Balaurul
Aa
I
Laura se săltă pe un cot în patul unde sta cu fața spre tavan, ca spre un cer închis și asfixiant, dincolo de care încerca zadarnic să-și treacă gindul spre a și-l ușura.
…Se ridică sprijinită în cot’ și, ascultă. Nu putea fi târziu. Veghease puțin afară, în întuneric, apoi intrase și își întinsese corpul slăbit și care cerea odihnă. Nu adormise însă; somnul își pierduse de mult obiceiul lui lihnit.
Se sprijini în cot mai tare și tresări… Acum se auzea mai bine. Sări din pat, trecu prin umbra odăei în cămașa lungă de noapte, fără niciun fi’or în aerul călduț din casă, cu picioarele goale, calde, pe podeaua acoperită neted de covor.
…Cu urechea întinsă, cu toate simțirile concentrate în auz, cu auzul tras înafară, dete drumul în lături geamurilor ce se sloboziră ușor pe aerul plăcut al nopții de august.
Totodată se deschise șiușa. Surorile ei, în cămăși lungi, albe, ca două lumini pale, alergară lângă ea.
Prin geam intra acum deplin, limpede, sunetul metalic al goarnelor, odinioară învăluit, nesigur.
— Auzi! ziseră câtetrei deodată, una către alta.
Semnalul goarnei umplea sonor liniștea absolută a străzei pustii. Erau undeva, acolo către dreapta, chiar pe strada cea mare a orașului.
— De ce…? întrebă una din copile.
— Poate că.. Așa… se face… Azi trebuia să semneze… zise Laura.
Atunci, ceea ce știau și așteptau de mult li se păru nou și plin de o spaimă nouă.
Se grămădiră una lânga alta, fricos și tăcut, ascultând lacom.
…Un semnal ce nu semăna cu niciunul… Ce deslușit suna!… Rar, apăsat, puncta parcă silabele apelului, care reîncepea, neîntrerupt, fără încetinire, așa de egal, de clar, de hotărât!…
…Ce va fi fost?… un detașament de soldați cu facle și gorniști ca la retrageri de seară în zile de paradă?… Acolo în miezul târgului ce va fi fost?… Lume!… și ce va fi făcut?…
v… Simțeai parcă răsuflarea gorniștilor, îți părea că se aude chiar tropăitul greu al cizmelor, că se simte mișcarea înainte a trupului.
…Se stingea puțin la vreun cot de stradă, dar numaidecât reîncepea deslușit. Nu era un semnal frumos. Nu semăna cu buciumul vitejesc; cu chemarea aceea scurtă și sprintenă peste văi și munți, care ridica cetele bucuroase de harță ca și de joc. Nu!
Nu semăna cu imnurile glorioase. Deloc!
Avea ceva din sinistrul tobelor care scot la mezat; ici-colo un sunet numai din lugubrul goarnelor de paradă mortuară sau din solemna rugăciune militară… semăna desigur cu proclamarea sinistră ce anunța odinioară vreo execuție capitală: „Cetățeni ai orașului, veți ști că marele alcad a condamnat, pentru fapte criminale, la moarte prin ștreang pe…”
Sentință aspră, fără de împotrivire.
Dar acum puterea discreționară a oamenilor se sfârșise. Cine oare decretase sentința vastei sărbători mortuare de acum? Oamenii?… Laura nu credea asta. Credea că o hotărâse puterea convergentă a lucrurilor.
Ascultau mereu!
…Nu… Nu semăna cu niciun alt semnal… era anume pentru „asta”, simplu, monoton, neînduplecat.
…Nu era o chemare aprigă, vioaie, impetuoasă. Nicio alarmă neliniștită ca cea de foc, când prin păr îți trece vâlva coamei aprinse a flacărei… Nu!
Era un anunț făcut din datorie pentru a chema la datorie: sarbăd, hotărât, deslușit.
Notele sacadate, două câte două, erau azvârlite masiv, rar, în repețirea aceea nesfârșită. Așa prelungite, sunetele te supărau, îți infiltrau treptat grijă, te acopereau de trudă.
După mirare venea cu încetul neliniște, apoi spaimă. O spaimă o neliniște, pe care nu le cuprindea totuși cânlecul neexpresiv. Te împovăra pe minte, pe auz, pe umeri. Iii turna un plumb greu deasupra, pe când înăuntru, în trupul plăpând, se încrețea în adânc un fior ce se risipea apoi în toată carnea.
Laura și fetițele tremurau încet de fiorul ăsta, pe când simetrie cădeau grele ca de plumb.
Nu era decât 11. De multe zile lumea umbla până în/. Iu pe stradă, zgomotoasă, amestecată sau în grupuri mici, cu gesturi, cu vorbe aprinse. Fiecare discuta, avea păreri sigure, știa, învinovățea, aproba, cerea, aștepta.
…Ce vâlvă va fi stârnit între ei semnalul precis, sonor, solemn, care trecea acolo în pas și glas măsurat!
În mijlocul orașului, printre oamenii adunați, cei șase gorniști trecuseră drept, ațintiți ia buza trompetei, la datoria aspră a ștafetei ce pornea din pâlnia lor metalică, cu sunet grav. Trecuseră prin mijlocul străzii libere, între două ziduri mute de oameni, care nu mai aveau nicio păreri;, nicio elocmțâ Uitindu se unii în alții, căutau sau pierdeau sensul pozitiv al lucrurilor în fața faptului împlinit.
Fusese tot atâta tăiere, pe strada clevetitoare, câlă fi ra în grădina mu I A așternută În fața geamului lor deschis.
…Noaptea de august nu era apăsătoare ca o lespede. Era călduță, lină, frumoasă. Înfășurată în ea însăși, își acoperise zgomotul auriu al stelelor n-avea nici lumini, nici întunecimi, domoală, tăcută, umbroasă, nu avea culoare.
Goarnele sunau mereu. Liniștea absolută a aerului nu devia din ele niciun ecou, aducea sunetul simplu ca și cum ar fi fost emis acolo, aproape.
Simțeai la curbe, la unghiuri de strade, cum coteau, înaintând pe un parcurs bine determinat, care nu da niciun zdruncin suflului regulat, mecanic, al trâmbițașilor.
…Mai aproape… mai departe… la stingă.. — la dreapta orașului…
Ce lung ținea! Prin repețire comunica o enervare, o prelungire la infinit a necazului, pe care-l aducea, o amplificare a legei crunte, pe care o promulga. Mereu, mereu… Război!… Război!… Război!…
Erau oare numai gorniștii, sau vreun gradat mergea alături, spunând ceva cu glas tot deslușit, apăsat, monoton?
Ca un crainic, daicare nu semăna cu crainicii de odinioară, cum nu semăna nici goarna cu buciumul. Desigur nu spunea: „Sculați-vă, oameni! a venit ceasul de luptă și de bucurie, pe care l-ați cerut!”…
Nici nu spunea: „Sculați, oameni’! a năvălit primejdia și măcelul!”
Spunea: „Toți oamenii sub arme din contingentele… să se prezinte la corp… Azi, 14 august… s-a decretat războiul!…”
Laura nu știa bine ce vor fi spus, nici dacă era cu. Ei vreunul ca să facă strigare.
…Nu mai era de suferit! Iar și iar! La surprindere, la emoție, lâ spaimă, urma o iritare, o întunecare a gândurilor, o împresurare a grijilor, o încleștare a energiilor, un simțimânt de sinistrare, care cerea contenirea acelui glas ce se înfigea mereu mai mult în conștiința prea limpede a ungi realități aspre și strivea sub greutatea sunetelor nestrămutate orișice avânt al iluziei despre aceleași gânduri.
B.
a
Sunetele au, ca și durerile, o măsură pregătită în noi, pentru sfârșitul lor, o prevedere care așteaptă, cere sfârșitul. Semnalul goarnelor nu încetase la măsura acelei așteptări, nici după ea, nici mai pe urmă.
Orișice trece de acea măsură, întâlnește o altă măsură, la care să se oprească – a răbdării – și glosa aceea, neînduplecată, trecea și de acea măsură.
— Nu tace odată! ziseră.
’ Nu tăcea. Urma liniștit itinerariul lung. Ele nu puteau împiedica nimic, nu le venea în minte să închidă fereastra, să se retragă în fundul casei. Geamul deschis le lega cu înconjurul, lăsa drum gândurilor să plece în afară. Nu știai spre ce? Există în ființă nevoia asta de a ieși la larg, într-acolo unde curge râul, potopul chiar; nevoia care întinde mâinile celor rămași pe țărm către cei luați de ape; care adună naufragiații unul peste altul în bărci prea slabe; nevoia care ipnotizează spre inima incendiului pe cei ce sunt afară de inima incendiului; nevoia de a se amesteca cu gloata oricărei primejdii, de a sta în miezul ei.
Sentimentul de a te solidariza cu destinul, de a face parte din el, de a te primejdui cu el, cu nădejdea de a fi salvat, dar mai ales cu dorința puternică de a nu rămâne molecula desprinsă și izolată, ci atomul unităței plurale; de a fi fulgul tint în vârtejul ciclonului, dar încorporat puterilor demontare.
Geamul deschis, prin care Laura și copilele, în haina lor subțire de noapte, cu părul dezlegat pe spate, umăr la umăr, ascultau cu mâini reci alarma, era spațiul pe care sufletul lor slab își arunca brațele dincolo de grădina umbroasă, pentru a se lega de destinul tuturor.
Și fiindcă trecuse de măsura răbdării, acum lăsau să sune, să sune mereu până când va înceta, lăsau să cadă pe el plumbul acelui glas greu, sarbăd, deslușit.
— … Război! șopti una din fete, și părea ceva nou, cu tonte că era un cuvint aproape obosit de atâta întrebuințare. Nou și era. Nu semăna cu nesfârșitele vorbe, idei, închipuiri, socoteli din ajun.
Fuseseră discursuri în cor și predici de pe Capitoliu, și conspirația sacră a zeilor olimpici și tot atâtea proorociri câți oameni, clevetiri și împărțeală și harță pe pradă.
…Acum iată că ora abia primul cuvânt, litera dintâi a celor ce trebuiau săvârșite nepregefat, a celor ce aveau a fi, neprevăzut. Ceea ce începea și nu se putea ști ce este și cum se va sfârși.
Avea să fie la fel eu alarma asta lungă, aspră, sinistră. Avea să fie Războiul, care nu semăna cu bătăliile chemate de bucium și cu nici unele dinainte.
O primejdie surdei, oarbă, nesfârșită, târâtă de-a lungul timpului și drumurilor, pe brânci, mereu amenințată, mereu amenințătoare, crudă, aprigă!
Lungă peste măsura prevederii, peste măsura răbdărei. Cu sunet metalic, sinistru. Cu pas greoi, hotărât.
Război! Una din copile părea a cugeta în cugetul, în sufletul Laurenției, înțelesul cuvântului.
Se uită la ea cu o întrebare nerostită, ca și cum taina ar fi stat în ființa ei. O paloare mată acoperea fața Laurei. Pe fruntea întinsă, pe trăsăturile desenate subțire din cauza suferinții, o mască gravă și resemnată înlocuia pasiunea și turburarea, scrise pe chipul ei până în ajun.
Război! Cuvântul căpăta un înțeles. Spaima lui era un fel de bucurie pentru ea. În ajun Laura avea cu viața cenflicte în care fusese învinsă, abdicase, dar care nu se rezolviseră în sufletul ei revoltat, nici în existența ei răzvrătită. Acestor conflicte războiul le aducea o soluție. Una uriașă, proporționată cu revoltele ei. Părea că zbuciumul ei, care căuta și nu găsea rezolvare, iscase pentru durerea și nevoia ei, anume, vijelia colosală, în a cărei putere aveau să se dizolve orice alte puteri.
Laura credea, în adevăr, că pentru ea venise războiul la ceasul și timpul când aștepta ceim care să legiuiască ceea ce nu era bine legiuit. Venise acum o forță a lucrurilor ce o dezlega din nedumerire și o lega, laolaltă cu toți, de destine necunoscute. Credința aceasta poate că nu era atât de absurdă.
De miliardele de cauze țesute în jurul ceasului de acum se legau alte miliarde de împrejurări cu aderențele lor.
Erau toate cuprinse în curentul ce-și făcea vad peste lume. De aceea, pe drept, Laura credea că uriașa revărsare era sosită pentru ea.
Sufletul ei, în ajyn dezamăgit, dezorientat, se agăța de problema aprigă ce se oferea omenirii. Existența ei își încorda puterile pentru ca să înfrunte, să lupte, să treacă prin uragan. Războiul era o mare în clocot azvârlită între două limanuri: acel de care se despărțea și altui necunoscut.
Dincolo de cataclismul oricât de mare – sta sfârșitul lui și nădejdea unei alte vieți. Acum, chiar când moartea năvălise stăpânitoare, era o speranță latentă sub gândui prezent al pieirei.
Dacă Laura ar fi fost fericită, s-ar fi izbit puternic și zadarnic de catastrofa care i-ar fi turburat fericirea.
Chinuită de o împotrivire obositoare, ar fi luptat să împiedice ceea ce nu se putea împiedica.
Fericită ieri, ar fi trăit azi în ciocnirea tuturor energiilor și aspirațiilor protivnice. Ar fi fost rătăcită și izolată de suflarea crudă a vremilor, ar fi înotat împotriva apei.
Fericită ieri, războiul i-ar fi părut așa cum îi părea altădată, în zilele de înviorare și înflorire. În numele lunelui și Frumosului Uman, l-ar fi socotit ca o monstruozitate care jefuia tezaurul superb al omenirii. Urgia i-ar fi răspuns cu implacabila ci realitate.
Acum vedea altfel Flagelul roșu. Îl vedea ca pe o forță elementară În dezlănțuire spre nimicire și spre creație.
Laura făcea o mică socoteală: natura are elementele ei, nedi’iculate, de nimicire. Și prefaceri. Apa, focul, cutremurul, furtuna! Către ele omul nu poate decât încerca să se orienteze, să le ocolească, să răzbată. I se părea acum că natura umană are și ea o forță elementară specifică: Slngele!
Ca și apele, ca și furtunile, nu puteai decât ocoli cu acul busolei; să determini vaduri mici în curentul mare și, încorporat lui, să treci cu el până Dincolo.
Așa ora să fio Războiul. Oamenii și determinările lor, tot ceea ce crezuse că il va stăpâni și îndruma, era să fie cotropit de puterea lui elementară în mers, și determinările acelea erau să fie numai vaduri mici în vadul mare
— O cârmuire desperată «țintită la acul de deviare al busolei.
Cuprinsă în măcelul elementar, i se pregăteau Laurei suferințe normale. Aceleași cu noima vremurilor, energiile ei erau mai mici ca tiranul cel nou. Nu se mai lupta cu imposibilul. Imposibilul era acum un despot.
Goarna suna mereu. Cele trei stau mute, nemișcate la geamul deschis pe noaptea blândă. Nu vorbeau de nimic din atâtea turburări mărunte pe care le isca împrejurarea nouă. De cei ce trebuiau să plece; de cei ce trebuiau să rămâie; de alții apucați la drumuri; la drumurile acum brusc tăiate.
Chemarea gravă, cadențată și lungă… lungă – nu în-; găduia gânduri și griji mărunte. Ce se va întâmpla, ce va deveni fiecare, ce vor deveni toți în urgia asta, apărea fatal, în afară de putința socotelilor.
Impresia de „mare”, de „fatal”, de „abdicare”, ce închipuia Ideea avea să stăpânească pe toți numai atunci, în primul ceas. A doua zi oamenii aveau să reînceapă îndeletnicirile mărunte, zbaterile, socotelile.
Singură Laura rămânea miruită, însemnată pe frunte de abdicare, închinată puterii de distrugere și resurecțiune.
…Goarna cadențată, când mai stinsă, când mai clară, neabătută într-o parte de nicio adiere, înainta mereu, își făcea, ocolul. Ele o ascultau mereu, ca și cum trebuiau să parcurgă tot drumul goarnelor, legate de sunetul lor metalic ca de un jurământ.
Le-ar fi fost mai frig, mai frică, dacă închideau geamul și li se lăsa iar deasupra tavanul posomorit și greoi.
…Se apropiase mult, mult de tot… poate că avea să treacă pe dinaintea casei!… Nu! Numai foarte aproape… Apoi iar mai departe… se auzea mereu clar, în tăcerea deplină.
Deodată se ridică o mișcare ca un vânt subțire, de undeva, dintr-o parte, apoi se lăți, se întinse, veni din toate părțile.
Era un foșnet nedeslușit, ce semăna cu pași repezi, asurziți pe pământul călduț. O vâlvă depărtată care acum căpăta glas. În aerul neclintit și fără de ecouri, un răspuns la semnalul sinistru și solemn.
Pe ulițele depărtate, femei și copii alergau pesemne cu vaiete, cu chemări. Oameni sculați din somn de semnal fremătau de colo până colo, aiuriți, cuprinși de panică. Era o clamoare astupată, cu rare note mai înalte pe un fond de murmur tânguitor.
Vâlva creștea treptat, ca o flacără subțire, palidă, cernută de depărtare, care prinde treptat culoare și consistență. Se uitară una la alta.
Acel cor stins de gemete urma acum goarnei. Semnalul aspru, monoton, trăgea după el tânguirea aceea slabă amestecată cu voci mai stridente.
Din capul mahalalei pustii, izbucniră voci apropiate, ce loveau supărător tăcerea și umbra.
Femei alergau intr-acolo să se amestece în trena foșnitoare de huiet.
Trecură în fugă pe dinaintea casei, țipâncL Nume… Numai nume. Nume de-ale celor chemați pesemne de goarnă… Apoi alte câteva care boceau… cele dintâi… la sicriul prematur al Jertfei.
A doua zi aveau să tacă. Pe urmă aveau să îndure. Dar atunci ridicaseră acel vaiet simplu al sufletului împresurat de primejdie.
Nu spuneau: „Pe scut sau sub scut!” Nu spuneau: „Du-te la bătaie.” Nu! Femeile țipau, se văitau. Femeile plingeau și chemau pe nume.
Cu luate astea erau aceleași ca și cele de demult; aceleași ale sacrificiilor și legendelor; ca și celelalte… care, desigur, și ele plânseseră.
Laura simți în urechi un vâjâit ușor. Se aplecă să-l asculte. Își auzi inima jelind.
În noaptea ce nu mărea, nu micșora, nu devia niciun sunet, ecoul acesta de jale, pe care semnalul aprig îl scormonise și îl târa după el, era firesc și uman.
Ieși pe scară, apoi traversă curtea, se duse spre poartă. Se depărtau cu numele acelea azvârlite în întuneric. /Era iar pustiu.
Numai peste drum, la popa Cristea, o umbră sta nemișcată, lipită de gardul porții. O umbră de om, dar deformată. Cu încetul deosebi pe fata mijlocie a popei cu un copilaș de fașă în brațe. O cunoștea, fiindcă erau vecini, și i se vorbise de ea, de o iubire neînvoită de preot, ce da zestre bună și căuta gineri buni.
Un telegrafist tânăr de pe strada lor. Adesea, seara târziu în primăvara aceea, umbrele lor sfioase stau la gardul portiței. Pe urmă. Fusese scandal.
Se auziseră* vociferări, țipete, Apoi fata nu se mai văzuse. O oropsiseră. Numai celelalte două, elegante; indolente, răutăcioase, se plimbau pretutindeni.
Fata mijlocie a popei Cristea era Cenușăreasa.
Și iată că acum avea în brațe un copil!
Pe telegrafist trebuie să-l fi mobilizat de mult. Trecuse o dată în haine de gradat și pe urmă nu mai trecuse.
Laura simți pentru suferința asta o tristețe ce se cobora în ea și o îngenunchea.
Fata mijlocie a popei sta nemișcată cu păpușa aceea mică și mută, ca de bumbac, în brațe. Nu striga, nu șoptea niciun nume, dar durerea ei se amesteca în ultimele falduri ale acelui zvon, pe care goarna îl ducea cu ea.
Apoi totul se stinse. În noaptea liniștită fu iar tăcere deplină. Nici semnal, nici ecou.
Laura’ânchise geamul. Era ceasul trei despre ziuă. Se culcă fără nădejde să adoarmă. Adormi. Cum va fi fost aiurea în aceeași noapte?
Aci, pe locul mic unde era să trăiască lucrurile mari» ascultase cu spaimă, cu înfiorare, cu resemnare și nădejde semnalul ce nu semăna cu altele, cum nu avea să semene bătălia care începea, cu alte bătălii – și totuși erau din aceeași forță elementară a sângelui.
Spaima mută și solemnă a primului ceas, reculegerea simțită la auzul goarnei încetaseră. O allă simțire colectivă făcea pe toți să-și părăsească cât mai mult casele, îi atrăgea afară, pe ulița încurcată de circulația febrilă.
Locuințele pustii, neîncuiate, nu aveau a se teme de nimic. Nimeni nu se gândea să fure. Domnea un sentiment prematur de renunțare. Fără deslușire, fără civism, din instinct, fiecare înceta de a mai socoti casa și nevoile ei ca centrul egoismului său. Același egoism era acum strămutat pe o preocupare de domeniul comun. Cu treburi sau numai într-o agitare zadarnică, din curiozitate sau pentru cerceta mersul lucrurilor, poate că numai din nevoia de a hoinări, toată lumea, de dimineață până seara târziu, Limbla pe străzi.
împrejurările noi creau firește și treburi noi. Tot așa vum războiul era o temă uzată pe toate fețele, dar. Proclamarea lui de fapt era o realitate nouă, tot așa și pregătirile lui păreau neașteptate.
Mecanismul monoton și tradițional al tuturor. Autorităților era întors brusc spre îndeletniciri noi.
Pus în fața lor, se zbuciuma, zdruncinat în resorturile lui.
Telefoanele zbârnâiau nebunește, căutând să ordoneze în mijlocul unei dezordini febrile.
Era un haos dezlănțuit de pretutindeni, ceva ca o e laie asediată, la a cărei salvare se precipita toată lumea, im inul în zarvă, sporind în mijlocul pagubei, zidind și. Diirimind baricadele.
Dacă ai li funcțional mașini în loc de oameni, miș..11 lor de acum ar îi trebuit, să fie o succesiune logică, i mișcărilor anterioare. Dar erau oameni, și vivacitatea lor,) a contactul viu al evenimentelor, impresiona resortunir cu multe și felurite deviații.
Cafenelele, grădinile, trotuarele erau pline de o mulțime zgomotoasă, colorată ca în zile de bâlci. La tăcerea încremenită a primului ceas, succedase neliniștea asta fremătătoare, a cărei nervozitate semăna cu veselia -dm /. De de sărbătoare. Nu deslușeai îngrijorarea decât apretpiindu-te bine; ea nu atinsese coardele grave; turbulența publică revărsată pretutindeni părea uvertura zgomotoasă a unei simfonii eroice.
Animația culmina în centru, totuși cuprindea orașul până la margini. Pe toate străzile mișunau oameni zoriți, căruțe, soldați, trăsuri, camioane, călăreți. Tot ce se putea pune în mișcare era pus în mișcare.
Se îndreptau către un scop mic și determinat, î» vederea unui scop mare, iar ca priveliște țeseau fire’ încurcate și amețitoare. Automobilele care până ieri erau un mic eveniment provincial, trăgeau drumuri repezi și se înmulțeau pe fiecare ceas, în urzeala asta.
Se înmulțea și populația și armata, și toate luau repede o proporție disproporționată.
În capitală, pulsul supremei flore, subt tensiunea lucrurilor, decretase războiul. Acum vultoarea părea că se scurge treptat pe toate barierele și o golește cu încetul de zbuciume și de viață, lăsând-o singuratică și taciturnă, ca și cum i se pregătea destinul acela trist, care, pe un timp limitat, avea să facă din ea un punct mort.
Dimpotrivă, în orașul lor creștea o mișcare ce s-ar putea tălmăci prevestitoare circumstanțelor ce aveau să așeze acolo miezul galvanizat al întregei pătimașe probleme.
La prefectură, îndeosebi, vibrația telefonică, convergența tuturor tracțiunilor era culminantă. O rețea de fire aducea de la distanță voința imperativă a ordinelor superioare, și toată vehicularea, amețitoare și încâlcită, venea pe roțile neisprăvite să-și oprească acolo vârtelnița.
Tot acolo se întrunise, într-o după-amiază, adunarea plenară a Crucei Roșii, ca să organizeze serviciul ei, trecut deodată în ordinea lucrurilor celor mai importante.
De ce oare își închipuise Laura că va fi o adunare solemnă și tăcută?
Salonul cel mare, aglomerat de o afluență enormă de doamne în rochii subțiri și elegante, vibra de un zgomot asurzitor de voci soprane. O altfel de emulație decât își închipuise ea.
O scurtă cuvântare introductivă fu strecurată într-o pauză, apoi clopotul tremură delicat în mijlocul diapazonului ridicat al vocilor amestecate. Zadarnic! O lovitură de pumn pe lemnul biroului prezidențial și un glas cu timbru de bas obținură abia o aproximație de liniște
— Ca pe un allegro con brio căruia i s-a pus pedala. Se luară oarecari dispozițiuni, care se resimțeau încă de prerogativele felurite ale vieței din ajun. Aici ca pretutindeni avea să se facă selecția mai târziu și, din forța lucrurilor, așezând până la o măsură oamenii ce trebuiau la locul ce li se cuvenea.
Laura lipsea de obicei de la toate reuniunile similare, dintr-o fobie către toate organizările ele binefacere colectivă.
În ziua aceea venise cu anumite aspirațiuni: să folosească și să se simtă folositoare.
Subt rezerva altor servicii viitoare, ceru postul de infirmieră în gară, unde se hotărâse înființarea unei infirmerii de prim-ajutor.
Spitalele trebuiau puse la punct, pentru pei’spective mai depărtate, pe când viața asta nouă, pe drumuri, care. Crea nevoile și suferințele drumeților, cerea pentru ei popasuri.
Un fir subțire lega acum pe Laura de, marele mecanism pe care-l pusese în mișcare războiul.
…Valul ăsta de oameni îngrămădiți se scurgea undeva spre un loc care avea să fie ruptura încleștării și deznodământul așteptărilor.
Mulțimea cutreiera, împrospătată necontenit. Drumul era scopul tuturor, de aceea și cei care plecau și cei care ramânrau emu îndreptați mereu către drumuri. În felul anta, nara devenise al doilea centru mare de pelerinaj.
Trecerea trenurilor era primită de tot orașul adunat acolo. Mulțime, zgomot, culori, lumină. Un haos de voci, de chemări, o mișcare perpetuă. Tabloul era împestrițat di’ florile purtate în mâini, de uniformele variate ale militarilor.
Prin zgomot izbucneau uneori trompete sau viori, din vagoane porneau chiote, cântece. Printre ele, tristețea se strecura sfioasă și nebăgată în seamă.
Uneori, în opririle lungi și fără orariu precis, muzicile care însoțeau regimentele se scoborau pe peron. Soldații săreau peste balustrada vagoanelor împodobite cu crengi verzi, sau lunecau de pe acoperișul vagoanelor, unde aveau să creeze o lungă tradiție de călătorie.
Într-una din zile se înnodase o horă de soldați; în ea se prinseseră fete din mulțime; era o veselie năstrușnică. Un amor înflăcărat se aprinsese acolo pe loc, atrăgând atenția întregului peron. Din compartimentele supraaglomerate, călătorii se aplecau să privească. Un sergent foarte oacheș cuprins de năpraznica văpaie, uitând timpul și locul, adresa cele mai înfocate jurăminte unei domnișoare, care, subt puterea emoției, uitase timp și loc și răspundea cu expansiune. Se cunoscuseră abia atunci dar străbăteau etapele repede. Reparau timpul pierdut și cruzimea. Despărțirii. Un râs aprobativ de încurajare îi înconjura. Începuse surparea prejudecăților și slăbirea răspunderilor.
De bătălie nu se știa încă nimic, decât zvonuri de încăierări fără buletine sincere, acolo devale. Se vedea numai manevra nesfârșită a convoiurilor spre destinații multiple.
Era pe timpul strugurilor, limonăzii, covrigilor și altor delicii ambulante. Pe vagoane, moda cea mare a zilei, erau inscripțiile eroice.
îngrijorarea, amețită de trecerile astea zgomotoase, se reculegea abia pe urmele lor.
Laura își purta prin veselia accea de iarmaroc fierbinte gândul ermetic, închinat vijeliei. Sensibilă la orice înfățișare a lucrurilor, avea un dar dureros de prevedere, care-i lumina dincolo de ceasul și locul limitat. Simțea cum se adună de departe apele turburi. Zgomotul, lumina, împresurau altarul posomorit din sufletul ei, iar sufletul îi era o biserică așezată pe o piață plină de soare, în care-și slujea liturghia mută și sumbră a realității dureroase.
Mulțimea se domolea numai seara, fiindcă era început de toamnă și amurgurile aveau melodii melancolice. Zarva aceea, când nu o mai umplea soarele, amorțea; culorile vii păleau, glasurile sonore scăpătau subt pedala moale a simfoniei de apus.
Când vreun tren dispărea printr-o estompă de umbră ușoară, toată animația asta apărea îngrijorătoare, cum e palpitația prea activă a unei inimi bolnave sau febra vesperală a unui organism amenințat. Înnoptatul cădea repede, și totul părea atunci puțin sinistru.
Acolo unde orizontul descoperit lăsa liberă vederea, se făcea cu iuțeală ceremonia schimbării de gardă a apusului. De sus, din argintul soarelui de septembrie, cavalerul în zale albă scobora dintr-o lunecare până la treapta de jos a scărilor cerești, îmbrăca purpura și dispărea spre fialate nevăzute.
Se întindea atunci un văl și sur și albastru, țesut în două ițe din mătase răcoroasă; se așeza pe umerii fierbinți ai pământului și trupul se încrețea din fiorul unui strop picat rece pe suflet, cum picase răcoarea peste soare.
La început nu erau clienți la infirmerie, totuși Laura debutase neașteptat.
împletea manșete delicate de lână albă, pe care degetele îi umblau cu plăcere. Le împletea ca să ocupe orele serviciului, la care venea punctual. Le împletea ca să-și prindă pe ele miinile și să alunge gândurile.
Dimineața se perindau pe peron numai cei cu ocupațiuni, nu și mulțimea privitoare. Se vedeau figuri cunoscute amestecate cu altele necunoscute.
Într-una din zile, căpitanul comandant al gărei se plimba cu un alt ofițer lung, nesfârșit. De câte ori treceau în dreptul infirmeriei se uitau într-acolo. La un moment căpitanul se îndreptă spre ea, o salută și îi ceru voia să-i aducă pe camaradul său pentru a-l pansa.
Laura rămase uimită.
În adevăr, era acolo pentru pansament. Tot ce orânduise de atâtea zile era în vederea asta, dar faptul precis o surprindea.
…Se albi… se roși… Primi, firește ca pe un lucru imposibil de refuzat, dar rămase nenorocită. Nu știa să panseze.
Nu urmase cursul pregătitor, organizat cu un an înainte. În timpuri normale, sforțările astea nu erau pe gustul ei. Consecința era că pansamentul îi apărea acum ca o măiestrie nouă și complicată.
Nu își du seama că lunganul domol care se plimba acolo nu putea fi un rănit serios; nu-i venea în minte că mai legase în viața de toate zilele vreun deget bolnav, cu oarecare îndemânare.
Nu se gindea la lucrurile astea simple. Îl urî cu putere, cu violență. Îl urî pentru că peste un moment avea să aibă dreptul să disprețuiască infirmeria și pe infirmiera cea nedestoinică.
Privi spre pachetele de pansamente neatinse, ca spre niște enigme nesuferite. Era plictisită! Nervoasă tare! Intrară. Străinul stângaci și timid; căpitanul surâzător și îndatoritor.
„Avea de gând să stea acolo cu cellalt?” Laura, cu buzele strânse, cu ochii încruntați, aștepta.
— Domnul locotenent trece prin gara noastră cu afaceri de serviciu… Are o mică tăietură la un deget, care îi pricinuiește dureri… Se teme să nu se agraveze, în cursul drumului, din praful, din fumul trenului. Ar vrea un pansament… E prima lui rană de război…
Debita insinuant și binevoitor.
— Da!!… zise Laura nenorocită.
Luă de pe raft un sul mic de pânză… Trebuia oare și vată?… Vreun medicament?… Îi cântau nițel urechile și din fericire’nu vedea limpede pe cei doi.
Rupse hârtia care izola tulpanul sterilizat.
Din care parte se începea? Mai bandajase ea doară, dar acum nu mai știa… Ce căuta ea la o infirmerie? nu era bună de nimic!… Dar mai ales mizerabilul, cu degetul lui, ce căuta?… L-ar fi omorî t!
…îl durea?… era sensibil?… Putea să moară?
…Ce nenorocire? Se tăiase puțin! Ei și! Ei și!..: Așa-de rea nu se simțise niciodată.
Lung cum era, cu un chip blajin și cinstit, sta cu mâna lui mare întinsă, cu degetul țeapăn, pe care se vedea dunga roșie a tăieturii. Mai nenorocit decât Laura.
Ei i se părea un om îngrozitor, un monstru, un geniu rău.
…Să puie oare mâna pe mâna lui?… Apucă slab degetul și desfășură sulul mic de pânză, învârtind… Nu putea totuși să meargă până la capăt. Erau treizeci de metri..; Căută cu ochii o foarfecă. Căpitanul se grăbi.
— Da! zise tot binevoitor. E destul!
Destul! Destul! Poate, poate! — o căciulă albă, groasă, diformă, paraliza degetul împricinat.
Nu se mai văzuse așa pansament!
Amabil și cu sur îs neobosit, căpitanul mulțumea pentru amândoi. Celălalt sta nerod cu mâna departe de trup, cu degetele răsfirate și băiguia ceva.
Plecară, în sfârșit! Mânia se învârtea în pieptul Laurei ea o morișcă.
Ce om prost!… Ce om nebun!
— Nu-i putea trece. Obrajii erau fierbinți și roșii, tot așa și urechile. Îi era rușine. Sentiment neplăcut, descalifica tor. Rușine de cei doi și de ea singură. Aceste două rușini nu le putea ierta domnului cel cu inspirația fericită, „omului cu deget bolnav, 1:!,
Firește, fără de îngrijiri putea cangrena!… Ce paguba! Laura avea și ea o rană! O rană de amor propriu.
Li a umilita, pusă în inferioritate. Celelalte doamne, desigur, știau aria pansamentului! Ea nu avea pricepere.
’ Niciuna totuși nu avea sufletul pregătit pentru timpul de acum, cum era al ei. Adesea se văzuse în închipuire, îndeplinindu-și oficiul cu grație și îndemânare, cu mâini ușoare și vrednice, și nu erau decât mișcările sufletului, pe care gestul refuza să le urmeze din lipsă de deprindere.
În dezdoirea asta dintre aspirațiunea spirituală și. Estetica brutală a realității, sta o mare decepție și vexațiune. Se învedera pare că superioritatea lucrurilor inferioare.
Laura parvenise la privilegiul sentimentelor frumoase prin educația sufletului. Dexteritățile care înfăptuiesc cerși ele o educație. Dureros adevăr!
în mulțimea și durerea rănilor, în graba imperioasă a nevoilor, Laura avea să găsească îndemânarea necesară, să capete curând deprinderea. Acum însă, degetul îngreunat de broboada ghemuită, care nici nu sta fixată, eră un document de necinste.
Dacă cel puțin pacientul ar fi plecat, ar.fi pierit din văzul ei. Ar fi scăpat de mustrările conștiinții. Nu! se plimba mereu pe peron cu căpitanul cel complezent; în dreptul infirmeriei părea a întoarce o jumătate de privire sfioasă… și mâna o ținea ca pe un troleu, cu degetul acela monstruos.
Oricine trecea se întorcea și se uita mirat la împachetatul acela excepțional. Nu era numai o părere.
…Un om cumsecade ar fi ascuns puțin brațul, în loc de aerul nătâng cu care se ferea de orice atingere. Atingere care chiar ar fi și desfăcut legătura, slobodă și încurcată.
…O zi, o săptămână, un an, o viață! Cât avea să se plimbe așa!
…Dacă cel puțin i-ar fi dat ei în minte să-i spuie că nu are nevoie de niciun pansament, să-l frigă cu nițel iod pe loc, și să-i trimeată să se plimbe… sau dacă, chiar atunci, pe loc, ar fi râs câtetrei de neștiința ei sanitară!… Ar fi fost altfel!… Ce om! Nu putea să desfacă și să -zvârle ghemul acela nerod, pe care i-l făcuse? Ea nu ar fi ținut pentru nimic pe lume legătura gheboasă și ridicolă… Parcă avea el simțul ridicolului?… Parcă avea simțire?… De unde! Sta cu mâna pusă în ram, cu degetul îmbrobodit ca un irod. Sta cu evlavie, convins că are o boală grea, acuma lecuită!… Un lungan voinic, blând ca un vițel, cu ochi dulci ca siropul. Un fricos!… Pentru un deget!
Dacă ar fi azvârlit bandajul, Laura s-ar fi simțit foarte înfruntată… în niciun fel nu era bine. Om fără noroc!
Nicio altă împrejurare nu stârnise cândva în Laura atâtea sentimente meschine!… Pentru un lucru de nimic… pentru un om de nimic… să simtă ea așa de urât?
La 12, în sfârșit, Laura putea pleca. Era să se sfârșească. Traversă iute peronul spre ieșire. În hala cea mare de bagaje, așezat pe un cufăr, de data asta singur, sta nefericitul ei prigonitor, spectrul păcatelor ei sanitare.
Văzând-o, se sculă repede, cu un salut plin de deferență și de recunoștință. Împlântat parcă înadins acolo pentru scopul ăsta și pentru menirea de a o scoate din fire până la sfârșit. Mâna, cu ilustrul pansament, o ținea țeapănă ca un infirm.
Laura abia înclină capul, încordată, răutăcioasă. L-at fi bătut!
A doua zi, căpitanul, cu o etichetă plină de nuanțe, veni spre Laura cu semiscuza de a o fi importunat în ajun. Ea încruntă puțin fruntea.
— Camaradul meu întreba necontenit și stăruitor dacă în adevăr există în gară o infirmerie de ajutor… se plângea întruna de degetul lui bolnav. Arăta o dorință așa de mare de a fi îngrijit, încât am crezut că îmi pot permite…
— Firește! spuse Laura. Eu sunt aici pentru asta. De altfel e primul meu client. O să-l țin minte!
— Și el pe d-vo’astră, zise căpitanul, cu o grabă amabilă și o convingere galantă.
— Da, o să mă ție, zise Laura glumind în silă. L-am pansat așa de prost.
— Deloc! protestă căpitanul. Deloc! Era foarte recunoscător. Vă asigur că era foarte fericit de cum l-ați îngrijit!
— Camaradul d-tale se văietă prea lesne și prea lesne se mângâie!
Nu-l putea ierta!… Dorința de a fi îngrijit! Simpatică dorința. Și simpatic om.
Nu i !; i în minte I.aurei ca mulțumirea lecuiește,. Nu legătura. C; î dexteritatea și eleganta sunt cerute numai de acei care im au o dorințfi simplă și naivă și trăiesc din ca.
Laura avea punctul ei de vedere… miop… greșit… dar așa cum îl avea.
— Tot lucrul are un început, mai spuse, cu oarecare amar. Am început rău. E prima mea campanie.
— Ei aș, zise cucoana moașa, care era în dimineața aceea acolo și da în cărți pe poală, fără a pierde nimic din vorbă, totdeauna harnică să dea informații.
— Ei aș!… Cum… rău? Mie îmi merge bine când înlilnesc întâi unul amorezat.
Cucoana moașa nu cunoștea eticheta nuanțelor și avea punctul ei de vedere și diagnoze sufletești sumare, ca și cele profesionale.
Laura se uită la ea. Așa era cucoana moașa* cam. Zbanghie!…
— Cucoanei moașe îi merge totdeauna bine, râse căpitanul.
Urmaseră apoi trecători din ce în ce mai osteniți, mai zgâriați, mai tăvăliți, până la Hristoșii drumurilor istovitoare, rătăciți din etapă în etapă, în căutarea unui loc de destinație. Mai adesea răniți la mâini de gloanțe și la picioare de calvarul drumului lung.
Hristoși numai cu mucenicia trupului, fără de lumina frunții.
Laura se apleca la nevoie să le îngrijească picioarele umflate, care nu se mai puteau urni din loc.
Biletul de spital, pe care-l purta zdrențuit printre zdrențele lor, nu era pentru F. Se duceau mai departe și nu mai puteau umbla. Ce să le faci! Sta în genunchi și desfăcea cu milă și dezgust obiala de zece ori înglodată și uscată prin praf, apă și noroi. Dedesubtul ei era ce da Dumnezeu! Umflătură simplă sau infectată. Boboteală, peste care feșele curate erau ca fășii de rai. Unul avea pulpele și laba plesnite peste tot, cu pielea arsă și zbârcită Și suc umed prin crăpături. Zvâcnea, gemând că-l uuuuustură! — și ea se cutremura, parcă îi plesnea și ei toată pielea. Ce picioare! Cum e iazul secat când te arsură mare.
Cu pansamentul împrospătat, o mai duceau o bucată de drum până la altă etapă. Când ajungeau acolo, fașa de rai era iar obială netrebnică.
Unul cu fhâna rănită îi venise cu feșe tot – un bandaj regal – și chiar cu o bandulieră de lux mare, care sprijinea brațul.
— Frumos! se uită Laura cu plăcere.
Vrea numaidecât! Nu era acolo ea să zică: „Nu”. I se păru că desface un ceas, așa erau de multe. La urmă apărură comprese mici, uscate, care acopereau laba mâinii. Xj6 despresura.
Ce era dedesubt!!! Deschise ochii, gura, să vadă, să creadă, să spuie!… Apoi întoarse capul și picară din ochi câteva picături. De apă, desigur, numai de apă!… Lacrimile vin din durere, și când să fi avut durerea timp să se scoboare și să se urce?
Ce era acolo subt feșele multe și frumoase!… Chiar și trebuiau să fie multe și frumoase ca să ascundă ce era ’acolo!
Greu de închipuit, șt de privit cu neputință! Fibre, cu sânge, cu puroi, cu mii de ășchii de oscioare zdrelite. Din pielea și carnea mâinii, așa cum vor fi fost odată, nicio urmă. Un terci roșu, galben, vânăt. Toată piftia asta, care se ținea atârnată pe tendoane în forma unei mâini, fusese îngrădită de pansamentul generos.
Obuzul unui tun se descărcase oare ântreg acolo? Mitralia unei baterii făcuse prinsoare să țintească miile de proiectile pe acel singur mic punct? Atâta risipă de plumb* într-o biată netrebnică mină de om!
Netrebnic omul, dar mâna lui îi va fi trebuit. Cu mina se va fi hrănit! Mâna omului, mare lucru! Uriaș lucru l
Acum, pe fostul ei desemn anatomic, sta zdrelitura asta vâscoasă.
Proaspătă de tot isprava! Și totuși ceva cam prea moartă pentru ceva viu, cam prea vie pentru ceva mort. Culoarea și oarecare activitate a plasmei te puneau pe gânduri.
Proaspătă, fiindcă inflamația nu se urcase prea sus, dar neolo pe loc, harnică: cangrenă!
Cât de puțin ar li știut și cil. De mult ar fi ocolit, soluția era limpede: satirul! Mai de jos azi, pe fiecare ceas caro li ecou, mui de sus.
Mina mică a omului! Mina lui muncitoare! Era uriașă, în adevăr, lucra și acum, hrănea și acum trupul întreg cu moarte, cum altădată îi da hrana vieții. Satir, Laura nu tnânuia.
— Să mă faci! cerea arbitrar soldatul.
Să te fac, firește! oftă Laura… dar ce să-i facă?
Lăsată așa, desfăcută, se lățea, ți se părea că va pica jos în bucăți gelatinoase.
Laura se socoti. Să lege repede la loc.
— Fă-mă cu doctorii!
Muie câteva tampoane fenicate. Făcu o mănușă de guta-, pereă. Înfășa mai puțin frumos ca predecesorul ei, un doctor, desigur. Ținea ochii deschiși numai cât să-și conducă mișcările. Când sfârși, răsuflă adânc, îi puse încet brațul în aceeași bandulieră.
— Așa! zise rănitul răsuflând adânc.
Poate că simțirea acelui rău care-i atârna acolo în marginea brațului, procesul malițios care de-acolo se infiltra
- tot trupul, se ușurau când i se schimha pansamentul.
Laura îl zori:
— Nu pleci?
— Mă mai hodinesc.
Dar ea avea sentimentul minutelor care trec și precipită catastrofa… Cuțitul!… de la pumn, de la cot, de la umăr.
Atât îi era graba, încât își schimbă părerea; îl opri.
— Mai stai, să încerc eu ceva.
Luă telefonul. Alese cuvinte de alarmare. Dacă se putea interna un rănit. O operație iminentă.
Nu! Era plin tot. Peste plin! Nu mai putea primi chiar pe cei cu destinația acolo.
Totuși! se gândi Laura – era eventualul, imprevizibilul ce ar fi trebuit să găsească soluție!
— Nu pleci? îi zise iar. Credeam că poți rămâne aici, să te vindeci mai iute.
— Nu! Eu mă duc la locul meu! Mă caut acolo.
Laura se bucură. Îl mâna destinul aiurea. Mai bine decât dacă el ar fi nădăjduit să rămână și lucrurile i-ar fi stat împotrivă.
— Unde mergi? ’N
— La Tecuci, vă sărut mâna.
— Își făcu socoteala, îi reveni imaginea mâinei. Zdreanță… pisăliță… Mâna omului… Uriaș lucru! Mâna omului făurise glonțul… și Urgia, oare, cine?…
Mai târziu, subt temnița ocupației avea să vadă o mână mare, cuirasată, cu pumnul strâns, desenată cu cerneală roșie pe afișe gigantice lipite pe ziduri.
Pumnul închipuit de omul care vrea să cucerească lumea. O carne așa de virulent concepută în crisparea falangelor monstruoase, încât te impresiona.
Era un document, nu era o mărturie. Nu era sfidarea amenințătoare care zvârlea pumnul în față. Apăruse târziu, ca un agent ultim și suprem al sforțărilor înfrânte ale cotropirii, atunci când resorturile slăbiseră, – când articulațiile dezarticulate scăpau puterea din pumnul ce năzuia stăpânirea neîngăduită a lumii.
Mâna cea mare era mâna omului în funcția elementară a sângelui! Organele congestionate ale trupului națiunilor își luau sânge – lăsau să se scurgă cel aglomerat de lentă intoxicație, Iar pe deasupra a tot era mâna enigmei.
Mic de tot, soldatul trecuse dincolo de cantonul I. Spre Tecuci? Gândul Laurei îl împingea, nerăbdător: „Mai iute! mai iute!… De la pumn… de la cot…”
Poate că din rădăcina însăși a vieții cu coasa spicelor retezate.
în mulțimea colorată a sărbătorilor bizare, pe care îlizboiul li improviza pe peroane sau printre trecătorii ce se strecurau alteori rar prin ceață și ploaie, Laura vedea adesea pe lata mijlocie a popei Cristea, cu rochia ei neagra cam veche, palida și tristă, strângind cu o mână neliniștită o scrisoare sub cutele jachetei.
Se uita fricoasă împrejur ca un câine bătut și, după o lungă așteptare zadarnică, pleca repede. Vroia pesemne să trimită vești logodnicului oropsit, acolo departe, și nu știa cum, nici nu îndrăznea să cerceteze.
într-o zi așa de rece că ți se prindea brumă pe păr, Laura o zări iar, înghețată în hăinuța subțire, prin colțurile peronului. Avea în mână o cutie.
îi dete în minte un gând prostesc și caraghios: copilul cela, așa de mic: și de nevolnic, ar fi încăput în cutie,
1-1 trimitea! Ce să facă ea cu el?
în curtea popei Cristea se auzea adesea gâlceavă, cu bufneli și cu spărturi de voce înciudată, cu zdrelituri de plâns, de când se născuse copilul păcatului.
în nesomnul ei, în veghea aceea posacă, la care o chemase goarna, Laura își făcea atunci închipuiri grozăve.
îi fâl’fâia sinistru dinaintea ochilor pulpana neagră a popei cel rău, care își chinuia fata și pe copilul cela rebegit.
Acum, când toți erau întorși spre legea cruntă a războiului, om ațâțat, om înverșunat către aproapele său, îi părea mai înfricoșător.
Lumina sarbădă a zilelor care se sculau pe-atunci risipea anevoie obsesia grea a nopții și mai rămânea ceva din umbrele ei trudnice.
Ce gând prostesc I Biata femeie! Bietul copil!
în dimineața cee’a pe Laura o plictisea momâia jalnică și stângace. Dacă nu i-ar fi respectat secretul, ar fi întrebat-o ce vrea – gara era oarecum domeniul ei.
Chemată parcă de gândul ei, fata se apropie, se uită prin geam, o văzu și să trase înapoi. Apoi, cu o hotărâre bruscă, intră și întrebă cum ar fi putut trimite în Moldova un pachet.
Cu toată dorința de a o ajuta, Laura rămase fără răspuns; nu știa nici ea cum.
— Sunt împletituri pentru soldați! zise fata, ca o scuză. Laura puse jos iglița.
— Și eu împletesc! Să căutăm!
Ieșiră prin promoroacă. Laura intră în toate birourile gării, fără rezultat. Un tren se opri. Se făcu învălmășală: ofițerii, soldații, rebegiți alergau. Alții rămăseseră zgribuliți pe scările vagoanelor. Laura văzu unul lățit la o fereastră. Alegându-l dintre toți printr-un triaj rapid, îl întrebă:
— Unde mergeți? Informațiile asupra destinației erau interzise.
— În sus… ne oprim la Bârlad!
La numele orașului, femeia cernită, alături de ea, tresări.
Laura o privi întrebător. Cealaltă ridică ochiiSubt unda de nădejde, cu capul ridicat, era aproape frumoasă fata popei. Ochii mai ales, mari, prelungi, albaștri, plini de cer.
Cineva spusese înaintea Laurei că logodnicul îi seamănă ca un frate. Telegrafistul era foarte înalt și ținea capul aplecat. Poate când îl ridica, se vedea, ca și la ea, un cer melancolic.
…Aveau cer!… Da! Cer e pretutindeni!… Pe locurile umile, unde nu sunt clădiri înalte, e încă mai mult cer. Îi păru Laurei că petele mici, albastre, rup cu zarea lor de nădejdi tot orizontul cernit.
— La Bârlad? E bine! în acel moment Laura porni iar în căutare. Cealaltă o urma încrezătoare. Se opri lângă un gradat:
— Domnule! zise Laura, punând în glas toată voința, cu glasul frânt tocmai de puterea voinții. Nu ai vrea să lași în gară la Bârlad un pachet mic… foarte mic… care trebuie
— Să ajungă… e atâta nevoie… doresc atât de mult…
— De ce nu! Intru chiar în oraș. Îl duc eu singur!
Era omul care le trebuia. Se întâmplă deci să-l găsești?
Laura simți o emoție disproporționată cu faptul mic. Îl proiecta peste toată existența. I se turburau socotelile simțirii. E aș’a de rar în viață să fii sigur! Sigur’că te-ai oprit lângă cel care trebuie! Sigur că te va asculta și va răspunde limpede și hotărât.
Simțirea ei era mereu legănată, amețitor până la durere – fără să se înece, fără să se împlânte – val peste val, turburând apele și răsturnând copaia plutitoare a sufletului.
Acum ancora în portul unei întâmplări neînsemnate.
Așadar, puteai să te simți ferm, stăpân pe un echilibru fericit, numai pentru că te opriseși în dreptul unei mici axe corespunzătoare. Adinioarea căutarea ei părea o înclinare. Pe când alerga pe asfaltul umed al peronului, simțirea care o mâna schimba poziția aparentă a trupului zvelt; era aplecat pe un plan lunecător și devia sau se apropia de punctul spre care pornise. Iată că găsise intersecția unde să afle izbândă. Un biet om I O mică cifră complimentară după socoteli necunoscute și niigăloase în țesătura firelor convergente.
Acum avea o impresie biruitoare care-i hrănea energiile, cerea, își mărea pretențiile, poruncea aproape, pe măsură ce puterile sufletești se dilatau: să dea repede, bine! Să nu se întâmple vreun accident!…
Lăcomia, arbitrariul ei, nu speriau pe cellalt.
„Fără griji… duc eu singur!…” Laura avea suprema mulțumire a certitudinii. Un fluierat lung țâșni și vagoa nele se cutremurară pe loc. Mesajerul întinse mâna spre pachet. Mâna Laurei era goală.
Cealaltă dete cutia cu mâini tremurătoare. Ținea ochii plecați tare, ca și cum ar fi vroit cu privirea ei plecată să acopere adresa.
Laura nu citi însă literile mari, așternute subt ochii ei.
Intră în infirmerie la adăpost de bura rece și deasă, care pica din ceață chiar subt coperișul peronului.
Lipi obrazul de geamul umed al ușii. Lângă trenul care se mișca încet, fata popei vorbea însuflețit cu mesajerul. Sfiala ei încetase. Cei doi acum erau complici. Laura găsise cifra concordanțelor și cealaltă cheltuia moneda ei folositoare.
Când nu se mai zări trenul, fata veni cu pas sprinten spre Laura. Se uită împrejur, căutând parcă o vorbă, pe care ar fi vrut să i-o spună:
— D-ta nu le-ai trimis? zise, arătând împletiturile albe. Fu toată mulțumirea ei.
Dar Laura știa cât îi era de mare mulțumirea. Mai mare decât cuvintele recunoștinții, mare până la înviorare, la curaj, la uitarea temporară a necazurilor. O mulțumire mare cât cerul acela larg, cuprins aaineoară în spărtura ochilor albaștri.
Apoi, neliniștită deodată, fata popei Cristea plecă repede, uitând ușa deschisă.
De afară venea un fior ud, care izbea. Laura închise încet, surâzând la ceva nedeslușit din viață, din tot ce este și va fi, din tot, afară de trecutul uscat și ars.
își frecă mâinile roșii de frig până se încălziră, tot roșii. Puhabe, când le frământa una cu alta, degetele făceau gropițe și poteci albe care se încondeiau. Asta o distra. O făcea să râdă undeva înăuntru; apoi râsul urcă în gâtlej și îl auzi gâlgâind încet în odaia pustie, cu rafturi rigide, pe care stau posac fiolele colorate.
Rămase așa în negândire, în nesimțire. Simțirea ei făptuia o lungă călătorie. De la realitatea urâtă și copleșitoare se întorcea spre idealul izgonit, dacă nu ucis. Mijea în ea un cântec. Pe când împletiturile ei de lână fină, albă, așa de mici că nu puteau îmbrăca decât un copil, nu un oștean trudit, murdar, stau alături nefolositoare, Laura, toropită în surâsul fără conștiință, împletea un cântec pentru vestmintele de lână groasă și caldă, care călătoreau acum spre locurile hotărâte ale iubirii și durerii adevărate.
O rază de lumină trimitea o fășie prin geamul plâns cu picăturile brumei; și pe scaunul de lemn, unde sta aruncat pieptarul alb de lână, mic și netrebuitor, se răsfrângea un curcubeu argintat, poleit, ruginiu, de pe rafturile unde sclipeau fiole colorate.
„Prea tare soluția de iod!” se gândi Laura. De n-ar fi certat-o iar haiducul de popă pe biata fată…
- fata popei Cristea, o strigau toată ziua prin ogradă, eu glas nerăbdător: mereu pe ca Li toate treburile.
Iul i o searfi când Laura tocmai trecea și fata sta atârtiata pe gard cu fărămița ceea de copil în brațe, un glas aspru strigase: – Ancuța! La vocea necăjită a lui tată-său, alergase. Îi rămăsese de mică numele dezmierdat, de pe când popa nu știa că o să-i facă de ocară casa cea avută și cinstită. Diminutivul azvârlit de tatăl hain fetei oropsite suna trist.
De aceea, pesemne, Ancuța, după ce întârzia prin gară, se neliniștea deodată și pleca în fugă. Copilul, mica arătare palidă, va fi gemut în albie, în auzul înăsprit al celorlalți.
De ce o fi fost așa de mic și de obrejit? Ei erau înalți, sănătoși, frumoși. Se rușinase bietul de la început, se ascunsese acolo, înăuntru în mamă-sa, pe care existența lui o necinstea, și mamă-sa îl ascunsese acolo, în trupul ei spăimântat de nevoia să nu fi fost, când nu se mai putea să nu fie.
Așa, bietul, se nimicise din germăn și, în loc de frupt frumos de dragoste nouă, era o iconiță de canon.
Ar fi trebuit să fie voinic și frumos! Era copil din flori! Așa spunea și cucoana moașă, care, firește, trebuia să știe.
Venise vorba de divinul Christ! Cucoana moașă era credincioasă. Laura adora blondul pelerin. Credea că pasiunea lui sublimă venea de acolo, poate „din spaima sacră a concepției virginale, și legea aceea, a iubirii de oameni fără de margini, venea din melancolia dragostei fără de lege, subt blestemul oamenilor.
îi abătuse Laurei în ziua aceea că numai copilul de pripas putuse avea în el misticismul suprem și patima imolării de sine. Numai el, flacăra ideilor liberatoare, instinctul suveran al divinității, palpitul răzvrătit al unui suflu renovator, nevoia penitenții, chemarea vieții -unice la Cinele Paradisului, ura sancțiunilor omenești – simțul primordial al naturii simple – nucleul creator al amorului steril, poezia melodioasă a eămilarului, al cărui picior gol a dezmierdat multe drumuri de lut, cu fruntea vecinic scăldată în puritatea văzduhului larg, sorbind mirosul amar al măslinilor și esența parfumată a chiparoșilor.
îi venise ei în minte că proorocul tânăr nu ar fi fost același, nici visul lui, dacă nu era copilul din flori.
înțelepciunea atâtor alți legiuitori rămăsese mai strimtă, zidită în răspunderea lor de cetățeni ai popoarelor. Nu putuseră năzui stăpânirea lumii, fiindcă erau fiii de seamă ai unei națiuni, legați de ea cu legăminte, fiii buni ai oamenilor.
Nu erau „copilul nimănui”. Numai el putuse avea geniul vast al dezlegărilor; numai el. Fiindcă nu-i fusese îngăduit să fie fiul unui om, înțelesese că e fiul lui Dumnezeu. El trecuse printre oameni, aproape de ei, până dincolo, până la origina lor divină esențială și, azvârlind treptat din el tot ce. Era omenesc, atinse legea „spiritului pur”!
— Așa el strigase cucoana moașă intr-un avânt de entuziasm și admirație. Așa el Când eram la plasă, copiii cei mai dolofani îi făceau fetele greșite. Mai toți erau de pe vremea cositului. Să nu-mi fi spus mie mofturi! Nu se trecea! Mărturiseau, că n-aveau încotro… Din amor î Și Dorina mea e din amor! De asta e așa deșteaptă!
Dorina cucoanei moașe, în adevăr, avea paloarea imolării și tristețea copiilor fără tată; spaima sângelui gonit prea tare Ia inimă; toate necazurile răscumpărării de păcate, pe care cucoana moașă nu le avusese niciodată. Dar Dorina nu era și fde pe vremea cositului, nu era dolofană, ci puțintică, sfioasă, cu sângele foarte alb.
Pe Laura o mulțumi numai sancțiunea fiziologică adusă de cucoana moașa sancțiunilor ei ideale.
Gândul i se oprea acum la legenda aceea a fânețelor… Din amor… și din participarea naturii, din vecinătatea firii și adaosul vitalității exterioare îa impulsia zămislitoare… Din totalitatea și armonia gesturilor fecunde: fiindcă stelele clipeau și tremura iarba și lutul mijea; fiindcă snopii înfierbântați răsuflau, și gemea din miezul boabelor coapte; fiindcă roiau vietăți nenumărate în preajmă și palpitau undele eterice.
Tot ce convergea spre gestul creator era mișcarea, tot ce-l comanda, tot ce-l stânjenea era emoție.
Făptura care se zămislea era deosebită și îmbogățită din libertatea și consimțimântul complice al naturii în freamăt, cum și din spaima precipitată a instinctelor. — liristosul mic fusese și el un prunc cărnos și fraged pe genunchii fecioarei. Geniul acelor care-l zugrăviseră o știau bine. Toți evanghelișlii aduceau dovada miracolului care 1 a adus pe lume în staul, și magii, călători pe drumurile stelelor principale, mărturiseau că era născut sub luceferi.
Nu lipsise vecinătatea fecundă a firii, nici ipnoza siderală. Din flori era culeasă mierea cuvântului blând, care fermecase omenirea, iar cugetarea luminoasă, radiată spre înălțimi inaccesibile, din palpitul aurului planetar.
Dar pe Laura taina creațiunii, cu violența și brutalitatea imboldurilor firii, o speria. Pentru ea viața începea de acolo de unde începea sufletul.
Cercetarea cucoanei moașe se oprea la albia pruncilor dolofani. Dar copiii naturii purtau și creșteau adesea un suflet delicat și visător. Frumoși și sănătoși ca poamele curate, din voluptate și natură luau darul spiritualității, Printre ei, Fiul Fecioarei, cu sănătatea unor energii simple, se înălțase până la suprema idealitate.
Laura acuma înțelegea că instinctul latent al materiei, atunci când se dezvoltă până la potența faptei creatoare, tot el, după sforțarea supremă a brutalității, desprinde substanța imaterială.
Răsuflarea; grea a fânețelor și plantelor, când; a atins maximul ei de senzualitate, urnește eterul volatil și degajă parfumul, simțirea, ideea.
De pe efervescența îngrășămintelor se înalță fumul ușor. E o capacitate a substanței ca din impulsia sismică a vieții să nască idealul, poezia, armonia, în natură ca și în făptură.
Laura căută atunci cauzele ancestrale necunoscute „împerecherea străbună pasionată, care-i hărăzise durerea nobilă a iluziei și amăgirea gingașe a idealităței.
Erau însă pentru aceeași lege două înfățișări. În temnițadosnică a orașelor, venirile pe lume neîngăduite, cele în afară de căsătoria mărturisită, erau pline de josnicie și tristeță. Sfioase și palide ca Dorina cucoanei moașe sau ca bietul copil al Ancuței.
El nu era născut din bucuria și spaima naturii complice, îl îngrozise din gearmăn pulpana neagră și glasul răzbunător al popei Cristea. Necazul storsese Ancuței sângele cu care trebuia să-l hrănească, și acum scâncea plăpând într-o albie dosită, iar cerul din ochii Ancuței era acoperit.
Preotul Cristea habar nu avea de Crist, fiul Florilor. Evangheliile le borborosea mecanic și nu-i aveau înțeles. Nu cunoștea decât canoanele cuviinții preoțești pentru sporul daraverurilor lui casnice.
De când Laura îi cunoștea secretul, fata popei venea des în infirmerie și, cu încetul, se deprinsese să-și caute singură un călător binevoitor pentru scrisorile ei.
Alteori o vedeai departe, spre depozite, vorbind cu un soldat, parcă mereu același. Nu era chiar telegrafistul, poate un trimis al lui. În zilele acelea, Ancuța avea cer în ochi, dar un cer palid, fără soare, și o tristeță scrisă mereu mai adânc în jurul buzelor prea curând ofilite.
Laura observa pe figura ei semnul ăsta mereu mai vizibil. Își amintea atâtea fețe schimonosite de femei. Unele zbârcite în expresia imuabilă’ a milogirii; altele, purtând masca unui plâns necurmat, înfipt în spasmul mușchilor; frunți vărgate de dungile vreunui gând încăpățânat; ochi pungiți și vesteji.
La femeile din popor, mai ales, icoana unei trude întipărite, unei aceleiași trude, care nu se putuse slobozi în explozia simțurilor sau gândurilor și mocnise acolo.
Cuta aceea lângă buza Ancuței avea să macine tot mai adâncă săpătura în desenul tânăr al gurii.
Toată; greutatea urcată din adâncul simțirii se năruia în delicatul contur al ovalului feței, pe un punct mic și gingaș, și surpa.
— Ce ai? Te simți rău?
O mână se puse pe brațul Laurei. Ea se întoarse către locul și persoana pe care credea că i le arată.
Ți-c rău! Ești palidă de tot!
Despic ci* era vorba. Laurenția tăgădui cu putere.
10:, iii einoționuttt, fetițo! Ai putea renunța. Ai nevoie di1 odihnă. Suntem noi destule.
l. Uira se uită la doamna cam în vârstă care-i vorbea. Avu un scurt moment de mirare pentru tonul ăsta protector. Până ieri încă, erau în raporturi sociale al căror protocol netezea deosebirea de vârstă și intervertea preseanțele. Se întoarse repede la noima de acum a lucrurilor. Doamna cea vârstnică era președinta Crucei Roșii. Ele erau tovarășele, subalternele ei.
Munceau de câteva zile împreună o muncă grea și grabnică, care trebuia să suplinească tot din urmă și să îndeplinească tot. Începuse organizarea serviciilor medicale de război, de la primul la ultimul detaliu material și munca brută nu se putuse alege pentru nimeni din cealaltă. Președinta luase atitudinea frumoasă a pi’imului exemplu dat.
Atitudinea asta avea s-o păstreze până la sfârșit, pâra lângă ultimele suferințe. În armistițiu, atunci când toate dovotamentele se odihneau, când toate sufletele se reîntarceau spre bucurie, ea, alături cu personalul inferior, numărind și controlând cu mâinile ei hainele răniților ultimi pentru a-i libera din spital, căpătase tifos exantematic și murise îndolitnd familia, lipsită de virtuțile ei simple.
Tonul matern și autoritar cu care în seara asta mustra pe Laura pentru ca s-o cruțe, o prindea bine, dar Laura protestă puternic. Ea să renunțe! Ar fi putut chiar surâde.
Ea, care dintre toate avea patima sacrificiului, nevoia lui, care acum trăia din truda asta ca dintr-o hrană! Ea! Pentru care se pregătea tot ce se pregătea. Ea, pentru care se desfășurase peste lume faldul stindardului roșu!
Pentru ea izbucnise războiul, ca să schimbe rostul lucrurilor și, odată cu acest rost, în care necazul ei rău și dușmănos era încrustat, să-și smulgă necazul din rădăcinile lui rele.
Pentru ca să se strămute înțelesul durerilor ei, se strămutase sensul lucrurilor! Nu se putuse mai puțin decât un flagel’ ca să vindece boala morală a omenirii, nici mai puțin ca un uragan ca să spulbere gunoiul îmbâesit pe năravurile lumii. Așa credea Laura! Războiul era făcut pentru ea și. Era serva lui. Ea tocmai să lipsească?… Astă-seară?… De la postul ei?…
îi părea rău că trebuiau să fie acolo și celelalte, în infirmeria de gară pe care o rânduise singură zilele din urmă și în care își începuse slujba.
Dar în seara asta se aștepta un mare eveniment. Sosea primul tren cu răniți. Fusese anunțat din ajun. Stârnise o răscoală de treburi noi, și multă emoțiune. În publicul de pe delături, în autoritățile orașului, în corporația carității, mai ales. Erau oaspeții lor: ai orașului, ai oficialității, ai adăposturilor melancolice care stau gata să primească musafirii durerilor trupești.
Toată lumea era neliniștită, nerăbdătoare și totodată smerită, sfioasă la gândul ăstui prin? semn vizibil al jertfei.
Laura, mai mult ca toți. De cum aflase, avea un fel de tremur interior care nu înceta. Îl purta în ea de 24 de ore. Era pesemne vizibil și în afară. De un timp era mereu palidă, bolnavă; dar în astă-seară se Vede că arăta mai bolnavă ca de obicei.
,56
Emoția lua la ea proporții mari. Era un instrument receptiv, care trebuia să înregistreze durerile timpului de acum, cu intensitatea lor culminantă. La apropierea primelor unde, aparatul vibra.
După cele dintâi lupte, acolo devale, despre care se auzise un amestec de rău și de bine necontrolabil dar îngrijorător, venea semnul material al măcelului.
în seara goarnei Laura înțelesese că intraseră cu toții subt stăpânirea unui element. Singurul element prin esență omenesc, deosebit de ale naturii: sângele.
Primele unde ale acestui ocean cotropitor veneau acuma să ’se prelingă aci, pe mâinile lor. Aveau să și le moaie în ele ca în aiasmă; cum le-ai muia în primele talazuri ale unui diluviu biblic, dintr-un sentiment de cuminicătură cu acel flagel divin, chiar dacă, sau tocmai pentru că e destinat să te nimicească.
Puterea elementară a singelui drena sucul primelor vine zdrelite. Cea dintâi ospătărie era infirmeria ei, și ea tocmai să lipsească!
O oglindă miiă, aburită, era atârnatâ în perete. Se privi în ea Nu se vă/u slăbită, palidă. Văzu un chip alterat, străin, pe cure costumul de soră de caritate îl înstrăina. Și mai mult. Putea trece pe lângă oricine nerecunoscută: necunoscută ei însăși, acolo, în oglindă.
Mai îmbrăcase costumul: batista pe cap și șorțul alb cu cruciuliță, uneori îi stau bine în ceasurile de înviorare care răzbeau încă tristețea timpului de acum. În chiar munca ei de infirmieră erau elemente cari o recreau uneori și atunci: minte, suflet, trup dobândeau trecător ceva sprinten, voios. Acum, de-atâtea ceasuri sta în așteptarea de la al cărei gârid nu o distra nimic: așteptarea primului tren cu răniți.
Răniți mulți!… Un tren plin!… Cum era să fie!..: Ce era să fie? Nu avea imagini. O chinuia, o obseda numai ideea cărnii sângerate. Ideea asta o supsese pe ea de sânge. Pătimea din patima asta. Sângele acela de acolo, scurs și închegat, închega pe al ei sau îl scurgea fără vad.
Sorbea din ea vampirul printr-o aspirație invizibilă.’ Un Di hor sugea sângele din vine fără să lase urme. Era ca puii de găină întregi, fără rană și nimiciți. Puterea elementară a apei roșii, principiul vieții. Sângele lucra într-al ei la slujbele de taină.
Era mai pală pe fiece minut ce trecea și treceau multe. Trenul anunțat la opt era mereu amânat și așteptarea, subt obsesia unei imagini de durere și sânge, îi surpa din trup orice putere.
Peronul eră pustiu. Un consemn sever izgonise publicul. Curioșii stau dincolo de piața mică din dosul gărei și cu încetul se împuținaseră.
Aci erau numai. Autoritățile, solemne ca la zile mari, dar posomorite. Enervarea răspunderilor și atribuțiilor noi și neexperimentate, îi făcea serioși și taciturni. Nu era nicio desfășurare de porunci, nu se agitau, nu forfoteau. Tăceau, grupați într-un colț, sau se plimbau preocupați.
Doamnele Crucei Roșii, care trebuiau să le dea concurs pentru primirea răniților, stau în infirmerie sau pătau cu grupul lor alb peronul întunecos. Nicăieri în oraș nu se mai permitea, seara, lumină. Era timpul când începuse agresiunea și spionajul aerian. Gara întunecoasă, cu așteptarea ei posomorită, era sinistră.
Se uitau mereu pe șine, spre semnale. Telefonul zbârnâia neîncetat, urmărea convoiul din stație în stație.’ La aparatul din infirmerie echipa cealaltă de doamne, care aștepta la spital, cerea lămuriri. Orele păreau mereu mai lungi; neliniștea sporea cu apropierea.
Laura nu se gândea la nimic, o amețeală îi împresura toată simțirea. O chinuia și ideea de a-i ajuta, de a le face bine.
Cam ce putea fi. Anume acl prim ajutor nu știa nimeni. Nu se putea ști decât atunci când nevoile vor fi acolo, aduse subt ochii lor.
— Noi ce o să le facem? întreba mereu cu glasul stins, sugrumat, și peste un timp repeta aceeași întrebare.
— Ce să le facem aici! Aici e numai primirea și transportul. La spital e îngrijirea, ziceau celelalte.
Ea nu se mulțumea. Examina provizia ei farmaceutică, se întreba în fața fiecărei sticle despre foloasele ei imediate, dar creierul ei umbla cam încet. Se gândi la ceva „fierbinte” și se uită la recipientul mic pentru fiert apă.
Erau sute de bolnavi. Celelalte ziceau că vor trece numai!… Toate gândurile astea erau aiurite. Pregăti totuși câte ceva în legătură cu ele. Dar puțin, din cauza tremurului acela pe care-l avea mereu, în inimă, în mâini, în toată ființa, care-i înfiora buzele, cuvintele… De aceea se gândea oare la fierbinte, fiindcă îi era frig?
Nu! Fiindcă „lor” le era frig acolo! Frigul lor era în ea. Noaptea de toamnă era călduță.
Când se anunță, în sfârșit, sosirea pe la 11, se grămădiră la un colț al peronului, ceva mai departe de grupul autorităților. Laura era istovită de frig și emoție.
Apărură ochii de foc, apoi trenul se târî negru și lung, cu geamurile întunecate, ca o reptilă sumbră. Vagoanele nesf irșite umplură stația de la un capăt la altul.
Laurei i se păru un balaur.
Atât! Poate că fiecare se gândise dinainte la un gest, la o impresie, la felul cum avea să fie primul moment. Acum uitaseră. Uitaseră poate cine erau și ce vreau. Stau nemișcați. Trenul oprit nu darnici el semn de viață; de la el la ceilalți nu era niciun schimb, nicio pornire.
Laura nu-și dete seama la ce moment încetase încremeniri’.! Văzuse inninlind de la extremitatea dinspre magazii un cortegiu primele târgi Personalul sanitar al trenului începea descărcarea, ele începeau recepția materialului ăsta de război scos din serviciu, predat lor spre refacere, apoi cerul din nou pentru întrebuințare.
În acel aparat de recepționate ele erau elementul uman; pentru ele, ei erau oameni bolnavi, masacrați și îngroziți, care trebuiau împăcați cu barbaria legilor crunte. Sanitarii soseau cu tărgile în pas măsurat și treceau pe lângă ei muți. Le așezară pe cele dirâtâi șase, una lângă alta, în șir regulat pe latul peronului, la extremitatea opusă, apoi sistematic, mereu, mereu altele. Pe tărgi, mumii învăluite în mantale întunecoase stau inerte.
Laura nu știu bine când își deschisese reptila sumbră toate gurile și revărsase tot cuprinsul bubei acolo.
Acum nu mai tremura. Avea în ea o putere încordată, care se supunea unor gânduri agere, limpezi. Trupul ei bolnav era o învelitoare diafană. Nu-i era frică deloc, nici milă, nici nu se înduioșa. Era o idee în funcție neobosită: ideea primului ajutor. Mila ei era un scop, nu o simțire.
Nu știa cum îi păruseră „ei” întâi. Intâlnirea acelui prim moment se făcuse încă în febra aceea rece și aiurită.
Apoi fu o roire. Numai la stup se țese o așa multiplă, înmiită hărnicie.
Laura era pretutindeni: pe peronul acum plin de umbre culcate, aplecată peste ele, la capul brancardei care transporta în infirmerie pe cei în stare mai gravă; Ia seringa care le injecta o întărire provizorie; la lingurița apropiată de buzele celor care păreau sfârșiți; la flaconul de eter care le înviora puțin fața suptă și ochii albi cu privire ștearsă; la mașina mică unde clocotea apă pentru ceaiuri multe, și mai multe, atât de multe cât nu puteai închipui că se pot face cu așa mijloace puține…
O idee a ei, răsplătită de un succes enorm.
Ceai fierbinte* turnat în tot ce putea improviza o cupă. Pentru cei care tremurau tare, mai-întâi… „Dacă s-ar putea și mie!” rugau alții, cari tremurau mai puțin… „Și mie… și mie!”…
Umbrele țepene luau acum forme, forme îndurerate și umane, aveau glas, aveau chip, nu mai erau mumiile anonime azvârlite pe gurile dihăniei negre.
Exprimau dorințe, solicitau ajutor, gemeau, sufereau, dar trăiau. În dezmorțirea asta dureroasă, din cimitirul aceia de tărgi, egale, ca sicrie uniforme învăluite în lințolii fumurii, o lume întreagă de morți învia în jur și energia Laurei era mereu săltată de mișcarea asta de resurecțiune.
Providența se slujește adesea pentru scopurile ei de instrumente atât de umile, de mijloace atât de mărunte! Poate că Laura, cu gândul acela încăpățânat de a folosi, cu simțirea aceea încăpățânată de dragoste, îi sculase din moarte, acolo, în pragul sosirii triste, înainte de poarta locașului melancolic, înainte de a începe destinele lor de numere de spital.
îi sculase din amorțire ca să le spună în cea întâi clipă, fără de cuvinte, că trupul lor trudit și sângele lor risipit sunt trupul și sângele tuturor; că sunt jertfa și nădejdea tuturor… sau să le spună numai atât – ce uitaseră – că sunt încă oameni!
Poate că Laura cu sufletul ei mic făcuse lucrul ăsta mare și acum sufletul ei, care tremurase, era minunea învierii.
— Laura era totodată în sălile de așteptare, unde ajutase ca cei mai voinici să fie duși de – subsuori; găsise ideile cele mai practice pentru chipul de a susține pe fiecare după rana pe care o avea, așa ca să fie cât mai nesupărat. Trăsese din loc fotoliuri grele, urnise canapele masive, le alăturase așa fel ca să se poată odihni cât mai mulți.
Laura era în vestibulul pe unde începeau primele transporturi; la scara înaltă a camioanelor unde urcarea se făcea cam zdruncinat încă.
Sta alături de scâncetele lor și îi ademeneau cu vorba; cu vorba încetinea mișcările cam aspre ale celor care-i urcau. Spunea cuvinte de bună învoire aceluia spânzurat sus, pe capra înaltă, ca să aibă grijă de hopurile drumului, și minatul lui să mlădie arcurile cam țepene ale vehiculelor.
Pornea ui felul ăsta cu ei, îi ducea sufletește până la pragul spitalului, unde veghea ei înceta. Dar mai ales nu lipsea clin palatul ei, din infirmerie. Acolo ar fi vroit să lic un geniu vi vi făcător: o compresă pe frunte, capul ceva mai jos, o perniță improvizată din chiar mâneca mantalei, subt un picior prea dureros.
Invenții, joouri, rămășaguri ale reconfortului!
Puțin lapte unuia cu cearcăne albastre subt ochi și pe umerii feței subțiri ca două foițe de boia roșie, cu grumazul proieminent și gâtul cât. O coardă… Puțin lapte cald din unica ei sticlă. O ceșcuță!…
Sugea la buza ceșcuței ca un copil neînțărcat și flămând… *
Acolo în infirmerie nu era niciunul sculat, toți stau năpădiți de-a lungul brancardelor. S-ar fi săltat poate și ei bucuros câte puțin! Se ghemuiseră, înțepeniseră! Să-i așeze oleacă?… Vezi bine că da!… Așa!… Acum era mai bine!
îi scotea apoi pe rând, pe ușa de din dos de obicei condamnată, acum desprinsă din cârlige, și alții veneau în loc. Alte febre aprinse, zvâcnind sub straiul cenușiu.
…Cesta, cu două’ lovituri în piept, trebuia dus mai. În grabă și cu precauțiuni! Niciun zdruncin! Nici chiar o clipire! Nimic pe buze! Nicio vorbă chiar pe buze ca să nu-și facă cumva vad, din cea mai mică mișcare, vreo emoragie, acum când sângele nițel încălzit, putea să se desprindă acolo, în piept, din cheagul nenorocit…
Din letargia în care durerile lor încă nedeslușite încremeniseră, abia culese toate laolaltă pe câmpia tragică, cuprinse toate în uniformitatea cuvântului „răniți”; din înțelenirea a 20—30 de ore pe drum, închiși în întunericul, în aburul asfixiant din pântecul Balaurului, morfinizați acolo în nemernicia lor, acum se deșteptau.
Din letargia aceea; binefăcătoare prin nesimțire, se deșteptau la conștiința durerii, dar și la acea de a trăi încă. Mașini stricate cari trebuiau drese se deșteptau pentru a se trudi, pentru a fi ciopârțiți, chinuiți. Se deșteptau la conștiința suferinții pentru a încerca să mai fie vii, sau pentru a se simți murind încă o dată.
Dar acolo în gară, în infirmeria ei, nu trebuia să moară niciunul! Accidentul era prea cu putință, dar sinistru și de rău augur.*
Un mort în primul transport! nu trebuia! Aduși până acolo încă vii, vii vor ajunge în pragul spitalelor. Din eâți li se încredințase, să nu lipsească nici unui de la numărătoare!
Timpul nu trecea. Era același minut lung, în care Laura nu simțea nicio osteneală.
Cu fiecare gest puterea ei se înfiripa mai mult. De la ideea datoriei trecuse, prin emulație la ambiție, de la ambiție la o îmbătare. Nu vedea ceea ce era împrejur cu vederea obișnuită. Din tot, vedea numai acele aparențe de care avea nevoie. Din trupurile așternute pe tărgi i se arătau fără dibuire cele mai necăjite și suferința lor. Din oamenii și treburile de acolo i se înfățișa numai ceea ce era de folos. Pe colegele ei le întâlnea numai pentru schimbul de înțelegeri necesare. Obiectele concrete se iveau și se umbreau după nevoie. Un acord de idei, de mișcări, o îmbinare perfectă făcea din ei toți resorturi precise ale unui mecanism. Niciun zgomot, nicio durere nu te trezea de la acel tact regulat și accelerat al mașinii în mers.
Părea; că Laura e la inima* acelui motor, acolo de unde radiază mișcarea și căldura. Din când în când vedeai figuri aplecate spre ea ca spre o comandă, Recunoscuse de douătxei ori, subt scufa ei albă, " fața; Mtrină și ageră a președintei, atentă și înirebând-o. În privire, la acele încrucișări,. Nu mai avea mila de adinioară; ca și mai demult, Laura recăpătase o mică precădere.
în oglinda aburită din perete Laura era tot palidă subt broboada, albă, daiochii aveau o lumină imensă, care încălzea toatâ fața și o colora puțin. Chipul astfel luminat de privire căpăta nițică expresie.
Pulsul ei, odinioară. Înghețat, era acum pulsul cel mai viu. În alternanțele slujbei întâlnea și unele figuri necunoscute.’ Domnișoarestrăine, atente să o ajute în prestidigitația aceea.
Căci întindea mâinile dintr-o. Dată spre un bandaj, spre un flacon, spre un gebelet. Avea pare că de fiecare deget
- mină -și spre mâinile ei veneau alte mâini supuse, sugestionate de voința oi contagioasă de a se multiplica ia sluj ha asta umila și limitată în resurse.
Scopul acuma. proiipo dirpurusc. Avea voluptatea miș-
- .’inioi i:» ano; căuta, ; i troacă de puterea îngăduită, să ating i mii icolul.
- Viul re largile înțesate des, cerca să treacă fără ’atingere, să ocolească parcă din zbor locurile primejdioase, să-și facă drumuri prescurtate și pe acel parcurs să semene Intre două țeluri gesturile alinării, să se întoarcă cu aceleași daruri pe altă potecă, recunoscându-și trecerea după» semne care rodeau pe urmele ei binele, înșiruit ca boabede mărgăritar.
Dacă oamenii și lucrurile în acea hipnoză care o îmbrobodea i se înfățișau clar sau se umbreau după nevoia minunii, viața ei interioară, legănată între conștient și inconștient, era permanentă și strălucitoare.
în adevăr, se strecura acum ca și imponderabilă. Ajunsese la o agilitate fără zgomot, avea o prodigalitate care da un maximum de folos cu un minimum de timp și mijloace. Părea o prinsoare cu sine „un joc al realizărilor, un record de viteză și calitate. În. Ritmica asta, ființa ei o împresura pe ea însăși plăcut, cu o simțire de adiere, de plutire. De la tot ce era împrejur, de la durere și necaz; emana un fel de bucurie.
Sigură că voința ei, gestul ei, nu va da greș, că vor primi dinafară o compl’ectare armonioasă, căreia nu i se opune niciun obstacol spre îndeplinire, îi dau desfătare și stăpânire. Se învederă în ea ceva din legenda Dumnezeirii și creațiunii. Când se va fi dezlegat primul gest creator așa trebuie să fi fost, mai întâi slab, stângaci, apoi clin ce în ce mai îndemânatic, mai lacom, mai dezvăluit!… în așa beție crescândă va fi făcut Dumnezeu stelele, pământul, vâlcelele, firul de iarbă!.. —. De la munca din greu care a despărțit întunericul de lumină, mereu mai cu râvnă, mereu mai desfătat de isprava lui!… Travaliul „care a fecundat prima mișcare în materie” așa și-a dezvoltat mecanismul până când, din zdruncinele brutale, a selecționat țesutul fin al unei petale!…
Toate acestea nu erau gânduri, erau o senzație superbă. Pe locul acela mic, de la cărăușia greoaie până la armonia volatilă a gestului celui mai suav de atingere, Laura se îmbătase din harul creator!
