Banuieli Adeverite

Hercule Poirot își așeză scrisorile cu grijă, grămadă, în fața sa. O luă pe cea de deasupra, îi studie adresa pentru o clipă, apoi tăie plicul cu un mic coupe-papier pe care-l ținea pe masa unde își lua micul dejun; se afla acolo exact în acest scop. Îi scoase conținutul. Înăuntru era un alt plic, sigilat cu grijă cu ceară roșie și însemnat „Personal și confidențial”.

Sprâncenele lui Hercule Poirot se ridicaseră pe capul său în formă de ou. Murmură: Patience! Nous allons arriver! Și încă o dată puse în funcție micul coupe-papier. De data aceasta din plic se ivi o scrisoare – scrisă de o mână cam tremurândă și nesigură. Mai multe cuvinte erau bine subliniate.

Hercule Poirot o desfăcu și citi. Deasupra era scris din nou „Personal și confidențial”. În dreapta era adresa – Rosebank, Charman's Green, Bucks, și data – 21 martie.

Dragă domnule Poirot, Am fost îndrumată spre dumneavoastră de o prietenă veche și dragă de-a mea care-mi cunoaște preocuparea și amărăciunea din ultimul timp. Această prietenă nu știe împrejurările adevărate – pe acestea le-am ținut în întregime pentru mine – problema fiind strict personală. Prietena mă asigură că sunteți întruchiparea discreției și că nu am de ce a mă teme ca să implic și poliția, lucru care nu mi-ar place deloc, dacă bănuielile mele se vor dovedi corecte. Dar s-ar putea și să greșesc cu totul. Nu prea mă simt limpede la cap zilele acestea – suferind de insomnie și de pe urma unei boli grele din iarna trecută – pentru a cerceta lucrurile de una singură. N-am nici mijloacele, nici abilitatea. Pe de altă parte, aș vrea să repet că este o chestiune de familie foarte delicată și că, pentru multe motive aș dori să mușamalizez toată afacerea. Dacă sunt încredințată cum stau lucrurile, aș putea aranja singură problema și aș prefera s-o fac. Sper că am fost suficient de explicită în această privință. Dacă veți prelua această investigație, mă anunțați la adresa de mai sus.

A dumneavoastră, Amelia Barrowby.

Poirot a citit scrisoarea de la un capăt la altul de două ori. Sprâncenele i se ridicară ușor. Apoi, puse scrisoarea deoparte și luă o alta din grămadă.

La ora zece fix intră în camera în care domnișoara Lemon, secretara sa de încredere, stătea așteptându-și instrucțiunile din ziua respectivă. Domnișoara Lemon avea 48 de ani și o înfățișare neatrăgătoare. Impresia generală pe care o lăsa era cea a unei grămezi de oase adunate la întâmplare. Avea o pasiune pentru ordine, aproape egală cu cea a lui Poirot și, deși capabilă să gândească, nu gândea niciodată, dacă nu i se spunea s-o facă.

Poirot îi întinse corespondența de dimineață:

— Aveți bunătatea, domnișoară, să formulați refuzuri în termeni corecți la toate astea.

Domnișoara Lemon își aruncă ochii pe scrisori, mâzgălind, pe rând, câte o hieroglifă pe fiecare. Era singura care putea înțelege semnele ce făceau parte din codul ei propriu: „săpuneală ușoară”; „plesnit în față”; „calea-valea”; și așa mai departe. După ce termină, încuviință din cap și-și ridică privirea pentru a primi alte instrucțiuni.

Poirot îi întinse scrisoarea Ameliei Barrowby. Ea o scoase din cele două plicuri, o parcurse și ridică privirea întrebătoare.

— Da, domnule Poirot? Întrebă cu creionul pregătit să stenografieze în carnet.

— Ce credeți despre scrisoare, domnișoară Lemon?

Încruntându-se ușor, domnișoara Lemon puse jos creionul și citi de la capăt scrisoarea.

Conținutul unei scrisori nu însemna nimic pentru domnișoara Lemon, exceptând doar punctul de vedere de a compune un răspuns adecvat. Foarte rar, patronul apela la părerile ei, în contradicție cu îndeletnicirile sale oficiale. Domnișoara Lemon era ușor încurcată când el proceda astfel – ea era aproape o mașină perfectă, pe care nu o interesau nici cât negru sub unghie treburile celorlalți oameni. Adevărata ei pasiune în viață era perfectarea unui sistem de îndosariere pe lângă care toate celelalte sisteme ar fi date uitării. Îl visa și noaptea. Totuși, domnișoara Lemon era perfect capabilă de a pătrunde, cu inteligență, aspecte pur omenești, așa cum bine știa Hercule Poirot.

— Ei bine? Întrebă el.

— Bătrâna a încurcat-o rău de tot, spuse domnișoara Lemon.

— Ah! Crezi să e încurcătură?

Domnișoara Lemon, care considera că Poirot era de suficient timp în Marea Britanie ca să înțeleagă toate expresiile, nu răspunse. Aruncă o privire la cele două plicuri.

— Foarte secretoasă, spuse. Și nu vă spune absolut nimic.

— Da, făcu Poirot. Am observat asta.

Domnișoara Lemon își luă, din nou, plină de speranță, carnetul de stenografiat. De data aceasta, Hercule Poirot se hotărî:

— Spuneți-i că va fi o onoare pentru mine să-i fac o vizită oricând dorește, dacă nu preferă să mă consulte aici. Nu bate la mașină scrisoarea, scrii-o de mână.

— Da, domnule Poirot.

Poirot îi mai dădu scrisori:

— Astea-s note de plată.

Domnișoara Lemon le sortă rapid.

— Le achit pe toate, în afară de acestea două.

— De ce alea două? E vreo greșeală în ele?

— Sunt firme cu care ați început să tratați. Nu se cade să plătiți prea prompt când abia ați deschis un cont, pare ca și cum vă străduiți să obțineți mai târziu un credit.

— Aha! Murmură Poirot. Mă înclin în fața prea bunei dumneavoastră cunoașteri a negustorului britanic.

— Nu sunt prea multe lucruri pe care nu le știu despre ei, spuse domnișoara Lemon posomorâtă.

Scrisoarea către domnișoara Amelia Barrowby a fost formulată cum se cuvine și expediată, dar nu sosi nici un răspuns. Poate, se gândi Hercule Poirot, bătrâna doamnă își dezlegase misterul de una singură. Totuși simți o undă de surpriză că, în acel caz, nu-i scrisese un rând în semn de politețe, prin care să-i aducă la cunoștință că nu mai avea nevoie de serviciile sale.

Cinci zile mai târziu, domnișoara Lemon, după ce primi instrucțiunile de dimineață, zise:

— Acea domnișoară Barrowby căreia i-am scris – nu-i de mirare că nu ne-a răspuns. A murit.

Hercule Poirot spuse foarte încet: „Ah, a murit!” Suna mai mult a întrebare, decât a răspuns.

Deschizându-și geanta, domnișoara Lemon scoase o bucățică de hârtie ruptă dintr-un ziar:

— L-am văzut în metrou și l-am rupt.

Înregistrând doar în minte, cu apreciere, faptul că, deși domnișoara Lemon folosise cuvântul „rupt”, ea îl tăiase, de fapt, grijuliu cu foarfeca, Poirot citi anunțul apărut la „Nașteri, Decese și Căsătorii” din „The Morning Post”. „La 26 martie, la Rosebank, Charman's Green, a decedat, subit, Amelia Jane Barrowby, în vârstă de 73 de ani. Rugăm fără flori”.

Poirot îl parcurse. Murmură în sinea lui „subit”. Apoi spuse brusc:

— Sunteți atât de bună să scrieți o scrisoare?

Creionul zbura pe hârtie, domnișoara Lemon, cu gândul la complicatul ei sistem de îndosariere, stenografie rapid și corect:

Dragă Domnișoară Barrowby, N-am primit nici un răspuns de la dumneavoastră, dar cum voi fi în împrejurimi la Charman's Green vineri, vă voi face o vizită în acea zi și vom discuta, mai pe îndelete, problema menționată în scrisoarea pe care mi-ați trimis-o.

Al dumneavoastră…

— Bate la mașină scrisoarea asta, te rog, și, dacă e pusă la poștă imediat, ar trebui să ajungă la Charman's Green diseară.

În dimineața următoare, o scrisoare într-un plic cu chenar negru sosi cu poșta a doua:

Dragă Domnule, Ca răspuns la scrisoarea dumneavoastră, mătușa mea, domnișoara Barrowby, a decedat în ziua de 26, așa că problema de care vorbiți nu mai are importanță.

A dumneavoastră, Mary Delafontaine.

Poirot zâmbi: „Nu mai are importanță… A, asta o să vedem noi. En avant – spre Charman's Green.

Rosebank era o casă care părea pe măsura numelui, ceea ce e mai mult decât se poate spune despre majoritatea clădirilor de rangul și felul lor.

În timp ce mergea pe poteca ce ducea spre ușa principală, Hercule Poirot se opri și privi admirativ straturile frumos orânduite și îngrijite de ambele părți. Trandafiri care promiteau să fie încărcați din belșug ceva mai târziu, deocamdată narcise, lalele timpurii, zambile albastre – ultimul strat era parțial „pardosit” cu scoici.

Poirot murmură ca pentru el: Cum sună catrenul ăla englezesc pe care-l cântă copiii?

Doamnă Mary, oare cum se poate, Grădina ce-ți mai face?

Între cochilii și capace

Fete drăguțe, toate înșirate.

Nu-i un șir, se gândi el, dar aici e o fată drăguță care face ca versurile să se potrivească.

Ușa din față se deschise și o fetișcană curățică, cu bonetă și șorț îl privea oarecum nedumerită pe domnul străin cu mustață mare care vorbea tare de unul singur în grădină. Era, după cum își dădu seama Poirot, o servitoare mică, foarte drăguță, cu ochi albaștri, rotunzi și obraji îmbujorați.

Poirot își ridică pălăria curtenitor și-i spuse:

— Pardon, aici locuiește domnișoara Amelia Barrowby?

Fata rămase cu gura căscată și ochii i se făcuseră și mai rotunzi.

— O, domnule, n-ați aflat? A murit. S-a produs așa brusc. Marți seara.

Apoi ezită, pradă a două instincte puternice: unul – să nu aibă încredere în străini, al doilea – atracția și curiozitatea categoriei din care provenea pentru a povesti despre boli și morți.

— Mă uimește, spuse Hercule Poirot, prefăcându-se. Am avut o întâlnire cu doamna pentru astăzi. Totuși, poate o văd pe cealaltă doamnă care locuiește aici.

Micuța servitoare părea ușor încrezătoare.

— Doamna? Da, poate pe ea ați putea-o vedea, dar nu știu dacă e dispusă să primească pe cineva.

— O să mă primească, spuse Poirot și-i întinse cartea sa de vizită.

Autoritatea din tonul său avu efectul scontat. Fata cea îmbujorată se dădu înapoi și-l pofti pe Poirot într-o sufragerie din partea dreaptă a holului. Apoi, cu cartea de vizită în mână, se duse să-și anunțe stăpâna.

Hercule Poirot se uită în jurul său. Camera era o sufragerie perfect obișnuită – cu tapet de culoare bej, cu o linie în jurul tavanului, cretoane nedefinite, perne și perdele roz, o mulțime de bibelouri din porțelan. Nu era nimic care să se remarce, să reprezinte o personalitate bine definită.

Deodată, Poirot, care era foarte sensibil, simți că este privit. Se întoarse. O fată stătea în dreptul ferestrei franțuzești – o fată de statură mică, cu părul foarte negru și ochi bănuitori.

Intră și, când Poirot o salută, izbucni pe neașteptate:

— De ce ai venit?

Poirot nu răspunse. Doar ridică din sprâncene.

— Nu sunteți avocat, nu-i așa?

Vorbea bine englezește, dar foarte repede, îți dădeai seama că nu era englezoaică.

— De ce aș fi avocat, domnișoară?

Fata îl privi morocănoasă.

— Am crezut că ai fi. Am crezut că poate ai venit să spui că ea nu știa ce face. Am auzit de astfel de lucruri – de influența nefastă – așa-i zice, nu-i așa? Dar nu e adevărat. Ea vroia ca mie să-mi revină banii și am să-i am. Dacă va trebui, o să-mi iau un avocat al meu. Banii sunt ai mei. Așa a lăsat ea scris și așa se va întâmpla.

Arăta urât, cu bărbia împinsă în față, cu ochii scânteind.

Ușa se deschise și o femeie înaltă intră și spuse: „Katrina!”

Fata tresări, se înroși, murmură ceva și ieși pe fereastra în stil francez.

Poirot se întoarse pentru a trata cu noua venită, care soluționase atât de eficient situația, pronunțând un singur cuvânt. Se simțise autoritate în vocea ei, dispreț și o undă de ironie pe care o găsești la oamenii educați. Își dădu seama imediat că aceasta era proprietara casei, Mary Delafontaine.

— Domnul Poirot? V-am scris. Nu se poate să nu fi primit scrisoarea mea.

— Vai, am fost plecat din Londra.

— A, da, înțeleg. Să mă prezint! Mă numesc Delafontaine. Acesta-i soțul meu. Domnișoara Barrowby era mătușa mea.

Domnul Delafontaine intrase atât de încet încât sosirea sa trecuse neobservată. Era un bărbat înalt, cu păr grizonat și o purtare nehotărâtă. Avea un tic nervos de-și ciupea bărbia. Se uita mereu la soția sa și era clar că aștepta ca ea să conducă conversația.

— Regret foarte mult că vă tulbur doliul, spuse Hercule Poirot.

— Îmi dau seama prea bine că nu e vina dumneavoastră, spuse doamna Delafontaine. Mătușa mea a murit marți seara. S-a întâmplat pe neașteptate.

— Foarte neașteptat, făcu domnul Delafontaine. O mare lovitură!

Se uita spre fereastra pe unde dispăruse fata cea străină.

— Îmi cer scuze, spuse Hercule Poirot, și mă retrag.

Făcu un pas spre ușă.

— Doar o clipă, îl opri domnul Delafontaine. Dumneavoastră aveați… Aveați o întâlnire cu tanti Amelia, spuneți?

— Parfaitement!

— Poate ne spuneți despre ce era vorba, interveni soția. Dacă putem face ceva…

— Era de natură personală, spuse Poirot. Sunt detectiv, adăugă simplu.

Domnul Delafontaine răsturnă o mică statuetă de porțelan pe care o mângâia. Soția sa rămase perplexă.

— Un detectiv? Și aveați întâlnire cu mătușica? Dar e aproape de necrezut! Se uită fix la el. Nu puteți să ne dați detalii, domnule Poirot? Pare pur și simplu fantastic.

Poirot medită o clipă. Își alese cuvintele cu grijă.

— E dificil pentru mine, doamnă, nu știu ce să fac.

— Ascultați, spuse domnul Delafontaine. N-a menționat de ruși, nu-i așa?

— Ruși?

— Știți, bolșevici, roșii, chestii de-astea.

— Nu fi absurd, Henry, îl apostrofă nevastă-sa.

Domnul Delafontaine se înmuie.

— Pardon, pardon, mă întrebam doar.

Mary Delafontaine se uită țintă la fața lui Poirot. Ochii îi erau foarte albaștri – culoarea florilor de nu-mă-uita.

— Dacă ne puteți spune ceva, domnule Poirot, m-aș bucura s-o faceți. Vă pot asigura că am… Un motiv pentru care vă întreb.

Domnul Delafontaine privi speriat.

— Ai grijă, scumpo… Știi că s-ar putea să nu fie nimic.

Din nou, soția îl potoli cu o privire.

— Ei bine, domnule Poirot?

Încet, grav, Hercule Poirot clătină din cap a dezaprobare. Dădu din cap cu vizibil regret.

— Deocamdată, doamnă, mă tem că nu trebuie să spun nimic.

Se înclină, își luă pălăria și se îndreptă spre ușă. Mary Delafontaine veni cu el până în hol. Pe prag, se opri și se uită la ea:

— Cred că țineți la grădină, doamnă, nu?

— Eu? Da, îmi ia o mulțime de timp grădinăritul.

— Je voit fait mes compliments!

O salută încă o dată și se îndreptă spre poartă. După ce ieși și o luă spre dreapta se uită înapoi și înregistră două impresii – o față palidă privindu-l de la fereastra primului etaj și un bărbat cu ținută țeapănă, soldățească, patrulând în sus și-n jos pe trotuarul de vizavi. Hercule Poirot dădu din cap ca pentru el. „Définitivement, zise, e un șoarece în gaură; ce mișcare va face acum pisica?”

Se hotărî să se ducă la primul oficiu poștal. Aici dădu niște telefoane. Rezultatul păru satisfăcător. Își îndreptă apoi pașii spre postul de poliție din Charman's Green, unde întrebă de inspectorul Sims.

Inspectorul Sims era un om înalt, corpolent, inimos.

— Domnul Poirot? Întrebă el. Mi-am închipuit. Chiar în clipa asta am primit un telefon despre dumneavoastră de la inspectorul șef. Zicea c-o să treceți pe-aici. Poftiți în biroul meu.

Ușa se închise, inspectorul îi arătă un scaun lui Poirot, se așeză și el în celălalt și-i aruncă o privire plină de curiozitate vizitatorului său.

— Mergeți foarte iute la țintă, domnule Poirot. Veniți să ne întrebați de cazul ăsta Rosebank, aproape înainte ca noi să știm că e un caz. Ce v-a făcut să vă gândiți la el?

Poirot scoase scrisoarea pe care o primise și o înmână inspectorului. Acesta o citi cu un anume interes.

— Curios, spuse el. Problema e că ar putea însemna o mulțime de lucruri. Păcat că nu a fost puțin mai explicită. Ne-ar fi fost de folos acum.

— Sau n-ar fi fost nevoie de nici un ajutor.

— Ce vreți să spuneți?

— Ar mai trăi.

— Vă gândiți așa departe? Hm… Nu sunt sigur dacă greșiți.

— V-aș ruga, inspectore, să-mi relatați faptele. Nu știu absolut nimic.

— Asta-i simplu. Bătrânei doamne i s-a făcut rău marți seara după cină. Era în stare foarte gravă: convulsii, spasme, de toate. Au trimis după doctor. Până a sosit, ea murise. S-a crezut c-a murit de-o criză. Totuși, medicului nu prea i-a plăcut cum stăteau lucrurile. El s-a foit, s-a tot învârtit, s-a eschivat și a declarat că nu putea da un certificat de înmormântare. În ce privește familia, cam așa știe că stau lucrurile. Așteaptă rezultatul autopsiei. Noi știm mai multe. Doctorul ne-a furnizat de îndată un indiciu: el și cu chirurgul poliției au făcut împreună autopsia – și rezultatul este, fără îndoială, edificator. Bătrâna doamnă a murit de o mare doză de stricnină.

— Aha!

— Da, o treabă foarte urâtă. Problema este cine i-a dat-o? Trebuie să-i fi fost administrată cu foarte puțin timp înainte de a muri. Prima dată am crezut că i s-a băgat în mâncarea de seară, dar, pe cinstite, pare mai degrabă diuretică. A mâncat supă de anghinare servită dintr-o supieră, plăcintă cu pește și tartă cu mere. Și din aceeași mâncare au fost serviți și domnișoara Barrowby, domnul Delafontaine și doamna Delafontaine. Domnișoara Barrowby avea un fel de cameristă – infirmieră pe jumătate rusoaică, dar ea nu lua masa cu familia. Ea mânca din ce rămânea de la cină. Mai e servitoarea, dar era liberă. Aceasta a lăsat supa pe plită și plăcinta cu pește în sobă, iar tarta cu mere era rece. Toți trei au mâncat același lucru, și, pe lângă astea, nu cred că-i poți vârî cuiva stricnină pe gât în felul acesta. E amară ca fierea. Doctorul mi-a spus că o poți simți într-o soluție dintr-o mie, sau cam așa ceva.

— Dar cu cafea?

— Cafeaua are cam același gust, dar bătrâna doamnă nu bea niciodată cafea.

— Înțeleg. Da, pare o situație de nesurmontat. Ce-a băut la masă?

— Apă.

— Din ce în ce mai rău.

— Puțin cam încâlcit, nu-i așa?

— Bătrâna doamnă avea bani?

— Cred că era înstărită. Desigur, încă nu avem detalii exacte. Soții Delafontaine stau prost cu banii, din câte am aflat. Bătrâna doamnă contribuia la întreținerea casei.

Poirot zâmbi. Apoi spuse:

— Deci îi suspectezi pe soții Delafontaine. Pe care dintre ei?

— Nu pot să spun exact că-l suspectez pe vreunul dintre ei în mod deosebit. Dar asta e, ei sunt singurele rude și moartea bătrânei le-ar aduce o sumă de bani frumușică, fără îndoială. Cu toții știm cum e natura umană!

— Câteodată inumană, da, ăsta-i adevărul. Dar bătrâna doamnă n-a mai mâncat sau băut altceva?

— De fapt…

— Așa, voilà! Simțeam că mai țineți ceva ascuns – cum s-ar spune – în căptușeala pălăriei: supa, plăcinta cu pește, tarta cu mere – prostii! Acum ajungem la miezul afacerii.

— Nu prea știu. Dar, de fapt, bătrânica lua de obicei o cașetă înaintea meselor. Știți, nu o pastilă sau vreo tabletă; o chestie de-aia din orez cu prafuri înăuntru. Un lucru perfect inofensiv pentru digestie.

— Admirabil. Nimic mai ușor decât să umpli o cașetă cu stricnină și s-o pui printre celelalte. Se duce pe gât odată cu apa și nu i se simte gustul.

— Așa-i. Problema e că fata i-a dat-o.

— Rusoaica?

— Da. Katrina Rieger. Era un fel de domnișoară de companie, cameristă – infirmieră pe lângă Amelia Barrowby. La ordinele ei tot timpul, cred. Adu-mi asta, adu-mi aia, adu-mi cealaltă, freacă-mă pe spate, toarnă-mi picăturile, du-te la farmacist – tot felul de chestii de-astea. Știi cum se întâmplă cu bătrânele – vor să fie blânde, dar fac din tine un sclav negru!

Poirot zâmbi.

— Și poftiți, continuă inspectorul Sims. Lucrurile se potrivesc ca nuca-n perete. De ce ar fi otrăvit-o fata? Miss Barrowby moare și acum fata o să fie dată afară și nu e ușor de găsit o slujbă, iar ea nu are nici o pregătire, nimic.

— Totuși, sugeră Poirot, dacă ar fi fost lăsată pe undeva cutia cu cașete, oricine din casă ar fi putut-o face.

— Normal că ne-am gândit și la asta, domnule Poirot. Vreau să vă spun că facem cercetările noastre, în mod discret, dacă mă înțelegeți. Când a fost pregătită ultima dată rețeta, unde era de obicei ținută cutia; cu răbdare și-o mulțime de muncă iscusită o să dăm de capăt poveștii. Și-apoi mai este avocatul domnișoarei Barrowby. O să discut cu el mâine. Mai este și directorul băncii. Mai sunt o mulțime de făcut.

Poirot se ridică.

— O mică favoare, inspectore Sims, o să-mi trimiteți câte o informare despre cum merg treburile? Aș considera asta o mare favoare. Iată numărul meu de telefon.

— Da, bineînțeles, domnule Poirot. Două capete fac mai mult decât unul; și apoi trebuie să fiți la curent cu asta, din moment ce aveți scrisoarea și știți atâtea.

— Sunteți foarte amabil, inspectore.

Politicos, Poirot îi strânse mâna și plecă.

În după-amiaza următoare a fost chemat la telefon.

— Domnul Poirot? Sunt inspectorul Sims. Lucrurile încep să se clarifice și să arate drăguț în afacerea pe care o știm.

— Adevărat? Spune-mi, te rog.

— Ei bine, iată elementul numărul 1 – unul mare de tot. Domnișoara B. a lăsat o mică moștenire nepoatei sale și tot restul lui K., luând în considerare marea bunătate și grijă a acesteia. Așa este formulat. Aceasta schimbă complexitatea lucrurilor.

O imagine îi apăru rapid în minte lui Poirot. O față posomorâtă și-o voce plină de pasiune spunând: „Banii sunt ai mei. Ea așa a scris și așa va rămâne”. Moștenirea n-ar fi fost o surpriză pentru Katrina – ea știa despre asta dinainte.

— Elementul numărul 2, continuă vocea inspectorului Sims. Nimeni altcineva decât Katrina i-a dat cașeta.

— Puteți fi sigur de asta?

— Fata însăși recunoaște. Ce vă pune pe gânduri?

— Extrem de interesant.

— Mai dorim numai un singur lucru – dovada felului în care a intrat în posesia stricninei. N-o să fie prea greu.

— Dar până acum n-ați reușit?

— Abia am început. Cercetarea a demarat în dimineața aceasta.

— Ce s-a întâmplat?

— A fost amânată cu o săptămână.

— Și tânăra K.?

— O rețin ca suspectă. Nu vreau să-mi asum riscuri. Ar putea avea ceva prieteni nostimi prin țară care să încerce să o scoată peste graniță.

— Nu, spuse Poirot. Nu cred că are prieteni.

— Zău? Ce vă face să credeți asta, domnule Poirot?

— E doar o idee de-a mea. Nu mai sunt și alte „elemente”, cum le numești?

— Nimic prea relevant. Domnișoara B. pare să se fi maimuțărit puțin cu acțiunile ei în ultima vreme – trebuie să fi pierdut o sumă frumușică. E și asta o povestioară, după cum vrei s-o iei, dar nu văd cum afectează problema principală – cel puțin pentru prezent.

— Poate aveți dreptate. Bine, mii de mulțumiri. Ați fost foarte amabil că m-ați sunat.

— N-aveți pentru ce! Mă țin de cuvânt. Mi-am dat seama că vă interesa. Cine știe, poate veți putea să-mi dați o mână de ajutor până la urmă.

— Asta mi-ar face mare plăcere. V-ar ajuta, de exemplu, dacă aș pune mâna pe un prieten al Katrinei?

— Parcă spuneați că nu are prieteni? Zise surprins inspectorul Sims.

— Am greșit. Are unul, spuse Hercule Poirot.

Înainte ca inspectorul să mai poată pune vreo întrebare, Poirot a închis telefonul.

Începu să se plimbe cu o mină serioasă prin camera în care domnișoara Lemon stătea la mașina ei de scris. Ridică mâna de pe taste la apropierea patronului și se uită la el întrebătoare.

— Aș vrea să-ți imaginezi o mică poveste, îi zise Poirot.

Domnișoara Lemon își lăsă mâinile în poală, resemnată. Îi plăcea să bată la mașină, să achite note de plată, să îndosarieze hârtii și să aranjeze întrevederi. Faptul de a i se cere să-și imagineze situații ipotetice o plictisea foarte mult, dar îl acceptă ca o parte dezagreabilă a datoriei sale.

— Ești o tânără rusoaică, începu Poirot.

— Da, zise domnișoara Lemon, luându-și un aer cât se poate de britanic.

— Ești singură și fără prieteni în țara asta. Ai motive pentru care nu dorești să te întorci în Rusia. Ești angajată ca un fel de accesoriu, infirmieră și domnișoară de companie la o doamnă în vârstă. Ești blândă, supusă și nu te plângi niciodată.

— Da, zise domnișoara Lemon ascultătoare, fără să reușească deloc să se vadă pe ea însăși supusă vreunei doamne bătrâne de pe pământ.

— Îi cazi cu tronc bătrânei. Se hotărăște să-ți lase toți banii ție. Ți-o spune.

Poirot făcu o pauză. Domnișoara Lemon spuse „da” din nou.

— Și atunci bătrâna descoperă ceva; poate e o chestiune de bani – poate descoperă că n-ai fost cinstită cu ea. Sau ar putea fi ceva și mai grav – un medicament care avea alt gust, un fel de mâncare ce nu-i pria. Oricum, ea începe să te suspecteze de ceva și îi scrie unui foarte faimos detectiv – enfin, celui mai faimos detectiv – mie! Urmează s-o vizitez curând. Și-atunci, cum spui, asta pune paie pe foc. Lucrul cel mai important este să se acționeze rapid! Și așa, înaintea sosirii marelui detectiv, bătrâna moare. Și banii îți revin ție… Spune-mi, ți se pare rezonabil?

— Destul de rezonabil, aprobă domnișoara Lemon. Adică, destul de rezonabil pentru o rusoaică. Personal, nu mi-aș lua niciodată o slujbă de însoțitoare. Îmi place ca datoriile mele să fie clar definite. Și, desigur, n-aș visa să omor pe nimeni.

Poirot oftă:

— Cât de mult îmi lipsește prietenul meu Hastings. El are așa o imaginație. O minte atât de romantică! Este adevărat că-și imaginează întotdeauna greșit, dar și asta e în sine un ghid.

Domnișoara Lemon tăcea. Mai auzise de căpitanul Hastings și nu o interesa. Se uita cu ochii pierduți la foaia de hârtie bătută la mașină din fața ei.

— Deci, ți se pare rezonabil, bolborosi Poirot.

— Dumneavoastră nu?

— Mă tem că da, oftă Poirot.

Telefonul sună și domnișoara Lemon ieși din cameră să răspundă. Se întoarse și-l anunță că-i tot inspectorul Sims.

Poirot se grăbi spre aparat:

— Alo, alo. Ce spui?

— Am găsit un pachet de stricnină în dormitorul fetei, ascuns sub saltea, repeta Sims, adăugând: Sergentul tocmai a venit cu știrea. Se cam leagă, cred.

— Da, remarcă Poirot, cred că se leagă.

Vocea sa se schimbase. Deodată suna plină de încredere. După ce închise telefonul, se așeză la biroul său și-și aranjă obiectele de pe el într-un mod mecanic. Murmură ca pentru el: „Era ceva în neregulă. Am simțit… Nu, nu am simțit. Trebuie să fi fost ceva ce am văzut. En avant, mici celule cenușii, analizați, reflectați! Era totul logic și în ordine? Fata – neliniștea ei în legătură cu banii; doamna Delafontaine, soțul ei – sugestia lui în legătură cu rușii – imbecilă, dar el este un imbecil; camera; grădina – ah! Da, grădina”.

Se ridică foarte țeapăn. O lumină verzuie îi strălucea în ochi. Sări de la locul lui și intră în camera alăturată.

— Domnișoară Lemon, aveți bunătatea să lăsați ce faceți și să cercetați ceva pentru mine?

— O investigație, domnule Poirot? Mă tem că nu prea mă pricep…

— Într-o zi ai spus că știi totul despre negustori, o întrerupse acesta.

— Sigur că da, recunoscu domnișoara Lemon, plină de încredere.

— Atunci treaba e simplă. Te duci la Charman's Green și cauți un negustor de pește.

— Un negustor de pește? Întrebă surprinsă domnișoara Lemon.

— Exact. Negustorul care a furnizat pește la Rosebank. După ce-l găsești îi pui o anume întrebare. Îi întinse o bucată de hârtie.

Domnișoara Lemon o luă, îi notă conținutul dezinteresată, apoi încuviință și puse capacul la mașina de scris.

— Vom merge împreună la Charman's Green, adăugă Poirot. Dumneata te duci la negustorul de pește, iar eu la poliție. Ne ia doar jumătate de oră de la Baker Street.

Când a sosit la destinație, fu întâmpinat cu surprindere de inspectorul Sims.

— O, dar ce repede lucrați. Am vorbit la telefon doar cu o oră în urmă.

— Aș vrea să vă rog ceva, să-mi permiteți s-o văd pe Katrina…, cum îi mai zice?

— Katrina Rieger. Da, nu cred că există vreo obiecție la asta.

Katrina arăta și mai palidă și mai posomorâtă decât înainte. Poirot îi vorbi cu multă blândețe:

— Domnișoară, vreau să mă credeți că nu vă sunt dușman. Vreau să-mi spuneți adevărul.

— Am spus adevărul – ochii îi străluceau sfidător. Tuturor le-am spus adevărul! Dacă bătrâna doamnă a fost otrăvită, nu eu am fost aceea care am otrăvit-o. Totul e o greșeală. Vreți să mă împiedicați să iau banii.

Vocea ei era aspră. Arăta, se gândi el, ca un amărât de șoricel încolțit.

— Vorbiți-mi despre cașetă, domnișoară, continuă Poirot. Nimeni n-a mai pus mâna pe ea?

— Am mai spus-o, nu? Ele au fost făcute la farmacie în după-amiaza aceea. Le-am adus cu mine în geanta mea, chiar înainte de cină. Am deschis cutia și i-am dat domnișoarei Barrowby una cu un pahar cu apă.

— Nimeni nu le-a atins în afară de tine?

— Nu.

Un șoricel încolțit, curajos, gândi Poirot.

— Și domnișoara Barrowby a servit la cină numai ceea ce ni s-a spus? Supă, plăcintă cu pește, tartă?

— Da.

Un „da” lipsit de speranță, întunecat, ochi pierduți care nu vedeau lumina nicăieri. Poirot o bătu pe umăr.

— Fii curajoasă, domnișoară. Mai poate exista libertate… Da, și bani… O viață confortabilă.

Se uită la el bănuitoare.

Când ieși, Sims îi spuse:

— Nu prea am înțeles ce-ai spus la telefon, ceva în legătură cu faptul că fata ar avea un prieten.

— Are unul. Pe mine! Spuse Hercule Poirot și ieși din sediul poliției, înainte ca inspectorul să-și poată reveni.

La ceainăria „Green Cat”, domnișoara Lemon nu și-a lăsat patronul s-o aștepte. Trecu direct la subiect.

— Numele omului este Rudge, de pe strada principală și ați avut perfectă dreptate. Exact o duzină și jumătate. Am notat ce mi-a spus. Și-i întinse nota.

— Arr… Era un sunet adânc, prelungit ca mârâitul unei pisici.

Hercule Poirot o luă la sănătoasa spre Rosebank. Cum stătea în grădină și soarele apunea în spatele său, Mary Delafontaine veni spre el.

— Domnul Poirot? V-ați întors? Vocea ei părea surprinsă.

— Da, m-am întors. Se opri și apoi adăugă: Când am venit prima dată aici, madame, niște rime pentru copii mi-au trecut prin cap:

Doamnă Mary, oare cum se poate, Grădina ce-ți mai face?

Între cochilii și capace

Fete drăguțe, toate înșirate.

Numai că nu sunt cochilii oarecare, nu-i așa, madame? Sunt cochilii de stridii.

Mâna lui arăta spre ceva.

— Mais oui, știu! Servitoarea a lăsat cina pregătită. Ea ar jura și Katrina ar jura că alea au fost tot ce ați mâncat la masă. Numai dumneata și soțul dumitale știți că ați mai adus o duzină și jumătate de stridii – o mică tratație pour la bonne tante. Ce ușor să pui stricnină într-o stridie. Se înghite – comme ça! Dar rămân cochiliile – ele nu trebuie să ajungă în găleată. Fata le-ar putea vedea. Așa că v-ați gândit să faceți o margine din ele la un strat de flori. Dar nu erau suficiente, marginea nu-i completă. Efectul e prost, strică simetria unei grădini altfel încântătoare. Acele câteva cochilii de stridii fac o notă discordantă, mi-au displăcut de la prima mea vizită.

Mary Delafontaine spuse:

— Cred că ați ghicit din scrisoare. Știam că vă scrisese, dar nu eram sigură cât de multe vă spusese.

Poirot răspunse evaziv:

— Știam cel puțin că era o chestiune de familie. Dacă ar fi fost vorba despre Katrina, n-ar fi avut rost să mușamalizeze lucrurile. Cred că dumneata sau soțul dumitale v-ați folosit de fondurile domnișoarei Barrowby în avantajul propriu și ea a descoperit…

Mary Delafontaine recunoscu:

— O făceam de ani de zile, puțin de aici, puțin de dincolo. Niciodată n-am crezut că e destul de deșteaptă să-și dea seama. Și-apoi am aflat că trimisese după un detectiv; și am mai descoperit că-i lăsa banii Katrinei – mica aia creatură mizerabilă!

— Și așa stricnina a fost pusă în dormitorul Katrinei? Înțeleg. Vă salvați pe dumneavoastră și pe soțul dumneavoastră de la ceea ce aș putea descoperi și învinuiți o copilă inocentă de crimă. N-aveți milă, madame?

Mary Delafontaine ridică din umeri, ochii ei albaștri, de nu-mă-uita se uitau în cei ai lui Poirot. El își reaminti perfecțiunea cu care își jucase rolul în prima zi în care venise și stângăciile soțului ei. O femeie deasupra mediei, dar inumană.

— Milă, întrebă ea, pentru mizerabila aia de șoricioaică intrigantă? Disprețul ei răsuna răspicat.

Hercule Poirot spuse încet:

— Cred că nu v-au interesat în viață decât numai două lucruri. Unul este soțul dumneavoastră.

Îi văzu buzele tremurând.

— Celălalt – grădina.

Se uită roată în jur. Privirea părea să ceară iertare florilor pentru ceea ce făcuse.

SFÂRȘIT