Fata capitanului

CAPITOLUL I

SERGENT DE GARDĂ

— El poate fi chiar mâine în gardă căpitan.

— Dar nu-i nevoie! Lasă-l mai bine în armată.

— E sănătos așa! Cu chinga strâns legată…

— Dar cine-i taică-său?

Kneajnin

Tatăl meu, Andrei Petrovici Griniov, își făcuse în tinerețe serviciul militar la contele Miinnich și demisionase cu gradul de maior, în anul 17**. De atunci locuia la moșia lui din gubernia Simbirsk, unde s-a însurat cu Avdotia Vasilievna I., fata unui nobil scăpătat de prin partea locului. Am fost nouă copii. Toți frații și surorile mi-au murit de mici.

Prin bunăvoința unei rude apropiate, prințul B., maior din gardă, am fost înscris ca sergent în regimentul Semionovski încă de pe când mă aflam în pântecele mamei[1].

Dacă împotriva tuturor așteptărilor, mama ar fi născut o fată, tata ar fi adus la cunoștința celor în drept moartea sergentului neprezentat și cu asta chestiunea s-ar fi rezolvat.

Am fost ținut în concediu până la terminarea studiilor. Pe vremea aceea nu se învăța ca-n timpurile de azi. La vârsta de cinci ani am fost dat pe mâna unui slujitor, de la caii de călărie, Savelici, care, datorită purtării lui bune — căci Savelici nu bea — a fost înaintat la gradul de dascăl al meu. Sub supravegherea lui, la doisprezece ani știam carte rusească și puteam să judec ca un cunoscător însușirile unui ogar. Între timp, tata mi-a luat un franțuz de la Moscova, pe monsieur Beaupré, care a sosit la noi o dată cu provizia anuală de vin și untdelemn de măsline. Sosirea lui nu i-a plăcut deloc lui Savelici. “Slavă Domnului, bodogănea el, cred că copilul e de-ajuns de spălat, de-ajuns de pieptănat și de hrănit. Nu mai au pe ce cheltui banii de-au tocmit un «musie», parcă n-ar fi destui oameni de-ai noștri…”

Beaupré fusese frizer în țara lui, soldat în Prusia și venise în Rusia pour être outchitel[2], fără să știe prea bine ce însemna acest cuvânt. Era băiat bun, însă ușuratic și tare destrăbălat. Marea lui meteahnă era patima pentru sexul frumos; drept răsplată pentru gingășiile lui, nu rareori primea ghionturi, încât se văita după aceea zile întregi. În afară de asta, nu era, după cum spunea el, dușmanul sticlei, sau, cum se spune la noi, îi plăcea să cam tragă la măsea. Cum însă la noi vinul se servea doar la masă și chiar și atunci numai câte un păhărel, și cum de obicei pe el îl treceau cu vederea, Beaupré s-a deprins foarte repede cu rachiul rusesc și a început să-l prefere chiar vinurilor din patria lui, găsindu-l incomparabil mai folositor pentru stomac. Ne-am înțeles bine chiar de la început și cu toate că datoria lui, după contract, era să mă învețe franțuzește, nemțește, precum și toate! științele, el a găsit cu cale să învețe de la mine s-o rupă rusește, iar după aceea ne-am văzut fiecare de treaba lui. Ne înțelegeam de minune. Nici nu-mi doream alt mentor. Dar soarta ne-a despărțit curând, și iată în ce împrejurare.

Spălătoreasă Palașka, o fată grasă și ciupită de vărsat, și văcărița Akulka-chioara au venit într-o bună zi la mama, i-au căzut la picioare, mărturisindu-i slăbiciunea de care și una și alta s-au făcut vinovate și plângându-se totodată de “musie”, care și-a bătut joc de nevinovăția lor. Mamei nu-i plăcea să ia în glumă astfel de întâmplări și s-a plâns tatei. La tata, judecata era scurtă. A poruncit să vie îndată canalia de franțuz. I s-a răspuns că “musie” face lecțiile cu mine. Atunci a venit el în odaia mea. Beaupré, întins în pat, dormea ca un prunc, iar eu eram foarte ocupat. Trebuie să știți că mi se adusese de la Moscova o hartă geografică, dar sta atârnată pe perete degeaba, și de mult mă ispitea prin mărimea ei și calitatea hârtiei. M-am hotărât să fac din ea un zmeu și mă apucasem de lucru, profitând de somnul lui Beaupré. Tocmai când a intrat tata, prindeam o coadă de fuior de Capul Bunei Speranțe. Când a văzut în ce fel învățam geografia, tata m-a tras de ureche, apoi s-a repezit la Beaupré, l-a trezit din somn în chip foarte nedelicat și a început să-l ocărască zdravăn. Buimac, Beaupré încerca degeaba să se ridice, căci era beat mort, nenorocitul… Șapte păcate, o singură judecată. Tata l-a înșfăcat de guler, l-a ridicat din pat, l-a aruncat pe ușă afară, și în aceeași zi franțuzul a părăsit casa, spre bucuria de nedescris a lui Savelici. Astfel a luat sfârșit educația mea.

Am început să trăiesc ca un neisprăvit, speriind hulubii și jucând capra cu copiii din curte. Tocmai pornisem pe al șaptesprezecelea an al vieții, când soarta mi s-a schimbat.

Într-o zi de toamnă, mama prepara miedul în salon, iar eu îmi lingeam buzele, uitându-mă la spuma în clocot. Tata citea la fereastră Pridvornâi kalendar[3], pe care îl primea în fiecare an. Cartea asta îl tulbura teribil; ori de câte ori o recitea se simțea cuprins de o ciudă grozavă. Cunoscându-i foarte bine obiceiurile și năravurile, mama se străduia mereu să dosescă nenorocita aceea de carte, astfel că Pridvornâi kalendar nu cădea în mâinile tatei cu lunile. În schimb, când dădea peste el din întâmplare, nu-l lăsa din mâini ceasuri întregi. Așadar, tata citea Pridvornâi kalendar, dădea din când în când din umeri și repeta cu jumătate de glas: “General-locotenent… a fost sergent la mine în companie!… Cavaler a două ordine! Hm… Și când te gândești că mai ieri…” În sfârșit, a aruncat mânios calendarul pe divan și a căzut pe gânduri, lucru care nu prevestea nimic bun.

— Avdotia Vasilievna, câți ani are Petrușa? a întrebat-o deodată pe mama.

— Merge pe șaptesprezece. S-a născut în anul când a chiorât mătușa Nastasia Gherasimovna… când…

— Bine, a întrerupt-o el. E vremea să-și înceapă serviciul militar. Destul de când tot aleargă prin odăile slujnicelor și se cațără pe la hulubării.

Gândul că se va despărți de mine atât de repede a uluit-o pe mama așa de tare, încât a scăpat lingura în cratiță și au început să-i curgă lacrimile.

În schimb, e greu de descris bucuria mea. Gândul la serviciul militar s-a făcut una cu gândul libertății și cu plăcerile vieții de la Petersburg. Mă și vedeam ofițer în gardă, ceea ce, după părerea mea, era culmea fericirii omenești.

Tatei nu-i plăcea să-și schimbe planurile și nici să le tărăgăneze îndeplinirea. Hotărî deci îndată ziua plecării.

Cu o zi înainte de a porni la drum, a făcut cunoscut că intenționează să-i scrie viitorului meu comandant și a cerut pană și hârtie.

— Nu uita, Andrei Petrovici, i-a spus mama, să-l saluți pe prințul B. din partea mea; spune-i că trag nădejde că nu-l va lipsi pe Petrușa de bunăvoința lui…

— Ce prostie! a răspuns tata încruntându-se. De ce aș scrie prințului B.?

— Spuneai doar că vrei să-i scrii comandantului lui Petrușa…

— Ei, și?

— Oare prințul B. nu îi este comandant? Petrușa e înscris în regimentul Semionovski.

— Înscris! Pe mine nu mă privește asta! Petrușa nu va pleca la Petersburg! Ce să-nvețe acolo? Să risipească banii și să-și facă de cap? Nu! Las’ să facă militărie, să muncească din greu, să simtă mirosul prafului de pușcă, să fie soldat, nu terchea-berchea! E înscris în gardă! Unde-i actul lui de identitate? Dă-l încoace!

Mama a căutat actul de identitate într-o cutie, unde-l păstra la un loc cu cămășuța mea de botez; îi tremura mâna când i l-a întins.

Tata l-a cercetat cu atenție, și l-a pus dinainte pe masă și a început să scrie. Curiozitatea mă chinuia: unde mă va trimite, oare, dacă nu la Petersburg? Nu-mi puteam lua ochii de la pana lui, care se mișca destul de încet. În sfârșit, cum a isprăvit, a pus scrisoarea și actul meu de identitate într-un plic, apoi, după ce a pecetluit plicul, și-a scos ochelarii, m-a chemat și mi-a spus:

— Iată scrisoarea către Andrei Karlovici R., vechiul meu camarad și prieten. Te duci la Orenburg să-ți faci serviciul sub comanda lui…

Și așa mi s-au spulberat toate frumoasele speranțe! În loc de vesela viață a Petersburgului mă aștepta plictiseala unui ținut depărtat și pustiu. Serviciul militar, la care cu o clipă înainte mă gândeam cu atâta încântare, s-a prefăcut într-o adevărată năpastă. Orice discuție era însă de prisos.

A doua zi, dis-de-dimineață, chibitca, pregătită de drum, era trasă la scară; mi-au pus în ea geamantanul, lădița cu cele trebuitoare pentru ceai și legătura cu pâinișoare și plăcinte, ultimele semne ale răsfățului de acasă. Amândoi părinții m-au blagoslovit.Tata mi-a spus:

— La revedere, Piotr… Să servești cu credință celui căruia îi vei jura! Să asculți de superiori; nu căuta bunăvoința lor; nu umbla după slujbă, dar nici să nu-i dai dosul când e vorba de ea, și ține minte proverbul: “Păzește-ți haina încă de nouă și cinstea încă de tânăr”.

Mama plângea și mă ruga să am grijă de sănătate, iar lui Savelici îi spunea să ia seama de mine, copilul ei…

M-au îmbrăcat cu un cojocel de blană de iepure, iar pe deasupra mi-au pus și o șubă de vulpe. M-am așezat în chibitca, împreună cu Savelici, și am pornit la drum, vărsând lacrimi.

Noaptea am ajuns la Simbirsk, unde ne-am oprit o zi pentru cumpărăturile poruncite lui Savelici. Am tras la han. Savelici a pornit după cumpărături încă dis-de-dimineață.

Eu am stat cât am stat la geam, uitându-mă la ulița murdară, dar mi-era urât și am început să umblu prin toate încăperile.

În sala de biliard am dat de un domn înalt, cam de vreo treizeci și cinci de ani, cu mustăți lungi și negre, îmbrăcat cu un halat, cu tacul în mână și cu luleaua între dinți. Marcatorul cu care juca primea un păhărel de votcă ori de câte ori câștiga; când pierdea, trebuia să treacă pe brânci pe sub masa de biliard. M-am oprit să mă uit cum joacă. Cu cât partida se prelungea, cu atât plimbările pe sub masă deveneau mai dese, astfel că până la urmă marcatorul a rămas sub masă de tot. Domnul acela i-a spus câteva vorbe tari, în chip de orație funebră, după aceea mi-a propus mie să joc cu el. N-am primit, căci nu cunoșteam jocul. Domnul a găsit acest lucru foarte ciudat și m-a privit cu compătimire. Totuși am început să vorbim. Am aflat că îl cheamă Ivan Ivanovici Zurin, că e căpitan în regimentul *** de husari, că se află în Simbirsk pentru a face recrutarea și că locuiește la han.

M-a poftit să mănânc cu el, ce-o da Dumnezeu, soldățește. Am primit cu plăcere. Ne-am așezat la masă. Zurin bea zdravăn și mă îmbia și pe mine, arătându-mi că trebuia să beau pentru a mă deprinde cu milităria. Muream de râs ascultându-i anecdotele cazone și ne-am sculat de la masă prieteni buni. Îndată după aceea s-a oferit să mă învețe biliard.

— Biliardul e foarte necesar pentru noi, militarii. Ce faci când ajungi într-un orășel, la manevre? Doar n-ai să stai să bați ovreii? De voie, de nevoie, te duci la cafenea, joci biliard; dar ca să-l poți juca, trebuie să-l cunoști!

M-a convins și m-am apucat să învăț cu multă sârguință. Zurin mă încuraja cu glas tare și se minuna de succesele mele atât de repezi, iar după câteva lecții mi-a propus să joc pe bani, două copeici partida. Nu pentru câștig, spunea el, ci numai așa, pentru a nu juca degeaba, ceea ce era, după vorba lui, o rea deprindere. Am primit îndată. Zurin a comandat punci și m-a sfătuit să gust, spunând că aveam nevoie și de deprinderea asta; ce militărie e aceea fără punci? L-am ascultat. Între timp jucam înainte. Cu cât sorbeam mai des din pahar, cu atât deveneam mai îndrăzneț. Bilele săreau într-una peste margine, eu mă înfierbântam și îl certam pe marcator, care Dumnezeu știe cum ținea socoteala jocului; măream miza mereu, într-un cuvânt mă purtam ca un băiețandru scăpat în libertate. Vremea a trecut fără să-mi dau seama. Zurin s-a uitat la ceas, a pus tacul la locul lui și mi-a făcut cunoscut că am pierdut o sută de ruble. Lucrul acesta m-a cam tulburat. Banii mei se aflau la Savelici. Am început să mă scuz, dar Zurin m-a întrerupt:

— Te rog! Nu te deranja! Pot să aștept; iar până una alta, haidem la Arinușka…

Ce era să fac? Am sfârșit ziua tot așa de nebunește cum o începusem. Am cinat la Arinușka. Zurin îmi turna mereu, spunându-mi că trebuie să mă deprind cu milităria. Când m-am ridicat de la masă, abia mă țineam pe picioare. Pe la mijlocul nopții, Zurin m-a dus la han. Savelici ne-a întâmpinat în cerdac. A rămas încremenit văzând semnele indiscutabile ale osârdiei mele pentru militărie.

— Ce s-a întâmplat cu tine? m-a întrebat cu glas plângăreț. Unde te-ai aburit așa? Doamne, încă n-a săvârșit un astfel de păcat de când e el!

— Taci, ghiuj bătrân! i-am răspuns, și limba mi se împleticea. Tu ești beat… Du-te și te culcă… Și culcă-mă și pe mine!

A doua zi m-am trezit cu dureri de cap, și-mi aminteam vag de întâmplările din ajun. Savelici a intrat cu o ceașcă de ceai și mi-a întrerupt gândurile.

— Cam devreme, Piotr Andreici, mi-a spus el, dând din cap. Cam devreme ai început cu petrecerile. Cui îi semeni? Că nici tatăl și nici bunicul tău n-au fost bețivi; cât despre mama ta, nici vorbă nu poate fi! De când e n-a luat în gură altă băutură decât cvas. Cine-i vinovat? Afurisitul de “musie”! Una-două, fugea la Antipievna: “Madam, votca je vu pri!” Uite ce-a ieșit din “je vu pri”! N-ai ce spune: bine te-a instruit, netrebnicul! Domnul a trebuit să tocmească un păgân, parcă n-ar fi găsit oameni de-ai lui!

M-a cuprins rușinea. Mi-am întors fața de la el și i-am spus:

— Du-te, Savelici! Nu vreau ceai.

Dar când începea să predice, cu greu îl mai puteai opri.

— Iată, Piotr Andreici, cum e după chef. Capul ți-e greu și n-ai poftă de mâncare. Băutorul nu-i bun de nimic… Hai, bea zeamă de castraveți cu miere, ca să te trezești; dar ca să te trezești și mai bine, ți-aduc jumătate de păhărel de rachiu. Nu poruncești?

În clipa aceea, un băiat mi-a adus un bilet de la I. I. Zurin. L-am deschis și am citit următoarele rânduri:

„Dragă Piotr Andreici, te rog trimite-mi cu băiatul cele o sută de ruble pe care le-ai pierdut ieri la joc. Am teribilă nevoie de bani.

Supus la ordin, Ivan Zurin.”

N-aveam încotro. M-am adresat lui Savelici, chivernisitorul banilor, rufelor și tuturor trebuințelor mele[4], și i-am poruncit, cu aer nepăsător, să dea băiatului suta de ruble.

— Cum?! Pentru ce?! a întrebat Savelici uimit.

— Îi sunt dator… am răspuns eu, străduindu-mă să par cât mai rece.

— Dator! a protestat Savelici, din ce în ce mai uimit. Când ai apucat a face datorii? Încurcată treabă! Cum crezi, dar eu nu dau nici un ban!

M-am gândit că dacă acum, în această clipă hotărâtoare, n-am să înfrâng încăpățânarea bătrânului, apoi în viitor îmi va fi greu să scap de tutela lui și, privindu-l cu mândrie, i-am spus:

— Eu sunt stăpân, și tu slugă. Banii sunt ai mei. I-am pierdut, pentru că așa am vrut. Te sfătuiesc să n-o faci pe deșteptul și să îndeplinești ce ți se poruncește.

Peste măsură de uimit, Savelici și-a plesnit palmele una de alta și a încremenit.

— Ce stai? am strigat eu supărat.

El începu a plânge.

— Drăguțule! Piotr Andreici! spuse cu glas tremurător. Nu mă omorî de supărare! Lumina mea! Ascultă-mă pe mine, că-s bătrân: scrie tâlharului celuia că ai glumit, că n-avem atâția bani… O sută de ruble! Milostive Doamne! Spune-i că părinții nu-ți dau voie să joci cărți decât pe nuci…

— Destul cu minciuna! l-am întrerupt eu aspru. Dă banii încoace, că, de nu, te zvârl afară…

Savelici s-a uitat la mine foarte întristat și s-a dus să aducă banii.

Mi-era milă de bietul bătrân, dar voiam să ies de sub tutelă și să-i arăt că nu mai sunt copil. Zurin și-a primit banii. Savelici a căutat să mă scoată din acel han afurisit și m-a înștiințat:

— Caii sunt gata…

Am părăsit Simbirskul cu conștiința tulbure și cu o căință tainică, fără să-mi iau rămas bun de la profesorul de biliard și fără să mă gândesc că voi mai da vreodată ochii cu dânsul.