Logodnicul

PARTEA I-a

Era umed. Pica din ceață. Costel călca delicat pe trotuarul asudat. Traversă, fără ca un strop să-i păteze pantofii sticloși sau marginea pantalonului larg. Strânse pardesiul englezesc pe corp, potrivind gulerul la locul lui cu o mișcare cochetă a gâtului.

Bine că nu e ger și zăpadă!… Februarie!… Gata cu iarna!… Trăsese la fit încă un an cu paltonul. La iarnă viitoare, blană! Dacă o Vrea Dumnezeu!

Erau vreo doi ani de când dorea haină cu blană… Adică, la drept, numai gulerul! Col chăle, larg, bogat, de vizum, și bordură. Croiala însă, ca pentru o haină îmblănită… Se și vedea îmbrăcat!

Dacă ar fi avut blana chiar din iarnă asta, erau bani stricați la clima dulce ce fusese… În schimb ar fi „epatat“ cu ea pe doamna în gri, pe marchiza de la conferințe.

Cu o mișcare din șolduri își potrivi cordonul pardeșiului, care se lăsa uneori în jos, și, luându-și pasul elastic de june „șic“, intră pe o ușă laterală a Casei școale- lor. Înainte se uită însă cu precauțiune în stradă. Nu cumva să treacă din întâmplare vreun coleg și să-l ze- flemisească o lună întreagă la birou: „Costel Petrescu la Casa școalelor, asistând de două ori pe săptămână, regulat, la conferințele pentru adulți ale profesorului Dumitriu de la Belle-arte“.

Ar fi fost un haz cu spirite de care n-avea nicio poftă.

Costel Petrescu se trăgea dintr-o familie de dascăli; tatăl lui, al treilea din neam, era dascăl la Biserica Domnească din Brăila și avea ceva pământ la țară. Mama lui fusese institutoare în comună unde aveau acel pământ; după căsătorie demisionase, dar Costel ține mult la faptul că mamă-sa făcuse parte din învățământ.

Costel, venit de vreo șase ani la București pentru Drept, reușise să se prenumere printre tinerii la modă – e drept că de mâna a doua – dar bine ’ cunoscuți la Mircea și în unele dancinguri – tot de mâna a doua – clasa cea mai răspândită, de altfel. El nu prea dansa, nu-i plăcea și mai era și funcționar la o bancă, ceea ce îi impunea unele rezerve. Când ziceai însă Costel, se știa de cine e vorba într-un anumit mediu.

La această situație, destul de strălucită, băiatul dascălului Petre ajunsese fără multă osteneală. Îi plăcuse totdeauna hainele curate și frumoase, de aceea cu banii pentru instalarea de student își comandase un rând -nou de haine după ultima modă, ceea ce îl așezase de la început și aproape fără voie printre alți câțiva tineri bine îmbrăcați.

Aceia, e drept, nu erau studenți în anul întâi; aveau alte ocupații cari le lăsau mult timp liber. Timp liber îi trebuise și lui Costel, de aceea chiar pierduse, din lipsă de frecvență, anul întâi. Până la urmă tot își trecuse examenele de-al doilea în vreo patru ani, dar se înnămolise la dreptul internațional de al treilea – „ca toată lumea”, zicea el.

Banii pentru cărți și taxe mergeau de-a dreptul la haine și ct-avate; cu acelea își ținea rangul. De citit, citea de la colegi, iar cameră îi era modestă, deoarece un băiat stă prea puțin acasă. La masă nu era lacom și ri-avea temperament costisitor.

După patru ani, dascălu tăiase scurt subsidiile destinate studiului: „Acum ai carieră!“ – hotărâse. Costel, de altfel, se proclamase, pentru Brăila, licențiat. Ce știa dascălu Petre în privința vieții și carierii unui tânăr la București! Om simplu, de la care nu puteai pretinde înțelegere.

Fusese atunci pentru Costel un moment greu de tre- ’ cut, dar găsise destul de repede un loc la o bancă particulară, grație cunoștințelor bune pe care le avea. Mamă-sa îi mai trimitea din când în când câte un mandat din economiile ei: „de cravate”, ba și „de chirie”.

La bancă, Costel avea trei mii lei pe lună. Alții luau mai mult, dar și munceau mai mult. Totuși Costel lucra zilnic trei ore înaintea dejunului și două după, adică făcea act de prezență, căci pentru un sutar bătrânul Dighiu, contabil vechi, îi punea registrele la punct. Celorlalți le da țigări, ceea ce îl făcea simpatic. Țigările le avea gratis de la Lupescu – un tip. Tot el îi găsise slujba la bancă. Costel fuma rar câte una.

La birou nu era prea mult de lucru; biroul nu-l obosea, mai ales că mai și lipsea uneori. E drept că a doua zi intra cu frica să nu fie dat afară; pentru a se despăgubi de astfel de emoții umilitoare, sâmbăta după-amiază lipsea mai de regulă, fiindcă directorul lipsea și el. Sâmbătă după-amiază, junele Costel își revizuia hainele și pe seară se ducea la bodegă și la dancing.

De la un timp însă, Costel era dat dezertor și de la bodegă și de la dancing.

— Unde-ai pierit? — îl întreba câte un prieten când îl prindea pe stradă.. "

— Te-ai plasat pesemne și făși pe ingratul! — îi zicea altul, măsurându-l de sus în jos și de jos în sus.

în timpul inspecției, Costel pălea. Negreșit, era tot bine îmbrăcat, dar el știa unele dureri ale vestonului sau macularea invizibilă a gulerului. Amănunte ale vieții scumpe, asupra cărora era foarte susceptibil.

Dacă inspecția era însă satisfăcătoare, Costel, răsu- flând, glumea:

— Când ai să mă vezi cu blană de vizum, atunci stăm de vorbă despre plasare! — și trecea grăbit mai departe ca să nu fie nevoit să dea explicații.

Pentru blană el se gândea la un împrumut și la rațe, iar în ce privea absențele… Atât mai lipsea, să fie. Văzut la Casa școalelor, pentru că dispoziția umoristică a „bandei” să aibă aliment. Îi știa cum sunt; le trebuia un subiect de glumă, o victimă; l-ar fi urmărit, ar fi făcut cine știe ce spirite de prost-gust și i-ar fi descoperit setretul – dublul secret. Tot programul i s-ar fi stricat.

Nici pe el, vezi bine, nu l-ar fi prins nimeni pe la Casa școalelor dacă n-ar fi fost „motive”. Întrucât îl putea interesa cursul profesorului Dumitriu! De multe ori nici nu știa subiectul conferinței. El însuși se întreba ce vor fi căutând acolo cele douăzeci de persoane din auditoriu, oameni în toată firea? Un colonel de artilerie nelipsit, două cucoane vârstnice, cu briliante în urechi și blăni de astrahan!… N-aveau altă treabă! Erau probabil și câțiva studenți, iar restul, lume mai nespălată, mai de mahala… deoarece era prost îmbrăcată: „Haina face pe om!“ Aceleași figuri în fiecare seară de la 6—7. Ce idee pe aceia să se înfunde într-o sală rece și goală ca să asculte banalități și să vadă pe un ecran poze proaste: Gioconda… sau Calul alb – parcă de lemn – cu Napoleon cu tot! Cine n-a văzut pe cărți poștale!… Un pisălog Dumitriu!

El, Costel, venea acolo miercurea și sâmbăta. Să aștepte ora șapte jumătate, când Ninon ieșea de la Conservator. În așteptare, avea o altă atracție: pe doamna în gri! îi plăcea, îl interesa. Ca și mamă-sa, el totdeauna avusese gusturi alese; din romanele-foileton prețuia numai personagiile distinse și doamna în gri era tocmai foarte distinsă. Talia zveltă, puful părului care poleia ceafa albă, profilul palid, delicat. Apoi, de la pantoful de Suede gri, ciorapi argintii de mătase, paltonul de catifea gri cu blană la fel, până la toca de lame argintiu, toaletă era asortată perfect. Costel, care era- cunoscător de modă feminină ca și masculină, privind-o, avea o impresie de lux și nobleță.

Mâini albe ca de zahăr, cu degete ascuțite. Pe mâna dreaptă o brățară lată de argint vechi, tot asortată. Costel își închipuia jaretierele de panglică albastră cu buclă argintie, cum văzuse el într-o vitrină; își închipuia acest obiect intim de toaletă, fără nicio cutezanță, respectuos.

Un timp, Costel, care avea o fire poetică, se mulțumise cu o contemplare artistică a profilului, abia mai târziu avusese curiozitatea să o vadă din față. Tot frumoasă: nasul drept, gura arcuită și ochii mari argintii, ca apa, ochii asortați, cari se clătinau tot ca apa și păreau a te sorbi. Nu sorbeau pe Costel, ci sorbeau cuvintele profesorului Dumitriu sau fixau imaginile de pe ecran. Totuși Dumitriu și ecranul nu păreau a avea aprobarea totală a necunoscutei: se vedea după mișcarea disprețuitoare a buzelor, după privirea de negațiune.

Uneori, Costel, legănat de conferință, cu ochii pe jumătate închiși, clipind numai din când în când spre doamna argintie, Visa că e îmbrăcat în haine Louis XV și dă cu eleganță mâna unei marchize ce semăna leit cu necunoscută în gri. Costel avea noțiuni de istorie și era superior tuturor colegilor de la bancă în ce privește cultura generală și gustul subțire.

La una din conferințe i se întâmplase să ridice de subt bancă și să înapoieze marchizei o mănușă gri și nu se supărase de privirea ei de sus și de gestul ei rece, cari erau în „stil nobil”. Câte o monosilabă de la bancă la bancă, despre fumul sobei de fier, rămăsese fără răspuns, dar Costel adora femeile mândre. La ora șapte, Costel devenea mai indiferent cu secolul marchizelor, se apropia ceasul pentru Ninon, și Ninon nu era răbdătoare

— Alt stil decât cel Louis XV. „Două femei!“ – surâdea Costel, complezent cu sine.

Întâlnirea lui cu Ninon pentru întâia oară, acum un an aproape, nu-i putea ieși din minte. Nu înceta să se întrebe cum de se arătase Ninon așa de. Ușuratecă la prima vedere, deși totuși nici până acum încă nu făcuse mari progrese… pe când el ar fi crezut… Nu reușea defel să rezolve problema și stăruia asupra ei.

Pe Calea yictoriei, în dreptul Cafe-ului Elisee, în martie trecut, Costel văzuse pe Lupescu, cel mai grozav din banda lor, Lupescu, „tipul”, oprit cu o damă… Toată ochi! Ochi fardați gros și cari aruncau priviri de proiector. Gura plină, desenată violent cu roșu de buze, nas care mirosea în vânt după vânat, obrazul dat cu alb de porțelan, roșit cu cinabru spre urechi, păr tuns băiețește, teiilleur de catifea verde cu blană gri imitație… Era greu să n-o vezi de departe și să n-o auzi… Râsul sonor făcea pe oricine să se întoarcă.

Costel se oprise de-a dreptul, crezând că e o cocotă și apostrofase pe Lupescu:

— Mon cher,nu mergi la aperitiv?

Dama râsese în cascade, cu ochii spre un domn cu „barbă, care trecea și care primise din plin privirea ei sclipitoare.

— Mergem, dragă! zisese dama lui Costel, apucându-l de braț.

— Domnișoara Ninon Dragu!

— Domnul Costel Petrescu – prezintase ca la ambasadă Lupescu, cu mutra lui cea mai serioasă. Nu păruse a o face din glumă. Lu- pescu era socotit la bodegă ca un personagiu. Înfumurat, elegant, englez, în fine! Avea, desigur, bani de acasă și era ocupat cu afaceri, despre cari nu vorbea niciodată și cari îi lăsau mult timp liber. Era singurul din bandă care întreținea raporturi și cu cei de clasa I-a: curse, club… și, cabinete particulare.

— Să nu fie din poliția secretă! — îndrăznise unul odată.

Nimeni nu răspunsese și nu se mai pusese niciodată chestiunea. Dar, cine era atunci… dama… domnișoara? se întrebase Costel. La prezintarea cu protocol Ninon răspunsese: – „Chiar eu!“ chicotind.

Așa fusese întâia întâlnire, care trudea și acum creierul lui. Costel. De câte ori pe urmă întâlnise pe Ninon, îl oprise ea, ba chiar lăsase pe altcineva – avea cunoștințe mulfe – și venise spre el. Era tot veselă, dar nu chiar în felul de la întâia întâlnire, și Costel se întreba dacă nu cumva fusese el atunci un bădăran, sau care fusese pricina că o luase drept o „damă“. Se întreba, dar, ciudat lucru, nu întreba pe alții; îl reținea ceva, un scrupul, anume faptul că i-o recomandase Lupescu, pe care Costel îl admira cu oarecare teamă.

Acum Ninon îi părea vioaie, deșteaptă, frumușică, ba prea frumușică, și, ce e drept, plină de atenție pentru el, ceea ce îl măgulea și îi dădea remușcări, mai ales că Lupescu îi și dase unele informații pe cari tocmai le dorea. Erau trei surori orfane, crescute de un unchi, frate cu tatăl lor, un domn în vârstă cu situație frumoasă. Ninon era cea mijlocie. Terminase școala profesională și trecuse concursul, dar unchiul nu o lăsa să muncească… Ca să nu stea neocupată și cum avea voce’ frumoasă, se înscrisese pentru canto la Conservator… Locuiau pe Popa Tatu în casă proprie… Ninon avea mulți admiratori, dar era foarte pretențioasă: „Sunt tânără, nu-mi lipsește nimic, vreau să aleg și până atunci să mă distrez!“ – așa răspundea la propuneri… Unchiul era generos cu ele, dar cam sever… Costel făcuse bună impresie domnișoarei Dragu.

Cam astea erau informațiile și erau satisfăcătoare. Îi plăcea lui Costel că Lupescu vorbea de ea cu dezinteresare și totodată favorabil. Un moment se temuse că Lupescu face curte fetei, ceea ce l-ar fi înlăturat pe el, iar buna părere despre domnișoara Dragu convinse pe Oos- tel, ca toate părerile mentorului său. Cât despre impresia pe care el, Costel o făcuse asupra domnișoarei Dragu, nu se îndoia! Băgase de seamă că îl place.

Ninon se informase și ea. „Incolor, inodor, insipid”, lămurise Lupescu. „Atunci bun?” „Da. Bun și aprobat”. Răspunsul lui Lupescu ironic, iar Ninon pe gânduri.

Mai spilcuit ca de obicei, Costel Petrescu trecuse într-o zi pe Popa Tatu: o casă mare, cu subsol și cu toate storurile lăsate. Norocul lui că nu-l văzuse nimeni făcând curte-pe sub ferestre.

De pe Calea Victoriei nu lipseau însă nici Costel, nici Ninon.. Era aproape un rendez-vous. Începuse prin a face câțiva pași împreună, apoi progresase și o conducea până la colț, spre Știrbei, mai târziu chiar până la colțul Știrbei cu Popa Tatu. Se întânjplase, de două-trei ori, să fie văzuți de cineva din familie: „Uite, soră-mea Ana!…” Sau: „E sora mea cea mică!” – zicea îngrijorată Ninon. Iar altă dată, cu adevărată teamă: „E nenea!“ Trecea un automobil cu un domn gras, înțepenit într-un guler prea înalt. Așadar, acela era tutorele.

. Costel simțea răspunderea acelor accidente. Curios amestec de libertate și de severitate era existența domnișoarei Dragu. Conchidea logic: viața modernă. Se temuse că nu cumva să i se taie plimbările, totuși regimul urmase neschimbat. Peste un timp, Ninon îi spusese foarte serios:

— Vino la noi acasă să cunoști pe unchiul și pe surorile mele… E mai bine așa!

Costel, bucuros, venise chiar de a doua zi, spilcuit, firește, dar cam intimidat. În programul vieții lui bucu- reștene de până atunci nu intrase vizitele de familie.

Casa domnului Dragu nu semăna defel cu locuința modestă a dascălului Petre. Un vestibul larg, cu oglinzi mari și preșuri roșii, un fecior cu mănuși albe, un salon cu mobile de nuc masiv, apoi biroul cu scaune de ’piele rusească și o bibliotecă uriașă, de nuc sculptat, ale cărei uși pline nu lăsau să se vadă cărțile. Impunător. Domnul Dragu îl primise foarte rece. Era felul lui: de la un om așa de important și în vârstă, Costel nu avea nicio pretenție. Apoi, el se socotea cam deocheat față de tutore, din pricina plimbărilor cu Ninon.

Văzut de aproape, domnul Dragu era de talie mijlocie, legat, dar nu gras, afară de pântecele proeminent; cu păr cărunt, tuns scurt ca o perie, și mustăți zburlite și aspre ca de cotoi, ridicate în sus ca ale Kaizerului, cu care Costel îl asemăna. Purta redingotă și avea ținuta și glasul militărești.

După câteva fraze banale – domnul Dragu vorbea cam astmatic – sosise feciorul cu mănuși aducând dulceață pe o tabla de argint – obicei vechi boieresc, desigur. Între timp apăruse Ninon, pe care o vedea pentru prima oară cu capul gol și care semăna cu Lya de Putty în filmul Variete. Primul film pe care-l văzuse Costel licean, la Brăila. Ninon întinsese fruntea unchiului și Costel observase cu neplăcere că nenea avea buze umede și cu negi. Apoi Ninon invitase pe Costel alături, unde erau prietenele ei, și audiența la tutore luase, din fericire, sfârșit.

De la stânjenirea acelei confruntări, Costel trecuse la zăpăceala unei adunări de vreo șapte fete: cele două surori și prietenele de la Conservator. Nu avuse putință să strecoare un cuvânt în conversația întețită a duduilor, în schimb, printre vorbe, glume și râsete, fetele se uitau la el cu un aer șiret. O cutie de bomboane Zamfirescu se golise, Ninon dând exemplul: „Mor după ciocolată!“ După o jumătate de ceas, spre ușurarea lui, Ninon propuse lui Costel să iasă în oraș, fără a se preocupa de celelalte fete. Ninon avea totdeauna idei originale, dar amestecul de etichetă și familiaritate d’n casa Dragu zăpăcea hotărât pe Costel, împiedicândii-l de la o opinie deslușită. Se oprise la ideea că așa t viața d-j familie în capitală.

De atunci înainte, bodega și dancingurile înregistrase lipsa lui Costel. La început camarazii se interesară, apoi renunțară să-i mai ia urma. Singur Lupescu părea inițiat:

— Te duci uneori pe la familia Dragu!… Nu știu cum se face că eu n-am mai putut merge de mult pe acolo!… spusese într-o zi.

Așadar, Lupescu frecventa casa Dragu. Un mic fior de gelozie străbătuse pe Costel… Dar ce drept avea el!… Lupescu i-o prezintase… Nimic de mirare s-o placă… Cine n-ar fi plăcut-o! Și, de altfel, lui nu-i păsa. O distracție!… Miii mult el îi era fetei simpatic!… Până la urmă,

Lupescu avea poate afaceri cu domnul Dragu. „Nenea” inspira un mare respect lui Costel; în închipuirea lui, situația socială a acestui domn cu aere de maior de jandarmi în civil creștea tot mai mult. Cutezase odată să întrebe pe Lupescu și aflase că Dragu era vicepreședintele Sfatului negustoresc și mare’ angrosist pe Smârdan. El, care-l crezuse cel puțin senator, nu fusese defel decepționat. Dealtmintrelea, tonul cu care Lupescu declinase acele titluri le da importanță. Vicepreședinte al Sfatului negustoresc nu e puțin lucru; până la urmă, nici senatorul pe care-l știa Costel – din vedere – nu avea ifosul, răsuflarea scurtă și privirea aspră, subt sprâncene stufoase, a domnului Dragu. Nimeni nu te ținea la așa distanță și nu-ți inspira dorința să scapi teafăr de subt acel control. Domnul Dragu era autoritar și părea pătrunzător. Ținea mâinile la spatele redingotei, ca Napoleon, și scotea din buzunarul de la piept un portofoliu doldora de mii, cu un gest de bancher. Ticuri cari făcuse asupra lui Costel mare impresie.

Costel lirmărea două aventuri. Deodată două! Admira cu exaltare pe doamna în gri și ducea fetelor Dragu flori și bomboane. Doamna în gri era un ideal îndepărtat, iar Ninon îi plăcea. Îi plăcea mult, dar n-o iubea.

— Costel nu se aprindea ca unii. În aparență nici Ninon nu era sentimentală, totuși ea părea amorezată de el. Negreșit că un băiat nu putea refuza simpatia unei fete nostime cum era Ninon, mai ales un băiat liber și o fată care și ea iubea libertatea. Costel putea profita de favoarea pe care i-o acorda; îl turbura încă din când în când impresia primei lor întâlniri. De ce oare se purtase Ninon atunci în așa fel? Acum era mult mai cuviincioasă, evita admiratorii, iar în casa Dragu, afară de el, Costel, nu intra niciun bărbat. La Conservator erau colegii! Dar colegii sunt altceva. Costel nu era gelos și se deprinsese cu felul expansiv al Ninei. Singurul pe care-l invidia puțin era tot Lupescu. Nu de altceva: Lupescu, când se ’ântâlneau, era foarte serios față de Ninon și ea la fel; îl invidia pe Lupescu pentru că era mai elegant ca el… Și mai frumos, nici vorbă… Era părerea lui Costel… Dac-ar fi fost femeie, Costel ar fi găsit pe Lupescu foarte seducător. Dar Ninon îl prefera pe el. Chestie de gust. Era bine Lupescu: nalt, subțire, cu fața fină, ascuțită, cu buze ironice și cu monoclu; de rândul ăsta însă, succesul era al lui.

Costel luase acum deprinderea să vie la două zile în Popă Tatu, între trei și patru după-amiază. „E ora cea mai bună“, îi spusese Ninon însăși, ceea ce arăta o complicitate. Feciorul nu mai apărea; îi deschidea una din fete și nu mai rămâneau în salon și nici în bibliotecă – spre bucuria lui Costel – ci în camera fetelor, pe coridorul cu geamuri al casei. Devenise acolo familiar, făcea probleme celei mici, care, deși de cincisprezece ani, era abia în a doua la externat. Costel desena și monograme pentru brodat Anei, sora cea mare, fată harnică, urâțica însă și lipsită de cochetărie, dar ea ducea toată gospodăria casei. Cea mică era frumușică, obraznică și ursuză.

Cu încetul Costel intrase în amănunte de familie. Domnul Dragu era foarte bun, dar foarte pretențios. Toate trei fetele păreau a se teme de el.

— E acasă? — întreba Ninon, de la ușă, cu pălăria încă pe cap, căci se întâmpla să lipsească când Costel sosea mai devreme.

Când află că nenea lipsește, Ninon părea mulțumită. Cea mică se strecura ca un șoricel pe coridor, ca să nu întâlnească pe nenea. Ana îi purta și ea mult de grijă. „Un fel de tiran binefăcător!“ fusese concluzia lui Câos- tel, care era fin observator. El însuși era foarte mulțumit când tiranul lipsea. Costel îi recunoștea toate meri- ’tele, dgr nu-l putea simpatiza. Chiar ocultă, prezența lui era apăsătoare.

Epocă plăcută de idilă, care dura de câteva luni cu progrese în familiaritate și prietenie. Familiaritate în sensul că fetele îi spuneau pe nume și el asemeni lor; nu se mai jena nimeni de el când era ceva deranjat în casă; uneori Ninon își schimba rochia când el era de față; firește, se uita în altă parte și ea se trăgea într-un colț, lângă dulapul cu rochii. Alte familiarități însă, nu; într-o seară pe stradă, în întuneric, Costel cercase o sărutare și căpătase o pălmiță. Nu se supărase, ba chiar îi convenea atitudinea. Așadar, numai aparențele erau prea zglobii.

Caracterul. Ninon îl avea, e drept, cam dificil, dar sufletul bun. Se irită lesne și atunci nu prea ținea seama la cuvinte, însă îi trecea. Gând era nervoasă, cârpea oițe o palmă sonoră celei mici, care răspundea între dinți – desigur, o obrăznicie. Era obraznică tare Lucica și el nu făcea haz, totuși îi era greu să asiste la pălmuială și mai ales, delicat cum era de felul lui, nu se putea deprinde cu vocabularul slobod al Ninei. Desigur, ei nu-i spunea nimic; atât ar fi lipsit, să intervină. Ana uneori certă pe Ninon; deși departe de a fi egală ei (în orice fel), avea ceva autoritate, pentru că ea îngrijea de toți. „Ana, dă-mi! Ana, fă-mi!“ Negreșit că dacă Ninon ar fi fost ceva mai dulce ca maniere, Gostel ar fi plăctit-o încă mai mult. Purta de grijă să n-o contrazică pentru a evita unele epitete, cărora Ninon le da drumul la iuțeală. În momente când o vedea arțăgoasă, prudent, tăcea: era din partea lui o dovadă de tact. Ninon era și foarte capricioasă; uneori, în toane bune, cânta, declama și, darnică, împărțea o rochie Lucicăi, care se roșea de plăcere, cu toate că nu știai cu ea niciodată ce simte; un sweater îl da Anei, sincer mulțumită, dar care întreba de zece ori: „Ție zău că nu-ți mai trebuie?“ Printre capriciile Ninei – căci fetele, oa și unchiul, îi ziceau Nina în casă, numai prietenele și prietenii o chemau Ninon, Lupescu era cel care o botezase – așadar, printre capriciile ei era și acela că nu cumva Costel să vie la altă oră decât cea indicată de ea: „Oricând, trei la patru! Casa noastră nu e moară!“ De asemeni nu putea suferi s-o oprească pe stradă când ea avea târguieli urgente. Se înfuria, gata să-l concedieze dacă îi abătea ei că a fost indiscret. O întrebase odată de ce nu umblă cu automobilul unchiului.

— Asta e măgărie, să te amesteci în afaceri de familie!

în astfel de ocazii, Ana intervenea împăciuitoare:

— Cere iertare lui Costel! poruncea blând Ninei, care, după ceva mofturi, consimțea să surâdă.

— N-o mai supăra! mustra glumeț Ana pe Costel, care se rușina ca un vinovat.

Până la urma urmei, era o familie unită, iar între ei doi erau discuții de amorezați. Ninon, mai ales, ținea în fond la el: cine decât el venea aproape zilnic în casa Dragu, cu riscul să provoace Ninei nemulțumiri cu unchiul? Cine o însoțea pretutindeni – firește, unde și când vroia ea? Tot ce i se părea lui ciudat în purtarea și capriciile ei venea, desigur, de la împrejurările de familie. Când era bine dispusă, Ninon îi făcea confidențe: Nenea făcuse o afacere cu Ministerul Comerțului! Nenea avea necazuri cu un debitor incorect! Nenea câștigase la sorți la Acțiuni și îi dăruise un inel cu briliant, nu era o piatră mare, dar va veni și aceea. Visul Ninei, ca și al lui Costel, era însă o haină de blană… Ana era zgârcită și punea bani la o parte. E drept că ele n-aveau prea mulți bani de buzunar, căci nu posedau nicio avere a lor, proprie. Totul era al unchiului, care le va înzestra la timp, așa cum va crede. Până atunci le dă tot ce le trebuia, de aceea nenea trebuia foarte mult menajat. Recomandația asta, făcută anume lui Costel, era un semn de tandreță: Ninon dorea ca el, Costel, să fie bine văzut de unchiu, atitudine afectuoasă care corecta epitetele urâte și acel: „M-ai plictisit!” – care revenea ca un refren penibil.

Pentru astfel de bune sentimente, Costel avea față de unele necuviințe multă răbdare. Îl costau mai ales anume observații nedelicate: „Ce ești așa de jigărit azi?“ sau: „Mi-e rușine să umblu cu o secătură ca tine!“

Un fel ’de a vorbi, firește, dar care lovea în unele puncte dureroase: familia și îmbrăcămintea. Era băiatul dascălului Petre, ce e drept; iar în ce privește eleganța nu putea, firește, egala pe un Lupescu, mai ales că florile, bomboanele și târguielile mărunte ale’Ninei, pe cari negreșit n-o putea lăsa să le plătească când erau împreună, micșorau sumele destinate croitorului, iar scumpirea stofelor creștea, creștea. Timpul cât nu era ocupat la birou și cu Nina, Costel îl trecea îngrijindu-și hainele: ciuinul, benzina, neofalina, anume fără miros, și călcatul cu aburi nu mai aveau pentru el secret de întrebuințare. Acum în urmă i se adăugase lui Costel și o povară pe conștiință. Niciodată nu fusese dator cu bani; era un băiat ordonat și avusese până atunci groază de operația asta, pe care o credea nefastă. Deunăzi însă, după crize alternate de nervi și de melancolie, Nina îi mărturisise, în secret chiar de Ana, că a pierdut un medalion oferit ca mărțișor de nenea și trebuia neapărat să-l înlocuiască. Găsise la Belmont unul la fel, dar n-avea bani; cu timiditate spusese suma: două mii de lei. Costel se înfiorase; oameni milionari ca Dragu puteau da cu înlesnire asemenea daruri; Ninon era prea neglijentă; astfel de obiecte se păzesc mai bine.

Totuși datoria lui cavalerească era să înlesnească pe Ninon în necazul ei; era și o satisfacție de amor propriu. Nădușise o săptămână la birou până când să se hotărască să ceară lui moș Dighiu, casierul, care dă în oraș bani cu împrumut.

— Fie! Dar numai o dată și pentru că te știu băiat chibzuit! Altfel nu dau nimănui de la birou.

Costel crezuse că pentru acel caz excepțional se poate duce la casa Dragu la altă oră decât cea obișnuită. După ce așteptase destul de mult la -ușa de intrare, Ninon trimisese răspuns că are migrenă. Era întâia oară când nu-l primeau-; ofensat, Costel, fără să se hotărască să plece, sta în fața Lucicăi, care se uita la el cu mutra ei obraznică. Printr-o bună. Inspirație, întinsese plicul cu bani fetei, care fugise cu el în casă. Costel era ajuns la colțul uliței, când Lucica îl întoarse Nina îl poftea, cu toate că era bolnavă.

în adevăr, Nina sta culcată și, cu ochii închiși, gemea. Era îmbrăcată cu un chimono frumos, de mătasă înflorată, care contrasta cu mobilierul modest din camera fetelor. Despre modestia camerei lor, Nina la început dase o explicație; aveau la dispoziție toată casa, iar la ele în cameră puteau face câtă dezordine și zgomot vroiau, căci nenea nu venea acolo niciodată. Acum mai de curând spusese că le trebuie o cameră mai mare și că era greu pe un același coridor cu unchiu, de aceea era proiectat să se repare pentru ele camerele din subsol; vor fi mai la ele acasă. Costel era prea străin ca să aibă opinii, dar în principiu nu putea suferi subsolul

— Chiar confortabil, cum va fi fost acel ai casei Dragu; totuși o intrare separată de aceea a lui Dragu îi convenea. Pe Ninon n-o durea decât capul, dar foarte tare; de altfel, nu era singură; se afla acolo și un fel de rudă, pe care Costel o zărise uneori și care nu-i era prea simpatică. Era o femeie de vreo treizeci și cinci de ani poate, destul de frumușică, dar cu apucături prea familiare și cu un fel curios de a se îmbrăca. Totdeauna aceeași rochie de catifea neagră, cercei lungi Cu pietre – desigur, false – și o brățară-ceas, cu diamante adevărate – spunea.

Verișoara Leontina, cum îi ziceau fetele, nu vorbea decât cu „apropouri” și făcând semne, lucru supărător pentru cei cari erau străini de acele subînțelesuri. Față de ea Costel se simțea caraghios și neliniștit, deși verișoara Leontina era foarte amabilă cu el, nici nu-i spusese Ninei cât de amabilă. De altfel, chiar în fața lor, îl poftea stăruitor să vie pe la ea, ceea ce îl plictisea așa de tare, că roșea. Ninon intervenea atunci cu obicinuita ei nesinchiseală:

— Tacă-ți gura, Leontino!

Ce fel de rudă era? Părea că nici unchiul n-o prea suferea, deoarece se ferea de el. Necuviincioasă, verișoara Leontina zicea domnului Dragu „Moșu“. Când Costel cercase a întreba pe Ninon, îl repezise: „Rudele sunt rude!… M Ana tăcea, ceea ce era tot un fel de a apăra rudele, numai cea mică, râdea obraznic, era răucrescută fetița asta!

La drept vorbind, Costel recunoștea că e cam egoist; lui nu-i plăceau nici camaradele de la Conservator; atunci când se nimereau împreună, era pentru Costel o zi pierdută; nici nu puteai închipui glume mai nesăbuite ca ale lor; când încetau de a-și bate joc de toată lumea – o lume necunoscută lui Costel – era un almanah complect de anecdote picante. La obiecțiile lui, Ninon îi explica rezonabilă că e nevoită să trăiască bine cu camaradele, ba chiar simpatia lor era o laudă pentru ea; Costel putea fi destul de mulțumit că ea nu le seamănă.

în fond, Costel nu era prea convins că Ninon nu le seamănă. Trebuia recunoscut că el era mult mai puțin sincer în sentimente decât ea. În mintea lui o judeca adesea fără multă cruțare, iar când cineva îl tachină despre Ninon lua un aer indiferent sau făcea o glumă despre ^aventurile capitalei11. Nu e:’n frumos din partea lui – mai ales că Ninon se arătase cu el serioasă. Nu căpătase el o palmă când îndrăznise prea mult? De atunci nu mai reîncepuse și, de altfel, el nu ținea la dezmierdări, fusese mai mult, așa, o probă.

Ninon, în genere, era iute la mâna ca și la vorbă. Lucica, bucătăreasa, feciorul chiar îi cunoștea lăbuța, ba uneori și Ana lua din treacăt ceva. Pentru Ana, Gos- tei se. Indigna; o soră mai mare și, în atâtea privințe, chiar superioară lui Ninon: gospodăria, de pildă. Cât despre fecior, indignarea lui era încă mai mare: o fată să bată un bărbat! Costel lua aerul cel mai nemulțumit, dar Ninon îi întorcea spatele sau îi arăta ușa. Nu știa multe; o fată și jumătate, trebuia numai să-i înțelegi șicul.

Dacă în amănunt Ninon se arăta capricioasă, apoi cu privire la alte lucruri mai însemnate, Costel îi ră- minea el dator. Când, de pildă, se glumea despre căsătorie cu aluzie la Costel, Ninon nu tăgăduia, ceea ce era drăguț din partea ei. Mai mult încă: fată frumoasă, bogată, care putea avea pretenții, spunea că ea nu vrea să se mărite, ceea ce era tot o atenție pentru el, care nu putea fi pretendent. Declară că ei îi place așa cum e acum – aluzie secretă la relațiile lor. Era timp destul pentru măritiș… ea era tânără… apoi vrea să termine Conservatorul și să cânte la Operă și poate bărbatul nu i-ar fi permis… Să se mărite fetele cari n-aveau alt ideal.

Costel se întreba atunci dacă, eventual, Ninon ar fi renunțat pentru el la Operă. Într-un elan de vanitate își închipuia că da, ar fi renunțat. Asta, firește, dacă ar fi fost vorba de căsătorie. Așa cum erau însă lucrurile, ideile Ninei conveneau foarte mult lui Costel, care nu se putea gândi la însurătoare. Adevăr vorbind, el nu-și simțea aptitudini casnice; ca și Nina, starea actuală o găsea destul de plăcută, apoi situația lui materială abia era suficientă, așa singur cum se afla. Chirie de casă, lemne, lumină etc… erau atâtea sperietori, și mai ales vrea hotărât pentru la anu palton cu blană, hotărât!

Pe -chestia căsătoriei era uneori chiar absurd. Într-o zi, la birou, moș Dighiu îi spusese că l-a căutat „logodnica”.

— N-am logodnică! răspunse cu bruscheță.

Abia pe urmă își dase seama că l-a căutat poate Ninon, care se servise de titlul ăsta ca pretext.

— O prietenă a mea! spusese cu emfază.

Moș Dighiu păruse ușurat. La prima vedere Ninon nu inspira multă încredere și bătrânul se va fi gândit la cele două mii lei încă. Neachitați.

Era totuși o mică lașitate din parte-i să se lepede de ea; citi tineri n-ar fi fost măguliți! De ce-l căutase Ninon oare? Gercâse la Conservator după-amiază, știind că are curs; o întâlnise. Ninon îl căutase pentru a-i spune să nu vină la ele a doua zi, fiindcă nu sunt acasă, fără alte explicații. Costel se întunecase; ținea mult la vizitele lui și absențele nemotivate îl enervau.

„Nu sunt logodnic!“ gândise cu necaz… „Bună familie, dar plină de mistere”…

Din răzbunare spusese Ninei cum a dezmințit-o către Dighiu. Ninon se ofensase și-i reproșase că nu e în stare să susțină o minciună inocentă a ei. Parcă era să-l ducă cineva la primărie. Avea el cap de însurătoare!

Avea dreptate Ninon; prea elegant nu se purtase. Tot ea avea mai mult sentiment; totuși, când era vorba de însurătoare, Costel reacționa fără voie, lipsindu-se de eleganță. Socotite însă toate la un loc, relațiile lor rămâneau destul de plăcute. Costel cunoștea traiul altor băieți, nu erau mulți cari să fi avut o prietenă așa de chipeșă ca Ninon. „Viața capitalei!“ gândea Gostel. Ce ar fi zis dascălul Petre și mamă-sa chiar de astfel de prietenie: o fată de cea mai bună familie, care umbla singură cu el ziua și noaptea. Așa erau noile obiceiuri! Totuși unchul lor era destul de sever și Ninon destul de serioasă, deoarece nu se întâmplase nimic serios între ei…

Zilele, din urmă bântuise un fel de vânt rău care se întețise, începuse prin mărturisirea Ninei cum că unchiului i-a abătut asupra vizitelor lui și le-a interzis fetelor să-l mai primească. Ninon avea o idee: s-ar putea servi cu folos de minciună de deunăzi și spune lui nenea că Costel o cere în căsătorie. În formă de logodnic putea urma să vină, iar data nunții se amână la nesfârșit. Dacă i-ar fi constrâns, n-aveau decât să strice logodnă, că atâta lume, și, firește, să se despartă – până atunci însă câș- țigău timp.

Ideea era și drăgălașă și destul de practică, cuvântul însă de „logodnic” avea darul să agaseze pe Costel. Văzând că tace. Ninon își retrăsese propunerea cu răceală și plecase îndată, pretextând că e ocupată.

Se despărțise cu impresia unei rupturi. A doua zi însă o întâlnise la unu pe Calea Victoriei și, calmă, îi spusese că poate veni ca și mai înainte deoarece a aranjat; părea puțin tristă. Costel se simțise mișcat, bucuros că totul merge mai departe. Hotărât, Nina știa să fie foarte drăguță și ținea la el. Mai puțin plăcut se sfârșise altă scenă. Întorcându-se cu Ninon din oraș, pe seară, pe la opt, zărise pe Lupescu la câțiva metri de ei, ieșind tocmai de la casa Dragu. Cu gulerul^ridicat, nu-i văzuse sau se făcuse că nu-i vede. Nina împiedicase cu asprime pe Costel să-l strige.

— Ana lipsește, mormăise Ninon și intrase acasă ca o vijelie. Costel rămăsese în fața ușii, se auziră țipete ascuțite și glasurile deopotrivă de furioase ale Ninei și Lucicăi.

— Na! Na!… Mai vrei?

Palme și bufnituri! Bătaie în regulă, însoțită de cuvintele cele mai urâte, zbierăte de Ninon.

— Uite așa! Uite așa! Ir necazul tău! Și am să fac și mai și! Ți-o plătesc eu! scrâșnea printre oftături cea mică.

Costel sta cu mâna pe clanță, buimăcit, când Ninon ca o furie deschisese ușa peste el. Îl uitase sau îl credea plecat.

— Ce cauți aici?… Spionezi!…

Și îl învârtise de umeri, trimițându-l spre ieșire cu o metodă de concediere pe care Costel o socotea cum nu se poate mai necuviincioasă. Era, ce-i drept, scoasă din fire, dar ce maniere rușinoase! O auzea încă tipind după el:

— Binecrescut zici că ești!… Pândești la uși!… Te amesteci în afaceri de familie!

Așadar, tot el era vinovatul! E drept că astfel de scene nu sunt destinate străinilor, el însă nu era un străin și nici nu ascultase cu intenție. De unde puteai prevedea! Nici acum nu înțelegea! Bine că nu auzise unchiul de sus… Tot era bună la ceva mutarea la subsol – căci se mutase!’ A doua zi, miercuri, strunindu-iși curajul, așteptase pe Nina la Conservator. Venise spre el ca de obicei; părea potolită, dar schimbată la față ca de boală. Îi dase explicații și chiar se scuzase:

— Nu e lesne, cu viața stricată de acum, să crești o soră mai mică!

Așadar, pedeapsa cam brutală fusese aplicată pe dreptate și în chestie de morală. Se aud atâtea despre fetele de la externat și Lucica era frumușică și obraznică peste măsură.

— De ce nu spui unchiului! Nu poți să-ți iei singură răspunderea! sfătui înțelepțește Costel.

— Așa am să și fac!… Chiar azi o dau pe mâna lui! Să vedem ce îndrăznește să spună! Ce să îndrăznească! N-avea ce îndrăzni!

Pe când vorbeau, trecuse Lupescu, care părea a veni tot spre Conservator, dar care, zărindu-i, ocolise. Ninon și ea tnăsese pe Costel în altă direcție… Nu vrea să vadă pe nimeni.

Costel era băiat deștept; făcuse îndată raporturi:

„Stai! Stai! Nu cumva Lupescu și Lucica!“…

Lupescu în ajun ieșea de acolo tocmai în lipsa Ninei și a Anei! Lupescu ar fi putut ieși și de la domnul Dragu! Dar scandalul? Deși nu-i venea să creadă, exista coincidență… Nina însă probabil exagerase și vina, și pedeapsa. Lupescu, găsind fată singură, putuse glumi cu ea, mai ales că Lucica era dracu gol… Costel cunoștea bine pe Lupescu. Nu și-ar fi pierdut timpul cu o fetișcană!… De ce totuși se făcuse că nu-i vede? Iarăși mistere! Împrejurările tainice ce se iveau adesea în casa Dragu îl stânjeneau. Până și Ana cea urâtă și de treabă avea uneori apucături ascunse. Firește că totul pornea de la tirania tutorelui. Copii orfani! Lucrurile se vor liniști! Costel simțea un fel de satisfacție nelămurită… El cunoscuse pe Ninon prin Lupescu. Unul și altul moderni, eleganți… la început ar fi crezut că e un flirt între ei… Acum chestia asta cu Lucica îl liniștea pe deplin. Ninon era supărată pe Lupescu!… îi convenea.

Zilele ce urmară fuseseră tot nouroase, deoarece Nina avea mare migrenă și arăta rău. O întrebase cu precau- țiune dacă unchiul e informat. „Da!“ – răspunsese vag și trecuse la altă vorbă. Mai rece cu el, mai puțin sinceră; părea preocupată. Griji de familie; arăta și bolnavă, dar nu spunea ce o doare. Dispoziția ei varia: când se arăta amabilă, dar fără expansiune, când nervoasă, și atunci curgeau epitetele. Îi trebuia lui Costel multă răbdare, dar o știa necăjită și îi era milă. Dacă ar fi fost mai puțin violentă… și dacă s-ar fi fardat mai puțin!… Costel ar fi putut vorbi de Paște acasă părinților despre ea. Nu altfel, numai ca de o domnișoară de la București care ține mult la el. Mamă-sa avea o broșă frumoasă pe care Costel ar fi dat-o bucuros Ninei… Mereu acolo, în casă! Avea obligații. Se deprinsese cu casa, cu Ninon și cu defectele ei.

Era într-a stare sufletească afectuoasă, când Ninon, într-una din zile – avea ochii cam plânși – îi spusese după multe ocoluri că are să-l roage ceva: să asiste la o serată intimă ce o da unchiul.

Nu era o rugăminte, era o cinste și o plăcere!

— Fiindcă știu că nu prea faci haz de nenea și nu-ți. Place lumea!

De unde își închipuia Ninon că nu-i place lumea! Nu-i plăcea Leontina sau colegele de la Conservator… Asta era altceva… Lumea – lui îi plăcea… era băiat de lurpe! Câteva zile înainte de serată, Nina, cu timiditate, îi spusese că are a-i face o mărturisire. Uneori era ca un copil!

— O să te surprindă, poate, la serbare, purtarea unchiului cu noi – cu tine și cu mine!

Costel primise de la acel „tu“ un șoc plăcut… îi mai spusese oare Nina „tu“? Totuși sunase nou și intim.

— Ca să poți veni ca și înainte, știi, atunci… eu am spus lui nenea că suntem „promiși”, dar că nu vrem să știe nimeni până nu capeți avansare. Cu ocazia asta se gândește la zestrea mea!

Costel se roșise de surprindere și nu putuse răspunde nimic; deși se afla într-o dispoziție bună, totuși îi era neplăcut că, fără voia și știrea lui, Ninon se slujise de o minciună despre lucruri așa de serioase.

La serată totuși unchiul nu se arătase prea indiscret, Mai anevoie fusese traversarea salonului, în tot lungul, cu Ninon la braț. Decoltată în spate până la talie, cu a rochie perlată, Ninon îi alergase înainte încă la intrare, ceea ce făcuse ca toți ochii să fie ațintiți asupra lor. Costel se simțise jenat, dar și măgulit.

Casa Dragu se potrivea pentru serbări: erau flori în vaze, lăutari, un bufet bogat și mai mulți feciori în frac cari serveau. O serbare impunătoare; monotonie însă și lipsă de cordialitate, ceea ce se explică prin firea rece a lui Dragu, care ca de obicei era impunător și morocănos. Ca musafiri – câțiva domni serioși, probabil din faimosul Sfat, apoi fețele și băieții de la Conservator – din fericire lipsea verișoara Leontina. Mai erau și vreo douăzeci de persoane, vecini și cunoștințe, cărora Ninon îl prezentase. Când ceruse informații asupra lor, din curiozitate să afle pe cine a cunoscuf, Ninon dase din umeri.

Treptat se deprinsese cu lumea și casa: erau’deschise mai multe odăi și biroul, golit de mobile, avea numai scaune jur în jur; acolo se dansa: o orchestră de trei inși.

Ninon se plângea că unchiul, încăpățânat, nu vroise să deschidă salonul cel mare. Costel găsea că și așa era destul de mare și frumos. Da! Dar nu destulă lumină – după gustul Ninei. În salonul cel mare era, în mijlocul plafonului, un lustru de Veneția transformat pentru electricitate, pe care ea l-ar fi vrut aprins „în seara asta“. Ninon alintase ultimele cuvinte. Prudent, (Sostel aprobase… Un… lustru? nu cunoștea obiectul… dar pricepea… firește.

Când nu se mișca de pe un loc, Costel se simțea foarte bine; îi plăcea serată… Lipsea Lupescu… Păcat! Adică lipsa lui nu era rău venită, Costel rămânând astfel tânărul „cel mai bine“ al seratei… Regretă, de altfel, absența lui Lupescu… Un gând îl tăiase prin creieri: „Dacă cumva Lupescu, din cauza smochingului… Nu! Lupescu avea două, ba chiar trei smochinguri: Nr. I… nr. II… nr. III, le arăta el de subt pardesiul de seară, când intra un minut la bodegă să spuie patronului un cuvânt confidențial, înainte de a se duce la vreo recepție. După numărul respectiv al smochingului, se, putea ghici rangul pe care-l ocupa recepția în opinia lui Lupescu. Ah! un pardesiu de seară, odată și odată, dublat cu mătasă, eu pelerina dintr-una… sau fără pelerină!

Nu! Slavă Domnului, lipsa lui Lupescu nu era din vina lui. Ar fi fost din partea lui Lupescu un sacrificiu prea mare… și așa, Lupescu fusese destul de șic. El, din proprie inițiativă, întrebase pe Costel cu vreo trei zile înainte de serată:

— Ai smoching?

TJu! N-avea!… însă… Nu se gândise defel că…

Evident! Lupescu vrea adică să spună că e… distrat…

— Nu voi putea merge! suspinase Costel.

— Asta, vezi, e imposibil… Îți împrumut smochingul meu nr. II. Suntem de aceeași talie.

Erau de aceeași talie…

Costel cercase să-i mulțumească, dar lui Lupe. ScU, când îți făcea un serviciu, nu-i puteai mulțumi, îți impunea tăcere cu un singur gest, cu o singură silabă de refuz. Un gentilom, în felul lui.

De ce însă nu venise Ia serată? Avea smochingul nr. I… La ce se gândea… Afacerea cu Lucica… Cum era să vie! Așa e! Ce zăpăcit era… distrat… Smochingul îi sosise acasă cu un comisionar, într-o cutie anume, de carton, însoțit de cămașă albă călcată extra, cu butoni, cu tot dichisul. Purta cămașa lui Lupescu! Ce intimi erau! Ce păcat că nu putea spune Ninei, care, plină de atenție, venea mereu lângă el! El nu era închipuit… Știa că stă de preferință lângă el din cauză că era necăjită cu… afacerile… Cu toată coafura lăcuită și toaleta superbă, era trasă la față, cu ochii cercăniți, necăjită de maimuța de fată mică. Totdeauna când avea un necaz, Ninon era drăguță cu el, ceea ce arăta că tot el era prietenul ei adevărat. Totuși era foarte frumoasă în seara asta… numai chestia cu Lucica nu-i putea ei trece…

Lucica, inocentă ca și cum nu era ea aceea, oferea musafirilor plasele, într-un paner mic de argint. Se oprise grațios în fața lui. El n-ar fi vrut să ia; oricât, tot te atingi pe mâini, pe haină… L&ase una și mulțumise în- clinându-se. Cu rochia de muselină roz, frumușică dră- coaica mică! Se făcuse serios și se uitase spre Nina, care sta înghețată, ca și cum nu vedea, nu auzea… Supărată tare! Nu pe el! El… de politeță fusese amabil cu fata mică.

Ninon în seara asta nu vrea să danseze. Cu atât mai bine! Nici el n-avea gust. Dansul nu-i plăcea, în fond. Era obligat din pricină că nu puteai să nu te ții de modă. Numai că acolo, în birou, unde se dansa, se refugiase fețele și băieții, și în seara asta ar fi preferat să stea cu ăi de la Conservator decât printre musafirii ceilalți, străini, plictisitori. Nu vorbea cu ei, dar, dacă ar fi venit prilej de vorbă, ce să le spuie?

Era bine că Ninon sta aproape permanent lângă el și îl scăpa de conversația cu acei necunoscuți. Băuse cu sete un pahar de șampanie; pe când Ninon se îndepărtase cu îndatoriri de gazdă, se și strecurase la ușa camerei de dans și privea; îl distra. Din treacăt câte o pereche surâdea spre el prietenos.

— Se merge la bufet! anunțase la un moment Ninon adresându-se către toți și, laolaltă cu musafirii, trecuse în sufragșrie.

Acolo, pereții la jumătate erau căptușiți cu stejar; pe masa lungă, acoperită cu o pânză de olandă brodată, erau de toate „și reci – ca la gară. El luase o tartină cu icre negre, oferită de Ninon.

Ana și Lucica se ocupau de invitați; Ninon, după ce dase tonul, râdea din când în când spre unul sau altul și același râs silit îl întorcea și spre el. Costel ar fi vrut să-i spună ceva, dar ce?… Mai luase o tartină, erau icre- moi… îl nedumirea în seara aceea ceva străin în înfățișarea Ninei, ori de câte ori vroia să-i vorbească, căd avea el ce să-i spună. S-o întrebe mai întâi cine e unul sau altul din oaspeți și alte multe… dar Ninon îi părea străină. Știa acum de ce: din pricina toaletei de bal și a coafurii. Ea, care avea de obicei Bubi Kopf, în seara asta era ondulată cu o franj ă de păr ca o virgulă groasă pe frunte și alte două virgule mai mici la urechi… Și râsul ei din seara asta îi oprea lui vorba pe buze, parcă nu era al ei: râdea numai cu dinții, fără hohote – asta era schimbarea mare – râdea mult și buzele cărnoase luceau ca două dungi arcuite de vopsea carmină, într-o. Schemă care lăsa să se vadă dinții albi, frumoși, strânși cei de sus pe cei de jos, și pe cel din față de sus, la dreapta, era un punct roșu de la vopseaua de buze. De câte ori Ninon întorcea spre el gura întredeschisă de acel râs fără sunet, Costel ar fi vrut să-i spună de acel punct, dar se abținea; ar fi vrut chiar să-l șteargă și punea mâna pe batistă de olandă cu inițială, din poșeta smochingului; era obsedat de punctul acela care-l jena, dar nu se hotăra să-i spună Ninei… Nu se putea decide a-i vorbi de acel mic defect al eleganței ei și nici de altceva nu-i vorbea.

Totuși din când în când spunea: „E și Marichon!“ – o fată negricioasă, premiul al doilea în anul al treilea la Canto.

Nina ceruse un pahar de vin:

— Destulă șampanie! Vin roșu din sticlele de la beci! poruncise feciorului, care, după etichetă, umpluse două pahare, unul pentru Costel.

Ninon ciocnise cu un surâs. Surâsul! Se vedea punctul roșu… poate se-vă spăla-acum cu vinul… tot roșu… Hă! Hă! Costel nu râsese cu zgomot. Dase paharul pe gât, ca să nu stea cu el în mina. Luase și un pateu rece – lui îi plăceau calde. Rece, dar excelent… de la Capsa, firește. „Bufetul e de la Capsa!“ – îi spusese Ninon la început… Cam speriată!… Dar că… de la Capsa… de la Capsa era, nici nu se putea altfel în casa Dragu. Li spunea în gând „domnul Dragu“ în seara asta, fiindcă era invitatul lui la o serată… la o serată de gală…

Domnul Dragu se retrăsese într-o odăiță și juca cărți cu niște „măriri1*’ – spusese Ninon despre parteneri.

Lucica venise iar spre ei, frumușică de tot cu rochia de muselină roz; era generos unchiul. Oferise lui Costel o înghețată de ciocolată: „de care-ți place!“ Îi plăcea lui de ciocolată? Un drăcușor gingaș când vrea, frișca de Lucica!

Ninon sta tot ca de marmoră, ca și cum nu vedea pe fată mică. Bineînțeles, nici că se putea să-i ierte așa de ușor Lucicăi, rr-ar fi fost moral.

Înghețata de ciocolată era binevenită. El avea chiar poftă de o înghețată și nu-și dă seama… Vezi că începuse a simți un punct la rădăcina nasului și furnici pe subt frunte… Era semnalul dinții- al migrenei, așa începea… Pe urmă abia se lămurea dacă era o migrenă mică sau una mare. În seara asta trebuia neapărat să fie mică. Mamă-sa la Brăila – n-o văzuse de un an și acum, cu chestiile, n-avea s-o vadă curând – mamă-sa îi trecea pe frunte atunci, la început de migrenă, o boabă de camfor. Ea avea tot felul de rețete miraculoase… înghețata ținea acuma locul camforului pentru că simțea rece până-n creieri. Napolitană!

Lumea se depărtase de la bufet, dar rămăsese încă destui în sufragerie, formând grupuri. Întors cu fața spre ei, Costel sta bine, cu șalele proptite de masa bufetului, deși an nasture al smochingului i se înfigea.

Ninon îl întrebase dacă vrea să mai circule! Nu f Circulase destul. Ea plecase iar de lângă el. De ce? Unde se ducea? Noroc că nu era acolo verișoara Leontina, care-i era antipatică cu șoptelile ei. Nu era nici Lupescu… li părea rău că nu era Lupescu. El nu era gelos, firește că nu era…

— Un ceai cu rom mult mi-ați putea da? — către fecior.

Ceaiul cu rom mult era rețeta pentru migrenă a gazdei lui, inadam Florescu… Căpătase un ceai cu rom. Ninon îl găsise cu paharul pe sfârșite și vroise să facă parcă un reproș – lui sau feciorului – dar nu-l făcuse, se perinda lume în jurul lor. Poate că n-ar fi trebuit să ceară ceai.

Pe Costel tractul încolo și încoace al acelora îl amețea, căci îi venea din față, invers, de aceea chiar, ca pe un scăunel de trăsură, Costel își simțea beregata strânsă și în stomac simțea un punct în dreptul nasturelui de sus al jiletcei. Mișcase nările, tocmai când Ninon își lărgea risul spre el.

— Un coniac pentru domnul!… adică două!

Costel îi vorbise Ninei pentru a-i arăta că se simte foarte bine, îi spusese: „Lupescu n-a venit!“, și buzele Ninei luaseră acum o formă bine cunoscută lui. Costel ar fi putut spune cuvântul pe care ea nu-l pronunțase: „Cretin!“ Nu „măgarule”… ca alte dăți. Nu! Cretin – ca de zile mari. Dar Ninon nu pronunțase cuvântul. Gustase din păhăruțul cu coniac, se repezise spre o doamnă cu părul alb, vorbind animat și arătând spre masa de joc: tot ceva despre chestii!…

Rămăsese aproape singur, feciorii acum treceau pe lângă el purtând pe tăvi pahare cu un conținut ce nu-i era cunoscut. Când Ninon. Fidelă, revenise, ascunzând su- risul subt mina, pentru un mic căscat – se șterse oare punctul roșu!

— Costel, curios, o întrebase: „Ce servește?“ „Bole“ – și, cu dinții strânși, de pe cari punctul roșu se ștersese, surâsese: „Neam de neamul tău!…“ O regăsise! Nu-i mai părea străină. O regăsise, dar pentru a o pierde de cum se uitase la ea, din. Cauza coafurii și a rochiei…

— Am înțepenit aici… Să ne mai mișcăm! zise Nina nervos.

— Mă cam doare capul, mărturisise Costel, într-un elan de confidență, pe care pe loc îl regretase.

Ninon însă se uita acum la el cu un fel. De interes, ca și cum făcea o descoperire simpatică, și tot simpatic Ji spusese:

— Bietul de el!… Mai iâ o înghețată… cu rom!… propusese.

— Înghețată cu rom!?

— Da! Să vezi ce bine-ți face!

Era drăguță cu el și i-ar fi plăcut, e drept, să simtă gheață pe limbă, dar fără rom… ideea romului acum îl înfiora pe nări… și rom cu înghețată!

O pendulă în fundul sufrageriei sunase: trei!

— Ar putea începe să se retragă, nenea trebuie să fie abosit.

Acel „nenea“ nu răsculase pe Costel ca alteori. N-avea puteri de fevoltă disponibile; nenea era gazda acelei frumoase serate.

Lumea chiar și începuse a pleca, îi căuta spre a-și lua bună seara de la ei. Fusese atunci un defileu prin fața lor, cu strângeri de mână, complimentări, tot felul de în- găimări pe cari, vrând-nevrând, el le împărțea cu Ninon. Când se scursese aproape toți, era cam trei și jumătate și capul îi era dogit, deși își strângea din răsputeri creierii ca să nu-și dea cumva drumul migrena cea mare. Miloasă, Ninon îl sfătuise să plece, numai că își dase în petec:

— Vezi, umblă drept!… Mai bine pleacă fără de alte ploconeli pe la pocher… Șterge-o englezește!

Asta chiar îi convenea! în stradă, aerul fusese ca o compresă. Ar mai fi putut rămâne. Cei de la Conservator nu plecase… Și de ce să se retragă el nesimțit! Tot tainică și ciudată casa Dragu, chiar atunci când dă o serată!