Calaretul de arama

INTRODUCERE

Pe țărmul apelor deșarte,

El, plin de gânduri mari stătea

Privind în zări, privind departe;

În fața-i fluviul larg gonea;

Pe el, stinghera, goală parcă,

Se avânta o biată barcă.

Ici-colo case se zăreau

Pe țărmurile mlăștinoase;

În casele sărăcăcioase

Pescari ciuhonți') sălășluiau;

Sub cețuri umede și groase;

Sta soarele ascuns mereu;

Neatins de raze, codrul greu

Foșnea în jur, foșnea în pace.

Și El gândea:

De-aici noi, treji,

Băga-vom frica'n suedeji;

Aici noi un oraș vom face

În ciuda mândrului vecin.

Natura a sortit din plin

Că spre Europa voia noastră

Să taie'n acest loc fereastra;

Cu un picior puternic noi

Să ne înfigem lângă mare;

Aici, din nesfârșita zare,

Pe valurile sale noui

Ca oaspeți or să vină toate

Pavilioanele – și-apoi

Toți vom petrece'n libertate.

Trecu un veac cu mers trufaș;

Și astăzi tânărul oraș,

Al țarilor de nord minune:

Din întuneric de păduri,

Din mlaștini reci, din surpături,

Se 'nalțâ splendid pe genune;

Unde pescarul fin, demult,

Fiu trist și vitregit al firii,

Zvârlea'n al apelor tumult

Sub liniștea nemărginirii

Nâvodu-i firav, dându-i drum:

Pe țărmurile vii, acum,

În mari grămezi armonioase

Ș'aștem palate majestoase

Și turnuri; vase vin duium

Din lumea 'ntreagâ îndreptate

Spre cheiurile ei bogate.

Neva e'n straie de granit;

Atâmâ poduri peste ape;

Pe insule au răsărit

Grădini ce le-au umbrit aproape;

Și'n fața tinerei cetăți

Bătrâna Moscova se 'nclinâ,

Precum o văduvă țarina

Țarinei noui, în alte dați.

Mi-i draga opera ta Petre,

Cu armonii de zid și pietre I

Severu-i chip eu i-1 iubesc,

Al Nevei curs împărătesc,

Granitul țârmilor cu trepte '

Și balustrâzi râsfrânte'n lud -

Și broderiile de tuci

Depe grilajurile drepte;

Iubesc și nopțile-i la rând,

Melancolia lor cea clara

C'o ceață străvezie, când

Sub strălucirea nelunară,

Eu fără lampă, hăt târziu,

În cameră citesc și scriu;

Când luminoase'n pâlcul lor,

Pustii dorm străzile cetății

Și stă veghind strălucitor

Săgeata amiralității.

Și când pe cer făcând popas,

Nevrând să-i deie nopții glas,

Vin zorii repede să schimbe

Alți zori, ca'n raze să se'nimbe,

Dând nopții mai puțin de-un ceas.

Iubesc năprasnica ta iarnă

Cu ger și 'ncremenit văzduh,

Când sănii duse ca de-un duh

Pe Neva prind să se aștearnă;

Obrajii fetelor aprinși

Ca trandafirii'n raze 'ncinși;

Tumultul veselelor baluri

Cu-al vorbelor noian sprințar;

Și'n ceas de chef celebatar.

Susurul spumei din pocaluri

Și punsch-ul, salutat oricând,

Cu-albastre vâlvătăi arzând.

Iubesc pârâzile aparte

Depe Câmpiile lui Marte;

Armatele pe cai, pe jos,

De-o monotonă frumusețe;

În rândurile lor semețe

Ce unduiesc armonios,

Stindardele biruitoare

În zdrențe fâlfâind greoi

Și coifurile lucitoare

De glonț străpunse în război;

Iubesc cu o simțire rară.

O, capitală militară,

Al fortăreței tunet viu

Și fumul care'n jur se lasă,

Când nordica împărăteasa

Ne dăruie'n palat un fiu;

Sau când cu vuiet ce sporește

Vreo nouă biruință, știu,

Că Rusia sărbătorește;

Când Neva-și sfarmă ghiață ei.

Ducând-o mării în puzderii

Și presimțirea primăverii

O bucură și-i dă temei.

Oraș Petrean, să-ți crești tăria.

Frumos și falnic că Rusia;

Cu tine se vor împăca

Chiar și stihiile înfrânte;

Robia veche, vrajba sa,

Al mării val să și-o 'nmormânte

Că tulburând, să nu frământe

Cu ură vană și otomn

Pe Petru'n veșnicul lui somn I

A fost o vreme 'ngrozitoaie…

E trează amintirea ei…

Eu despre ea, amicii mei,

Voi glăsui – și 'ntristâtoare

Istorisirea-mi va apare.

PARTEA 1

Pe 'ntunecosul Petrograd,

Noemvrie, când toate scad,

Sufla cu frig de toamna sură.

Lovind cu zgomotosul val

În zidul umezit de bura

Neva se zvârcolea sub mal,

Precum un bolnav care zace

În patul său lipsit de pace.

Era 'ntuneric și târziu;

În geam bătea o ploaie deasă

Și vântul trist urla'n pustiu.

Atunci, din vizită, acasă,

Pe sub văzduh de neguri stors,

Evghenii, tânărul, s'a 'ntors…

Acesta-i numele pe care

Eroul nostru-1 va purta.

El sună dulce, pe cât pare.

Demult e-amic cu pana mea;

Neavând nevoie, ne-am lipsit

Cu totul de-al său pronume,

Deși în alte vremi pe lume,

El poate că a strălucit…

Și sub a lui Karamzin pană

Sunase'n legendar trecut;

Dar azi rostirea lui e vană.

Căci azi de lume-i neștiut

Eroul nostru locuiește

Aci'n Kolomna; e slujbaș

Pe undeva; ei se ferește

De-aristocrații din oraș;

Și niciodată nu tânjește

Nici după morții ce-au apus

Nici după vremea ce s'a dus.

Evghenii deci întors acasă,

Mantaua-și scoate, șapca-și lasă,

S'a dezbrăcat, în pat s'a 'ntins.

Dar mult timp n'a putut s adoarmă,

Cuprins de-a gândurilor larmă.

La ce gândea? Cu dinadins,

Că dânsul e sărac cu starea,

Că trudnic trebuiește el

Să-și dobândească neatârnarea

Și cinstea lumii; că dealtfel,

Chiar zeii-ar fi putut adaos

De minte și de bani să-i dea;

Că mulți într'un plăcut repaos

Sunt fericiți; cu mintea grea

Și strâmtă; trândavi, fără față,

Dar care-o duc ușor în viață!

Ca n slujbă-i de doi ani; apoi,

Că vremea este rea, că-i ceață,

Că fluviul crește'n larg șuvoi,

Că podurile Nevei poate

În clipa ăsta sunt luate;

Că de Parașa-i, negreșit,

Vreo două zile despărțit

Va fi de apele turbate.

Așa gândea el abătut

În noaptea ceia; și<rr fi vrut

Ca vântul ei să nu s'audâ

Cu tânguire de abis

Și ploaia cu atâta ciuda

Să nu mai batâ'n geam.

Cu trudă

El ochii somnoroși și-a 'nchis

Abea târziu de tot. Și iată

Că se rârește-a nopții zloata

Și-o zi posaca 'ncepe-acum…

Grozavă zi 1

Curgând ca'n fum,

Neva spre mare noaptea toată

S'a zbuciumat croindu-și drum,

Dând piept furtunii care-o 'nfmntâ;

Dar nebunescul ei avânt

O covârși…Gâlceava cruntă

O birui treptat sub vânt.

În zori pe țărmurile sale,

Norodul ce'n grămezi venea

De 'nverșunătele ei văluri

Ce spumegau, cât niște dealuri;

Și sub ăl vântului tălăz

Ce dinspre golf sufla nâpraznic,

Neva, oprita ca'n zăgaz,

Curgea 'ndârât cu clocot groaznic

Și insulele potopea;

Iar vremea se dezlănțuise

Parcă din fire își ieșise;

Neva creștea, urla, gemea,

Ca un cazan tot clocotea

Stârnind vârtejuri. Și deodată,

Precum o fiară 'ntârâtatâ,

Se năpusti către oraș;

Și toate'n fața ei fugiră

Cât ai clipi se mistuiră;

Deodată valul uriaș

Năvală dând, zorind să curgă,

Porni prin pivniți să se scurgă;

Printre grătare – apoi, cu zvon,

Canalele-au țâșnit din groapă;

Și 'ntreg Petropol, ca Triton,

Pluti până la brâu în apă.

Asalt! Asediu I Apa rea

Că hoții pe ferești pătrunde,

Iar luntrele, gonind pe unde,

Sparg geamuri cu-a lor cârmă area

Trec bărci cu ude învelișuri,

Magherniți sparte, bârne tari,

Sfărâmături, acoperișuri;

Trec mărfuri în baloturi mari;

Sărace lucruri vechi s'adună

Cu poduri rupte de furtună;

Sicrie smulse din mormânt

Plutesc pe străzi I

Norodul vede

Aici mânia celui sfânt,

Că i-a venit osânda crede.

Vai! Toate pier, se pierd ușor

Sălaș și Hrană, tot apune,

De unde, cum or să s'adune 7

În acel an îngrozitor,

Defunctul țar cu slavă încă

Mai cârmuia Rusia. El

Mâhnit și plin de jale-adâncâ

Eși'n balcon, zicând astfel:

„Stihiile lui Dumnezeu

Sunt mai presus că împărații”…

Umfldndu-și pieptul, ca soldații.

S'a așezat, de gânduri greu;

Cu ochii triști” rotind privirea,

El contempla nenorocirea.

Și lacuri piețele erau.

Vuind de văluri fără frâuri,

Și străzile ca niște râuri

În ele repezi se vărsau.

Un trist ostrov părea palatul.

Și țarul porunci. – La drum.

Gonind dealungul și dealatul,

Pe străzile sub apă-acum,

Prin locuri mult primejdioase.

Prin apele vijelioase,

Porniră generalii săi

Să scape de înnec norodul,

Ce 'nspăimântat, lipsit de căi,

Prin case'și aștepta prohodul.

Atunci, în Piața Petru, sus,

La colțul unde-o casă nouă

Se 'nalță cu etaje două

Și'n capul scării, spre apus,

Cu laba'n aer priveghează

Doi lei, că vii, făcând de pază, -

Pe-un leu de marmoră călare,

Mâhnit, cu mâinile la piept,

Cu capul gol, în nemișcaie,

Stătea Evghenii, palid, drept.

Nu pentru el, de tot noianul,

S'a nspăimântat așa, sărmanul.

El n'auzea cum un talaz

Spre dânsul lacom se urcase.

Cum tălpile i le udase,

Cum plocria-1 șfichiuia'n obraz

Și-un vânt turbat, urlând tăria

I-a smuls deodată pălăria.

Prin hăul stropilor mărunți,

Privirile-i pătrunzătoare

Ținteau spre-un loc din depărtare,

Scrutând atent. Ca niște munți.

Din adâncimea 'nverșunată

Spre acel loc, goneau în gloată

Sculate valuri. Nouri crunți

Erau acolo, vijelie.

Sfărâmăturile'n alai

Curgeau spre-acolo cu mânie.

Acolo-Doamne I Doamne! – Vai I

Vecin cu-aceste valurile rele

Și lângă golf: Un gard de rând

Cu două sălcii, fluturând,

Și-o casă…Iar acolo's ele…

E văduva și fiica ei,

Parașa…Visul lui…Dar ce-i?

Ce vede el nu-i vis anume?

Au poate viața noastră nu-i

Decât un vis desert și șui,

Prin care cerul, pus pe glume,

Își bate joc de-această lume?

El stă ca'n vrăji, nevolnic, mic,

Și ferecat de piatră parcă

Nu poate coborî? Nu 'ncearca?

În jur doar apă și nimic.

Cu^ spatele spre el, pe val,

În înălțimi nezdruncinate,

Deasupra Nevei răsculate,

Cu mâna 'n zări, pe pedestal,

Sta idolul de bronz pe cal.

PARTEA II

Dar iată, de prăpăd sătulă,

De-al ei nelegiuit popas,

Neva în matcă 'ncet s'a tras;

Îmbucurată de-așa hulă

Și răzvrătire, lepăda

Nepăsătoare prada sa.

Ca un tâlhar ce plin de ură

Cu ceata-i într'un sat intrând,

Doboară, sparge, taie, fură;

Batjocuri, vaiet, plâns, tortură,

Scrâșnire, larmăl…Și curând,

Îngreuiați de pradă grasă,

Temându-se de urmăriri,

Trudiți de-așa nelegiuiri,

Tâlharii se grăbesc spre casă,

Pierzând pe drum de prea mult zor

Câte ceva din pradă lor.

Scăzu deci apa. Caldarâmul

S'a arătat. Evghenii-al meu,

Aleargă, străbătând tărâmul,

Cu sufletul murind mereu,

Cu dor, speranță și cu spaimă,

Spre fluviul potolit ce 'ngaimă;

Dar pline de triumf și joc,

Vâltorile victorioase,

Fierbeau și-acum răutăcioase;

De parcă-ar fi sub ele-un foc.

Suflând, cum suflă cu tărie,

Un cal întors din bătălie.

Evghenii'n larg privi pustiu;

Zări o barcă; în neștire

Fugi spre ea ca spre-o găsire;

El îl strigă pe barcagiu,

Și-acesta dârz, cu nepăsare,

Pentru-un argint spre celalt mal

II duce-acum din val în val

Prin apele spăimântătoare.

Mult timp luptă acest vâslaș

Cu valurile mari și-afunde

Și-ades în șirul lor vrăjmaș

Fu cât pe-aci să se scufunde

Sub rotitoarele vâltori

Cu îndrăzneții călători

Bărcuța; prin stârnite unde,

Ea pân' la urmă, cu un salt,

A.tinse țărmul celălalt.

Nefericitul fuge, iată,

Spre ulița știută-acum,

Spre locuri cunoscute. Cată,

Nu recunoaște nicidecum.

Priveliște grozavă 1 Zmulse

Sunt toate, totu-i năruit,

Cărat de ape, răvășit;

Căsuțele zac strâmbe; multe

Complect distruse azi apar;

De valuri altele-s împinse;

Împrejurimile îi par

Un câmp de luptă. Reci și stinse,

Împrăștiate leșuri zac.

Evghenii, cât puterea-i poate,

S'avântă-acum uitând de toate,

Sleit de suferinți, buimac,

Spre locurile mult iubite,

Unde-1 așteaptă, din abis,

Cu niște vești nebănuite,

Destinul ca un plic închis.

Și ierta, el prin suburbie

Aleargâ-acum, aleargă mut „

Și iată golful cunoscut

Și-aproape-i casa…Ce să fie?

Ce-i asta?

Dânsul să oprit,

Porni 'ndârât, s'a 'ntors pripit,

Se uita…merge…iarâș cată;

Aici, a cunoscut ușor,

E locul unde-i casa lor;

Și iată sălciile, iată

Aici fu poarta lor odată;

De ape dusă va fi fost.

Dar unde-i casa? Prins de umbre.

El copleșit de gânduri sumbre

Pășește'n jur, stă lângă-un pom,

Vorbește cu el însuși tare

Și dintr'odată bietul om,

Lovind cu palma fruntea-i mare

A hohotit.

Peste oraș,

Peste-al său zbucium se lăsase

Întunecimea nopții joase;

Dar oamenii'n al lor sălaș

Până târziu nu mai dormiră,

De toate câte-au fost vorbiră

Cu spaimă.

Raza dimineții,

De după norii vlăguiți

Și palizi, leneși risipiți,

Sclipi prin vălul rar al ceții

Deasupra capitalei. Ea

Oricât din înălțimi privea,

Nici urmă na găsit din toate

Nenorocirile de ieri,

Căci orice rele și dureri

Erau în purpuriu scăldate.

În rânduiala din trecut

Îndată toate reintrară;

Pe străzi, uitând ce-a petrecut,

Norodul forfotește iară.

Iar lumea de slujbași zeloși

De prin nocturne adăposturi

Ieșea și se ducea la posturi.

Neguțătorii inimoși

Cutezători, fără mâhnire,

Își deschideau subsolul gol,

Prădat de-a Nevei năvălire;

Să treacă, socotind domol,

În seama celui ce aproape-i

Tot ce-au pierdut pe urna apei

Grozave. Bărcile încet,

Pe urma apelor plecate,

Erau din curți acum cărate.

Dar contele Hvostov, poet,

Iubit de cer, precum aeve-i,

Cânta deja cu-avânt ușor

În vrednic stih nemuritor

Năpasta țărmurilor Nevei.

Dar bietul meu Eveghenii…Vai!

Sărmana-i minte tulburată

La zguduirea neașteptată

N'a rezistat. Vuindul grai,

Al Nevei ropot, vântul strașnic,

În minte-i auiau. El pașnic

Și de cumplite gânduri plin

Umbla hoinar, tăcut, străin.

II chinuia un vis. Cețoasa,

O săptămâna se sfârși,

Zbură o lună, două, și

El nu măi reveni acasă.

Trecând sorocul, gazda sa,

Cămara ce-a rămas pustie

A dat-o iarâș cu chirie -

Și-un biet poet o locuia.

Dar după lucrurile sale

Evghenii nu venea nicicând;

Străin de lume fu curând,

Întreaga zi, cu pasul moale,

El rătăcea pe jos, agale;

Dormea pe chei și se hrănea

Cu bucățica ce-i cădea

Pe geam; veștmintele purtate

Se sfâșiau și putrezeau;

Ștrengarii pietre 'n el svârleau

Iar vizitiii peste spate

Ades cu biciu-1 șfichiuiau,

Fiindcă niciodată dânsul

Pe drum ca lumea nu umbla,

De parcă 'n seamă nu lua

Nimic depe pământ. Întrânsul

Părea că totul a murit,

De-a chinului lăuntric larmă

Ce nu putea deloc s'adoormă;

Și traiul său nefericit

El și-1 târa, nici om, nici fiară,

Nici fiu al lumei vii de-afară,

Nici vreo nălucă moartă.

El

Trudit de umblet fără țel,

Odată, cum se ghemuise,

Pe cheiul Nevei ațipise.

Da vara 'n toamna. Răsufla

Un vânt de zloată rece. Valul

În chei cu ciudă plescăia

Și spumă sură-și mormăia

Izbind în trepte, unde-i malul,

Ca 'n uși la vreun judecător

Ce 'n nepăsare s adâncise,

Un biet jălbaș stăruitor.

Sărmanul pleoapele-și deschise;

Era 'ntuneric ca nicicând

Și picuri deși cerneau pământui

Iar vântul trist urla suflând

Și santinelele cu vântul

Prin beznă se 'ngânau strigând…

Sări Evghenii; grozăvia

Trecutului care-1 clinti

Nespus de viu și-o aminti;

Grăbit, purtându-și sărăcia,

Din nou rătăcitor porni

Prin întuneric; și deodată,

A stat și 'n juru-i, parcă treaz,

Încet purtându-și ochii cată

C'o spaimă crâncenă 'n obraz:

Căci s'a văzut între coloane

De casă mare, sub balcoane,

Deasupra 'naltei sale scări,

Cu laba 'n aer tot veghează

Doi lei, că vii, făcând de pază;

Și drept, sub noapte și sub zări.

În înălțimea necuprinsă,

Deasupra stâncii, ca spre-un salt,

Sta idolul cu mâna 'ntinsă,

Pe calul său de bronz, înalt…

Evghenii tresări. Lumină

În visu-i groaznic se făcu.

Îndată el recunoscu

Și locul unde 'n voie plină

Jucă potopul sub ferești,

Și unde valuri tâlhărești

S'au înglotat, se răzvrătiră

Cu ură cruntă 'n jurul său,

Apoi spre golf se năpustiră, -

Și leii doi și-al pieții hău,

Și pe acel ce 'n înălțime

Stând neclintit și drept în șea,

Prin așternuta 'ntunecime

Cu cap de-aramă priveghea.

Din voia cărui lângă mare

A fost durat acest oraș…

În negura 'nconjurătoare

Era cumplit, măreț, trufaș l

Ce gând, ce gând pe a sa frunte I

Ce forță 'n el ascunsă vezi 1

Ce foc în calul cât un munte I

Cal mândru unde galopezi

Și unde-ai să-ți cobori copita?

O, tu stăpân peste destin!

Nu tot astfel, în chip deplin,

Cutezător, frângând ursită,

Deasupra beznei reci, stingher,

În înălțimi amețitoare

Cu braț voinic, cu frâu de fier,

Ai pus Rusia în picioare?

Și idolul, 1-a ocolit

Smintitul cu pași rari, molatici

În loc pe urma s'a oprit

Și ochii și-i ținti, sălbatici,

Pe chipul celui ce era

Monarh pe-a lumii jumătate;

Se strânse pieptu-i. Fruntea sa

Spre recele grilaj s'abate,

Pe ochi o ceață i s'a pus,

Prin inimă văpăi și ură,

În sânge-i clocot nesupus;

Se mohorî peste măsură

Stând lângă idolul semeț;

Cu dinții strânși, cu mâna strânsă,

Cuprins de-un nesfârșit dispreț

De-o forță neagră și nestânsă,

„Halal, constructor de minuni!”

El tremurând de-o ură beată

Șopti încet cu ochi nebuni.

„Ți-arăt eu ție…”!. Și deodată

Fugi năuc. I s'a părut

Că fața țarului temut,

O clipă-aprinsă de mânie

S'a 'ntors încet spre el. Și mut

Prin piața largă și pustie

El fuge; după el, grăbit,

Răsună tunete zălude

Și-un greu galop sonor s'aude

Pe caldarâmul zguduit;

Și luminat de-a lunii scamă…

Cu mâna 'n sus, spăimântător.

În urma lui venea cu zor

Înaltul Călăreț-de-Aramă

Pe calul cu galop sonor.

Și până 'n zori, prilej de teamă.

Cu mâna spre smintitul meu,

Urmându-1 pas cu pas, mereu,

Cumplitul Călăreț de-Aramă

A galopat cu tropot greu.

De-atunci, când el din întâmplare

Prin piața s'abâtea hoinar,

Pe fața lui o tulburare

Se zugrăvea și-un chin amar.

Trudita-i inima, degrabă,

Spre-a-i potoli bătaia grea

Și-o apăsa c'o mână slabă;

El șapca veche și-o scotea,

Să-și salte ochii nu 'ndrăznea

Trecând pe-alături.

Se zărește

Un mic ostrov colo 'n liman.

Arar câte-un pescar sărman

Cu-al său năvod pe el s'oprește,

Fierbând săraca cină-a lui;

Sau vreun slujbaș îl cercetează

Plimbându-se după ornează

Duminica cu barca. Nu-i

Pe dânsul iarbă, nici vreo floare

În joacă, crunta revărsare

Pe-ostrov a lepădat de tot

O casă șubredă. Pe mare

Rămase ca un negru ciot.

Ea 'n primăvară a fost toată

De-aici cu bărcile cărată.

În pragul casei îl aflară

Grămadă pe smintitul meu

Și leșu-i rece, leșul greu,

Aici pe loc îl îngropară

În numele lui Dumnezeu.

1833.

SFÂRȘIT