigur. Ah, repede, Hastings, pune mâna pe el!

N-am înțeles îngrijorarea lui Poirot. Dornic să-mi salvez prietenul, m-am repeit spre el. Dar mișcarea rapidă a doctorului a avut un alt scop. Duse mâna la gură, un miros de migdale amare umplu aerul, se clătină și căzu în față.

— Încă o victimă, spuse Poirot pe un ton grav. Dar ultima. Poate e soluția cea mai bună. Are trei morți la activ.

— Dr. Ames? Am strigat, stupefiat. Dar m-am gândit că te încrezi într-o influență ocultă!

— M-ai înțeles greșit, Hastings. Ceea ce am vrut să sugerez a fost că eu cred în teribila forță a superstiției.

Odată ce insufli convingerea fermă că o serie de morți e supranaturală, poți aproape să ucizi cu pumnalul un om în plină zi și asta ar fi pusă tot pe seama blestemului, atât de puternic implantat este instinctul supranaturalului în rasa umană. Am bănuit, de la început, că un om trage foloase de pe urma acestui instinct. Îmi imaginez că ideea i-a venit la moartea lui sir John Willard. S-a iscat, imediat, un val de superstiții. După câte îmi putean da seama, nimeni nu obținea vreun câștig anume prin moartea lui sir John. Domnul Bleibner reprezenta un caz deosebit. Era un om foarte bogat. Informațiile pe care le-am primit din New, York conțineau mai multe idei sugestive. Mai întâi, tânărul Bleibner ar fi spus că avea un prieten bun în Egipt, de la care putea să se împrumute. S-a înțeles tacit că era vorba de unchiul său, dar mi s-a părut că, în acest caz, el ar fi putut s-o spună explicit. Cuvintele sugerează vreun prieten de petreceri de-al lui. Apoi, a făcut rost de destui bani pentru a ajunge în Egipt, unchiul său a refuzat categoric să-i dea vreun penny și, totuși, a fost capabil să-și plătească biletul de întoarcere la New York. Cineva trebuie să-i fi împrumutat banii.

— Toate astea nu prea țin, am obiectat.

— Dar mai sunt și altele, Hastings; se întâmplă, destul de des,ca unele cuvinte cu înțeles metaforic să fie luate ad literam. Se poate întâmpla și invers. În acest caz, cuvintelor obișnuite li se dă un sens mataforic. Tânărul Bleibner a scris destul de clar: „Sunt o lepră”, dar nimeni nu s-a gândit că el s-a împușcat pentru că ar fi crezut că se contaminase cu boala mortală – lepra.

— Ce? Am făcut eu.

— A fost invenția inteligentă a unei minți diabolice. Tânărul Bleibner suferea de vreo boală de piele oarecare;

Trăise în insulele din Pacificul de Sud, unde boala este destul de răspândită. Ames era un fost prieten de-al său și un medic cunoscut nu i-ar fi pus la îndoială părerea. Când am sosit aici, bănuielile mele erau împărțite între Harper și dr. Ames, dar curând, mi-am dat seama că numai doctorul ar fi putut comite și ascunde crimele și am aflat de la Harper că-l cunoscuse, mai de mult, pe tânărul Bleibner. Fără îndoială, acesta din urmă, cu vreo oarecare ocazie, a făcut un testament sau o asigurare pe viață în favoarea doctorului. Acesta a și văzut șansa de a se îmbogăți. A fost ușor pentru el să-i inoculeze bătrânului domn Bleibner niște viruși mortali. Apoi, nepotul, complet distrus de știrea groaznică pe care prietenul său i-o transmisese, s-a împușcat. Indiferent care i-au fost intențiile, bătrânul Bleibner n-a lăsat nici un testament. Averea sa îi revenea nepotului său și, de la acesta, doctorului.

— Și domnul Schneider?

— Nu putem fi siguri. Îl cunoștea și el pe tânărul Bleibner, îți amintești, și ar fi putut bănui ceva sau, din nou, doctorul s-o fi gândit că o altă moarte, nemotivată și inexplicabilă ar întări valul de superstiții. Mai mult, am să-ți spun un lucru psihologic interesant, Hastings. Un ucigaș are, întotdeauna, dorința puternică de a-și repeta crima reușită, performanța ei îl atrage. De aici temerile mele pentru viața tânărului Willard. Silueta lui Anabis pe care ai văzut-o, în seara asta, a fost Hassan, deghizat așa, la ordinele mele. Am vrut să văd dacă puteam să-l sperii pe doctor. Dar lui îi trebuia mai mult decât supranaturalul ca să se sperie. Am observat că nu era total convins de pretențiile mele de a crede în lucruri oculte. Comedioara care am jucat-o pentru el nu l-a înșelat. Am bănuit că va încerca să facă din mine următoarea sa victimă. Ah, dar în ciuda blestematei de mări, a căldurii îngrozitoare și a neplăcerilor cauzate de nisip, micile celule cenușii încă au funcționat!

Poirot a avut perfectă dreptate în judecățile sale. Tânărul Bleibner, cu câțiva ani în urmă, într-o criză de veselie la băutură, făcuse un testament buclucaș, lăsând „tabachera mea pe care o admiri atât de mult și tot ceea te posed după moarte, care vor fi mai ales datorii, bunului meu prieten Robert Ames, care odată mi-a salvat viața de la înec”. Cazul a fost mușamalizat cât se poate de bine și, până și astăzi, oamenii vorbesc despre remarcabila serie de decese survenite în legătură cu mormântul lui Men-her-Ra, ca o dovadă triumfătoare a răzbunării unui faraon de mult dispărut pentru pângărirea sarcofagului său – o părere care, așa cum mi-a spus Poirot, este contrară tuturor credințelor și concepțiilor egiptene.

SFÂRȘIT

1 Faraonul Men-Her-Ra, la care se face mai departe referire ca „unul din acei faraoni slabi ai celei de-a opta dinastii, când vechiul regat era pe cale de a decădea”. A opta dinastie (2280-2040 î.e.n.) care a domnit în Egipt la sfârșitul vechiului regat sau, mai precis, în prima perioadă intermediară (2280-2065 î.e.n.) a inclus opt faraoni despre care există foarte puține relatări, cu excepția numelor ultimilor patru faraoni. Numele primilor patru faraoni, care au domnit între 2274 și 2165 î.e.n. sunt necunoscute. Nu există nici o mențiune documentară despre Men-her-Ra. În timpul celei de-a opta dinastii, capitala era la Menphis, autoritatea centrală a cedat puterea nobililor locali, ordinea socială a avut de suferit și primii nomazi din Asia au intrat în Delta Nilului.

2 Al 12-lea faraon din cea de-a optsprezecea dinastie, care a domnit între 1361-1352 î.e.n. Este vestit pentru splendoarea mormântului său, descoperit în 1922: acesta conținea, pe lângă mume, o mulțime de obiecte prețioase, întrucât faraonul, deși neînsemnat, a trăit în perioada cea mai somptuoasă din istoria Egiptului.

3 Lord Carnarvon (1866-1923), egiptolog britanic, cunoscut mai ales pentru participarea sa la descoperirea mormântului lui Tutankamon. A murit imediat după deschiderea mormântului, ceea ce a dat naștere speculațiilor că ar fi fost pedepsit de blestemul faraonului sau prin vreo otravă necunoscută din mormânt. De fapt, moartea i-a fost cauzată de efectele combinate ale unei înțepături de țânțar și ale unei pneumonii.

4 Gizeh este un oraș din Egiptul superior, situat pe malul de vest al Nilului, pe partea opusă de Cairo, la circa 4,8 Km sud-vest de acesta. La 8,5 Km vest de Gizeh se află cele trei piramide ridicate în perioada celei de-a patra dinastii: piramida lui Keops – cea mai mare, avea inițial 230 mp la bază și 145,59 m înălțime.

5 O stațiune pe coasta Mării Nordului.

6 aluzie la faptul că asemenea rame se purtau mai mult în S. U. A. decât în Europa.

7 parte componentă a celor mai multe religii străvechi, era, de fapt, arta ce pretindea că este în stare să determine o zeitate sau o putere supranaturală să facă sau să împiedice o acțiune, sau să schimbe, temporar, ordinea evenimentelor naturale, ori să producă efecte cu ajutorul ființelor supranaturale (ca îngeri, demoni sau spirite dispărute) sau prin stăpânirea forțelor secrete ale naturii. Se crede că magia albă produce rezultate benefice, în timp ce magia neagră cauzează moarte sau dezastre.

8 spiritul mortului, al doilea eu, care a format o parte foarte însemnată din credința religioasă a vechilor egipteni.

9 O culegere de formule, rugăciuni și imnuri a cărei cunoaștere era considerată necesară pentru ca sufletul să-și termine cu bine călătoria spre Sala Judecății din regiunea morților.