Evgheni Oneghin

„Să declarăm de la început: că nu fără oarecare timiditate ne-am hotărât să începem examenul critic al unui poem ca Evgheni Oneghin. Deoarece multiple sunt motivele ce justifică această timiditate. Oneghin este opera în care Pușkin a pus cât mai mult din sine însuși, copilul răsfățat al fanteziei sale, de cât care puține poeme veți găsi, cari să reflecte personalitatea autorului lor cu atâta plenitudine, cu atâta strălucire și cu atâta luciditate. Toată viața, tot sufletul, toată iubirea lui Pușkin se găsesc aici. Toate sentimentele sale, concepțiile sale, idealurile sale. A formula o judecată asupra lui Evgheni Oneghin înseamnă a formula o judecată asupra poetului însuși, în toată deplina putere a activității lui creatoare” așa sună întâile rânduri din cel de-al optulea studiu pe care, dimpreună cu cel de-al nouălea, însumând, ambele, cam o sută de păgâni și denumite, cum făcea și Sainte-Beuve cu ale sale ample Convorbiri de luni, doar „articole”, le consacră lui Evgheni Oneghin Bielinski și cată să mărturisim că nimic din ceea ce criticul rus a formulat, cu atâta credință, cam cu un veac și-un pătrar în urmă, la apariția primei ediții, în opt volume, din opera lui Pușkin, nu și-a irosit nici cea mai mică umbră de adevăr.

Dar epigramele lui Pușkin, nevinovate sau răutăcioase, nu privesc numai pe colegi sau profesori. Ele țintesc cu mult mai sus, neținând seama de ranguri, cu o independență de spirit demnă de invidiat. Când în iulie 1814 după înfrângerea lui Napoleon și capitularea Parisului, pacificatorul Alexandru I se întoarce în țară, împărăteasa mamă îi oferă un balet și arcuri de triumf („prea mici pentru tine”, spunea inscripția), ceea ce îi sugeră poetului o caricatură, de mare succes printre conșcolari, în care țarul, îngrășat pe urma banchetelor din străinătate, nu izbutea să se strecoare prin arcul de triumf, pe care generalii din suită se repezeau să-l lărgească cu săbiile. Însă o dată cu terminarea colegiului, în 1817 cu faima creseîndă a poetului, ecourile colportate ale epigramelor, fie ale sale, fie ale celor ce i se aruncau în seamă, începeau să pună în gardă, să trezească invidii și calomnii, să ridice problema ordinei publice și a siguranței statului. O epigramă din 1818 împotriva lui Ka-ramzin, istoricul rus, contemporan, din care Kogălniceanu va cita în lecția de deschidere a cursului său de la Academia Mihăileană, din 1843 dar care-l va trece cu vederea excesele și nu-l va părăsi în clipa în care se decidea exilul poetului, insinua cum „în istoria lui simplă și plină de eleganță, Karamzin (totuși) ne explică, fără cea mai mică prejudecată I rațiunile autocrației I și binefacerile cnutului”. În același an se înverșunează împotriva arhimandritului Foțius, rasputinul damelor mistice din Petersburg și mai cu seamă împotriva contesei Orlov despre care se spunea că, evlavioasă, își dăruise lui Dumnezeu sufletul și arhimandritului Foțius „carnea ei de păcătoasă”. Și tot despre ei, în Convorbirea dintre arhimandritul Foțius și contesa Orlov: „Ascultă ceea ce proclam: I La trup sunt eunuc, dar la suflet bărbat. I Dar cu mine, în fond, ce faci i I Iți transform trupul în suflet”. De-a dreptul vitriolant, dar cu paternitate contestată, e distihul împotriva lui Galitzin, cunoscut pederast și ministru al instrucțiunii publice: „Atacați-l pe la spate I Acolo e partea lui slabă”. Arak-ceev, primul ministru, „fratele și amicul țarului”, e denunțat drept „tiranul tuturor rușilor și călăul tuturor gubernatorilor”. Oda libertății, din 1817 vibrează de puternice accente revoluționare; Pușkin însuși, fericit să iasă nemaculat, cu fruntea sus, din acesta dramatică „captivitate”. La 6 mai 1820 costumat cu o bluză roșie, încinsă pe talie, pe cap cu un fetru cu boruri largi, Pujkin se pornea într-o lungă expediție, ce avea să dureze un bun număr de ani. Recomandat supravegherii generalului Insov, cu reședința la Ekaterinoslav, printr-o binevoitoare adresă iscălită de Capo dIstria și de ministrul afacerilor externe, Pușkin se bucură de toate favorurile și, după o raită în Caucaz, în tovărășia copiilor generalului Raievski, erou al războiului din 1812 de unde se va inspira pentru poemele Prizonierul din Caucaz și Fântina din Bahcisarai și după aceea, la Camenița, din guvernământul Kievului, se va stabili, o dată cu strămutarea reședinței generalului Insov, la Chișinău, capitala Basarabiei, de curând provincie rusească. Un Chișinău, oarecum rustic, altul decât cel pe care aveam să-l cunosc, un veac mai târziu, după întâiul război mondial, cu largi promenade, cu vaste grădini publice, invadate de mărgăritărel, cu vile, ruinate, la marginea târgului, pe unde Lidia, fecioară, se preumbla melancolică pe țărmul iazului, acel Chișinău despre care și Pușkin și Costache Negruzzi, care s-a bucurat în 1822 de intimitatea poetului rus, au lăsat pitorești și autentice mărturii. Evocând în cea de-a șaptea scrisoare, din septembrie 1839 acel scurt răstimp de bejanie basarabeană, de după revoluția din 1821 și după ce lașul se pustiise, Costache Negruzzi își amintește să fi întâlnit, în dese rânduri, preumblân-du-se prin grădina orașului, pe Pușkin, „acest Byron al Rusiei, care avu un sfârșit atât de tragic” și pe Calipso, „greaca cea frumoasă” purtând un șal negru și despre care legendele spuneau să fi cunoscut, ba chiar să fi fost amanta lui Byron. Despre exilul de la Chișinău, al lui Pușkin, despre viața lui plină de capricii, despre incidentele cu boierii moldoveni, despre nenumăratele dueluri, despre amorurile lui, îndeosebi, pentru că au lăsat urme, cu Pulcheria Bartolomeu și cu Calipso Polihroni, se pot citi felurite detalii, întemeiate pe documente, în minuțioasa monografie, în două volume, Pouchkine (Albin Michel, 1946) a lui Henri Troyat, cunoscut nouă mai mult ca biograf, dintr-o excelentă „viață” a lui Dostoievski, în care am identificat, cu IX vin iot epistole, în însori d Ă ce sau Unde s-au r J

Ndiciile Încă din epoca i, când, nota inspirațiile!), dar desăvârjit în plină maturitate, Evghfni Onegbm topește în miraculoasa și, nu mai puțin, omogena lui țesătură, toate ecourile unei vieți, pe cât de agitată, pe atâta ți de înrădăcinată în solul ca și în istoria poporului rus. „Și după aceea, spunea Bielinski, în încheierea vastului său examen critic, poemul a știut să vorbească de atâtea lucruri și să pomenească în treacăt de atâtea altele ce aparțin universului naturii fi șo cietății rusești (îneît) se poate spune despre Oneghin că este o enciclopedie a vieții rusești și o operă în cel mai înalt grad națională” (în treacăt, se cuvine semnalată, cu satisfacție, caracterizarea de „enciclopedie”, pe care Gheorghe Bezviconi și Scarlat Callimachi, autorii prețiosului studiu Pușkin în exil, 1947 o utilizează vorbind de Evgheni Oneghin). Iar în discursul său din 1880 istoricul eseu, ce-l consacră poetului rus și care începea cu afirmația lui Gogol după care „Pușkin este un fenomen extraordinar și, poate, o manifestare unică a sufletului rus”, Dostoievski stăruie îndeosebi asupra caracterului său profetic, întrucât, spunea autorul Fraților Karamazoff, „Pușkin apare în momentul în care noi începem să luăm cu adevărat cunoștință de noi înșine, când în societatea noastră această conștiință, încă în stare de germinație un secol după reforma lui Petru cel Mare, contribuie prin apariția ei, să ne lumineze drumul întunecat și să ne călăuzească. În sensul acesta Pușkin e un oracol și o indicație.” În ce măsură Evgheni Oneghin reprezenta un fenomen nou în literatura rusă, în ce măsură e deschizător de drumuri, se va putea urmări din cele ce urmează. Cum suntem încă la eseul lui Dostoievski și la ciudată, în aparență, apropiere pe care romancierul o face între Țiganii și Evgheni Oneghin, mai exact între eroii lor, căci în Alecu, răzvrătitul social, „vagabondul” frământat, propriu unor anumite epoci din istoria rusă, ce-și află adăpost, temporar, în șatrele și în inimile țiganilor, vedea „deja schițată această gândire puternică, ce se va exprima mai târziu cu o atât de perfectă armonie în Evgheni Oneghin, Unde acest Alecu nu mai apare într-o lumină pe jumătate fantastică, dar înzestrat cu o figură realmente palpabilă și inteligibilă” (ceea ce reprezintă, de fapt, o netă linie de demarcație XI lui TSn” ș1 rCa ii (, t «r «» °v-”;:;» • • • p”r ™ «• „ptui după doi an, a leg frige-mă I în foc vânăt puni-mă I Dr m-ai fuge pe cărbune lbovnicu nu-ți voi spune, I Că el este tinerel, I Drăgălaș și frumușel” etc. (p. 16), căruia Donici îi adaugă următoarea sugestivă adnotare, în josul paginei: „Anume acest cântec Pusckin în a sa alcătuire l-au prefăcut în limba rossienească însemnareaj tâlm [ăcitoruluij” (p. 16).

Că Byron, iscoditor al genului, pentru care mărturisește și în strofele Iui Evgbeni Onegbin o continuă admirație, i-a fost lui Pușkin model în alcătuirea acestui roman în versuri, aceasta este neîndoios. Însă dincolo de sugestia tiparului epic, nimic nu apropie luminosul poem al lui Pușkin de neguroasele și ardentele poeme ale lui Byron. Poeții Europei, spunea Dostoievski, un Pamy, un Andre Chenier și în primul rând Byron, au exercitat o influență hotărâtoare asupra dezvoltării geniului pușkinian, însă despre o „imitație” a modelelor străine nu poate fi vorba, dată fiind „extrema independența a geniului său” și dovada cea mai sigură e în începutul acestui Evgbeni Onegbin, pe care Dostoievski îl socotește aparținând primei perioade din creația poetului, „atunci când Pușkin își și găsise idealul pe solul patriei (și) se impregnase de el, regenerându-l, în întregime, cu toată puterea iubitoarei și pătrunzătoarei sale inimi”. Mai mult, Pușkin însuși e conștient de originalitatea sa, pe care o afirmă răspicat și nu o dată în poemul său. Când Tatiana, robită de iubirea pentru Oneghin, după ce îi scrie patetica confesiune, se preumblă cu lecturile ei favorite sub braț, închipuindu-se când o Clarissă, când o Iulie și când o Delfină, Pușkin află prilejul (și romanul tot și într-aceasta stă și întâiul, marele său merit, e un continuu comentariu al evenimentelor și reflexelor lor) să pună problema romanului în versuri, cum era Evgbeni Onegbin sau în proză și, o dată cu aceasta, problema „eroului” ce se cuvine luat model și „urmat” și care era în cinste în literatura rusă înainte de Pușkin, cu un cuvânt problema „moralității”, Oarecum somniferă (Morală ne provoacă somn, I Iar viciul și-n roman, ca-n viață, j Ne stăpânește ca un domn.), a romanelor. Cele două strofe din suita ce se cade urmărită în întregime la locul indicat, a XII-a și a XIII-a din cel de-al treilea Cânt al XIII XU poemului, sunt, din acest punct de vedere, întru totul semnificative, atk prin referințele literare, privind „muza” britanică, (șt pe „idolul” ei1), cât și, în opoziție, pentru aspirația lui Pușkin de a consacra vieții rusești, patriarhale, un roman în proza: „Ni-s astăzi mințile în ceața, Morală ne provoacă somn, Iar viciul și-n roman, ca-n viață, Ne stăpânește ca un domn! Muza britanică cu basme Tulbură visu-l, cu fantasme, Acuma idol în delir E melancolicul Vampir, Sau biet Melmoth, om fă; a viciu, jidov Rătăcitor, Corsar, Ori enigmaticul Sbogar, Pe care Byron, din capriciu, l-a zugrăvit cu romantism, Cu disperatu-l egoism.

Amicii mei, ce sens în asta f Din voia cerurilor, tac, Nu voi mai fi poet și basta! Inlra-va-n mine un alt drac. Uitând că Phoebus m-amenința, Voi coborî cu umilință: Și-atuncea un roman în proza Va lumina apusa-mi poză. Nu chinul tainicelor crime, Cât groaza și desfrâu în lume, Ci-n el voi zugrăvi anume Căminul rus cel din vechime, Cu vis, iubire, nopți cu luna Și toată datina străbună.”

Subiectul romanului în versuri Evgheni Otteghin e cele mai simple și, potrivit vcchei glume, de prestigiu XIV dintre I și mai ales în circulație, privind conflictele pieselor de teatru, ar putea fi redus la propozițiunea „un băiat iubește o fată”, cu „ varianta că, de astă dată, inițiativa revine fetei. Moștenind pe un unchi bogat în domenii, gospodar, dar ferit a; demonul luminilor, căci pe roasa lui, cum spune cu incisivă ironie poetul, nici o pată de cerneală n-ar putea fi identificată, Evghcni Oneghin, posesor al unei vechi experiențe mondene, ale cărei reminiscențe de teatru și baluri au făcut din el un blazat, un dezgustat de oameni, un ins căzut pradă „spleen”-ului, se înfundă la țară, unde plictiseala îl urmărește, ceea ce nu-l împiedică, cu concursul poetului, evident, să aducă, la fel cu străbunul Horațiu, un binemeritat elogiu vieții rustice!

„Am fost născut pentru o viață Tăcută, pașnică, de țară!

Aici răsună mai semeață,

Mai vie, lira-mi solitară.

Aici, după plăcuta muncă,

Mă plimb pe-un lac pustiu, pe luncă,

Și far niente-l a mea lege —

Din zori de ziuă, se-nțelege,

Mă scald în dulcea libertate: Citesc puțin, dorm cât îmi place,

Iar gloria mă lăsa-n pace; Nu tot așa-n vremi depărtate,

Visând la umbră de molifți,

Trăit-am anii fericiți?!

Flori, dragoste, câmpii de țară,

Tot sufletu-mi vă aparține!

Și fac deosebire clară între Oneghin și-ntre mine: Malițiosul cititor,

Sau, poate, vreun biet editor XV SS nu mă clevetească-aki, Glumind cu bunii mei amici, Să mă denunțe la oricine, C-am zmângălit dl meu portret, Că Byron, falnicul poet, fiind părtinitor cu mine: De pare că să scrim poeme Și despre alții, noi ne-am teme!”; întreprinde reforme, ceea ce alarmează pe megieși, care-l socotesc „farmazon” și „smintit periculos”, se împrietenește „din plictis” cu tânărul Lenski, poet romantic, kantian și adept al libertății, care iubește pe Olga, prietenă din copilărie, sora Tatianei, taciturnă aceasta, pe care Oneghin o cunoaște într-o vizită la Larini, părinții fetelor, când Tatiana se îndrăgostește fulgerător de Oneghin, îi scrie o epistolă, e respinsă de acesta, care participă totuși la onomastica fetei, când se dansează mazurci îndrăcite în furia de alămuri ale fanfarei militare, își tachinează prietenul valțând tot timpul cu Olga, e provocat la duel de Lenski, pe care întâmplător îl ucide, pentru ca, după trecere de ani, în care timp călătorește, iar Tatiana strămutată la Moscova pătrunde, grație căsătoriei cu un general erou, în înalta societate, să o întâlnească, să o dorească cu înfocare, să-l scrie și s-o implore, dar respins, cu o demnitate ce n-ascunde totuși dragostea pe care tot i-o mai păstrează și sfârșească în cele din urmă cu noi lecturi, în care încearcă palidă consolare; „Porni iar pe lecturi, de zor: Citi pe Cibbon și Rousseau, Manzoni, Herder și Chamfort, Madame de Stael, Bkhat, Tissot, Citi pe scepticul de Bayle, Pe prodigiosul Fontenelle Și dintr-ai noștri pe câțiva, Care-l spuneau câte ceva.

XVI Și almanahuri și jurnale, Coloane de morală pline, Unde mă-njură fi pe mine, Iar alteori, cu madrigale, Mă onorează iarăși ei. E sempre bene, domnii mei!

Cât el citea cu ochi fierbinți, li rătăcea departe gândul, Tristeți și visuri și dorinți, Tot sujletu-l întipărându-l. Dar rânduri triste când citea, Cu ochiul minții parcurgea Altfel de rânduri. C-un suspin în ele se-adâncea deplin Și în tradiții legendare, Cu datini tainice, bătrâne și-a inimii dureri păgâne, Cu vrăji și superstiții rare, Ori cu povești mai noi, bizare, Sau scrisul tinerei fecioare.”

Un atare subiect, rectiliniu, fără de siluiri și fără alte meandre, decât acelea, marginalii și intervenții subiective, autobiografice, pe care însăși originalitatea compunerii le reclamă, nu putea satisface un public și mai ales o critică deprinsă cu vechile șabloane literare. Criticii, care găseau că Evgheni One ghin nu e „o lucrare coerentă, ci o pălăvrăgeală poetică, despre orice și mai nimic, din toate”, pentru motivul, îndeosebi, că „poemul nu se termină nici cu un mariaj, nici c-o înmormântare” (și ironia își ajunge sieși) și că, de asemenea, rămâne o enigmă înflăcărarea lui Oneghin pentru Tatiana, pe care, altădată, o respinsese, Bielinski îi răspundea cu multă justețe că „nimic nu e mai natural, de la un capăt al romanului la altul, decât atitudinea lui Oneghin față de Tatiana, (fi) că fără să fie un erou virtuos, Oneghin nu e nici o brută, nici un destrăbălat. Unul

2 XVII din marile merite ale Ini Pușkin rămâne acela de a fi depășit moda monștrilor vicioși și pe aceea a eroilor plini de virtute, zugrăvind, pur și simplu, oameni.” Iar pentru aceasta ajunge să amintim două din strofele poemului, una din explicațiile lui Oneghin către Tatiana în clipa când își declină virtuți matrimoniale, fragment de rară delicateță, pe care imaginea caisului ce-51 schimbă florile în primăvară nu face decâ» să o potențeze: „Ce-a fost, să-ntorci nu se mai poate. Nici ani, nici suflet, e-n zadar. V-o spun că vă iubesc ca frate și, poate și mai gingaș chiai. Să m-ascultați fără mânie: Fecioara tinără se-mbie Să-și schimbe visul c-un alt vis, Cum schimbă florile-un cais În primăvara revenită: Așa a hotărât Preanaltul, Curând vei îndrăgi pe-un altul! Dar fiți, vă rog, mai stăpânită: Nu toți la fel vă vor cunoaște Și ceasul rău din umbră paste!” iar a doua, din comentariul poetului, pe temă atât de străveche și atât de lesne de înțeles a „fructului oprit”, fără de care raiul nu e rai: „Și-al mea Oneghin, seara-ntreagă, E ocupat doar de Tatiana: Nu de fetița ca o fragă, îndrăgostită și sărmană, Ci de prințesa glacială, Inaccesibilă vestală, Tronând acum pe țărmul Nevei. Ah, oameni, strănepoți ai Evei, La fel sunteți voi cu străbuna: Xvm Nu ce-l permis îți place fie,

Ci șarpele mereu te-mbie La pomul tăinuit, într-una: Doar mărul cel oprit să-l dai,

Căci raiul jar de el nu-î rai!”

Cum nu e vorba să întreprindem un catalog al multelor și feluritelor teme și frumuseți din Evgbeni Oneghin, altminteri superfluu câtă vreme grădinile înflorite ale poemului îmbie, la doi pași, cu porțile larg deschise, rămâne să spicuim, ici și colo, un peisaj, o tristeță, o reflecție de ordin social, cu pitorești ecouri, contemporane sau aproape. Aceasta pentru a nu lăsa impresia că am trecut pe lingă podoabe fără să le fi băgat în seamă și în nădejdea, totuși, că și așa, puține! A număr și izolat prezentate, cele câteva citate vor avea darul să sugereze suspendatele grădini ale Semiramidei, din care le-am smuls. Trec peste strofa a X-a din cel de-al treilea cânt, în care sunt cumulate atributele poeziei practicată de Lenski, printre care și vagul romantic, acel nu știu ce, întâlnit și la Eminescu („un nu știu ce” și „un nu știu cum”), altul decât „nu știu ce-ul (el despejo) spaniolului Baltasar Gracian, care vedea în el suprema virtute (maximidades) a eroului militar și mă opresc la strofa a treia din cântul al șaptelea, când, după uciderea lui Lenski și în ciuda primăverii revenite, o neînțeleasă tristeță învăluie și pe Oneghin și pe rapsodul său: „Să n-avem, oare, bucurie,

Când frunzele, pierdute-n toamna,

Cu primăvara iar învie,

Și zvon din crâng la viață-ndeamnă?

Au, cu natura ce renaște,

Un gând îndurerat ne paște: Tânjim că anii ni s-au dus Cu tinerețea ce-a apus?

Au, poate, ne revine-n minte,

Un vis poetic ce-nfioară,

De-o altă veche primăvară,

XIX Ce țrinde-n inimi să ne cânte,

Visând o țara depărtata Cu nopți și lună fermecată s”

Dintre peisaje și alegerea ar putea merge către diminețile din Petersburg, către nopțile de pe Neva, al căror farmec Pușkin îl admiră și-l reproduce în note și dintr-o minunată descriere a idilei lui Gnedici, mă opresc la una doar din Irtultde strofe închinate peisajului de iarnă: „Și iată, scârțâind fi gerul, Veni pe câmp să toarne-argint. • (Nu roze seamănă-acum cerul,

Ci albe flori de mărgărint.) Pe râu s-așterne gheața-ncet Oglinzi moderne, de parchet Și droaia de copii sțârleaza Pe luciul gheții patinează. Creoi, pe roșii piciorușe, Uitând să-noate, ca pe apă, Gâscanul gras patina-și scapă, Alunecmd jos. Jucăușe Steluțe albe, de zăpada, Din cer au prins pe țărm să cadă.”

Drumul de strămutare la Moscova, al Tatianei, pune în contrast prezentul preistoric și viitorul surâzător, deși pentru mult mai târziu profetizat, al civilizației, al binefacerilor culturii: „Când binefacerea culturii Ne-o trece granița târziu, Cu timpul, dând imbold naturii, (Cum filozofii-n table scriu, Se pare, peste ani cinci sute) Avea-vom și noi alte rute, Tăind Rusia cu șosele și poduri ghintuite, grele,

XX D» fontă, arcuind pe-abis,

Vor trece peste vai și râuri; Tuneluri cu boltite brluri Vor sfredeli prin munți, ca-n vis; Întreaga lume creștinească În gări tractire-o să găsească.

Dar azi la noi sunt drumuri rele, Cu poduri vechi ce putrezesc; Prin stații ploșnițe rebele Și purici noaptea te sfârșesc. Nici birturi nu-s. În izba rece, Sub ochi un Preiskurant îți trece Flămând, mâncări inexistente Trezindu-ți pofte violente. Prin sate meșteresc ciclopii La foc domol, suflând în foaie, Dreg cu ciocan și nicovale Produsul slab al Europii, Blagoslovind și deal și vale și toate râpele natale.” în vreme ce o călătorie la Odesa, în timpul exilului ovidian, firește, cu viața ei agitată și liniștindu-se abia în noapte (Doar Marea Neagră n-are pace!), cu prânz de stridii aduse din Țarigrad și stropite cu vinul rece scos din beci, al restauratorului Oton, cu muzică de Rossini, la operă, Orfeul Europei cum îl numește Pușkin sau „dl. Vacarmini”, cum îi spunea, pentru tonitruanta lui muzică, la cam aceeași epocă, Stendhal, romancierul și turistul, recheamă, vrând-nevrând, în minte, o scenă de peste două decenii, cu toate sugestiile implicite și pe basarabeanul Stihescu, dvoreaninul benderliu din romanul de la 1850 Tainele inimii al lui Mihail Kogălniceanu, care spunea: „La Odesa • am văzut vapoare. Ian, de ieste noutăți ada-ne vere; atunce podvozile ar fi mai ieftine, griul s-ar vinde mai lesne și atunce și țara voastră ar însemna mai mult.”

XXI Puținele strofe citate, ici și colo, din poemul Evgbcni Oneghin ar ajunge, poate, să dea o idee despre calitatea acestei dificile tălmăciri din poezia rusească. Însă și asimilarea poemului în graiul și stihul romanesc și tălmăcitorul însuși au dreptul la mai mult. Ion Buzdugan e un vechi tălmăcitor al liricii ruse, de tainele căreia condiții speciale îl apropiau, dacă nu chiar îl și meneau. Originar de dincolo de Prut, din districtul Bălți și descendent al unei familii de răzeși, cu rădăcini adânc înfipte în viața rustică, Ion Buzdugan a respirat cu intensitate atmosferă proprie a ținutului în care Pușkin și-a petrecut, ca un alt Ovidiu, anii exilului. Studiile speciale, agricole și de literatură, de la Gore Gorki, Camenița și Moscova, i-au înlesnit cunoașterea nu numai a limbii, dar și a literaturii și îndeosebi a poeziei rusești, din care, pe vremea când apărea întâiul volum din Antologia poeților de azi din 1925 pregătea o culegere antologică. Paralel cu poezia originală, acele aromate Miresme din stepă și autumnale Podgorii de aramă, în care peisajul natal predomină și paralel cu activitatea sa de folclorist, de culegător mai cu seamă al liricii populare, Ion Buzdugan și-a urmat cu osârdie și mare iscusință opera de tălmăcitor al poeziei rusești. Amintita antologie din 1925 își surprindea cititorii cu două tălmăciri din noua lirică rusească: Herghelie de Serghei Esenin și Toamnă de Constantin Balmont, în excelenta interpretare a lui Ion Buzdugan. Cât de organic pătrunsese Ion Buzdugan în esența melancolică a elegiei lui Balmont se poate deduce din cele două strofe finale, în care „clopoțeii de argint cu suspin de cuțit” nu și-au atenuat vibrația nici după patru decenii: „Zboară} runzele-n vlnt. Frunze. Vântul le strânge. Și-mi bat crengi în ferești, poate-l aripa ta? Nu mai pot suferi chinul meu. Cine plânge f. Te implor: taci, o, taci: Nu te pot, nu te pot ajuta!

Vai, tu singur cu tine vorbești, renegându-te însuți.

Ah, veniți înapoi clopoței de argint cu suspin de cuțit.

Noapte adâncă. Iar toamna înăbușe plânsu-ți.

O, Destin nepătruns să iubești pân-la chin și să fii despărțit.

Un an mai târziu (mai exact în numărul din 7 noiembrie 1926 al revistei Universul literar, al cărei redactor se întâmpla să fiu), apărea în admirabila tălmăcire a lui Ion Buzdugan poemul lui Alexandru Blok Scyții, iar în numărul din 26 decembrie, același an și tot din Blok, începutul marelui poem Cei doisprezece, cu o atât de autentică atmosferă revoluționară, pe care-l va continua în numerele l-7 din anul 1927 ambele poeme susținute de o puternică și originală ilustrație în peniță, datorită lui V. Feodorov și care, neîndoios, a marcat, ca și tălmăcirile lui Ion Buzdugan, o dată memorabilă. În numărul din 2 ianuarie 1927 Ion Buzdugan adăuga o prețioasă schiță de studiu despre Poetul Alexandru Blok, al cărui profil liric îi contura cu măiestrie, insistând asupra originalității poetului și chiar asupra „zigzagului, de spade încrucișate, al ritmurilor” din poemul Cei doisprezece, pe care tălmăcitorul s-a străduit să-l respecte. Pentru ecourile ei, oarecum, pușkiniene, aș cita din poemul Scyții următoarea strofă: „Noi tot iubim și graiul cifrelor metalic Și harul visurilor grece —

Noi înțelegem tot tăișul geniului galic Și geniul teuton, posomorât și rece!”

Au urmat apoi traduceri din Maxim Gorki, din teatrul lui Pușkin, iar de cel puțin două decenii a continuat șlefuirea lui Evgheni Oneghin. Transpunerea în limba noastră a acestui poem, unul din cele mai moderne ca inspirație și compoziție, de o fantezie pururi tânără în împletirea autobiograficului cu ficțiunea și unul dintre cele mai riguroase sub raportul tiparului metric, cu tirania rimelor simetrice, pune tălmăcitorului variate probleme, de felsimple, pe care tălmăcitorul Ion Buzdugan te-a învins, datorită și sârguinței și priceperii și talentului XXIII său. Utilizarea arhaismelor de speța: op, brac, dădacă etc. Și a neologismelor (prestanță, rute, spleen etc), cu egală prestidigitație, alternarea expresiilor populare (de speța: verzi și uscate, la toartă, câte ceva și elte-oleacă etc), cu termenii străini, uneori cu expresii străine (ar niente, comme ii faat, sempre bene), încrustate în forma lor originară în textul poemului, mulțimea numelor proprii din literatura universală, beletristică sau economică, inițiativele lexicale în rimă (titlu, capitlu) sau rima rarissimă (acațiu-Horațiu, pința-suferință), fără a mai vorbi de inepuizabilul efluviu de poezie, propriu originalului, ce curge de-a lungul cânturilor și stanțelor, mărturisesc, cu prisosință, disciplina secundată de fantezie, cu care Ion Buzdugan s-a aplicat în această trudnică, dar victorioasă, operație. În planul tălmăcirilor din alte limbi și-ndeosebi în aceea a poemelor în versuri, din care literatura noastră cunoaște un bogat palmares de titluri și nume dintre cele mai prestigioase, Evgheni Oneghin și interpretul său Ion Buzdugan vor figura oricând printre cele dintâi.

FERPES9ICVUS TABEL CRONOLOGIC

1799 26 mai (6 iunie): La Moscova s-a născut Ale-xandr Sergheevici Pușkin.

1801 în noaptea de 11 spre 12 martie: Printr-o lovitură de palat, este detronat Pavel I, urmând la tronul Rusiei țarul Alexandru I (până în 1825).

1802 24 septembrie: Se sinucide A. N. Radișccv, scriitor revoluționar rus, autorul faimoasei Călătorii de la Pe-tersburg la Moscova (1790).

18Q9 Anul nașterii Iui N. V. Gogol și a poetului A. V. Kolțov.

1811 octombrie: Intră la Liceul de la Țarskoe Seîo (astăzi orașul Pușkin). Această instituție de în-vățământ inaugurată chiar în acel an era destinată copiilor de nobili în scopul de a-l pregăti pentru „posturi importante în aparatul de stat”. În realitate, liceul s-a transformat într-o adevărată școala de „liber-cugetători”. Leagă prietenii durabile cu câțiva din viitorii poeți și luptători decembriști: Delvig, Pușcin, Kiibel-beker și alții,

XXV Se naște V. G. Bielinski, critic și istoric literar, teoretician de seamă al realismului rus.

1812 Anul războiului de apărare a patriei împotriva invaziei lui Napoleon. Victoria poporului rus a contribuit considerabil la creșterea prestigiului Rusiei ca mare putere, în același timp a constituit un factor hotărâtor de trezire la viață a forțelor sociale și naționale ruse. Pușkiti a fost educat în atmosfera avântului patriotic creat de anul 1812

Se nasc scriitorii ruși A. I. Herzen și I. A. Goncearov. 1814 Apare în revista Vestnik Evropâ (Mesagerul Europei) poezia Către un amic versificator, prima operă tipărită a lui A. S. Pușkin. Se naște M. I. Lermontov care după dispariția lui A. S. Pușkin devine cel mai viguros continuator al său în poezia rusă. În același an s-a născut în Ucraina poetul Taraș Șcvcenko.

1815 Pușkin recită poezia sa Amintiri din Țarskoe Selo la un examen, în prezența poetului G. R. Derjavin (1743-l816), care a exclamat: „Iată un demn continuator al meu!”

1816 Pușkin frecventează casa lui N. M. Karamzin, care locuia la Țarskoe Selo. Devine membru ai asociației literare „Arzamas” care milita împotriva adepților clasicismului perimat, grupați în jurul societății „Convorbiri ale iubitorilor de literatură rusă”, condusă de Șișkov.

Încep să se constituie asociații secrete, care aveau drept scop răspândirea ideilor de libertate și organizarea luptei împotriva guvernului țarist.

1817 După absolvirea liceului, Pușkin este numit într-un post la Colegiul Afacerilor Externe, Din această perioadă, devine în poezie purtătorul de cuvânt al tendințelor tineretului nobiliar progresist, animat de sentimente patriotice. Sub influența ideilor revoluționare ale lui Ra-dișcev, Pușkin scrie cunoscuta sa odă Libertatea.

1818 Se împrietenește cu viitorii decembriști N. I. Tur-gheniev, N. I. Krivțov, I. D. Iakușkin, Nikita Muraviov, S. N. Muraviov-Apostol și alții. Scrie poezia Către Ceaadaev, în care prezice pieirea inevitabilă a autocrației. În același an scrie și poezia satirică antimonarhistă Povești (Noel).

Se naște romancierul rus I. S. Turgheniev.

1819 Devine membru al cercului literar Lampa verde, apropiat de organizația politică secretă Uniunea propășirii.

La adunările Lămpii verzi se discutau probleme literare, de teatru, politice; se citeau versuri antiguvernamentale.

Scrie poezia Satul, îndreptată împotriva feudalismului și iobăgiei.

1820 martie: Termină poemul Ruslan și Ludmila, pe care îl începuse încă în timpul liceului. Cu această ocazie cunoscutul poet rus Jukovski scrie într-o dedicație adresată lui Pușkin, care abia împlinise 20 de ani: „Elevului victorios, din partea dascălului învins”.

Pușkin în surghiunul din sud (1820-l824): Ekaterinoslav (astăzi Dnepropetrovsk), Chișinău și Odesa. Scrie poemele romantice: Prizonierul din Caucaz, Frații haiduci, Fântâna din Bahci-sarai. Guvernul țarist este alarmat de influența poeziilor revoluționare ale tânărului poet. „PușXXVI XXVII kin declară țarul Alexandru I a inundat Rusia cu versuri instigatoare: tot tineretul le învață pe dinafară. Pușkin trebuie să fie trimis în Siberia”. Datorită stăruințelor prietenilor săi, poetul scapă de greul surghiun în Siberia, în schimb este exilat în sudul Rusiei.

6 mai: Pleacă din Petersburg la Ekaterinoslav. Face apoi o călătorie în Caucaz și Crimeea. Într-o noapte, pe corabia care-l ducea de la litoralul caucazian spre Gurzuf, compune elegia romantică S-a stins în zări mărețul soare.

Septembrie: Poetul surghiunit se stabilește în orașul Chișinău. În perioada exilului din sud, se apropie mult de membrii asociației secrete decembriste din sud (Pestei, Raevski, Orlov, Ia-kușkin și alții). Despre Pestei, conducătorul decembriștilor din sud, poetul afirma că este „unj din cele mai luminate și originale minți din cât (am cunoscut.”

La Chișinău cunoaște personal pe câțiva din membrii mișcării eteriste, printre care pe Alexandru Ipsilanti și frații Cantacuzino.

Izbucnesc mișcări revoluționare în unele țări din Europ (Spania, Italia). La Petersburg au loc tulburări în gimentul de gardă Semionovski.

1821 în insula Sf. Elena se stinge din viață Napoleon Bonaparte. Pușkin semnalează acest moment prin poci Napoleon.

La Moscova s-a născut F. M, Dostoiewski, iar în sat»

Nemirovo din Ucraina poetul N. A. Nekrasov.

În Grecia începe răscoala pentru eliberarea țării de șu jugul turcesc. Aceste evenimente își găsesc ecoul și î creația poetică a lui Pușkin.

Xxvm în același an, în Țara Românească se desfășoară, răscoala „curajosului Vladimiresko, care a adu nat o armată de 7000 de panduri și amăuți”, scria cu admirație și simpatie poetul către un prieten al său. „Ce tablou extraordinar! Două popoare care de mult zăceau într-o stare umilitoare s-au răsculat în același timp și, trezin-du-se din adormire, an renăscut, făcându-și apariția pe arena politică a lumii”. Sub impresia clipelor minunate de speranță și libertate, Pușkin scrie poeziile: Nu plânge, grecoaică fidelă, Sus, Grecie, Războiul, în care poetul își exprimă dorința să participe la luptă împotriva Turciei pentru libertatea națională a Greciei.

La Petersburg se constituie „Societatea secretă din nord” al cărei principal animator va fi poetul revoluționar Râleev; în sud ia ființă „Societatea din sud”, în frunte eu colonelul Pestei.

Pușkin creează poemul Gavriliada, îndreptat împotriva superstițiilor religioase și a clericalismului, în poezia Pumnalul el cheamă la luptă împotriva autocrației. Pușkin schițează planul unei mari tragedii politice, Vădim, pe o temă din trecutul luptei pentru libertate din vechea Rusie.

22 Apare poemul Prizonierul din Caucaz. În același an apare poemul neterminat, Frații haiduci, cu tendințe vădite spre realism.

23 Scrie poemul romantic Fântâna din Bahcisarai, care împreună cu Prizonierul din Caucaz s-au bucurat de un succes uriaș, fiind „citite în întreaga Rusie, de către toți cei care știau să citească” (Bielinski).

XXIX începe monumentala sa creație romanul în versuri Evgheni Oneghin, operă model a realismului pe plan mondial, despre care Bielinski a afirmat că este o adevărată „enciclopedie a vieții rusești și operă națională în cel mai înalt grad.”

Ultimul an al șederii lui Pușkin în orașul Chiși-nău. Aici stabilește relații strânse cu C. Stamatl (traducătorul Prizonierului din Caucaz) și cu scriitorul Costache Negruzzi (traducătorul poeziei Șalul negru și al nuvelei Cârjaliul, apăruta în versiune românească în anul 1837 în Curierul de ambe sexe). Tot în 1837 apare în tipografia lui Eliade poemul Țiganii în traducerej lui Al. Donici. Manifestând interes față de folclorul moldovenesc, Pușkin notează două legende: Dafna și Dabija, legendă moldovenească de la 1663 și Duca, legendă moldovenească din sec. al Xll-lea, cu intenția să elaboreze opere artistice. Ultima etapă a surghiunului din sud, h Odesa sub supravegherea generalului guvemv tor lipsit de scrupule Voronțov.

S-a născut A. N. Ostrovski, dramaturg și animator di seamă al teatrului național rus în a doua jumătate a ie colului al XlX-lea.

1824 începe surghiunul de la Mihailovskoe. Poetu este îndeaproape supravegheat. Cunoaște ne mijlocit viața poporului, obiceiurile, datinile limba lui; adună și notează basme, cânteci populare. În această perioadă, alături de Pușki: se află dădaca sa Arina Rodionovna, „pru tenă la vreme rea”, cum a cântat-o el într-poezie (1826).

Apare ultima operă în spirit romantic - poc mul Țiganii, cu puternice elemente realiste.

XXX

825 în luna ianuarie este vizitat la Mihailovskoe de Pușcin, cel mai apropiat prieten al poetului, iar în primăvara aceluiași an de un alt prieten din liceu, Delvig. Acolo, în surghiun, Pușcin printre altele îi adusese în manuscris comedia lui Griboedov Prea multă minte strică, care a produs asupra lui Pușkin „o impresie de nedescris și l-a situat dintr-o dată pe Griboedov în rândul poeților noștri de frunte”.

La 14 decembrie are loc răscoala decembriștilor, prima generație de revoluționari ruși.

În dimineața zilei de 13 (25) iulie 1826 la Petersburg sunt executați prin spânzurătoare conducătorii răscoalei: K. F. Râleev, P. I. Pestei, S. I. Muraviov, N. P. Bestujev-Riumin, P. G. Kahovski.

În timpul surghiunului de la Mihailovskoe (1824-l826) Pușkin se apropie de culmile înfloririi talentului său. Aici el scrie poemul Contele Nulin, poeziile Andre Chenier, Cln-tec bahic, Către A. P. Kern, 19 octombrie și alte peste 100 de poezii, patru capitole (III, IV, V, VI) din romanul Evgheni Oneghin, tragedia Boris Godunov.

1826 Se naște cunoscutul prozator satiric rus M. E. Sal-tâkov-Șcedrin.

În noaptea de 3 spre 4 septembrie, din ordinul țarului Nicolae I, Pușkin, însoțit de un curier special, părăsește Mihailovskoe, sosind la Moscova.

Rămânând pentru totdeauna credincios idealurilor prietenilor săi decembriști, scrie mesajul În versuri, în greu surghiun siberian. În poezia XXXI Prorociți își expune crezul artistic al poetul: - cetățean.

Moare N. M. Karamzin, scriitor și istoric rus, întemeit, rul curentului sentimentalist ua literatura rusă. A clabor i Istoria statului rus în 12 voi, apărute între anii 1816 1829 despre care Mihail Kogălniceanu a vorbit elogios Cuvânt pentru deschiderea cursului de Istorie Naționa, expus în Academia Mihăileană la 23 noiembrie 1843 (! I fondul Bibliotecii Academiei Republicii Socialiste Ron-l nia se păstrează cele 12 voi. Ale Istoriei lui Karamzi,

1827 Scrie poezia alegorică Arion, în care, de aso menea, își exprimă adeziunea la idealurile revo luționare ale decembriștilor. Scrie capitolul VI din Evgheni Oneghin care cuprinde o descrie • profund realistă a vieții societății din Mosco i în vara anului 1827 poetul începe să lucreze: romanul istoric Arapul lui Petru cel Mă {operă a rămas neterminată), care constin i prima încercare mai însemnată a lui Pușkin; domeniul prozei literare.

1828 Locuiește la Petersburg de la sfârșitul anulu 1827 și aproape întreg anul 1828 Aici se în tâlnește cu Delvig, cu compozitorul Glinka,:; Griboedov. Scrie poemul eroic Poltava. Solicită fără succes, să se înroleze în rândurile trupely rusești care luptau în Caucaz împotriva Turcie. I-a fost respinsă, de altfel și cererea pentn aprobarea unei călătorii în străinătate. În aceh; aa se naște Lev Tolstoi și N. G. Cemâșevski c w» scrie mai târziu despre A. S. Pușkin că „a fos. Primul la noi care a ridicat literatura la rang» de cauză națională”.

XXXII

1829 Pleacă în Caucaz. Acolo reușește să se întâl-nească cu câțiva din participanții la răscoala din 14 decembrie 1825 La 27 iunie sosește la Ar-zrum. Din călătoria poetului în Caucaz au rezultat notele sale de drum (Călătoria în Ar-zrum), poeziile Caucazul, Avalanșa, Pe dealurile Graziei și altele. În Caucaz va întâlni carul ce transporta trupul neînsuflețit al prietenului său Griboedov, ucis la Teheran de supușii fanati-zați ai șahului Persiei.

Atunci Pușkin va spune: „Griboedov ți-a îndeplinit datoria a scris Prea multă minte strică.”

1830 Apare la Petersburg, sub redacția lui A. Delvig, Literaturnaia gazeta (Gazeta literară), la care Pușkin colaborează în mod activ cu o serie de articole și note critice. La acest organ mai colaborau Viazemski, Baratânski, criticul O. Somov și alții. Pușkin tindea să dea revistei o orientare realistă.

În iulie izbucnește revoluția din Franța, care se bucură de simpatia poetului. În noiembrie izbucnește răscoala din Polonia, care a produs o impresie puternică asupra lui Pușkin.

În vederea apropiatei căsătorii cu Natalia N. Goncearova, pleacă în septembrie la Boldino, satul de pe moșia părintească, pentru reglementarea unor treburi administrative. „Toamna de la Boldino” (septembrie-noiembrie 1830) a constituit cea mai rodnică perioadă de creație a poetului. Cităm câteva din cele mai importante lucrări scrise la Boldino:

3 Evgheni Oneghin XXXIII

9 septembrie Dricarul 13 septembrie Povestea cu popa fi argatul: său Balda

14 septembrie Căpitanul de postă

18 septembrie terminat capitolul al VlII-lea din Evgheni Oneghin (intitulat mai târziu Călătoriile lui Oneghin) 20 septembrie Domnișoara țărăncuță

25 septembrie termină capitolul al IX-lea al Romanului Evgheni Oneghin (ulterior devenit ultimul)

1 octombrie O, criticul meu rumen, glume cu pântec mare

5-l0 octombrie Căsuța din Kolomna

12-l4 octombrie împușcătura

16 octombrie Genealogia mea

20 octombrie terminat Viscolul

23 octombrie terminat Cavalerul avar

26 octombrie terminat Mozart și Salicri 1 noiembrie Istoria satului Goriuhino

4 noiembrie Oaspetele de piatră La Boldino, Pușkin a mai scris numeroase poc zii scurte și note critice. Aici a desăvârșit opera sa fundamentală: Evgheni Oneghin.

1831 18 februarie: Căsătoria cu Natalia N. Goncc. - Rova. Peste puțin timp, soții se stabilesc 1; Țarskoe Selo, iar apoi, începând din toamnă, 1 Petersburg.

Pătruns de un înalt spirit patriotic, ia o atitu dine fermă împotriva dușmanilor externi ai Ru șiei, care o amenințau cu intervenția. Scrie poeziile Aniversarea bătăliei de la Borodino, Pone gritorilor Rusiei. În același an, el scrie și poezi; XXXIV În fața sfântului mormânt, închinată memoriei lui Kutuzov. Începe să lucreze la romanul Ros-lavlev (rămas neterminat). Poetul continuă să lucreze la Istoria satului Goriuhino.

183l-l832 Apar Serile în sat la Dikanka ale lui N. V. Gogol. După lectură, Pușkin scria: „Iată o veselie cu adevărat sinceră, firească. Și cita, poezie! Cită sensibilitate!”

1832 Scrie romanul în proză Dubrovski. Va apărea pentru prima dată în traducere românească în Noutatea din Iași (1897), sub titlul Răzbunarea unui fiu sau Din viața unui haiduc rus.

1833 întreprinde călătorii în localitățile care au fost cuprinse de răscoala lui Pugaciov (1773-l775). Scrie Istoria lui Pugaciov, poemul Călărețul de aramă, Basmul cu pescarul și peștișorul, Basmul cu domnița adormită și cei șapte voinici.

1834 Apar lucrările în proză Damă de pică, Kirdjali și altele.

În revista Telescop apare amplul studiu al lui Bielinski, Reverii literare, care îi aduc recunoașterea unanimă. Pușkin a întrezărit în el „un talent de mari speranțe”.

1835 Primește autorizația de a edita revista Sovre-menik. Primul număr apare în aprilie 1836 Pușkin atrage în jurul revistei colaboratori valoroși ca: Gogol, Viazemski, V. F. Odoevski, Kolțov, Tintcev și alte forțe scriitoricești ale vremii.

XXXV N. V. Gogol scoate volumele Mirgorod și „Arabesc u, după care autorul lor este proclamat de Bielinski dr. „capul literaturii, capul poeților (Despre nuvela rusă despre nuvelele demnului Gogol),

1836 Scrâe romanul istoric Fața căpitanului. La no romanul apare pentru prima dată în revista Fă milia (nr. l-9 1866). Până la 23 august 194-l Fața căpitanului a apărut în 10 versiuni roma nești, aproape toate traduse din limba francezr În Franța romanul a apărut în 1859 în tradu cerea lui Jous Viardot. Scrie poezia Cioplit-an. Nu cu mâna, un monument, adevărat testamen artistic al poetului-cetățean, brodat pe tema ho rațiană.

Apare piesa lui Gogol Revizorul. Subiectul din comedia Revizorul cât și din Și flețe moarte i-a fost sugerat autorului de câți A. S. Pușkin.

Se naște criticul democrat-revoluționar rus N. A. Di broliubov.

1837 27 ianuarie: în urma intrigilor țesute în juri poetului de către cei de la curtea țarului, are Ic duelul dintre Pușkin și Dantes, un aventurii francez, refugiat în Rusia după revoluția fraij ceză din 1830 Poetul cade rănit mortal.

29 ianuarie (10 februarie): La orele 14 și 45 v nute, Pușkin a încetat din viață. Moartea po • tului a zguduit întreaga Rusie. 3 februarie: Temându-se de demonstrații, ța a ordonat scoaterea din oraș, în timpul nop a sicriului și transportarea lui în taină la Mih lovskoe, sub supravegherea jandarmilor. Puși a fost înmprmântat în cimitirul mânăstirii Svia-togorsk.

Adânca mâhnire și mânia poporului și-au găsit expresie în poezia lui Lermontov Moartea poe tului.

Ecouri despre moartea lui Pușkin apar în revistele romanești Albina românească, nr. 18 (4 martie), Curierul românesc, nr. 2 (18 martie), nr. 14 (21 mai).

Apar primele traduceri din opera lui Pușkin în România (Șalul negru și Cârjaliul).

1948 în revista Viața românească (nr. 7) este tradus de N. I. Ilion un fragment din Evgbeni Onegbin.

1949 M. Sadoveanu semnează în Viața românească (nr. 5—6) un articol despre Pușkin.

1954 Este realizată de către George Lesnea prima traducere integrală a romanului în versuri Evgbeni Onegbin (Viața românească, nr. 1) Apar două volume de Opere alese în românește de Mihai Beniuc, Maria Banuș, Eusebiu Cami-lar, George Lesnea, Mihu Dragomir, Miron Radu Paraschivescu, Al. Philippide, Victor Ef-timiu, Nina Cassian, Eugen Jebeleanu, Adrian Maniu, Victor Tulbure).

1955 Romanul Evgbeni Onegbin în tălmăcirea lui George Lesnea apare separat în două. Ediții.

În prezent, o mare parte din scrierile lui A. S. Pușkin sunt traduse în limba romană.

GHEORGHE BARBA XXXVI Petri de vankk, ii avait encore plus de cette espece dorgueil, qui fait avouer avec la meme indifference Ies bonnes comme Ies mauvaises actions, suite dun sentiment de superiorite, peut-etre imaginaire. Țâre dune lettre partlculiere”

Nu vreau să-neînt trufașa lume; Simțind prietenesc îndemn, Permite-mi să-ți prezint anume Un dar de preț, de tine demn, De sufleteasca-ți măreție, De visuri sacre întrupate, De poezie clară, vie, De cuget nalt și simplitate; Primește-n brațe amicale Acest mănunchi pestriț de pagini, Cu triste și hazlii imagini Și din popor și ideale, Rod efemer de desfătări • Pătruns de vanitate, el mai era cuprins, pe deasupra, de acea mândrie care îl făcea să fie la fel de indiferent față de bunele și de relele sale acțiuni, ca urmare a sentimentului sau de superioritate, poate imaginară. Dintr-o scrisoare particulară (fr.).

De insomnii, dulci inspirații, Din ani necopți, pierduți în zări, Reci, ale minții observații Și-a tiistei inimi însemnări.

Capitolul întâi „Și-n viață se grăbește și-n simțuri se pripește.”

Cneazul Viazemski „Mi-e unchiu-n toate om corect: De când căzu la pat și zace, El le-a pretins la toți respect Și nu putea mai bine face. Exemplul lui e-nvățătură, Dar, Doamne, oare nu-l tortură Să stai c-un bolnav zi și noapte, Pășind tiptil, vorbind în șoapte? Ce josnică fățărnicie: Pe-un muribund să-l delectezi, Sub coaste perna să-l așezi, Trist să-l îmbii cu doctorie, Oftând, cuprins de-un gând mișel: Când naiba voi scăpa de el!

II Așa, gonind în diligentă, Gândea un tânăr zvăpăiat; Pe orice rudă la scadență S-o moștenească i-a fost dat. Și Zevs îl copleși cu mila. Amici ai lui Ruslan, Ludmila, Permiteți-mi, într-un cuvânt, Pe-al meu erou să vi-l prezint: Oneghin, bunul meu amic, Născut pe-al Nevei țărm slăvit, Pe unde poate-ai strălucit, Drag cititor și tu de mic, Pe unde m-am plimbat și eu, Dar Nordul. Nu-mi priește, zău!

III Slujbaș distins, plin de noblețe, în datorii bogatu-l tată Dădea pe an vreo trei ospețe Și-și irosi averea toată. Evgheni fu cruțat de soartă: întâi, Madame b de mână-l poartă, a Notele lui Pușkin, plasate la sfârșitul romanului, au pr mit cifre arabe, în vreme ce notele redacției, însemnate cu 1 tere mici (a, b, c, d etc), figurează în subsolul paginii.

B Madame și Monsieur pentru guvernantă și preceptof Apoi Monsieur o-nlocuia: Copil ștrengar, dar bun era. Monsieur lAbbe, franțuz sărman, Nu-l îndopa prea mult cu carte; Din toate-l învăța o parte, Mustrându-l rar pe năzdrăvan și-n seri de vară, pe sub arc, Adesea îl plimbă prin parc.

IV Iar când aprinsa tinerețe Și la Evgheni a sosit,

Trezind speranțe și tristețe,

Monsieur din curte-a fost gonit.

Oneghin zburdă-n libertate!

Un dandy 2 strălucit în toate,

Deprins cu viața lui comodă,

Tuns după cea din urmă modă,

În lume a pășit în fine: Știa să scrie, să citească Perfect în limba franțuzească,

Dansa mazurca foarte bine.

Ce vreți mai mult? Toți spun anume Că e deștept și om de lume.

Noi toți am învățat de-acasă” Câte ceva și câte-o leacă: C-o astfel de cultură-aleasă E greu un tânăr să nu placă! Oneghin, după judecată (De critici aspri, nu de gloată), Trecea în lume drept savant, Dar, ce e drept și cam pedant; Fără sforțare-n conversații Știa de toate să discute, Cu ifos de-nvățat s-asculte, Păstrând tăcerea-n contestații, La doamne zâmbet să reclame Cu foc bengal de epigrame.

VI Latină nu mai e la modă; La drept vorbind și fără hulă, Să judece-un crâmpei de odă Știa latină prea destulă: Știa și cine Iuvenal e. Să-ncheie un bilet cu vale Și, pe de rost, cam șchiop, ades, Din Eneida câte-un vers. El n-avea înclinări savante,

Să șteargă colbul cronologic De pe trecutul geologic, Dar anecdotele picante Cam de la Romula până azi Le povestea cu mare haz.

VII Lipsit de patima-l firească, în cântul vieții ditirambic, El nu știa să osebească Un vers troheu de unul iambic Bârfea pe-Omer și Teocritb Și îl citea pe Adam Smith c Era-n concepții optimist, Chiar un profund economist: El calcula, cu agerime, Cum poate-al statului tezaur Păși prosper și fără aur; Când prisosesc materii prime. Iar tatăl său, necalculat. Moșia și-a amanetat.

Vale rămâi cu bine (lat.).

A Romulus întemeietorul legendar al Romei.

• Teocrit (310? 250? Î.c.n.) poet grec din Alexandria.

C Adam Smith (1723-l790) economist englez clasic, autor al tratatului Cercetări asupra naturii și cauzelor bogăției popoarelor.

VIII Și câte mai știa Evgheni Nici eu nu pot să le mai știu; Dar unde-l întrecea pe genii Cu zestrea lui din țâță-n fiu, Din tot ce-l atrăgea, prin fire, în zilnica lui lenevire, Din frageda-l copilărie Drept muncă, chin și bucurie, Era într-a iubirii artă Cândva de Naso a proslăvită, O faptă foarte scump plătită, Căci în surghiun pe veci îl poartă în stepa tragică moldavă, Departe de-a Italiei slavă.

Cum de copil era fățarnic,

Nutrea nădejdi și gelozie,

Necredincios, cu sine darnic, încins în crusta-l de mândrie: Când sobru și docil și-atent,

Când rece și indiferent,

Când tandru, taciturn, superb,

Când izbucnind vulcan în verb. - În scrisu-l câtă tinerețe,

Și ce uitare-a lui de sine: El te iubește doar pe tine!

Iar în privire ce tandrețe!

Din ochii-l galeși, sfab sprâncene,

Lucește-o lacrimă sub gene.

Publius Oviditts Naso poet roman, exilat (Constanța de azi) pentru că a scris Arta iubirii. B Strofele și versurile omise aparțin originalului.

XI El inocența e în stare C-o glumă nouă s-o aprindă și-apoi c-un gest de disperare Naivitatea să-l surprindă. În mrejele-l de lingușire, Prindea nevinovata fire, în ciuda anilor plăpânzi Să-l smulgă patimii izbânzi: S-asculte-n inima-l firavă O șoaptă de mărturisire, Să-l fure-o tainică-ntâlnire,

Pândindu-l dragostea suavă; Și-acolo, în tăcerea firii, S-o-nvețe șoaptele iubirii.

XII Cum știe-n pripă să trezească Iubirea-n inimi de cochete Și cum se-abate, să zdrobească Rivalii săi, lovind cu sete! Cum știe el prin clevetire Să-l prindă-n laț de uneltire! Dar voi, bărbații de pe-aici, Voi rămâneți cu ei amici: Un soț șiret l-a mângâiat Elev al vechiului Faublas a Bănuitor, bătrânul gras și-un arătos încornorat Cel mulțumit de prânz, de sine și de nevasta lui. Vezi bine!

XIII, XIV XV Mai lăfăiește încă-n pat Când bilețelele îl cată: Ce vor? El este invitat! Trei case l-au poftit deodată. Colea-l serbare de copii, Iar colo-l bal. Unde vei fi Ștrengarule? Indiferent! Cu toți vă fi galant și-atent! Și iată că de dimineață, Pe cap cu nou-l bolivara 3 Spre bulevard porni-ta dar, Ca să respire aer, viață Pân-ce Breguet b-ul ne-adormit Nu va suna de prânz grăbit!

XVI E seară; -n sanie se-așază: Hei-he-ep! Și vizitiul mână. Pe blana lui de castor, fină, Zăpezi de-argint îi scânteiază.

A Protagonistul frivol al romanului Aventurile cavalerii Faublas de scriitorul francez Jean Baptiste Louvet de Couvr; (1760-l797).

3 Pălărie cu boruri largi, la modă în rândurile tineretului progresist din jurul anului 1830 care simpatiza cu mișcarea de eliberare a popoarelor din America de sud, unul din conducătorii acestei lupte fiind Simon Bolivar (1783-l830).

B Marcă de ceas după numele inventatorului francez Breguet (1737-l823). De obicei, ceasornice de buzunare, cu dispozitiv de sonerie.

Oneghin spre Talon se-ndreaptă: De mult Kaverin îl așteaptă.

Când intră, dopuri sus detună,

În cupe vinul se adună.

În fața-l un roast-beef în sânge,

Trufe, plăcintă de Strasbourg,

Brânzeturi fine de Limburg: Gust franțuzit și nu se plânge Nici de-auriul ananas Ce se răsfață, stând în vas!

XVII Dar setea cere cupe noi, Stropind grăsimea de cotlet, Curând spectacolul e-n toi, îl cheamă ceasul la balet. Al teatrului legislator Și infidelul amator De nostime și dulci actrițe, Cel ce-n culise-ncurcă ițe, Oneghin zboară înspre teatre și liber respirând așa, S-aplaude la entrechata; Blamează Phedre, Cleopatre, Bisând pe Moina b (aprins, Să-l vadă lumea dinadins).

U «salt grațios la balet. K Phedra, Cleopatra, Moina Stentate în acea vreme.

Erone din tragediile reprtXVIII Loc minunat! Aci-n trecut Fonvizin a strălucea-n satiră, Cu Kneajnin b cel neîntrecut Strunind a libertății liră. Și Ozerovc purta cunună Cu Semionova d împreună. Poporu-a râs și lăcrimat, Katenine când a triumfat Atras de geniul lui Corneille; Iar Șahovskoil roi de rachete în comediile-l cochete Pe Didelotg îl slăvea-ntre ei. Aici printre culise, sus și tinerețea mea s-a dus.

A D. l. Fonvizin (1745-l792) autor de comedii satirice, apreciat de Pușkin.

B. B. Kneajnin (1742-l791) dramaturg rus, autorul tragediei Vădim, foarte populară în cercurile decembriste.

C V. A. Ozerov (1769-l816) dramaturg rus, a cărui: ragedie, Dimitri Donskoi, a fost foarte apreciată pe vremea aceea.

E. S. Semionova (1786-l849) tragediană admirată și de Pușkin.

E P. A. Katenin (1792-l853) poet, dramaturg și critic,: raducătorul unor tragedii ale lui Corneille (1606-l684).

F A. A. Șahovskoi (1777-l846) om de teatru rus.

6 J. Charles Lottis Didelot (1767-l838) balerin, core-; raf și autor de balete care au stârnit entuziasmul unanim al contemporanilor lui Pușkin.

XIX Zeițe dragi, v-admir în stampă! Vă amintiți de glasu-mi trist? Mai străluciți și-acum la rampă, Sau v-a schimbat vreun alt artist! Voi auzi eu sub decoruri Pe Terpsihora a rusă-n coruri Dm sufletu-mi smulgând elanul, Saunu mai voi vedea brelanul De chipuri dragi și pururi vii? Și ațintind privirea netă Prin dezgustata mea lormetă, Privi-voi trist scene hazlii, Căscând distrat și abătut, Gândind la vremea ce-a trecut?

XX E teatrul plin. În loji feerie, În stal, fotolii, lumea fierbe; Aplauze la galerie Cortina suie. Ce superb e. Cu-aeriana ei splendoare Istominab sclipind apare,

Urmând neîntrecut arcușul C-un roi de zâne. Piciorușul De-abia se-atinge de pământ. Și-n ritmul de Eol și harpe Mlădie trupul zvelt, de șarpe, în aripatul ei avânt: Când saltă, când se-nalță-n zbor Pe-al ei picior fermecător.

XXI Aplauze. Oneghin vine Către fotelul ce-l așteaptă,

Spre loji cu doamnele străine Lornieta dublă și-o îndreaptă.

Măsoară cu un ochi atent Stal și balcon indiferent Și dezgustat. Dar demn salută În juru-l lumea cunoscută.

Cătând distrat pe scenă. - N sală Privirile-l scârbit își plimbă: „Aici nimic nu se mai schimbă?!

Și-n toate-l numai plictiseală.

Destul am îndurat baletul,

Didelot mi s-a acrit, cu-ncetul!”.5 a Muză protectoare a dansului.

• Renumită balerină care a jucat ro! U! Cerchezei din baletul lui Didelot, Prizonierul din Caucaz, după” poemul cu acciaji titlu al lui Pușkin.

XXII Pe scenă zarva încă-l mare, Cu șerpi, cu draci, cu amorași; Lachei trudiți Ungă intrare, Pe blăni se las, de somn atrași. În noaptea albă de lumină De zgomot sala încă-l plină, Hârșit și tuse mai răsună Și-aplauzele încă tună, Iar surugii sub felinare, Pătând din palme, lângă focuri, Pe domni îi ocărăsc, pe-alocuri, Strunind un aprig armăsar; Oneghin a plecat de-acum, S-a dus să-și pună alt costum.

XXIII Voi zugrăvi într-un tablou, Cum în retrasul cabinet Prea elegantul meu erou Se-mpodobea distins, discret Schimbându-și din capriciu. - O haină Cu altă nouă. Nu-l o taină, Că tot ce are Londra șic, Pe ce dăm noi pentru nimic Trecând prin Bălticile vame, Păduri și grâne și untură și ce mai crește-n bătătură,

Tot ce Parisul cu reclame, A inventat în lux și modă Să ne jupoaie cu metodă Se află-n scumpul cabinet Al filosofului cochet.

XXIV Pe mesele de bronz și-opal Țarigrădenele lulele,

Și-n sticle scumpe, de cristal,

Parfum și mirodenii grele; Ce piepteni, forfecuțe, pile,

Nimicuri scumpe și utile!

Iar pentru unghii, dinți în serii —

Dulapul are zeci de perii.

Rousseau (v-o spun în paranteze)

Pe Grimm a nu-l cam înțelegea Când unghiile-și șlefuia În fața-l, făr să se jeneze! E —

Greșea tribunul libertății Știrbind din farmecul vieții.

A Frederic Melchior von Grimm (1723-l807) scriitor francez, diplomat și corespondent literar al multor monarhi europeni, în special al Caterinei a Ii-a a Rusiei. J. J. Rousseau îl menționează cu antipatie în Conjessions (vezi nota 6 a lui Pușkin).

XXV Ades poți fi un om de treabă Și să râvnești la unghii fine: Nu ne-om certa cu „veacu”-n grabă, Când despot obiceiul vine. Evgheni noul Ceaadaev a De critici n-avea nici un chef; Era-n ținută cam pedant Un as al modei, impozant. Pășind din cabinet, preferă Să stea trei ore, cel puțin, A se-oglindi-n costumul fin,; Ca fluturateca Venera îneostumată ca bărbat, Grăbind de zor la bal mascat.

XXVI De gustul toaletei, poate,

Eram dator să vă fac proba, în fața lumii educate Să-l etalez și garderobă.

Ideea e cam îndrăzneață: Oricum, ce-l drept, descriu o viață!

Dar pantaloni și frac și veste Lipsesc cuvintele aceste Din limba rusă -cer iertare și-așa mi-l stilul cam sărac Și cam pestriț, ce să mă fac: Vocabular străin se pare, Deși am consultat anemic Dicționarul Academic. A XXVII N-aveam aceasta ca obiect!

Să ne grăbim la bal, mai bine,

Unde sosi-n landou select Oneghin val-vârtej, în fine!

Pe ulițele somnoroase,

Pe lângă case-ntunecoase,

Trec troici sclipind din felinare,

Și-mprăștiind pe trotuare Lumini ce scapără-n zăpezi: Acolo, revărsând lumină,

O curte fastuoasă-l plină De lume la ferești s-o vezi!

Prin geam profiluri se perindă De snobi și doamne, ca-n oglindă.

- 7 7 Ceaadaev (1794-l855) scriitor ș rus din cercul decembriștilor.

I filosof iluminist a Pușkin se referă la Dicționarul Academiei Ruse, apărut la sfârșrtul secolului al XVIII-lea, în care nu figurau cuvintele străine, chiar și cele intrate în uzul curent.

XXVIII Priviți, eroul nostru vine; Printre lachei, din treaptă-n treaptă,

Zbură pe scări de marmor fine,

Și părul în oglinzi și-ndreaptă.

Intră. O lume-ntreagă-n sală,

Fanfara sună. - Nghesuială,

Și larmă în tavan se urcă,

Perechi bat tactul de mazurcă: Husari, în zăngănit de pinteni,

Cu tinere la subsuoară,

Ce-n salt de piciorușe zboară.

Se-aprind priviri sub pașii sprinteni; Geloase șoapte de nurori Se pierd în cântec de viori.

XXIX Mărturisesc că-n tinerețe, Eram după vreun bal nebun; Pentru scrisori de-amor, tandrețe și intrigi nu-l alt loc mai bun! O, voi, bărbați și soți de treabă, Eu vă ofer serviciu-n grabă, Luați aminte sfatul bun: Doresc în gardă să vă pun! Și voi, o, mame iubitoare, Vegheați superbele copile,

Fixând lornietele febrile? Altminteri. Iese poznă mare! Y-o spun aceasta drept consult, Căci eu. Nu mai greșesc de mult.

XXX, Vai, în petreceri jinduite. Viața în van mi-am irosit. Moravuri de n-ar fi jignite și azi la bal m-aș fi pripit. Iubesc avântul tinereții Cu nebunii și larma vieții, La doamne rochii cu panglici și piciorușele lor mici. Nu știu, dacă-n Rusia dragă Afla-veți piciorușe fine Să le-ndrăgiți și voi ca mine, Să nu le uiți o viață-ntreagă! Și astăzi două dintre ele îmi tulbur inima cu ele!

XXXI Vai, unde. - N ce pustietate,

Le vei uita, sărman smintit?

Dragi piciorușe delicate,

Ce flori sub tălpi ați mai strivit?

Crescute-n țări orientale Nu v-ați întipărit, domoale, în trista Nordului ninsoare; Doar răsfățatele covoare De-abia le atingeați în mers. De mult, uitând de-amar surghiun, De părintescul meu cătun, Eu v-am slăvit pe voi în vers l V-ați dus voi, ani ai tinereții, La fel ca rouă dimineții.

XXXII Sânii Dianei, chipul Florei Sunt minunați, amicii mei! Dar piciorușul Terpsihorei E cel mai îndrăgit de zei! El, fermecând a mea privire, îmi dăruiește prețuire: Nebănuita-l frumusețe îmi răscolește-o tinerețe! Eu îl iubesc, scumpă Elvină, a Sub masa-ncinsă cu dantele, Când cresc pe pajiști viorele, Sau focul în cămin suspina și pe parchetul lustruit, Dar și pe stânca de granit.

Înclinate spre o morală nu kân și adresat fetei Severă.

XXXIII Țin minte furtunoasa Mare! Cât de gelos eram pe valuri, Când fugărite la picioare Grăbeau să-l cadă, lângă maluri! Cum mă doream la fel căzut Glezna gingașă să-l sărut! Nu! Niciodată-n tinerețe, Când clocoteam de dor, tandrețe, Eu n-am dorit cu pătimire Să vă sărut pe voi, Armide, a Sau rozele de buze-avide, Ori sânii copți pentru iubire! Nicicând de-al patimii tumult N-am suferit nici eu mai mult!

XXXIV Îmi amintesc și de-un alt timp Icoana zilelor fugară Când călărind în doi pe câmp Simțeam picioru-l drag în scară. Mi-apar imagini dragi, superbe Și-n piept tot sângele îmi fierbe: Tristețea iarăși mă cuprinde. Iubirea inima mi-aprinde.

A Armida eroină din poemul lui Torquato Tasso (15441595), Eliberarea Ierusalimului, devenită sinonimă cu o seducătoare.

Dar vai, comoară mult cântată, Bârfeli, zavistii, ce conspiră Destul v-am proslăvit dm Ura în tinerețea-mi zvăpăiată! Nu meritați voi inspirații, Nici piciorușe mici, nici grații.

XXXV Ce-l u Oneghin? Somnolent, Din bal grăbește la culcare Când Petersburgului strident -Bat tobele a deșteptare. Treaz negustoru-n prag așteaptă, Spre târg birjarul se îndreaptă și lăptăresele, dând zor, Strivesc zăpada sub picior, în larma albei dimineți. Scrâșnesc zăvoarele la ușe Și fumu-n cercuri jucăușe Se-nalță-n cer. Brutarii nemți, Cu coif de paie-n capul ras, Deschis-au micul vasisdas a în nemțește Was; s das (ce este aceasta) termen folosit în sens de ferestruică. Brutarii germani din vremea lui Pușki» înlocuiau ultimul ochi de geam de la ferestrele prăvăliilor Io: cu o placă de alamă care aluneca în jos, permițându-le să șef vească pâinea și să încaseze banii pe o tablă orizontală.

XXXVI Așa, făcând din ziuă noapte, Frânt de puteri, de bal sleit, Netulburat nici chiar prin șoapte, Oneghin doarme liniștit. Pe la amiază s-o trezi Și iar din noapte-o face zi Și monotonă și pestriță Mâini, ca și azi doar altă ița! Evgheni fericit vă pare?! Om liber, tânăf, plin de glorii, Cu străluci te le-l victorii și-n orice zi c-o desfătare?! Nu în zadar el își pierdea Și ani și sănătatea sa?!

XXXVII Nu! Patima-l se stinse-n grabă, De-al lumii mers i s-a urât: Frumoasele fără zăbavă, Fără regret le-a părăsit. Trădările îl obosiră Prietenii îl plictisiră; Ca să mănânce-ntotdeauna Becf-sleaks nu prea era de-a burra Stropite-n vinuri de Champagne. Și-apoi, de glume să-l mai ardă, Când tigva îi plesnea din toartă —

S Svgheni Oneghin Biet pătimaș de-atâția ani!

Astfel i se urî de toți,

De certuri, sabie și glonț.

XXXVIII Purcese-o boala să-l consume,

De mult se cere-a o afla —

SpEen-ul cel englezesc anume,

În limba rusă-l zic: bandra!

Dar câte nu îndura omul: Să-și tragă-un glonț? Ferit-a Domnul!

N-a încercat firea-l semeață,

Deși s-a plictisit de viață: Ca Childe Harold, plin de rmhmre,

S-arată el pe la ospețe: Nici dansuri dragi, mei frumusețe,

Nici ochii galeși, cu iubire,

Nu-l tulbură pe dânsu-acum» Eroul poemului narativ și filosofic al lui G. Byron, inajn! Lui Childe Harold.

Vele XLII Matroanelor din lumea mare, întâi de voi s-a-ndepărtat!

La drept vorbind, nu-l de mirare,

Că-l sterp bon-ton-ul și ingrat.

Deși-n colocvii între doamne Discută pe Say și Bentham Dar vorbăria lor deșartă E turuiala fără artă.

La doamne câtă neprihană Și câtă minte-n inocență,

Cucernicie și decență,

Că le poți pune la icoană: Pentru bărbați de-atins nicicât,

Te băga-n spleen numaidecât! 7

XLIII Și voi, frumoaselor sirene, Pe care-adesea, dup-amurg, Vă poartă droște-aeriene Pe-o uliță din Petersburg, Evgheni și pe voi vă lasă Frânându-și patimile-n casă, a] ean Baptiste Say (1767-l832) economist francez și jeremia Bentham (1748-l832) jurist și publicist englez. Amândoi se bucurau de-o mare popularitate în cercurile liberale rusești de la începutul secolului al XlX-lea.

Unde se-ncuie sub zăvor, Luându-și pana scriitor Dorind să fie. Dar de muncă, î; este silă. Și-un căscat I-a prins. Apoi s-a dezgustat Și tocul supărat l-arunca La drept vorbind, n-aș judeca Pe un coleg din tagma mea!

XLIV Și iar cuprins de trândăvie, Cu, suflet gol și răvășit, Se-așaza lacom el să fie De minți străine instruit. Înșiră cărți pe etajere, Romane seci și efemere, Cu conținut și sterp și-anost Citește mult și fără rost. Dar un urât de moarte-l paște: Ici se agită-o pocitură, Colea o nouă secătură. Femei și cărți îl fac să caște; Ș: peste tomurile grele, tTtonând în praf, a tras perdele.

XLV Scăpând de-a lumii grea povară,

Ca el, fugind de vălmășag,

M-atrase prietenia-l rară Și chipul său atât de drag: Cu însușirea-l spre visare Și înclinările-l bizare; La minte rece și tăios,

Eu învrăjbit, el neguros,

Ne-am potrivit în patimi jocul: Pe ambii viața ne-a învins Și-n inimi focul ni l-a stins,

Căci pe-amândoi orb Nenorocul Și oamenii pizmuitori Ne pasc din ale vieții zori.

XLVI Cine-a trăit gândind, nu poate Fi-n suflet nescârbit de semeni; Cine-a simțit viața în toate, Trecutul vis nu-l uită-asemeni: Și-l pare tot dezamăgire, Când șarpele din amintire În sânul inimii neroade Căința-și cuibărește, roade.

Adesea-n toiul de discuții Oneghin fin mă încolțea Cu tonul său de zeflemea, Dar m-am deprins, în execuții, Ca glumă lui usturătoare Și epigrama-l mușcătoare.

XLVII Ades, în nopțile de vară, Când ceru-albastru, luminos Deasupra Ne vei se coboară 8 Și luciul apelor sticlos Nu poartă chipuri de Diane, Noi ne-amintim, ca în romane, De anii tineri de iubire Sentimentali și cu uimire. Sorbind aroma nopții, fină, Precum respiră aer, soare Un om scăpat din închisoare în crângul verde cu lumină, Eram purtați pe-aripi de vis Pe-al tinereții drum deschis.

XLYHI în sirflet, viscolind regrete, Plecat pe-un soclu de granit, Stătea Evgheni ca-n portrete,

Un gânditor poet vestit9

Tăcere-n noapte; roi de stele.

Strigau departe sentinele.

Un faeton ce seînteia Pe Milionaia gonea.

Doar jos, pe râu, plutea o barcă Vâslind pe unde legănate.

Și-un cânt de goarnă, de departe,

Trist picura, din ceruri parcă —

Dar ale lui Torquat octave a Mai dulci răsună-n nopți suave.

XLIX Voi, adriaticelor valuri, O, Brenta b, v-oi vedea eu oare? Să mă avânt spre idealuri, S-ascult frumoasa-vă cântare Cu strănepoții lui Apolo e: O știu, deși n-am fost acolo, Prin lira unui bard englez d. În nopți italice visez Să mă desfăt în libertate.

Gondolierii venețieni obișauiau să cânte strofe din poemul lui Tasso, foarte popular în Italia de atunci.

• Fluviu din Italia de nord care se varsă în Marea Adriatică.

C Adică poeții, Apolo fiind considerat și protectorul poeziei, d Aluzie la Byron care a locuit la Veneția și a scris mult despre Italia.

Și să plutesc în gondoletă Cu venețiana mea cochetă: Rostind cuvinte-nflăcărate, Va gânguri, săltându-mi barca, lubirea-n limba lui Petrarca!

Veni-vă ziua Libertății?! E timpul! O conjur să vină 1 Pe țărm marin10 din valul cetii Mi-aștept corăbiile-n lumină: Pe mare, cu furtuni în ceartă, S-o pot porni, scăpând de soartă și-aceste țărmuri urgisite, De care m-au legat ursite, Plutind descătușat în larg, Sub cerul Africii natale u, Oftând să râd, să plâng de jale, Umbrit de-al Rusiei catarg, Unde-am iubit și-am suspinat Și inima mi-am îngropat!

LI Noi cu Oneghin eram gata Să ne-avântăm în țări străine, Dar nestatornica de soartă, Curând l-a despărțit de mine!

Pe-atunci, părintc! E-l murind,

Văzu Oneghin năvălind Toți creditorii hrăpăreți,

Grăbind să-l smulgă cu-orice preț.

Averea. El pentru prestigiu,

S-a mulțumit frânt de ursită —

Să-și lase-averea părăsită: S-o-mpartă corbii în litigiu,

Sau prevăzând că nu departe,

Mai are-un unchi pe pat de moarte.

LII Și iată că, de bună seamă, Vestiră de la intendență, Că unchiul pe nepot îl cheamă La el să vină de urgență: Să-și ia adio, să-l dea sfat. Citind misiva, tulburat, Evgheni la întrevedere Se-avântă fără-ntârziere. Și, de pe-atunci, a prins sărmanul, Să joace pentru bani, meschin Rol trist cu of-uri și suspin (Cu-aceasta-mi începui romanul) Dar, când sosi el la moșie, Găsi pe unchi pe năsălie.

LIII De forfot, curtea era plină Cu cei veniți din depărtări; Dușmani și-amici, lume vecină,

Toți amatori de-nmormântări l Pe răposat îl îngropară,

Cu popi și oaspeți, toți mâncară,

Băură și-au plecat bărbații La zilnicele ocupații.

Pe-Oneghin iată-l și la țară Stăpân deplin pe latifundii,

Păduri și fabrici, mori. Dar vmde-l Cel care ordinea coboară în conturi apt să și conducă?!

Voios, pe toate el le-ncurcă!

LIV „Vreo două zile-au fost să-l fure „Vederi mai noi: câmpii, coline,

Răcoarea umbrei dirt pădure,

Șoptitul nurilor line.

A treia zi nici crâng, nici vale Nu-l mai grăiau inimii sale,: Apoi îl adormeau cu totul.

Numaidecât văzu nepotul, Că e urât și-aici, la țară,

Ca și-n oraș, deși nu-s străzi,

Palate, baluri, nici parăzi,

Nici versuri, joc de cărți pe seară; Urâtul peste tot l-adastă Ca pe barbatu-l o nevastă.

LV Am fost născut pentru o viață Tăcută, pașnică, de țară!

Aici răsună mai semeață,

Mai vie, lira-mi solitară.

Aici, după plăcuta muncă,

Mă plimb pe-un lac pustiu, pe luncă.

Și far niente-l a mea lege —

Din zori de ziuă, se-nțelege,

Mă scald în dulcea libertate: Citesc puțin, dorm cât îmi place,

Iar gloria mă lăsa-n pace; Nu tot așa-n vremi depărtate,

Visând la umbră de molifți,

Trăit-am anii fericiți?!

LVI Flori, dragoste, câmpii de țară, Tot sufletu-mi vă aparține î Și fac deosebire clară Între Onegliin și titre mine: Malițiosul cititor,

Sau, poate, vreun biet editor Să nu mă clevetească-aici,

Glumind cu bunii mei amici,

Să mă denunțe la oricine,

C-am zmângălit al meu portret,

Că Byron, falnicul poet,

Fiind părtinitor cu mine: De pare că să scrim poeme Și despre alții, noi ne. - Am teme!

LVII Spun printre altele: poeții Visează toți despre iubire; Ades și eu, în goana vieții, Cu drag visam la fericire. Și mi-a rămas a lor icoană, Căci Muza mea, chiar în prigoană, în suflet tainic te-a păstrat Cercheză fată! A. V-am cântat Pe țărmul undelor Salghire, Captive dragi! B Amici de treabă Și azi răutăcios mă-ntreabă: Referire I i poemulm la.