Femeia in fata oglinzei

I. LUI DON JUAN, ÎN ETERNITATE…

MAREA

Într-una din zilele verii trecute, intr-un cerc de prieteni și cunoscuți spuneam că sunt silită de afaceri. Să petrec câteva zile în orășelul C.

O prietenă de a mea, Alina, m-a invitat atunci să găzduicsc la moșia ei, în marginea orașului, cu toate că că nu-mi putea ține tovărășie, fiindcă nu stă la moșie decât cele șase luni mai călduroase ale anului.

Când ajungi la locuința Alinei, trăsura face un ocol larg, pe o alee de tei, până la casa care se răsfață albă, mare și cu streșinile joase, în fundul grădinii.

Un servitor bătrân, cum tot mai rar se întâlnesc astăzi, m-a primit cu ochi buni și plini de zâmbet, ca pe un oaspe binevenit:

— Conița a pregătit pentru dumneavoastră biblioteca.

Prietena mea, deși absentă, îmi făcea astfel din prag cinstea ospitalității.

înăuntru, pretutindeni, o atmosferă primitoare și prietenoasă.

Biblioteca era o odaie lungă, și cărțile acopercau un perete întreg, misterios și atrăgător: scoarța galbenă a romanelor modeme, legăturile delicate ale poeților celebri, scoarțe strălucitoare, scoarțe roase și volume desfrunzite.

După ce le-am privit în treacăt ani deschis numaidecit ușile largi cu geamuri mari, care, legate din stejar, se împingeau anevoie și am ieșit pe terasa care răspundea în ograda gospodăriei. Acolo te simțeai numaidecât la țară.

Sosisem pe înserate. Am prânzit singură pe cerdac, nu am intrat în casă decât când s-a întunecat de tot; atunci m-ara uitat împrejurul odăii, care era acum a mea, așa cum examinezi pe cineva cu care întâmplător ești sortit să trăiești; in-am uitat ca să prind atmosfera d, noapte a odăii, sub lampa cu răsfringori roșiatice pe cai o aprindea bătrânul. Locurile, intai mult declt oamenii, ai; înfățișări și de zi și de seară… Aci, sub lumina slabe, care mergea topindu-se din mijloc spre unghere, lucrurile răsăreau și Be ascundeau plăcut; am știut numaidecit că nu îmi va îi frică, cu toată ușoara ciudățenie ce se desprindea din singurătatea casei nelocuite și din tăcerea de pretutindeni.

Pe biuroul din mijloc erau, într-un pahar, trei trandafiri albi – de atunci știu ce dulce parfum au trandafirii albi: un parfum de regret și de amintiri. Alături, un divan mic. Aștepta lenea trupului.

Patul se ascundea în umbra odăii. În dosul unui paravan spe care alergau accle ciudate, copilărești și emblematice desenuri ale artei japoneze. Lângă bibliotecă se rezema o scară ușoară de frânghie de mătase împletită.

M-am urcat pe ea și am desprins de sus o carte mare și veche. Prietena mea, închipuindu-și că biblioteca im:. Putea fi colțul cel mai plăcut al casei, fiu se înșelase. Fusesem de mult o cetitoare pătimașă; acum ceteam ms: rar, și pe alese, dar cărțile, mirosul lor, pipăitul lor, îmi erau o tovărășie prețioasă.

Pe tomul care avea file cam mucezite. Scria cu caractere demodate: Legendes des Pays du Nord, și singur titlul făcuse să răsară în aer umbro ușoare de elfi de gheață; eram pe cale de a nu ceti nimic, adincită în propria mea visare, când dintre file a alunecat un teanc de hârtii: scrisori… sau un manuscript?.

Scrisori! Unele pe format obișnuit, altele pe f<>i comune de caiet.

Cu gesturi încete am voit să le pun la loc… dar pe urmă am simțit imboldul să citesc…

Dacă ar fi fost ziuă și lumină, ar fi învins deprinderea convențiilor, și mi-ar fi părut incorect să-mi arunc măcar ochii pe ele. Dar era noapte, o jumătate de lumină roșie, și liniște așa de mare, încât gândul ți se părea încă prea zgomotos!…

Aveam dinainte un volum vechi, ca o carte de magie, și țineam la îndemâna mea un suflet – fiindcă un tearc de scrisori e un suflet.

Ce lectură poate fi mai pasionantă decât aceea a inimii omenești?… Dar mai presus de toate convențiile, din mir-?,

St

dinăuntrul meu așleptam mustrarea. Și nu mă mustra -• irhic. Dimpotrivă, ceva obscur minase mina mea către acest volum, cel mai vechi dintre toate.

Și am citit:

îs august

SUNTEM LA MARE

Suntem la mare!… La băi de mare, aș zice, dar nu e același lucru. Marea e apă, orizont, singurătate… și băile de mare sunt zgomot, petreceri, muzică și lume multă.

Parcă te văd! Te bucuri că ești liniștită la moșie. Ție Îți place la țară, la munte, la raânăstire, acolo unde nu >unt oameni; vederea lor le stânjenește, te obosește și te schimbă. În lume nu mai ești aceeași din intimitate, aproape nu te mai recunosc – tu ai un grăunte de mizantropie. Zici: „mă simt grozav de bine singură”… Singură. Ce elastice cuvinte!

Singură mă simt și eu bine, dar eu sunt singură peste tot și totdeauna. Zadarnic îmi împreun și îmi alipesc sufletul de alții… tot singură rămân.

Și cu totul dimpotrivă ta, când sunt izolată în mijlocul naturii, atunci nu mai pot fi singură, nu mă mai regăsesc Se vede că acolo sunt semenii mei, și în mijlocul lor mă simt între mulți. Poate că așa fusese orindu.it întâi – să tiu plantă.

Nu râde! Nu glumesc declt pe jumătate, cred sincer că ar putea fi-așa…

Mă duce împrejurarea singură, într-o poiană, pe lângă un izvor, la munte – sau la mare. Împrejur, nimeni. Mă asez pe iarbă sau pe stâncă, și îmi zic: „Ce liniște! Ce bine e adum de gândit!“… Dar nu pot gândi nimic. Mi-e ’ cugetul îmbrobodit, pasărea ciripitoăre a cugetării mută, fiuturașii fanteziei adormiți. Acolo… trăiesc numai, trăiesc… Cum să-ți spun?

…Când zici că e o liniște de auzi cum crește firul de iarbă… Așa sunt eu – nu mă aud cum cresc, am trecut, vârsta… Aud însă cum bate viața în vinele mele. Zici uneori:.. La pune urechea și ascultă’*. Eu ascult atunci palpitul fără să. Pun urechea. Și nu mă pot reculege deloc… mă distrează orice: un -biziit imperceptibil de gângănii, gestul unei frunze care s-a dezlipit din pom, un fluture care a plecat de pe o floare și stă să vadă unde să se așeze, pe macul de colo sau pe sulfină?… Apoi treburile, activitatea vreunui mușuroi de furnici în mișcare. Asta nu o glumă… La ele treburile sunt împărțite cu rost, afacerile sunt covârșitoare – e o organizație foarte serioasă. Dacă te încurci acolo la privit, îți trece o zi întreagă.

Dar șivoiul mic al unui pârâu pe pietriș? Palpitant!

O dâră de apă care a trecut pe colo și mai odinioară pe alături… Acum pe unde va trece?… Cum o să fii singur și liniștit în mijlocul atâtor prieteni… când ești cu de-ai tăi? Cu aceștia mă înrudesc eu, cu toate buruienile câmpului, cu toate dihăniile pământului. Dincolo, între oameni, totdeauna am simțit o barieră transparentă, dar reală, între mine și ei.

De aceea mă amestec așa de mult printre ei, vorbesc, petrec, glumesc, numai ca să rup zăgazul sau să-4 pipăi mai bine; ca să văd deslușit că sunt ca ceilalți

În mijlocul mulțimii, vorbind, rfzând, mă simt singură, mă izolez și mă adun limpede cu mine, stau la pândă și cu o repeziciune uimitoare judec, cântăresc, gândesc, visez..’, și nu îmi pot amesteca viața cu viața lor într-un aluat omogen; se desprinde totdeauna ceva străin, de altă esență, care nu se poate combina.

în zgomot și mulțime sunt veșnic singură, și acel eu care, paralel cu viața viețuită, trăiește în mine, e uneori cuminte, blajin, prudent, nu mișcă, nu suflă, de teamă ca cea mai mică adiere să nu mă turbure; alteori ridică în mine furtuni.

Ne place singurătatea la amândouă – de aceea ne iubim, de aceea și de multe; dar o înțelegem deosebit. De ce spun eu că cuvintele sunt sărace și că fiecare suflet trebuie să ajbă limba lui!

’ 19 august

CAZINO-MUZICA

Ieri după ce ți-am scris, am intrat la Cazino. Pe la ora 6 seara, „ora chic“. În partea stângă cântă orchestra lui S. Și cum marea cu zgomotul ei acopere instrumentele și terasa e prea mare, de partea cealaltă cântă o bandă de șapte inși. Acolo nu poți străbate; lumea, în loc să umble, stă grămădită; să găsești o masă, nici vorbă nu e.

Acela care dirijează e un neamț nuc, slab și urât.

Ca să fie mai înalt, e urcat pe o cutie mare de lemn întoarsă pe dos și îmbrăcată în pânză roșie, drept estradă…

El, cutia… Nu e cstetic, pare o ședință de scamatorie. Neamțul cintă cu vioara, are un arcuș îndrăcit și place.

Știi tu ce e țiganul lăutar pentru romanța românească? Asta e neamțul pentru muzica clasică. E țiganul ei. Cintă eu loc, cu inspirație, și calcă cu toată libertatea peste regulele sfinte ale unei execuții pure. Cintă pasionat, smintit… ți se pare că o să i se spargă vioara în mâini. E plăcut să-l ascirți, „îți dă senzații*’. Nu m-aș mira să aud că vreo venerabilă matroană sau vreo duduie romanțică l-a răpit. Ce râovrednicie! Să ne lipsească pe toți de așa muzică! Nu e însă cu neputință. Prestigiul talentului e totdeauna mare, și nu. Fiecine știe să despartă arta de artist. *”

Cu privire la muzică, știi ce-mi vine în minte? Fiecare din noi e un instrument, fiecare suflet are sunetul lui. Așa, de pildă, unii au o vioară… alții un pian discor- dat… alții o mandolină… unii castaniete… celălalt un cimpoi, un trombon, o chitară… Alții gvamofoane, adică sunt veseli, triști sau sensibili, numai pe plăcile altora; mai sunt și fluiere, piculine, sțrnt și țiuitori de moși… Inchi- puiește-ți un suflet care ar suna ca toba mare! Sunt și harfe minunate ca sufletul tău, Alina… Al meu are două instrumente, firește două. Am statornicit că trăiesc dublu: un fluier duios, care cintă în mijlocul naturii, cintă o doină simplă, molcomă, aromitoațe… și când sunt între oameni, o orchestră complicată, dureroasă, tumultuoasă. Să porți mereu, sau aproape mereu o orchestră în tine, e obositor, nu e așa, amița mea? Sunt și zile când cântă divina armonie a vreunui solo minunat… Sunt și astfel de zile – puține, rare. JVIi-aduc aminte de unele… Ce proastă sun’ azi… îmi vine să plâng fără pricină… Am eu așa zile fluide Dar tu? Ce întrebare! tu nu, tu ești cuminte.

Da… sunt și ceasuri bune. Să’le lăsăm să doarmă.. T s} nu le deșteptăm. Să nu ne turburăm singuri sufletul. S nu ne întoarcem lângă gardurile peste care ne-a aruncs vreun stufiș parfumul, să nu ne rățăcim pe potecile p unde am cules vreo bucurie… să nu tercetăm colțurile d! văi și coastele de dealuri pe unde am lăsat vreun sus pi’. Să cadă… să nu alergăm înfrigurați pe cărările unde ac auzit vreun cântec cum n-a mai fost altul… Să nu răsco lim, cu mâini ce profanează, pământul unde am îngropa

• vreo amintire. E o durere, zadarnică. Nu mai găsim – ni se mai întoarce – același palpit, aceeași izbitură de sânge

S – remeU În fața ogunzetîn piept și obraz, așa cam a fost nu mai reînvie. Trebuie | să ți-o -spui cu putere numai ție singur, ca să nu te trezești nebun, căutând, pe câmpiile pustii, florile, odinioară j căzute din mila drumului

Să porți în tine o orchestră! Valuri de armonie să se i înalțe și să se coboare ca jocurile mării. Ce obositor cin- ^ tec! Adesea mă doare trupul de truda lui…

Prin ce greșeală s-âu închis în mine aceste melodii, j care nu se vor întrupa în muzică niciodată, care se zbat 1 ca un șipot prins între stânci fără să se poată scurge! j Ce e omul de vină de el singur? Din picătura din care 1 s-a creat, de ceea ce a fost adus în ea ie lanțul nesfirșit ’ al eredităților?

De ce poartă el pedeapsa atâtor dorinți de care nu are] vină?

"Ca bine ai fost tu născută, așa cumpănită, așa domoală… așa cuminte!

j ț» • ; *.

Mă grăbesc, e ora dejunului Nu pot însă lăsa „distracțiile” să mă împiedice de la plăcefea de a vorbi cu tine zilnic, sau aproape.

22 august

BAI D£ MARE

Trei zile fără să-ți scriu! Asta îți spune cât de puțin timp îmi rămâne pentru mine.

Dimineața e ocupată cu băile; toată mișcarea orașului e âislocată către malul mării. Tu nu ai fost la mare, numai la munte. Să-ți descriu, fără șir, ceva din întrebuințarea acestor dimineți..-

Plaja e minunată, nisipul larg și marea fără orizont. Ceasul însă nu e potrivit pentru contemplație, îțj lunecă mai lesne ochiul pe alte nimicuri. Au făcut un pod meschin de lemn, înaintat puțin în mare, în chip de estacadă. Un fel de „Ponte dei delici1’,

După ce ai făcut baie, sau înainte, sau în zilele când nu faci deloc, privești de pe pod, faci psicologia scăldatului. Zic „psicologia” pentru mine, fiindcă ceilalți fac tocmai contrariul Au. Și dreptate oamenii: e cu neputință

m

bă nu t» i distrai de ’ia problemele pssoee, de probâoaa,. Des formes et des contours*.

Nu e o chestie de disprețuit, nici lipsită de seriozitate, ’ (Spune pudicului tău bărbat, dacă ar avea îndemn să e? scandalizeze, că dezvoltarea fizică e o problemă serioasă a vremilor noi).

Sunt în mare. Sau în felia/de mare hotărâtă băilor, trei domenii bine determinate: unul pur masculin, unu! £©* minin (pentru băi serioase și femei tihnite) și unui mixt,

De prisos să-ți spun că acesta e,.al tuturor eleganțelor", \ și că tot acesta stirnește și satisface cu prisos curiozitatea privitorilor. Am privit și eu de câteva ori. Poți sfătui pe Frăulein a ta, care e atinsă de fobie, să ia băi în departamentul âsta. Am văzut costume – nu pot zice c| nu erau complicate – dar rezolvau definitiv problema de a te muia în mare și de a’ ieși tot așa de uscat cum ai intrat» Pantofi… corset… pălărie. Să știi că mănuși nu se poartă.

Ce grozăvie! Eu care mă revolt contra nevoii imperioase de ^ interpune ceva între carne și sărutarea valului… eu care visez o plajă nedescoperită, lângă o mare necunoscută – și unde să nu mai regăsesc poteca pe care am venit-…

Să nu ne depărtăm! Azi vreau să te fac să surizi și vreau să sund și eu.,

Sunt și alte costume reduse care se apropie muiț de- acest ideal al meu, dar e, între unui și altele, diferența care e între adevăr și impudoare.

Se ia deci – sub aceste fonne variate – lecții de înotat. Domnii – cu întiietatea lor în actele de curaj – învață pe doamne și domnișoare diferite figuri, dintre care cea mai grea. Liindteă o execută mai de predilecție, este „faire la planclie“. E și cea mai interesantă de privit. Constă în realizarea plutirii biblice; numai că. Pe când Mântuitorul umbla în picioare, Magdalenele noastre stau răsturnate, doar cu ochii la ceruri. Sunt momente când simți nevoia să-ți aduci aminte că adevărul e gol, că nudul" nu e impudic, că stătu aria e o artă… simți nevoie de argumente tari pentru a suferi priveliștea. Atunci întorc ochii spre plajă.

Pe nisipul fin se plimbă perechi estetice. Ochii, lunecând pe celelalte grupuri, mi se opresc întâmplător pe frumoasa doamnă V. În flirt aprins cu elegantul domn X

Conversația lor, din care apuc ceva, e un amestec uimitor de limbaj apaș și obscurism simbolic.

Din apă pornește un țipăt pe toate torturile… a venit, se vede, vreun val mai mare.

Ce are oare domnul X? Pare vădit nemulțumit —; citesc pe figura lui neexpresivă o gravă preocupare. Vorbește încă doamnei V., dar e distrat și ochii îi sunt ațintiți pe un punct… Mă iau după ochi și găsesc^punctul. I

E vârful ghetelor domnului X. Valul grosolan le-a udat. Așa ghete frumoase, și care luceau așa de bine!… Simt cugetările cum se frămintă sub fruntea tânărului imbecil: „Ce plăcute – cugetă el adânc – ar fi băile de mare, dacă nu ar fi marea… Blestemata de apă! Așa ghete bine lustruite! -

Domnul X.. De necaz, vorbește acum românește curat.

M-am întrerupt puțin. Nimic! Treburi – fleacuri. Ce ziceam? Da.

De obicei fac băi. Ce mult îmi place să mă scald în mare! Aleg un loc mai deparje, și mă apropiu.

De cum calc pe nisipul ce arde, simt o emoție. Privesc apa. Nu am vâzut-o două zile la fel. Netedă ca luciul unei oglinzi, are în nemișcarea ei ceva perfid și atrăgător. Te uiți la cimpia ei lină și adormită, te gândești cât e de adâncă, câte noiane de valuri stau gata să se înalțe, câte furtuni stau ascunse la pindă. În zile de acestea, coloarea ei e strălucitoare și nesigură ca tăișul unei lame de oțel…

Așa o fi fost când, de pe vârful turnului, regele legendar a azvirlit în Ea cupa lui de aur…

Alteori se încrețește în unde mici, din care parcă niciuna nu e mai mare decii alta, transparente ca inelul tău de opal.

E frumoasă, iar, când gonește repezi, unul după altul „valuri albastre ce par ocârmuite de cineva, așa de regulat • își sparg dantela spumei de mal.

E minunată când înalță talazuri adânci, verzi ca sma- ragdul; le privesc cum se joacă ca niște balauri, cum fac și desfac* turle… Astfel era în ziua când s-au scufundat în ea Hero și Leandru…

— Atunci e baia bună; la fiecare spărtură de val auzi țipete felurite: de frică, de plăcere, de alintări, de grații… Culegi din sunete date biografice.

Mai rar e tulbure, cenușie, neagră, de o coloare căreia nu-i poți da nume; se răscolesc din fundul ei toate otrăvurile, parcă peste noapte a spălat toate păcatele lumii, și a târât coloare de lut’pământesc.

Băieșița îți spune: „Azi e bună-baia, coniță, are metaluri…”

Când ai ajuns pe nisip, lângă ultima transparență a apei, pui piciorul încet, și îl tragi înapoi. E rece! Și abia te-a dezmierdat. Mai încerci – nu poți… tremuri toată. E în fiorul acesta ceva voluptuos… Și reîncepi, fiindcă e și durere și, deliciu. Faci cu îndrăzneală un-pas înainte, te cutremuri… și dințr-o dată te afunzi… Acum te-ai deprins, cauți jocuri noi, noi bucurii. ~

în zilele dintâi, când de-abia ai apa la glezne, simți frica nemărginirii; îți pare că marea întreagă geme și pornește de departe spre tine, că vine să te la cu unda mică, aceea care cea din urmă se sparge de picior.

Și cu asta te deprinzi. Și pe urmă mergi înainte, la adânc. Capeți mereu cutezanță mai mare.

Da! Când te scalzi, marea îți dă ceva din voluptățile necunoscute ale vieții; te apropii… te înfiori… te atingi… și, sperios, te dai înapoi. Apoi te mai cutremuri, mai încerci… și te afunzi dintr-o dată în mările tulburi ale patimilor, și cauți noi jocuri și noi senzații…

Apoi, nesăturat te duci la adânc.

. Nici apa nu e două zile la fel… și nici tu cu ea. ’

Alteori nu vrei, nu poți suferi atingerea ei, dar iți’, zici: „trebuie” – și nu te dai înapoi. Și fără să te da? înapoi, încă refuzi. E în refuzul ăsta o durere voluptoasă, puternică și ciudată. Cugetul îți pretinde gestul, sufletul ți-l sfătuiește, și trupul nu vrea. Înțelegi că trebuie, că e bine, și pui piciorul în apă, nu îl tragi înapoi, ești nemișcată, pasivă, chiar fără niciun fior exterior, nu te cutremuri „. Și atunci, împotriva sufletului, împotriva cugetului, simți în tine, până la marginea senzației, violența refuzului. Carnea plinge, țipă, nu vrea. Din buzele strânse pe dinții încleștați nu iese niciun sunet, și totuși auzi, și ți se pare că ar putea auzi și altul, cum ai gemut lung. Ce minunată manifestare a vieții instinctive, a vieții în sine, independent de voința noastră. Eu cunosc atunci crucificarea, brațele în țintă, calciul-sorbit, roata torturilor, chinul apei, îl știu deslușit în gâtul meu înăbușit, din care nu iese strigătul…

Toate, până la marginea lor, în chip minunat și chinuitor le simt— pentru că e apa rece.

Să nu-mi zici: „Nu-ți place apa rece?“ Ar însemna că nu am știut să-ți împărtășesc nimic. Nu e apa care nu-ți place. Apa care ți-a fost dragă, pe care ai iubit-o, rece și limpede, în care altădată te jucai cu bucurie, de la care ai luat adesea dezmierdări, plăceri… deși fără asemănare cu cruziinea simțirii de acum. Acest refuz al tău, nu al lucrului urât, al celui apropiat, îmi dovedește mie stăpânirea instinctelor obscure.

Dacă sunt vreunii care să extindă așa departe voluptatea plăcerii, atunci eu desigur am în organismul meu ceva care lipsește, sau ceva care doarme’— și voi pleca necunoscând un mare dar al vieții.

Ciudate sezoane… ore… minute ale cărnii! Ciudate taine ale trupului!

24aticfuxi

DANSUL

Vrei să știi cele mai mici amănunte. Îți fac pe plac. M-am îmbrăcat aseară cu o rochie neagră. Nu e nouă, dimpotrivă, dar are ceva în forma ei care e armonios. Negrul mie îmi place: e ca un fond de pânză pe care se desprinde fața. Cineva din ai mei mi-a spus: „Ești decoltată, nu pui ceva la gât? Ai un fir de aur, cu un fluture de smalț, e frumușel”. „Da, e frumos, dar nu-l pun“. „De ce?“ „Fiindcă gâtul gol e mai mândru, e ca gâtul de lebădă. Pare a zice tuturor celor ce poartă găteli: «Eu nu am niciuna, fiindcă niciuna nu-mi place.» “

Un gât gol cere mereu colierul pe care nu-l are. Și pare a-l chema.

Cum ar trebui să fie podoaba unui gât care vrea să

— Rămlie gol, fiindcă toate giuvaerurile nu sunt destul de scumpe pentru el? Ce zici? Frumoasă ar trebui să fie, Alina I Eu îmi închipuiesc un șuvoi de pietre, a căror strălucire ar fi așa de mare, încât nu ai putea vedea decât lumina, nu și fofma geometrică sau mărimea lor. Zadar- nu: s-ar apleca cineva aproape ca să-i vadă lucrătura, l-ar orbi numai un foc de scântei ce curg, și dacă l-ai desface și l-ai da în mâna vreunui curios, i-ar. Pățea că îi lunecă pe degete un val de apă sclipitoare.

Așa ar trebui să fie… Sau din mărgăritare, peseuite unul cu unul din scoici: sărutările mării, albe. Cu opacități misterioase, cu lumini ce’ învie și se sting: cu rotunjimi ciudate, netezite de taina valului.

De aceea îmi place mai bine gitul gol… fără firul subțire de aur, de care atârnă un fluture de smalț.

Gâtul gol care își așteaptă podoaba, ca sufletul curat care a trecut printre bunurile lumii, gol de avuții, și acum își așteaptă răsplată. Gâtul gol care ar fi știut să poarte povara bogățiilor sclipitoare și care nu a primit pomenile mici, trufaș și crezând că i se cuvine cât de mult… ca și viața săracă, care a respins micile amăgiri, socotindu-se destoinică de lumina copleșitoare a destinelor mari. Gâtul gol, fără mărgele mărunte – sufletul gol, fără concesii mărunte.

Am luat-o razna, Aiina. Tu ești de vină. Îmi tot’ spui’ I „Scrie mult – scrie tot” ’.

Ne-am dus la Cazino. E pe marginea mării, și împacă deșertăciunea petrecerilor de lume cu priveliștea splendorilor naturii.

Vorbești nimicuri… și marea murmură.

<Rizi tai’e de prostii… și marea geme. ✓

Te uiți la pălăria senzațională a doamnei X… și pânze se desprind pe mare. Intri să dansezi un vals… și marea își încurcă orehestra cu țiganii. E o cură permanentă de anihilare. Stingi patima mării cu nemernicia vieții de pe țărm și îneci micimea traiuluj zilnic în amarul nemărginit al mării. De aci un oarecare echilibru.

: ;;; I

Dansezi! ce plăcut e dansul… E pentru mine una din cele mai bune plăceri ale vieții.

Se desprinde dintr-un colț o mutră necunoscută, ți se prezintă și îți cere un vals.

Te scoli mai încet ca de obicei și iaci primii pași în siljk Apoi pornești. Intii alene, doar se va decurnja dăn țuitorul, pe urmă mai vioi: și-a început muzica vraja. Ce legătură misterioasă e între un cântec de dans și picior! Unul poruncește, cellalt ascultă; e în mișcarea asta cadențată un farmec mare, e măsura, ritmul viu. Trăit. Cei cari nu-l cunosc sunt lipsiți de una din fețele frumosului.

Aseară am dansat singură. Știi visul nostru de la școală – să dansezi singură fără să pari nebună!

Cu un scaun grosolan de lemn, e urit. Dar singur!

Cu altul, oriclt -ar de bun dănțuitor și tu, oricât ai fi de silfă, trebuie să-ți dai pasul, să-l potrivești, și să-ți facă concesii sau să-i faci concesii. E și asta o împerechere, o împreunare, unde se ciocnesc două personalități, două caractere. Nu poți găsi – și aci e veșnica minune – nu poți găsi doi pași, două mișcări absolut aceleași, de la sine. Una din ele trebuie să se supuie celeilalte – eterna lege a sclaviei. Degeaba se fac revoluții: țotdeauna voi f i tari și slabi, stăpâni și sclavi – la vals unul care conduce și altul care urmează… Dar acestea-s glume.

Totuși e frumoasă armonia finală a doi dănțuitori cari se potrivesc, cum se zice. Mai-totdeauna se face în jurul lor un gol, un gol admirativ și expresiv. Urâtul se ascunde, are și el o pudoare. Și în timpul unui vals, cei doi simt că au fost și ei cineva. Cavalerul meu, el nu era nimeni. O minune! Nu simțeam conducerea lui discretă, nici prezența lui supărătoare, nu știam dacă face pași, nici cum – era idealul.

N-am băgat de seamă cum îl cheamă; la împrejurări de astea, afară numai dacă îți prezintă pe Edmond Rostand, numele e absolut nefolositor.

Mă legănam, lunecam, încet, mai iute, amețitor, în voie. Nu știu prin ce minune mi-a trecut prin minte că am înconjurat salonul cel mare de trei ori, și că e timpul să încetez. M-am oprit cam amețită și mi se pare că nici nu am mulțumit bietului om.

Cineva, la spatele scaunului, mi-a dat evantaiul:

— Dansează bine tânărul?

— Nu știu.

— Cum nu știi? Și ai făcut trei tururi!

— A! da, am ocolit de trei ori! E drept, cu un dănțuitor cunoscut ar fi fost compromițător, cu unul necunoscut era cel puțin ciudat.

„Da, foarte bine dansează.’1

Cum nu mă uitasem la el, mi s-a deșteptat curiozitatea să-l văd; l-am căutat prin sală cu ochii, dar nu l-am găsit, nu l-am recunoscut. Plecase, sau era acolo, pierdut în grămada de haine negre. Cine știe, poate își făcea vreo iluzie, vreun vis! Ce ar fi lost? Iluziile sitnt singura pomană ce putem risipi în treacăt… și vise trocătoare. Numai ele nu înșală. Ele nu promit nimic. Știi că sunt deșertăciuni, și iată că ți se umple sufletul și mintea (k> ele. Nu Je-ai cerut nimic… și îți dau. Pe când realitatea, ea trebuie să-și ție cuvântul, ea trebuie să plătească și de cele mai multe ori nu poate.

Și mie mi-au dat uneori oamenii visuri; le-am închis în tainița inimii, în sertarul amintirilor. Trecători… fantome… zburători.

Uite, vezi, dănțuitorul meu era un zburător, de aceea nu îl simțeam alături de mine; era impalpabil.

Pansul de acum… al nostru!… 1

Dar dansurile sacre! Să fii o baiaderă intr-un templu unde drept coloane au crescut copacii seculari și crengile lor boltesc învelitoarea; să fii un idol cu chip straniu, un colț de față palidă, într-o carapace de aur și rubine; să faci mișcările consacrate ale riturilor misterioașe, pe care zadarnic le privești, cărora, ca să le poți înțelege sensul adine, trebuie să-ți fi trecut ritmul lor în sânge de două mii de ani. Să fii o preoteasă pe un altar păgân, cu pași ușori, cu vălul pe față, pentru ca minunata lumină a chipului să nu ademenească ochiul de la grația mișcărilor, Mlădieri… apiccări… brațe întinse, trupuri ce par a cânta… văluri ce se lipesc, ca și cum ar fi ude, de trup – apoi se desprind și filfâie ca împinse de vânt… Dansul e poezia mișcării, e supremul poem al vieții, fiindcă mai mult decât cântecul, e o manifestare directă a Ei… coca ce nu cuvintează, ceea ce nu cugetă, ci numai trăiește.

Corpul ondulează și fără glas povestește misterele religiilor trecute, spune secretele existențelor.

Trupul plinge… râde… se ascunde… se dă… Acum nici brațele nu mai mișcă, nici mâinile – ochi ai trupului decapitat – singur trunchiul se încovoaie, se fiânge. Și cetim ca pe o carte, istoria vreunul popor din vechimii e întunecoase și până acum. Cum a trăit, cum a suferit, cu’. R, a luptat, cum a conceput viața, cum a iubit… ce zei a

Închipuit, ce idealuri a slujit, ce doruri, i-au rămas și ce puteri!

Să Iii o baiaderă sacră… să fii o preoteasă pe un allar di păgin!

Am ieșit pe terasă. Ei’a Întuneric., La ora aceea târzie nu mai* era nimeni afară, și stinseseră aproape tot. O răceală se urca din apă… M-am apropiat de balustradă și m-am aplecat peste mare.

Valurile erau mari și negre și gemeau. În fund, luminile unui vapor licăreau călătoare. Ceva mai departe, pe terasă, mai privea cineva, și chiar în spatele meu – nici nu băgasem de seamă – două glasuri vorbeau domoale. M-am uitat spre «Sânșii cu un sentiment de duioșie. Nu știu ce pace se desprindea din noapte și din singurătate. Mi s-a părut că cei trei, cari ca și mine fugiseră de lumină. Și de oameni, trebuie să fi fost dintr-o țară cu mine… din țara fără margini, fără contururi, fără frontiere a sufletului. /

Nu le distingeam fața, deci nu le știam numele… fata și numele și traiul, și gesturile de toate zilele… Atâtea minciuni, atâtea concesii împrejurărilor… Știam numai că ei trăiesc în minutul acela sufletește. Cu fiecare val se ducea către nemărginire un vis. Cu fiecare undă o iluzie. Iar în dunga spumoasă a vaporului, atâtea daruri nedeslușite, atâta sete de depărtări, atâta foame de alte țărmuri, tremurau în noi cum tremura lâcârivea luminilor pe vasul ce se depărta.

O seândură rătăcită se zbătea în valuri, lângă stânci, sub balconul de care mă rezemasem. Se întorcea… se rostogolea… 9e afunda – și iar plutea… nu mai nesigură și nici mai frământată ca un suflet…

Alături de. Mine, glasurile âomoale ale color dai vorbeau tihnit, întrerupt, cuvinte banale, nimicuri. Eram așa de aproape, încât la lumina slabă i-am putut desluși. El ^cărunt, înalt. Cu. Fața gânditoare și obosită. Ea frumoasă, elegantă și fără vârstă hotărită, între 25—35 de ani Știam acum cine sunt… Nu este aici doar nimeni a cărui viață amănunțită să nu ți se poată povesti pe degete de unul tău altui O» ceea ee poți afla, ceea ce pot inventa, ceea ce Se poate șii f… Nimic.

Misterul fiecărui suflet. Ceta ce ir fi vrut să fie..: ceea ce ar fi trebuit să fie… ceea ce ar fi putut să fie!

Nu judecata, nu sentința ușoară, crudă și nedreaptă a faptelor aparente. Mecanismul lor obscur, forțele instinctive care le cârmuiesc, sărbătorile inimii și doliurile ei’ tainice.

Cronica, cronica nemiloasă atribuia celor doi druițuri deosebite, nu îi împerechea în niciuna din acele bănuieli -dezgustătoare, monedă curentă a vieții de băi De ea se ocupau puțin, cu ușorul dispreț ce se acordă virtuții – de el spuneau’ mai mult nenumăratele anecdote ce se leagă de oamenii cari se disting prin fire ori situație.

Nu m-am depărtat, am rămas acolo în voia impresiilor și vag am auzit ce spun. Se uitau prin luminile geamurilor cum trec perechile de dănțuitori, ca niște umbre Chineze, în mișcările deșanțate ale vreunui tango oarecare.

— Niciodată nu simt mai bine cât am îmbătrânit, decât când privesc un bal modern. E atâta distanță de la valsul meu, până la dansul de acum, ihcât îmi închipuiesc că am o sută de an»!

— E desigur uh secol între sufletul d-taie și al lor, zicea ea. Avea un timbru limpede, dar parcă învăluit în ceața unei oboseli. De altfel, înccp și eu să fiu din altă generație… a bostonului, acum în agonie… Cu toate astea, era cel mai frumos.

— Așa spuneți toate, că e frumos… Eu nu pot ceifepara nimic cu valsul, ’valsul înaripat – amețitor.

— Da, da, prea amețitor: după o jumătate de tur, sunt fără suflare. Am încercat o dată (aveam plămânii trainici pe vremea aceea); e prea iute… nu ai timp să prețuiești momentul… E dansul avânturilor repezi și scurte, al epocilor războinice – trebuie să-l fi găsit un ostaș, între două lupte.

— Cu putință. Totuși mi se pare mie că, dacă mai dansam, te-aș fi putut eonvinge, aș, fi știut să-mi apăr valsul.

— Eu sunt gata oricând să te inițiez în farmecul valsului boston&t.