Cantecul Lebedei

Era ora 11 într-o zi de mai la Londra. Domnul Cowan se uita pe fereastră; în spatele său se întindea, în toată splendoarea sa, salonul unui apartament din hotelul Ritz. Apartamentul respectiv fusese rezervat pentru doamna Paula Nazorkoff, faimoasa cântăreață de operă, care tocmai sosise în metropolă. Domnul Cowan, care era impresarul doamnei, aștepta să poarte o discuție cu aceasta, întoarse capul deodată, când ușa se deschise, dar era numai domnișoara Read, secretara doamnei Nazorkoff, o fată palidă, harnică din fire.

— O, iată-te, draga mea, zise domnul Cowan. Doamna nu s-a trezit încă?

Domnișoara dădu din cap că nu.

— Mi-a spus să vin în jur de zece, îi explică domnul Cowan. Aștept de o oră.

Nu manifesta nici supărare, nici surpriză. Domnul Cowan era prea bine obișnuit cu capriciile temperamentului artistic. Era un bărbat înalt, proaspăt bărbierit, cu o constituție prea plină și haine cu totul impecabile. Avea părul negru, strălucitor și dentiția de un alb de invidiat. Când vorbea, rostea neclar, oarecum legat pe „ses” din „se spune”, ceea ce nu părea a fi o bâlbâială, dar nici prea departe nu era. În clipa aceea, o ușă din partea cealaltă a camerei se deschise și o cameristă franțuzoaică îngrijită intră grăbită.

— Doamna s-a trezit? Întrebă Cowan înviorat. Spune-i noutățile, Elise.

Imediat, aceasta își ridică brațele spre cer.

— Madame e ca șaptesprezece draci în dimineața asta, nimic nu-i place! Frumoșii trandafiri galbeni pe care monsieur i-a trimis aseară spune că sunt foarte buni pentru New York, dar că este imbècile să-i fie trimiși la Londra. Aici, zice ea, trandafirii roșii sunt singurele lucruri posibile și pe dată deschide ușa și aruncă trandafirii galbeni pe coridor, pe un monsieur, très comme il faut, un domn ofițer. Cred că el e, pe bună dreptate, indignat!

Cowan ridică din sprâncene, dar nu manifestă alte semne de emoție. Apoi, scoase din buzunar un carnețel și notă cu creionul cuvintele „trandafiri roșii”.

Elise ieși în grabă pe cealaltă ușă și Cowan se întoarse din nou la fereastră. Vera Read se așeză la birou, începu să deschidă plicuri și să sorteze scrisori. Zece. Minute se scurseră în tăcere, după care ușa dormitorului se trânti de perete și Paula Nazorkoff intră, înfierbântată. Ca efect imediat, camera păru mai mică; Vera Read deveni și mai spălăcită, iar Cowan se retrase – o simplă siluetă în fundal.

— Ah, ha! Copii, spuse primadona, nu-i așa că sunt punctuală?

Era o femeie înaltă și, pentru o cântăreață, nu prea grasă. Brațele și picioarele rămăseseră subțiri și gâtul era o „coloană” frumoasă. Părul, care îi era răsucit într-o coadă mare peste ceafă, era negru, cu reflexe roșietice. Dacă datora cel puțin o parte din culoarea sa „Herniei”, rezultatul era cât se poate de reușit. Nu era tânără, în jur de 4o de ani, cu trăsăturile feței încă frumoase, deși pielea dădea semne de oboseală și se încrețea în jurul ochilor negri. Râdea ca un copil, avea un stomac de struț, temperamental unei fiare și faima celei mai mari soprane dramatice a epocii. Se întoarse direct către Cowan.

— Ai făcut cum ți-am spus? Ai scos pianul acela groaznic englezesc și l-ai aruncat în Tamisa?

— Ți-am adus altul și-i făcu semn spre cel ce se afla într-un colț.

Nazorkoff se repezi la el și-i ridică de pe clape capacul.

— Un „Erard”, ăsta-i mai bun. Să vedem!

Frumoasa voce de soprană răsună într-un arpegiu, apoi intona gama de două ori, în sus și în jos, apoi ridică încet tonalitatea până la o acută, o ținu, crescu tot mai mult în intensitate, după care scăzu până când se topi în neant.

— Ah! Exclamă Paula Nazorkoff cu o satisfacție nedisjmulată. Ce voce frumoasă am! Chiar și la Londra am o voce frumoasă.

— Așa este, o aprobă Cowan, felicitând-o din toată inima. Și poți fi sigură că Londra o să-ți cadă la picioare precum New Yorkul.

— Chiar crezi? Întrebă cântăreața.

Pe buze i se ivi un ușor zâmbet și era clar că, pentru ea, întrebarea era de uzură.

— Absolut sigur! Spuse Cowan.

Paula Nazorkoff închise pianul și se îndreptă spre masă cu mersul acela ușor nesigur care se dovedea de mare efect pe scenă.

— Bine, bine, zise ea, să trecem la afaceri. Ai toate contractele la tine, prietene?

Cowan scoase niște hârtii dintr-o mapă pe care o lăsase pe un scaun.

— Nimic nu s-a schimbat prea mult, observă el, o să cânți de cinci ori la „Covent Garden”, de trei ori în „Tosca” și de două ori în „Aida”.

— Aida”! Ptiu! Făcu primadona, o să fie o plictiseală de nedescris. „Tosca” e cu totul altceva.

— Ah, da! O aprobă Cowan. „Tosca” e slăbiciunea ta. Paula Nazorkoff se îndreptă.

— Sunt cea mai mare Toscă din lume, declară ea -simplu.

— Așa e! Întări Cowan. Nimeni nu se poate compara cu tine.

— Roscari va cânta în rolul lui Scarpia, cred? Cowan confirmă.

— Și Emile Lippi.

— Ce? Țipă Nazorkoff. Lippi – broscuța aia hidoasă care orăcăie – oac, oac, oac. Nu cânt cu el. Îl mușc! Îl zgârâi pe față!

— Ei acum, lasă, încercă el s-o liniștească.

— Îți spun că ăla nu cântă, e o corcitură de câine care latră.

— Bine, vom vedea, vom vedea…

Eră prea înțelept să-i contrazică vreodată pe cântăreții plini de temperament.

— În rolul lui Cavaradossi? Întrebă Nazorkoff.

— Tenorul american, Hensdale. Ea aprobă din cap.

— E un băiețaș drăguț, cântă frumușel.

— Și Barrère urmează să-l interpreteze o dată,cred.

— El e un artist, declară doamna generoasă. Dar sa-l lași pe broscoiul ăla de Lippi în Scarpia! Ptiu… Nu cânt cu el!

— Lasă totul în seama mea, insistă Cowan cudarul blândeții.

Tuși și apucă un nou set de hârtii.

— Duc tratative pentru un concert special la „Albert Hall”.

Nazorkoff se strâmbă.

— Știu, știu, dar toți procedează așa, interveni Cowan.

— Voi fi splendidă, va fi plin până în tavan și voi lua o grămadă de bani. Bravo!

Din nou Cowan răsfoi hârtiile.

— Iată o propunere cu totul diferită, zise el, de la lady Rustonbury. Dorește să te duci la ea să cânți.

— Rustonbury?

Primadona se încruntă în efortul de a-și aminti ceva.

— Am citit despre numele acesta recent, foarte de curând. E un oraș… Sau un sat, nu-i așa?

— E adevărat, un locușor drăguț din Hertfordshire. În ceea ce privește domeniul lordului Rustonbury, Castelul Rustonbury e un adevărat lăcaș vechi feudal modernizat, cu fantome și tablouri de familie, scări secrete și un teatru improvizat particular. Doamna ne propune să înscenăm o operă întreagă, preferabil „Butterfly”.

— Butterfly”? Cowan dădu din cap.

— Și sunt pregătiți să plătească. Va trebui să dăm gata „Covent Garden”, bineînțeles, dar chiar și după aceea, vom sta bine din punct de vedere financiar. Probabil, membrii familiei regale vor fi prezenți. Ceea ce va reprezenta o reclamă formidabilă.

Doamna își ridică bărbia sa încă frumoasă.

— Am nevoie de reclamă? Întrebă ea mândră.

— Nu prea găsești ceva de calitate, îi răspunse Cowan, netulburat.

— Rustonbury, murmură cântăreața, unde am văzut… Sări deodată și, alergând spre mijlocul mesei, începu să întoarcă paginile unui ziar ilustrat care se afla acolo. Se lăsă liniște când mâna sa se opri asupra uneia dintre pagini, apoi lăsă periodicul să cadă pe dușumea și se întoarse încet la locul său. Cu schimbările sale bruște de temperament, acum părea o cu totul altă persoană. Se purta liniștit, aproape rezervat.

— Fă toate aranjamentele pentru Rustonbury. Mi-ar place să cânt acolo, dar cu o condiție – opera trebuie să fie „Tosca”.

Cowan se uită nesigur.

— Asta va fi cam dificil, pentru un spectacol particular, știi, scenografia și toate celelalte.

— Tosca” sau nimic.

Cowan o privi cu atenție. Ceea ce văzu păru să-l convingă, dădu scurt din cap și se ridică.

— Am să văd ce pot face, spuse el calm.

Se ridică și Nazorkoff. Părea mai preocupată, decât îi stătea în obișnuință, să-și explice hotărârea.

— E cel mai mare rol al meu, Cowan. Cânt în rolul acesta cum n-a făcut-o niciodată vreo altă femeie.

— E un rol frumos, o aprobă Cowan. Jeritza a avut mare suces în el, anul trecut.

— Jeritzâ? Strigă ea, înroșindu-se toată. Și se porni să-i împărtășească în detaliu opinia sa despre Jeritza.

Cowan, care era obișnuit să asculte părerile cântăreților despre colegii lor, așteptă, fără să-i acorde atenție, până când tirada se isprăvi și atunci spuse cu încăpățânare:

— Oricum, cântă aria „Vissi D'Arte” culcată pe burtă.

— Și de ce nu? Întrebă Nazorkoff. Ce o poate împiedica? Am s-o cânt și eu pe spate, dând din picioare!

Cowan clătină din cap, cât se poate de serios.

— Nu cred că merge pe jos, o informă el. Totuși, așa ceva impresionează, știi!

— Nimeni nu poate cânta „Vissi D'Arte” ca mine, declară sigură de sine Nazorkoff. O cânt ca o voce într-o mănăstire, așa cum m-au învățat bunele călugărițe s-o cânt cu mulți ani în urmă. Cu vocea unui băiat din cor sau a unui înger, fără sentimente, fără pasiune.

— Știu, spuse Cowan mișcatte-am auzit, ești minunată.

— Asta-i arta, spuse primadona, să plătești prețul, să suferi, să înduri și, în cele din urmă, nu numai să știi totul, dar să ai și puterea să te întorci exact la început și să-ți recapeți frumusețea pierdută a inimii de copil.

Cowan o cercetă curios. Ea se uita undeva departe, cu o privire ciudată, lipsită de viață și ceva din ochii aceia goliți de vreo trăire îl înfiora. Buzele abia i se deschiseră ca să lase o șoaptă să treacă numai pentru ea însăși. El o prinse din zbor:

— În sfârșit, murmură ea, în sfârșit, după toți anii ăștia lungi.

II

Lady Rustonbury avea atât ambiție cât și simț artistic; și le ținea pe amândouă în frâu cu deplin succes. Norocul său era că soțului nu-i păsa nici de ambiție, nici de artă și prin urmare n-o incomoda în nici un fel. Contele Rustonbury era un bărbat voinic, lat în umeri pe care-l interesau numai caii și nimic altceva. Își admira soția, se mândrea cu ea și se bucura că marea sa avere îi dădea posibilitatea să-și satisfacă toate dorințele. Teatrul lor particular fusese construit cu mai puțin de o sută de ani în urmă de bunicul său. Devenise principala jucărie a soției sale – organizase deja o dramă de Ibsen acolo și o piesă ultramodernă, numai divorțuri și droguri, precum și o fantezie poetică cu o scenografie cubistă. Spectacolul următor cu „Tosca” stârnise un larg interes. Lady Rustonbury invitase la castel o mulțime de oaspeți foarte distinși exact în acest scop și toată crema londoneză se îndrepta cu mașina într-acolo ca să fie de față.

Doamna Nazorkoff și însoțitorii săi sosiseră chiar înainte de prânz. Tânărul tenor american, Hensdale, urma să cânte în rolul lui Cavaradossi și Roscari, vestitul bariton italian, în cel al lui Scarpia. Cheltuielile pentru punerea în scenă fuseseră enorme, dar nimănui nu-i păsa. Paula Nazorkoff era cât se poate de bine dispusă: încântătoare, amabilă, persoana cea mai minunată și binevoitoare. Cowan era plăcut surprins și se ruga ca starea asta de spirit să n-o părăsească.

După prânz, artiștii s-au dus la teatru, s-au familiarizat cu aranjamentul scenic și cu diferitele intrări. Orchestra cânta sub bagheta maestrului Samuel Ridge, unul dintre cei mai prestigioși dirijori britanici. Totul părea să meargă ça pe strune și, destul de ciudat, tocmai faptul acesta îl îngrijora pe domnul Cowan. Se simțea mai în largul lui într-o atmosferă agitată; această acalmie neobișnuită îl tulbura.

„Totul se desfășoară prea al naibii de liniștit” murmură în sinea sa domnul Cowan. „Doamna e ca o pisică ținută numai cu smântână. E prea frumos ca să dureze; ceva o să se întâmple”.

Probabil ca rezultat al îndelungatului său contact cu lumea operei, domnul Cowan își dezvoltase un al șaselea simț și, sigur, previziunile sale erau justificate. Era chiar înainte de orâ șapte seara când camerista franțuzoaică, Elise, veni disperată alergând spre el.

— Ah, domnule Cowan, veniți repede, vă implor, veniți repede!

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Cowan îngrijorat. Doamna s-a răzgândit în legătură cu ceva, vrea modificări, da, asta e?

— Nu, nu, nu madame, e vorba de signor Roscari. E bolnav; e pe moarte!

— Pe moarte? Ei, cum se poate așa ceva?

Cowan se grăbi după ea spre dormitorul italianului cel bolnav. Omulețul zăcea în pat, zvarcolipdu-se tot într-o serie de contorsiuni care ar fi părut caraghioase dacă ar fi fost mai puțin grave. Paula Nazorkoff se aplecase asupra lui; îl întâmpină îngrijorată pe Cowan.

— Bine c-ai venit. Bietul nostru Roscari suferă îngrozitor. Fără îndoială a mâncat ceva.

— Mor, gemea omulețul. Mă doare… Groaznic. Aoleu! Se zvârcoli din nou, încleștându-și mâinile pe stomac și răsucindu-se pe pat…

— Trebuie să trimitem după un doctor, propuse Cowan.

Paula îl opri în momentul în care se îndrepta spre ușă.

— Doctorul trebuie să vină; el va face tot ce va putea pentru bietul suferind, tot ce se poate aranja, dar Roscari nu mai este în stare deloc să cânte în seara aceasta.

— N-am să mai cânt niciodată, mor, gemu italianul.

— Nu, nu, nu o să mori, spuse Paula. Este doar o indigestie, dar cu toate astea, îți va fi imposibil să cânți.

— Am fost otrăvit.

— Da, fără îndoială, e ptomaină, zise Paula. Elise, stai cu el până vine doctorul.

Cântăreața îl trase pe Cowan afară din cameră.

— Ce ne facem? Întrebă ea.

Cowan dădu din cap neputincios. Ora era așa de avansată încât era imposibil să fie adus cineva din Londra ca să-l înlocuiască pe Roscari. Lady Rustonbury, care fusese anunțată despre îmbolnăvirea oaspetelui ei, venea în grabă pe coridor spre ei. Principala sa preocupare, ca și cea a Paulei Nazorkoff, era succesul „Toscăi”.

— Dacă s-ar găsi cineva prin apropiere, se plânse primadona.

— Ah! Lady Rustonbury strigă deodată. Da, desigur! Bréon.

— Bréon?

— Da, Edouard Bréon, știți, celebrul bariton francez. Locuiește în apropiere. A fost o fotografie de-a casei sale în publicația „Country Homes” de săptămâna aceasta. Chiar el este omul.

— A picat ca din cer, strigă Nazorkoff. Bréon în rolul lui Scarpia, mi-l amintesc bine, a fost unul dintre cele mai mari roluri ale sale. Dar el s-a retras, nu-i așa?

— Am să-l aduc, spuse lady Rustonbury. Lăsați pe mine.

Ca o femeie hotărâtă ce era, ordonă să i se scoată imediat „Hispano Suiza”. Zece minute mai târziu, casa de la țară a domnului Edouard Bréon fu invadată de o contesă agitată. Lady Rustonbury, de vreme ce se hotărâse, se dovedi o femeie foarte decisă și, fără îndoială,domnul Bréon își dădu seama că nu-i rămânea decât să se supună. De asemenea, trebuie să menționăm că el avea o slăbiciune pentru contese. Ca om de o origine foarte umilă, ajunsese pe culmile profesiunii sale și tratase de la egal la egal cu duci, prinți și acest lucru i-a satisfăcut întotdeauna orgoliul. Totuși, de când se retrăsese în acest loc al vechii lumi engleze, trăia un sentiment de nemulțumire. Ducea lipsa vieții pline de admiratori și aplauze, iar provincia britanică nu fusese atât de receptivă să-l recunoască ca pe o valoare, după cum își închipuise c-ar fi trebuit să se întâmple. Așa că a fost extrem de flatat și încântat de cererea contesei Rustonbury.

— Ara să mă străduiesc cât mai mult, răspunse el, zâmbind. După cum știți, nu am mai cântat de mult în public. Nu-mi iau mei elevi, doar unul, doi, ca să le fac o mare favoare. Dar dacă signor Roscari este, din nefericire, indisponibil…

— A fost o lovitură teribilă, îl asigură lady Rustonbury.

— Nu e un cântăreț mare, zise Bréon.

Îi demonstra pe îndelete de ce. Se pare că nu mai apăruse vreun bariton de valoare de când se retrăsese Edouard Bréon.

— Doamna Nazorkoff interpretează rolul Toscăi, îl informă lady Rustonbury. O cunoașteți, îmi închipui!

— N-am cunoscut-o niciodată, spuse Bréon. Am ascultat-o cântând o dată, la New York. O mare artistă care are simțul dramei.

Lady Rustonbury s-a simțit ușurată; niciodată nu știa la ce să te aștepți de la cântăreții aceștia; manifestau atâtea gelozii și antipatii ciudate.

Reveni în holul castelului după vreo douăzeci de minute făcând triumfătoare semn cu mâna.

— L-am adus, strigă, râzând. Dragul meu domn Bréon a fost extrem de amabil. N-am să uiț niciodată gestul său.

Toată lumea se înghesui în jurul francezului, semnele de încântare și apreciere stimulându-l. Edouard Bréon, deși se apropia de 60 de ani, era încă un bărbat frumos, înalt, brunet, cu o personalitate atrăgătoare.

— Ia să văd, zise lady Rustonbury. Unde este doamna? A, iat-o!

Paula Nazorkoff nu luase parte la primirea generoasă făcută francezului. Ea rămăsese nemișcată într-un mare scaun de stejar, în umbra șemineului. Bineînțeles că nu se făcuse focul deoarece seara era caldă și cântăreața folosea un evantai de forma unei imense frunze de palmier. Era atât de rece și distantă că gazdei sale îi fu teamă că se simțea jignită.

— Domnul Bréon. Îl conduse la cântăreață. Spuneați că încă nu ați întâlnit-o pe doamna Nazorkoff.

Cu o ultimă adiere, Paula Nazorkoff lăsă evantaiul jos și-i întinse mâna francezului. El i-o luă și se înclină, iar primadonei îi scăpă un ușor oftat.

— Madame, spuse Bréon, n-am cântat niciodată împreună. Asta-i pedeapsa vârstei mele! Dar destinul e bun cu mine*și mi-a venit în ajutor.

Paula râse încetișor.

— Sunteți prea bun, domnule Bréon. Când eram doar o biată tânără cântăreață, am stat la picioarele dumneavoastră. În „Rigoletto”, câtă artă, ce perfecțiune! Nimeni nu vă putea întrece!

— Ehei! Exclamă Bréon, simulând un suspin. Epoca mea a trecut. Scarpia, Rigoletto, Figaro, de câte ori nu i-am cântat și acum… Gata!

— Ba nu, în seara asta.

— E adevărat, madame… Am uitat. În seara asta.

— Ai cântat cu multe în „Tosca”, spuse arogantă Nazorkoff, dar niciodată cu mine!

Francezul se înclină.

— Va fi o onoare, rosti el încet. E un rol mare, madame.

— E nevoie nu numai de o cântăreață, ci și de o actriță, sublinie lady Rustonbury.

— Foarte adevărat, îi întări spusele Bréon. Îmi amintesc de vremea când eram tânăr, în Italia, m-am dus la un mic teatru mai puțin cunoscut din Milano. Biletul m-a costat doar câteva lire, dar am auzit niște glasuri ca la „Metropolitan Opera House” din New York. Și doar o fată oarecare cânta în „Tosca”; cu un glas ca de înger. N-am să-i uit niciodată vocea din aria „Vissi D'Arte”, claritatea, puritatea ei. Dar îi lipsea forța dramatică.

Nazorkoff dădu din cap.

— Asta vine mai târziu, zise ea liniștită.

— Așa e. Pe tânăra aceea – Bianca Capelli se numea – am ajutat-o personal în carieră. Datorită mie a avut șansa de a primi mari angajamente, dar a fost o proastă, din păcate, o proastă.

Ridică din umeri a regret.

— Cum adică a fost proastă?

Întrebase fiica de 24 de ani a contesei Rustonbury, Blanche Amery, o fată subțire cu ochi mari, albaștri. Francezul se întoarse imediat spre ea, politicos.

— Vai, mademoiselle, s-a încurcat cu un tip de speță proastă, un ticălos, membru al Camorrei. El a dat de bucluc cu poliția și a fost condamnat la moarte; ea a venit la mine să mă implore să încerc să-i salvez iubitul.

Blanche Amery îl privea cu intensitate.

— Și l-ați salvat? Întrebă ea ținându-și răsuflarea.

— Eu, mademoiselle, ce puteam eu face? Străin în țara aceea?

— Poate aveați influență? Interveni Nazorkoff cu vocea ei plină, vibrândă.

— Dacă aveam, mă îndoiesc că mi-aș fi exercitat-o. Bărbatul acela nu merita. Dar am făcut ce-am putut pentru fată.

Zâmbi ușor și acel zâmbet o izbi deodată pe fată ca purtând pecetea a ceva deosebit de dezagreabil. Simți, în acel moment, că spusele lui nu-i exprimau gândurile.

— Ați făcut ce-ați putut, zise Nazorkoff. Foarte frumos din partea dumneavoastră și ea v-a fost recunoscătoare, nu?

Francezul ridică din umeri.

— Omul a fost executat și fata a intrat într-o mănăstire. Eh, voila! Lumea a pierdut o cântăreață.

Nazorkoff râse cu poftă.

— Noi, rușii, suntem mai nestatornici, zise ea fără să-i pese.

S-a întâmplat ca Blanche Amery să-l privească pe Cowan tocmai când vorbea cântăreața și a observat privirea de uimire a acestuia ca și buzele sale care se deschiseră și apoi se închiseră la loc în semn de ascultare la o privire cu subînțeles din partea Paulei.

Majordomul apăru în prag.

— Cina, anunță lady Rustonbury, ridicându-se. Dragilor, îmi pare așa de rău pentru voi. Trebuie să fie groaznic să flămânzești întotdeauna înainte de a cânta. Dar, va urma un supeu foarte bun după aceea.

— Îl vom aștepta cu nerăbdare, zise Paula Nazorkoff. Râse încet. După aceea!

III

În teatru, primul act din „Tosca” tocmai se terminase. Auditoriul începu să freamăte, fiecare vorbind cu vecinii. Membrii casei regale, încântători și amabili, stăteau în trei fotolii de catifea din primul rând. Toți șopteau și murii în iau unii către alții: părerea generală era că în primul act, Nazorkoff nu prea se ridicase la marea ei reputație. Majoritatea celor prezenți nu-și dădeau seama că în acest act cântăreața își arătase arta, făcând economie de voce și menajându-se. Crease din Tosca un personaj ușuratic, frivol, care se juca cu dragostea, cocheta cu gelozia, acaparator. Bréon, deși nu se mai afla la apogeul gloriei, îl interpretă totuși în mod magnific pe cinicul Scarpia. Exista nici o urmă din afemeiatul fără scrupule în con-ția sa despre rol. Făcu din Scarpia un personaj frumos, aproape binevoitor, având doar o urmă de subtilă răutate care se deslușea în aparența exterioară. În ultima parte, cu orga și procesiunea, când Scarpia stă pierdut în gânduri, meditând asupra planului său de a și-o păstra pe Tosca, Bréon dăduse dovadă de toată arta sa minunată. Acum, cortina se ridica pentru al doilea act, scena din casa lui Scarpia.

De data aceasta, când Tosca intră, arta Nazorkoffei străluci brusc. Era o femeie terorizată de moarte care-și juca rolul cu siguranța unei mari actrițe. Felul ei grațios de a-l saluta pe Scarpia, nonșalanța, răspunsurile sale zâmbitoare! În această scenă, Paula Nazorkoff juca cu ochii ei; se mișca cu un calm mormântal, cu o față zâmbitoare, impasibilă. Numai ochii săi, care îi aruncau priviri scrutătoare lui Scarpia, îi trădau adevăratele sale sentimente. Și, astfel, opera continuă, cu scena torturei, disperarea Toscăi și răvășeala ei completă când se aruncă la picioarele lui Scarpia, implorându-l, în van, să aibă milă. Bătrânul lord Leconmere, un connaisseur al muzicii, se mișcă impresionat și un ambasador străin de lângă el murmură:

— În seara asta, Nazorkoff se întrece pe sine însăși. Nu există o altă femeie pe scenă care să-și exprime sentimentele ca ea.

Leconmere îl aprobă.

Și-acum Scarpia îi spune prețul și Tosca îngrozită, fugi de la el spre fereastră. Apoi se aude bătaia tobelor de afară și Tosca se aruncă fără vlagă pe sofa. Scarpia aplecându-se asupra ei, îi povestește cum oamenii săi ridică spânzurătoarea – și apoi liniște și din nou sunetul îndepărtat al tobelor. Nazorkoff zăcea încremenită pe sofa, cu capul atârnându-i în jos, acoperit de păr aproape atingând dușumeaua. Apoi, într-un contrast uimitor cu patima și tensiunea din ultimele douăzeci de minute, vocea ei răsună înaltă și clară, așa cum îi spusese lui Cowan, vocea unui băiat din cor sau a unui înger.

„Vissi d'arte, vissi d'amore, no feci mai maie ad anima viva. Con mana furtiva cuante miseri conobbi, aiuta-i”.