Cadavrul din biblioteca

Capitolul 1

Doamna Bantry visa. Sângele-voinicului prezentat de ea tocmai câștigase locul întâi la expoziția florală. Preotul, îmbrăcat cu sutană și stihar, oferea premiile în biserică. Soția lui se învârtea prin preajmă, îmbrăcată în costum de baie, dar așa cum este binecuvântatul obicei din vise, acest fapt nu stârnise dezaprobarea parohiei în modul în care ar fi făcut-o cu siguranță în viața reală. Doamnei Bantry îi plăcea foarte mult visul. De obicei, îi plăceau visele matinale, care se terminau prin sosirea ceaiului de dimineață. Undeva, în subconștientul ei, era atentă la obișnuitele zgomote de dis-de-dimineață din gospodărie. Hârșâitul inelelor de la draperia de la scări, pe măsură ce fata în casă le trăgea, zgomotele provocate de peria de praf și fărașul celei de-a doua fete în casă. Undeva, în depărtare, se auzea zgomotul zăvorului de la poartă pe când era tras. Începea o nouă zi. Între timp, trebuia sa se bucure cât mai mult de expoziția florală – deoarece faptul că visa devenea tot mai evident… De jos se auzea zgomotul obloanelor mari de lemn de la sufragerie în timp ce erau deschise. Le auzea, și totuși nu le auzea. Pentru încă o jumătate de oră zgomotele obișnuite ale gospodăriei aveau să continue, discret, în surdină, fără să o deranjeze, deoarece îi erau atât de familiare. Aveau să culmineze cu un sunet rapid și măsurat de pași pe coridor, cu foșnetul unei rochii, cu clinchetul domol al veselei pentru ceai așezate pe măsuța din hol, apoi cu o bătaie ușoară la ușă și cu intrarea lui Mary pentru a trage draperiile. Doamna Bantry se încruntă în somn. Ceva perturbator răzbătea prin starea ei de visare, ceva nelalocul lui. Pași de-a lungul coridorului, pași care erau prea grăbiți și care veneau prea devreme. În mod inconștient, urechile ei așteptară zgomotul veselei, dar nici urmă de așa ceva.

Ciocănitul se auzi la ușă. În mod automat, din profunzimea somnului doamna Bantry spuse:

― Intră.

Ușa se deschise – acum avea să urmeze sunetul draperiei trase. Dar nu se auzi nici un astfel de zgomot. Din lumina verzuie, difuză, se auzi vocea lui Mary – fără suflare, isterică:

― Oh, doamnă, oh, doamnă, e un cadavru în bibliotecă. Și cu o izbucnire isterică de sughițuri de plâns ieși din cameră.

II

Doamna Bantry se ridică din pat. Fie visul ei luase o întorsătură foarte ciudată, fie… fie că Mary chiar o zbughise din cameră după ce spusese ceva (incredibil de fantastic) cum că ar fi fost un cadavru în bibliotecă. „Imposibil, își zise doamna Bantry, trebuie să fi visat.” Dar, pe măsură ce își spunea aceasta, simțea din ce în ce mai mult că nu visase, că Mary a ei cea atât de cumpătată, rostise într-adevăr acele cuvinte fantastice. Doamna Bantry reflectă un minut și apoi aplică imperativ un cot conjugal soțului ei adormit.

― Arthur, Arthur, trezește-te!

Colonelul Bantry mormăi, protestă și apoi se răsuci pe partea lui de pat.

― Trezește-te, Arthur! Ai auzit ce-a zis?

― Aproape, răspunse instinctiv colonelul Bantry. Desigur, sunt de acord cu tine, Dolly.

Și brusc, adormi la loc. Doamna Bantry îl scutură.

― Trebuie să mă asculți. Mary a intrat și a zis că este un cadavru în bibliotecă.

― Îhî, ce?

― Un mort în bibliotecă.

― Cine zice?

― Mary.

Colonelul Bantry își adună mințile și trecu la rezolvarea situației. Spuse:

― Prostii, fato! Ai visat.

― Nu, n-am visat. Și eu am crezut la fel, la început. Dar n-am visat. Chiar a venit în cameră și a zis asta.

― Mary a venit în cameră și a zis că e un mort în bibliotecă?

― Da.

― Dar nu se poate! spuse colonelul Bantry.

― Nu, nu, presupun că nu, răspunse cu îndoială doamna Bantry. Adunându-și forțele, continuă: Dar atunci ce a zis Mary că a fost?

― Probabil că n-a zis.

― Ba a zis.

― Probabil că ți-ai închipuit.

― Nu mi-am închipuit.

Colonelul Bantry era pe deplin treaz acum, și pregătit să facă față situației, după cum era cazul. Spuse cu blândețe:

― Probabil că ai visat, Dolly, se mai întâmplă. E de vină povestea aia cu detectivi pe care o citești – Misterul chibritului rupt. Lordul Edgbaston găsește o frumoasă blondă moartă pe covorul din fața șemineului din bibliotecă. În cărți, morții sunt întotdeauna găsiți în bibliotecă. N-am întâlnit nici unul în realitate.

― Probabil c-o să vezi acum, spuse doamna Bantry. Oricum, Arthur, cred că e cazul să te scoli și să vezi despre ce e vorba.

― Zău, Dolly, chiar cred că ai visat. Visele par uneori foarte reale, când te trezești brusc. Chiar ești convins că sunt adevărate.

― Eu visam cu totul altceva – despre expoziția de flori și despre nevasta preotului în costum de baie… ceva de genul acesta.

Cu o izbucnire bruscă de energie, doamna Bantry sări din pat și trase draperiile. Lumina blândă de toamnă inundă camera.

― N-am visat, spuse ea cu fermitate. Scoală-te imediat, Arthur, și du-te jos să vezi despre ce e vorba!

― Vrei să mă duc jos și să întreb dacă este un mort în bibliotecă? O să arăt ca un prostănac.

― Nu trebuie să întrebi nimic, rosti doamna Bantry. Dacă este un mort – și desigur e posibil ca Mary să o fi luat razna și să vadă lucruri care nu-s – ei bine, cineva ne va spune în curând. Nu trebuie să scoți nici un cuvânt.

Bombănind, colonelul Bantry se înfofoli în halat și ieși din cameră. Porni de-a lungul coridorului și coborî scările. La baza treptelor servitorii se strânseseră grămadă; unii dintre ei suspinau. Majordomul păși în față, să facă impresie.

― Mă bucur că ați venit, domnule. Am dat dispoziție să nu se întreprindă nimic până ce nu veniți dumneavoastră. Credeți că e bine să sun la poliție, domnule?

― Să-i suni, de ce?

Majordomul aruncă o privire plină de reproș unei tinere care plângea isteric pe umărul bucătarului.

― Am înțeles, domnule, că Mary v-a informat deja. Mi-a zis că așa a făcut.

Mary spuse gâfâind:

― Eram atât de speriată, că nu mai știu ce-am spus. M-a luat așa, dintr-odată, mi s-au înmuiat picioarele și stomacul mi s-a întors pe dos. Să găsești așa ceva, aoleu, aoleu!

Se sprijini din nou de doamna Eccles, care zise:

― Lasă, lasă, draga mea.

― Firește că Mary este tulburată, domnule, fiind cea care a făcut această descoperire înspăimântătoare, explică majordomul. A mers în bibliotecă așa cum face de obicei, să tragă draperiile, și… aproape că s-a împiedicat de cadavru.

― Vrei să spui, întrebă colonelul Bantry, că avem un cadavru în bibliotecă? În biblioteca mea?

Majordomul tuși.

― Probabil, domnule, doriți să vedeți cu ochii dumneavoastră?

III

― Alo, alo, alo. Secția de poliție. Da, cine e la telefon? Sergentul de poliție Palk cu o mână își încheia tunica, iar în cealaltă ținea receptorul.

― Da, da, Gossington Hall. Da? Aha, bună dimineața, domnule. Tonul sergentului suferi o oarecare schimbare. Deveni mai puțin oficial, recunoscându-l pe generosul patron al sportivilor poliției și pe principalul magistrat din district. Da, domnule? Cu ce vă pot fi de folos?… Îmi pare rău, domnule, dar nu prea v-am auzit… Un cadavru, ați zis?… Da?… Da, dacă doriți, domnule… E-n regulă, domnule – ziceți că e o tânără femeie pe care nu o cunoașteți?… Desigur, domnule. Lăsați pe mine.

Sergentul de poliție puse receptorul în furcă, lăsă să-i scape un fluierat prelung și începu să formeze numărul șefului său.

Doamna Palk privi din bucătărie, de unde venea un miros îmbietor de șuncă prăjită.

― Ce e?

― Cel mai ciudat lucru la care te-ai putea gândi, îi răspunse bărbatul. Cadavrul unei tinere femei a fost descoperit la Hall. În biblioteca domnului colonel.

― Ucisă?

― Strangulată, așa zice el.

― Cine e?

― Colonelul zice că nu a mai văzut-o niciodată.

― Și atunci ce căuta în biblioteca lui?

Sergentul Palk o reduse la tăcere aruncându-i o privire plină de reproș și, pe un ton oficial, vorbi la telefon.

― Domnul inspector Slack? Sergentul Palk. Tocmai am primit un raport cum că s-a găsit cadavrul unei femei în această dimineață la ora șapte și un sfert…

IV

Telefonul lui Miss Marple sună în timp ce aceasta se îmbrăca. Sunetul o făcu să tresară, căci era o oră neobișnuită pentru a primi apeluri. Viața ei de fată bătrână era atât de bine organizată, încât telefoanele neașteptate erau o sursă bogată de supoziții.

― O, Doamne, spuse Miss Marple, uitându-se perplexă la aparatul care suna. Mă întreb cine ar putea fi?

Nouă, nouă și jumătate erau orele obișnuite la care se sunau vecinii. Se făceau atunci planuri pentru ziua respectivă, se lansau invitații și altele. Singurul care suna cu puțin înainte de ora nouă era măcelarul, în cazul în care era vreo problemă cu carnea. Din când în când puteau să mai apară în cursul zilei și alte telefoane, dar se considera a fi lipsă de maniere să suni după nouă și jumătate seara. E adevărat că nepotul lui Miss Marple era scriitor și deci un dezordonat, recunoscut pentru faptul că suna pe la ore ciudate, o dată chiar cu zece minute înainte de miezul nopții. Dar oricare ar fi fost excentricitățile lui Raymond West, trezitul dimineața devreme nu făcea parte dintre ele. Era puțin probabil ca el sau vreo altă cunoștință a lui Miss Marple să sune înainte de ora opt dimineața. De fapt, era ora opt fără un sfert.

Prea devreme chiar și pentru o telegramă, deoarece oficiul poștal nu deschidea înainte de opt.

„Trebuie să fie o greșeală”, decise Miss Marple.

Hotărându-se că acesta era cazul, opri zgomotosul aparat ridicând receptorul.

― Da? zise ea.

― Tu ești, Jane?

Miss Marple era foarte surprinsă.

― Da, eu sunt, Jane. Te-ai sculat foarte devreme, Dolly.

Pe fir, vocea doamnei Bantry răzbătu agitată și cu respirația întretăiată.

― S-a întâmplat un lucru cât se poate de îngrozitor.

― Oh, draga mea.

― Tocmai am găsit un cadavru în bibliotecă.

O clipă Miss Marple crezu că prietena ei o luase razna.

― Ați găsit un ce?

― Știu, nu-ți vine să crezi, nu-i așa? Și eu credeam că asta se întâmplă doar în cărți. O oră m-am tot contrazis cu Arthur azi-dimineață, înainte ca el să coboare și să vadă ce-i acolo.

Miss Marple încercă să se adune. Întrebă pe nerăsuflate:

― Dar al cui este cadavrul?

― E o blondă.

― O ce?

― O blondă. O blondă frumoasă… ca-n cărți. Nimeni n-a mai văzut-o până acum. Zace acolo, în bibliotecă, moartă. Iată de ce trebuie să vii imediat.

― Vrei să vin la tine?

― Da, trimit acum mașina să te ia.

Miss Marple spuse cu îndoială:

― Bine, dragă, dacă aș putea să-ți fiu de ajutor…

― N-am nevoie să mă ajuți. Dar te pricepi atât de bine la cadavre.

― Zău că nu. Micul meu succes a fost mai mult teoretic.

― Dar chiar te pricepi la crime. A fost omorâtă, sugrumată. Dacă cineva tot găsește un cadavru în propria casă, măcar să profite de ocazia asta, dacă înțelegi ce vreau să zic. De asta vreau să vii să afli cine a făcut-o și să descoperi misterul și toate cele. E de-a dreptul palpitant, nu-i așa?

― Bine, desigur draga mea, dacă pot să-ți fiu de ajutor.

― Minunat! Arthur nu-i prea încântat. Pare să considere că nu ar trebui să fiu entuziasmată de toate acestea. Desigur, îmi dau seama că e o situație tristă și toate cele, dar nu o cunosc pe fată și când o s-o vezi, o să înțelegi ce vreau să zic prin faptul că nu arată real deloc.

V

Cu respirația întretăiată, Miss Marple se dădu jos din mașină, prin ușa deschisă de șofer.

Colonelul Bantry cobora treptele și păru un pic surprins.

― Miss Marple?… Ce plăcere să vă văd!

― M-a sunat soția dumneavoastră, explică Miss Marple.

― Absolut, absolut. Trebuie să aibă pe cineva cu ea. Altfel nu va mai rezista. Încearcă să păstreze aparențele, dar știi cum e…

În acest moment apăru doamna Bantry și exclamă:

― Întoarce-te, te rog, în sufragerie și termină-ți micul dejun, Arthur. O să ți se răcească șunca.

― Am crezut că sosește inspectorul, zise colonelul Bantry.

― O să vină cât de curând, spuse doamna Bantry. De asta trebuie să mergi să mănânci mai întâi.

― Asta trebuie să faci și tu. Mai bine ai veni să mănânci ceva, Dolly…

― Venim într-o clipă, Arthur, zise doamna Bantry. Hai du-te, Arthur.

Ca o găină recalcitrantă, Colonelul Bantry fu ușuit în sufragerie.

― În sfârșit! spuse doamna Bantry cu o intonație de triumf. Hai!

O conduse rapid pe coridor, spre partea de est a casei. În fața ușii bibliotecii era de pază sergentul Palk. O întâmpină pe doamna Bantry cu un aer autoritar.

― Mi-e teamă că nu e permis nimănui să intre, doamnă. Ordinele inspectorului.

― Prostii, domnule Palk, spuse doamna Bantry. O cunoști pe Miss Marple foarte bine.

Sergentul Palk admise că o cunoștea pe Miss Marple.

― E important să vadă cadavrul, continuă doamna Bantry. Nu fi prost, Palk! La urma urmelor, e biblioteca mea, nu-i așa?

Sergentul Palk cedă. Obiceiul lui de a ceda în fața nobilimii dura de o viață. Inspectorul, cugetă el, nu trebuie să știe chiar tot.

― Nimic nu trebuie atins sau mișcat din loc, le avertiză el.

― Sigur că nu, răspunse impacientată doamna Bantry. Știm asta. Poți veni cu noi să asiști, dacă vrei.

Sergentul Palk profită de permisiune. Oricum, aceasta fusese și intenția lui.

Doamna Bantry își conduse triumfătoare prietena prin bibliotecă, spre șemineul mare, de modă veche. Apoi, rosti cu un perfect simț al dramaticului:

― Acolo!

Miss Marple înțelese ce voise să spună prietena ei, că fata moartă nu părea reală. Biblioteca era o cameră reprezentativă pentru proprietari. Era mare și ponosită, și cu un aer dezordonat. Avea niște fotolii mari și desfundate, iar pe masa mare erau împrăștiate pipe și cărți și acte ale proprietății. Pe pereți, erau unul sau două portrete de familie mai de calitate, câteva pasteluri victoriene urâte și vreo două tablouri înfățișând scene de vânătoare care se voiau amuzante. Într-un colț, se vedea o vază mare cu margarete de toamnă. Camera era slab luminată, discretă și fără pretenții. Se vedeau urmele unei folosințe îndelungate, familiale și ale unei anumite legături cu tradiția.

Pe o veche blană de urs, aflată în mijlocul camerei, ceva melodramatic, brutal si neobișnuit îți capta atenția.

Silueta flamboaintă a unei fete. O fată cu păr nefiresc de blond, pieptănat astfel încât să-i lase fața liberă, aranjat în șuvițe și cârlionți. Trupul subțire era îmbrăcat într-o rochie de seara fără spate, complet albă, din satin. Era puternic machiată, pudra ieșind în evidență grotesc pe pielea umflată, albăstruie; genele intens rimelate atârnau grele pe obrajii contorsionați, iar roșul buzelor părea o tăietura. Unghiile erau făcute cu o ojă de un roșu sângeriu, la fel și unghiile picioarelor încălțate cu sandale argintii, ieftine. Era o apariție colorată, ieftină, împopoțonată – în total dezacord cu confortul de modă veche din biblioteca colonelului Bantry.

Doamna Bantry zise încetișor:

― Vezi ce am vrut să zic? Pur și simplu nu pare adevărat!

Femeia mai în vârstă dădu aprobator din cap. Se uită îndelung și gânditor la corpul acela ghemuit.

Apoi spuse cu o voce blândă:

― E foarte tânără.

― Da, da, așa cred și eu. Doamna Bantry părea destul de surprinsă, asemenea cuiva care tocmai făcuse o descoperire.

Miss Marple se aplecă. Nu o atinse pe fată. Se uită la degetele acesteia care strângeau cu disperare partea din față a rochiei, ca și cum se luptase pentru o ultimă gură de aer.

Se auzi zgomotul unei mașini care făcu să scrâșnească pietrișul de pe alee. Sergentul Palk șopti impacientat:

― Ăsta-i inspectorul…

Confirmându-i convingerea că nobilii nu te lasă la greu, doamna Bantry se duse imediat la ușă. Miss Marple o urmă îndeaproape. Doamna Bantry spuse:

― Totul va fi în regulă, Palk.

Sergentul Palk simți o mare ușurare.

VI

În fugă, înghițind ultimele bucățele de pâine prăjită cu dulceață și o gură de cafea, colonelul Bantry coborî în hol și fu ușurat să-l vadă pe colonelul Melchett, șeful poliției, care, împreună cu inspectorul Slack, cobora din mașină. Melchett era un prieten de-al colonelului. Slack nu-i prea plăcea… Un om energic care își contrazicea numele[1], își însoțea atitudinea plin de energie cu un dispreț aproape total față de sentimentele oricui pe care nu-l considera important.

― Bună dimineața, Bantry, spuse șeful poliției. Am crezut că trebuie să vin și eu. Pare a fi o chestiune ieșită din comun.

― Este… este… Colonelul Bantry se străduia să-și găsească cuvintele. E incredibil – fantastic!

― N-ai idee cine e femeia?

― Nici cea mai vagă idee. N-am văzut-o în viața mea.

― Majordomul știe ceva? întrebă inspectorul Slack.

― Lorrimer e la fel de surprins ca și mine.

― Aha, zise inspectorul Slack. Mă mir.

Colonelul Bantry spuse:

― Dacă dorești ceva, Melchett, micul dejun este pregătit în sufragerie.

― Nu, nu… Mai bine să ne vedem de treabă. Haydock o să sosească din clipă în clipă. Aha, uite-l!

O altă mașină opri și legistul poliției, doctorul Haydock, cu umerii lați, coborî. Dintr-o altă mașină de poliție ieșiră doi polițiști în haine civile. Unul din ei avea un aparat de fotografiat.

― Totu-i gata, nu? întrebă șeful poliției. Bine. Să-i dăm drumul. În bibliotecă, mi-a spus Slack.

Colonelul Bantry mormăi.

― E incredibil! Știi, azi-dimineață când nevastă mea insista spunând că servitoarea a zis că e un cadavru în bibliotecă, chiar n-am crezut-o.

― Nu, nu, înțeleg, desigur. Sper că soția dumitale nu este foarte afectată de toate acestea?

― A fost fantastică, chiar fantastică. O are cu ea pe Miss Marple… Din sat.

― Miss Marple? Șeful poliției se încordă. De ce a chemat-o?

― Păi, o femeie se simte mai bine în prezența altei femei, nu crezi?

Chicotind ușor, colonelul Melchett spuse:

― Cred că nevasta dumitale are de gând să o facă un pic pe detectivul particular. Miss Marple este un soi de detectiv particular. O dată s-a dovedit mai bună decât noi, nu-i așa Slack?

― Atunci a fost altceva, răspunse Slack.

― Altceva, cum?

― Ăla a fost un caz local, domnule. Bătrâna știe practic tot ce se întâmplă în sat, ăsta-i adevărul. Dar aici, este pe dinafară.

Melchett replică sec:

― Se pare că nici tu nu știi prea multe despre asta, Slack.

― Ah, așteptați, domnule. N-o să dureze prea mult și îi dăm de capăt.

VII

În sufragerie, doamna Bantry și Miss Marple erau la micul dejun.

După ce își servi musafira, doamna Bantry întrebă dintr-o suflare:

― Ce zici, Jane?

Miss Marple se uită la ea, ușor uimită.

Doamna Bantry continuă, plină de speranță:

― Nu îți aduce aminte de ceva?

Miss Marple era recunoscută pentru capacitatea ei de a face legătura între lucruri neînsemnate din sat și probleme mai serioase, pentru a le soluționa pe cele din urmă.

― Nu, răspunse Miss Marple gânditoare. N-aș putea spune asta – cel puțin nu în acest moment. Mi-a venit în minte fiica cea mică a doamnei Chetty – Edie – dar cred că numai din cauza felului în care sărmana fată își rodea unghiile și a dinților ei, un pic ieșiți în afară. Nimic altceva. Și desigur, continuă Miss Marple, urmărind paralela în continuare, lui Edie îi plăceau ceea ce eu numesc rafinamente ieftine.

― Te referi la rochie? spuse doamna Bantry.

― Da, satinul acela foarte pompos, de proastă calitate.

Doamna Bantry spuse:

― Știu ce vrei să spui. Unul dintre magazinele acelea sărăcăcioase în care orice produs costă o guinee. Continuă plină de speranță: Să vedem, ce s-a întâmplat cu Edie a lui Chetty?

― A plecat în altă parte… Și se pare că-i merge foarte bine, cred.

Doamna Bantry păru un pic dezamăgită. Paralela cu satul nu părea să funcționeze prea bine.

― Ce nu pot să-mi dau seama, zise doamna Bantry, este ce căuta în biroul lui Arthur. Palk mi-a spus că geamul a fost forțat. Se poate să fi venit împreună cu vreun spărgător și s-au certat, dar asta pare așa o prostie, nu?

― Nu prea era îmbrăcată pentru o spargere, spuse gânditoare Miss Marple.

― Nu, era îmbrăcată pentru dans, sau o petrecere. Dar n-a fost nimic de genul acesta aici, ori pe undeva prin apropiere.

― Nu, rosti îngândurată Miss Marple.

Doamna Bantry se repezi:

― Ai tu ceva în cap, Jane.

― Păi, mă întrebam…

― Da?

― Basil Blake.

Doamna Bantry exclamă impulsiv:

― O, nu! Și adăugă ca o explicație: O știu pe maică-sa.

Cele două femei se priviră.

Miss Marple suspină și scutură din cap.

― Înțeleg ce trebuie să simți.

― Selina Blake e cea mai plăcută femeie pe care ți-o poți imagina. Bordurile ei de erbacee sînt de-a dreptul minunate – mă fac să mă înverzesc de invidie. Și este foarte generoasă cu florile tăiate.

Trecând peste aceste tentative de apreciere a doamnei Blake, Miss Marple spuse:

― Cu toate acestea, s-au auzit o mulțime de vorbe.

― O, știu, știu. Arthur devine livid când e menționat Basil Blake. A fost foarte mojic cu Arthur și, de atunci, să nu mai audă de el. Are obiceiul acela prostesc, pe care îl au băieții din zilele noastre de a vorbi peiorativ – batjocorind oamenii care țin la școala lor sau la imperiu, sau la alte lucruri de genul acesta. Și, desigur, hainele pe care le poartă! Lumea spune, continuă doamna Bantry, că nu contează ce porți când ești la țară. în viața mea n-am auzit o asemenea gogomănie. Tocmai că la țară toată lumea observă. Făcu o pauză și adăugă melancolic: „Era un băiețel foarte nostim în băiță.”

― S-a publicat o poză minunată, a criminalului de la Cheviot, de când era bebeluș, în ziar, duminica trecută, spuse Miss Marple.

― Oh, dar Jane, doar nu crezi că el…

― Nu, nu, dragă. Nu am vrut să spun nimic. Asta chiar că ar însemna să trag niște concluzii pripite. încercam doar să justific prezența tinerei femei aici. St Mary Mead nu este un loc în care să se întâmple așa ceva. Și mie mi se pare că singura explicație posibilă ar fi Basil Blake. Dă petreceri. Lumea vine de la Londra și de la studiouri – îți aduci aminte de anul trecut, în iulie? Strigăte, cântece, cele mai oribile zgomote, toată lumea era beată… Și mizeria și sticlele sparte de a doua zi dimineața, era pur și simplu de necrezut, așa mi-a spus bătrâna doamnă Berry… Și o tânără adormită în baie care practic n-avea nimic pe ea!

Doamna Bantry rosti cu indulgență:

― Cred că erau oameni din lumea filmului.

― Foarte probabil. Și apoi, cred că ai auzit, câteva săptămâni mai târziu a adus cu el o tânără, o blondă platinată.

― Doar nu crezi că e aceasta?

― Păi, mă întrebam… N-am văzut-o niciodată de aproape, numai coborând sau urcând în mașină… Și o dată în grădina cabanei când se bronza îmbrăcată în niște pantaloni scurți și un sutien. Drept să spun, eu nu i-am văzut fața niciodată. Și toate fetele alea, cu machiajul, cu părul și cu unghiile lor se aseamănă așa de bine.

― Da. Totuși, ar putea fi. E o idee, Jane.

Capitolul 2

Era o idee care era discutată în acel moment de colonelul Melchett și de colonelul Bantry. Șeful poliției, după ce văzuse cadavrul și subordonații începându-și sarcinile de rutină, se retrase cu stăpânul casei în biroul în cealaltă aripă a clădirii.

Colonelul Melchett era un om în aparență irascibil, cu obiceiul de a se trage de scurta-i mustață roșie. Așa făcea și acum, în vreme ce arunca o privire uimită spre celălalt bărbat, în cele din urmă, răbufni:

― Ascultă, Bantry, trebuie să-ți zic. Chiar n-ai nici o idee cine ar putea fi fata asta?

Răspunsul celuilalt fu exploziv, dar șeful poliției îl întrerupse.

― Da, da, bătrâne, dar trebuie să vezi lucrurile astfel. Poate fi al naibii de jenant. Bărbat însurat – ții la nevasta ta și toate cele. Dar rămâne între noi, dacă ai avut vreo legătură de orice fel cu fata asta, mai bine ai spune-o acum. E foarte firesc să vrei să ascunzi faptul… Și eu aș face la fel. Dar nu o să meargă. E o crimă. Faptele ies la iveală până la urmă. Dă-o dracului, nu vreau să zic ca tu ai sugrumat-o pe fată, nu, știu că nu. Dar la urma urmelor, a venit aici, în această casă. Să zicem că a forțat intrarea și a așteptat să te vadă și probabil că altcineva a urmărit-o și i-a făcut felul. Posibil, nu-i așa? Înțelegi ce vreau să spun?

― La naiba, Melchett, ți-am spus că nu am văzut-o în viața mea! Nu sunt genul ăla de bărbat.

― Atunci e în regulă. Deși nu te-aș condamna. Bărbat modern. Dar dacă tu zici așa… Întrebarea este ce căuta ea aici? Nu e de pe aici, asta-i clar.

― Întreaga situație e ca un coșmar, zise mânios stăpânul casei.

― Problema e, bătrâne, ce căuta ea în biblioteca ta?

― De unde să știu? N-am chemat-o eu.

― Nu, nu. Dar cu toate astea, ea a venit aici. Se pare că ar fi vrut să te vadă. N-ai primit ceva scrisori mai ciudate sau altceva?

― Nu, n-am primit.

Colonelul Melchett întrebă cu delicatețe:

― Dar ce-ai făcut noaptea trecută?

― Am mers la întâlnirea conservatorilor. La nouă, la Much Benham.

― Și când te-ai întors?

― Am plecat de la Much Benham imediat după zece, am avut o mică problemă pe drum. A trebuit să schimb o roată. Am ajuns pe la ora douăsprezece.

― Nu te-ai dus în bibliotecă?

― Nu.

― Păcat!

― Eram obosit. M-am dus direct în pat.

― Te-a așteptat cineva?

― Nu. Întotdeauna iau cheia de la poartă cu mine. Lorrimer merge la culcare pe la ora unsprezece, dacă nu-i dau alte dispoziții.

― Cine încuie biblioteca?

― Lorrimer. De obicei pe la ora șapte, la vremea asta a anului.

― Mai intră cumva acolo după aceea?

― Nu, dacă eu nu sunt în bibliotecă. A lăsat tava cu whisky și paharele în hol.

― Înțeleg. Dar nevastă-ta?

― Nu știu. Era în pat când m-am întors și dormea profund. Se poate să fi stat în bibliotecă sau în sufragerie, ieri seara. Am uitat să o întreb.

― Păi, o să știm în curând toate detaliile. Desigur, e posibil ca vreunul dintre servitori să fie implicat, ce zici?

Colonelul Bantry scutură din cap.

― Nu prea cred. Toți sunt niște oameni la locul lor. Sunt cu noi de ani de zile.

Melchett fu de acord.

― Da, pare puțin probabil să fie implicați în asta. Mai mult, se pare că fata ar fi venit din oraș, poate împreună cu vreun tânăr. Cu toate acestea, de ce au vrut să spargă casa…

Bantry îl întrerupse:

― Londra. Asta-i cel mai probabil. Noi n-avem petreceri pe aici, cel puțin…

― Bine, ce e?

― Să fiu al naibii! explodă colonelul Bantry. Basil Blake!

― Cine?

― Tânărul care are legături cu industria filmului. O brută otrăvită. Nevastă-mea îi ține partea, pentru că a fost la școală cu mama lui, dar el face parte din acei tineri decadenți. Trebuie să i se tragă câteva șuturi! A luat vila aia de pe Lansham Road, o știi, urâțenia aia de clădire modernă. Dă petreceri acolo, chiote, adunătură zgomotoasă, și aduce fete la sfârșit de săptămână.

― Fete?

― Da, a fost una săptămâna trecută, una dintre blondele acestea platinate…

Colonelului îi căzu falca.

― Blondă platinată, zici? reluă gânditor Melchett.

― Da. Păi, Melchett, doar nu crezi că…

Șeful poliției spuse aspru:

― E posibil. Aceasta ar explica prezența unei astfel de fete în St Mary Mead. Cred că o să merg să stau de vorbă cu tânărul… Braid… Blake… Cum ai zis că-l cheamă?

― Blake. Basil Blake.

― O fi acasă, ce crezi?

― Să vedem. Ce e azi… sâmbătă? De obicei vine aici sâmbăta dimineața.

Melchett zise sumbru:

― O să vedem dacă îl putem găsi.

II

Vila lui Basil Blake, având toate facilitățile moderne închise într-o construcție hidoasă, pe jumătate lemn, imitând stilul Tudor[2], era cunoscută autorităților poștei și constructorului William Booker drept „Chatsworth”, lui Basil și prietenilor lui drept „piesa de epocă”, iar locuitorilor din St Mary Mead, în general, drept „casa cea noua a domnului Booker”.

Era la mai mult de un sfert de milă în afara satului propriu-zis, fiind amplasată pe o proprietate ce fusese cumpărată de întreprinzătorul domn Booker, dincolo de Blue Boar, cu fața spre ceea ce fusese un colț de țară neatins. Gossington Hall se afla cam la o milă mai departe, pe aceeași stradă.

Se stârnise un interes aparte în sat când se răspândise vestea potrivit căreia „casa cea nouă a domnului Booker” fusese cumpărată de o stea de cinema. Oamenii stătuseră la pândă să surprindă prima apariție în sat a legendarului personaj și, cel puțin în ceea ce privește apariția, Basil Blake nu le înșelase așteptările. Oricum, puțin câte puțin, faptele reale se răspândiseră. Basil Blake nu era vedetă de cinema, nici măcar actor. Tânărul Blake era cam a cincisprezecea persoană de pe lista celor care fixează decorurile la studiourile Lemvile, sediul central al British New Era Films. Domnișoarele satului își pierduseră interesul, iar casta conducătoare a fetelor bătrâne se făcea că nu mai bagă în seamă modul de viață al lui Basil Blake. Numai proprietarul localului Blue Boar continua să fie entuziasmat de Basil și de prietenii săi. Veniturile crescuseră la Blue Boar de la venirea tânărului în acest loc.

Mașina poliției opri lângă poarta rustică distorsionată a „domnului Booker”; iar colonelul Melchett, după ce aruncă o privire dezgustată spre lemnăria excesiv ornată de la Chatsworth, păși spre ușă și sună hotărât.

Se deschise mult mai prompt decât se aștepta. Un tânăr cu părul negru, drept, destul de lung, purtând niște pantaloni portocalii din doc și o cămașă albastru regal, se răsti:

― Bine, ce vrei?

― Sunteți domnul Basil Blake?

― Sigur că sunt.

― Mi-ar face plăcere să schimb câteva cuvinte cu dumneavoastră dacă se poate, domnule Blake.

― Cine sunteți?

― Sunt colonelul Melchett, șeful poliției acestui district.

Insolent, Blake spuse:

― Nu mai spune, ce nostim!

Și colonelul Melchett, urmându-l înăuntru, înțelese de ce avusese Bantry reacția aceea. Simți că-l furnică vârful ghetei.

Abținându-se, spuse, încercând să fie amabil:

― Vă sculați devreme, domnule Blake?

― Nici vorbă! Încă nu m-am culcat.

― Zău.

― Dar nu cred că v-ați deplasat până aici ca să vă interesați de obiceiurile mele de culcare, pentru că ar fi o risipă a banilor publici și a timpului. Despre ce doriți să discutați cu mine?

Colonelul Melchett își drese vocea.

― Înțeleg, domnule Blake, că-n weekendul trecut ați avut o vizitatoare… o tânără blondă.

Basil Blake se holbă la el, își dădu capul pe spate și izbucni într-un hohot de râs.

― Mâțele alea bătrâne din sat au venit la dumneavoastră? În legătură cu morala mea? A naibii, de când e morala treaba poliției? Desigur că știți asta!

― Așa cum spuneți, zise Melchett sec, morala dumneavoastră nu este preocuparea mea. Am venit la dumneavoastră deoarece a fost găsit cadavrul unei femei tinere blonde, cu o înfățișare cam excentrică.

Blake se holbă la el.

― Unde?

― În biblioteca de la Gossington Hall.

― La Gossington? La bătrânul Bantry? Asta-i tare! Bătrânul Bantry! Păcătosul bătrân!

Colonelul Melchett se congestionă la față. Spuse scurt, tăind valul de trivialități al tânărului din fața sa.

― Vă rog să vă controlați limbajul, domnule. Am venit să vă întreb dacă puteți să aduceți o oarecare lumină în acest caz.

― Ați venit direct la mine să întrebați dacă nu-mi lipsește o blondă? De asta? De ce ar… Hei, hei, dar ce-i asta?

O mașină trase pe dreapta cu un scrâșnet de frâne. Din ea ieși precipitată o tânără îmbrăcată cu niște pijamale largi cu dungi alb și negru. Avea buze stacojii, sprâncene înnegrite și un păr blond platinat. Se repezi la poartă, o deschise și exclamă furioasă:

― De ce fugi de mine, ticălosule?

Basil Blake se ridică.

― Aha, iată-te! De ce nu te-aș părăsi? Ți-am spus clar s-o ștergi și n-ai făcut-o.

― De ce s-o fi făcut, numai că mi-ai zis tu? Mă distram și eu.

― Da, cu bruta aia ticăloasă de Rosenberg. Doar știi cum e!

― Ești gelos, asta-i tot.

― Te flatezi. Urăsc să văd o fată care-mi place că nu se poate abține de la băutură și-i permite unui nenorocit din Europa Centrală să o pipăie peste tot.

― Asta e o minciună. Băuseși și tu destul de zdravăn… Și apoi ai plecat cu cățeaua aia de spanioloaică brunetă.

― Dacă te chem la o petrecere, mă aștept de la tine să te comporți civilizat.

― Și eu refuz să-mi dea cineva ordine, asta-i tot. Tu ai zis că mergem la o petrecere și după aceea venim aici. N-am de gând să plec de la o petrecere înainte de a fi pregătită pentru asta.

― Nu. Și de asta te-am părăsit pur și simplu. Eu voiam să vin aici și am venit. Nu stau să aștept o proastă de femeie.

― Ce dulce și politicos mai ești!

― Până la urmă m-ai urmărit, se pare.

― Voiam să-ți spun ce cred despre tine.

― Dacă îți trece prin cap că te poți da mare cu mine, fata mea, te înșeli!

― Și tu, dacă crezi că poți să-mi dai ordine, mai gândește-te!

Se fulgerară din priviri.

În acest moment colonelul Melchett găsi ocazia și își drese vocea puternic.

Basil Blake se întoarse spre el.

― Hei, uitasem că ești aici. E vremea s-o ștergi, nu-i așa? Să vă prezint: Dinah Lee – colonelul Blimp[3] de la poliția districtuală. Și acum, colonele, fiindcă ai văzut că blonda mea e în viață și în stare bună, probabil că o să continui cu cercetarea privind micuța aventură a bătrânului Bantry. Salut!

Colonelul Melchett spuse:

― Te sfătuiesc să-ți ții limba în frâu, tinere, sau dacă nu, o să ai necazuri, și ieși, roșu la față, furios la culme.