Casa Idolului Astartei

— Ei acum, doctore Pender, ce o să ne povestești?

Bătrânul preot zâmbi cu blândețe.

— Mi-am petrecut viața în locuri liniștite, spuse el. Mi s-au întâmplat foarte puține evenimente. Totuși, odată când eram tânăr, am trecut printr-o experiență foarte stranie și tragică.

— Chiar? Exclamă Joyce Lemprière în mod încurajator.

— N-am uitat-o niciodată, continuă preotul. Atunci m-a impresionat profund și, chiar și astăzi, dacă fac un ușor efort să-mi reamintesc, îmi revine simțământul acela de groază și oroare pe care l-am trăit în momentul ăla îngrozitor, când am văzut un om murind, fără vreun motiv aparent.

— Mă faci să mă înfior, Pender, se plânse sir Henry.

— Și eu mă-nfior, cum zici, îi răspunse celălalt. De atunci nu am mai râs de oamenii care folosesc cuvântul atmosferă. Există așa ceva. Există anumite locuri imprimate și saturate cu influențe bune sau rele, care-și pot face simțită puterea.

— Casa aceea, „The Larches”, aduce multă nefericire, remarcă Miss Marple. Bătrânul domn Smithers și-a pierdut toți banii și a trebuit s-o părăsească, apoi s-a mutat familia Carlslake și Johnny Carlslake a căzut pe scări, și-a rupt piciorul așa că doamna Carlslake a fost nevoită să plece în sudul Franței să-și îngrijească sănătatea, iar în ceea ce privește familia Burden, care locuiește acum acolo, am auzit că bietul domn Burden urmează să fie operat foarte curând.

— Cred că sunt prea multe superstiții în legătură cu treburile astea, opină domnul Petherick. Foarte multe proprietăți au de suferit de pe urma unor zvonuri puse în circulație fără temei sau din prostie.

— Am cunoscut una sau două „fantome” care aveau o personalitate foarte robustă, remarcă sir Henry chicotind.

— Cred, interveni Raymond, că ar trebui să-i permitem domnului Pender să-și continue povestirea.

Joyce se ridică și stinse cele două lămpi, lăsând camera să fie luminată numai de focul jucăuș din șemineu.

— Atmosferă, zise ea. Acum putem continua.

Dr. Pender îi zâmbi, se rezemă de speteaza scaunului și, după ce-și scoase pince-nez-ul, începu să povestească pe un ton blând, evocator.

— Nu știu dacă vreunul dintre dumneavoastră cunoașteți Dartmoor-ul. Localitatea de care vă vorbesc este situată pe malurile apei Dartmoor. Era o casă foarte frumoasă și, deși fusese de vânzare de mai mulți ani, nu-și găsise cumpărători. Probabil, situația era mai neplăcută iarna, dar priveliștea era măreață și clădirea însăși avea unele trăsături curioase și originale. A fost cumpărată de un om pe nume Haydon – sir Richard Haydon. Îl cunoscusem în timpul facultății și, deși, nu-l mai văzusem câțiva ani, păstrând vechile legături de prietenie, am acceptat cu plăcere invitația sa de a mă duce la Silent Grove, cum se numea noua sa proprietate.

Cei din casă nu erau prea numeroși. Acolo locuiau Richard Haydon însuși și vărul său, Elliot Haydon. Se mai aflau o lady Mannering cu o fiică palidă, cam ștearsă, pe nume Violet. Era un căpitan Roger cu soția, mari amatori de călărie, cu fețele bătute de vânt, care trăiau numai pentru cai și vânătoare. Lor li se alăturau un tânăr dr. Symonds și o domnișoară Diana Ashley. Știam ceva despre cea din urmă. Fotografia ei apărea des în ziarele despre înalta societate și se număra printre frumusețile celebre ale vremii. Înfățișarea era cu totul izbitoare. Brunetă, înaltă, cu tenul frumos, de un alb palid, pe când ochii ei negri, pe jumătate închiși, ușor oblici îi dădeau un curios aer picant oriental. Avea de asemenea, o voce minunată, profundă, dar ca un clopoțel.

Am observat imediat că prietenul meu, Richard Haydon era foarte mult atras de ea și am bănuit că întreaga adunare fusese chemată ca să creeze un cadru pentru ea. Cât privește sentimentul ei, nu eram atât de sigur. Era capricioasă în etalarea favorurilor sale. Într-o zi vorbea numai cu Richard și nu mai acorda nimănui altcuiva atenție, în ziua următoare îl prefera pe vărul acestuia, Elliot și părea că nu are habar de existența unei persoane pe nume Richard, ca, în continuare, să-i dedice zâmbetele cele mai fermecătoare liniștitului și retrasului dr. Symonds.

În dimineața de după sosirea mea, gazda noastră ne-a arătat proprietatea. Casa în sine nu avea nimic remarcabil – o clădire solidă, bine construită din granit de Devonshire. Ridicată să reziste timpului și intemperiilor. Nu era romantică, dar foarte confortabilă. De la ferestre se puteau vedea panorama regiunii necultivate și terenurile rezervate pentru vânătoare, vaste dealuri rotunjite, încoronate cu Tor-uri*1 bătute de vreme.

Pe pantele celui mai apropiat Tor se găseau diferite cercuri de colibe, relicve din străvechile zile ale epocii de piatră. Pe un alt deal, fusese recent excavată… O movilă în care se găsiseră anumite obiecte din bronz. Haydon începuse să manifeste interes pentru lucrurile legate de antichitate și ne vorbi cu multă înflăcărare și entuziasm. Chiar acest loc, ne explica el, era deosebit de bogat în mărturii despre trecut.

Locuitori din neolitic, druizi, romani și chiar urme ale primilor fenicieni puteau fi găsite.

— Dar locul acesta este cel mai interesant dintre toate, a spus el. I-ați reținut numele – Silent Grove*2. Ei bine, e destul de ușor să-ți dai seama de unde i se trage denumirea.

Ne indică ceva anume cu mâna. Deși partea aceea era necultivată, numai stânci, buruieni și un soi de ferigă sălbatică, la vreo sută de iarzi de casă se ridica un crâng cu copaci îndesiți unul în altul.

— O relicvă din cele mai vechi timpuri, spuse Haydon. Copacii au murit și alții au fost plantați în loc, dar, în general, s-a păstrat foarte mult cum era odinioară – poate pe vremea locuitorilor fenicieni. Veniți să vă uitați!

L-am urmat cu toții. Când am intrat în crâng, o curioasă tensiune mă cuprinse. Cred că de vină era liniștea. Nici o pasăre nu părea să-și fi făcut cuibul în copacii aceștia. Domnea un simțământ de dezolare și oroare. L-am văzut pe Haydon privindu-mă cu un zâmbet curios.

— Simți ceva în legătură cu locul ăsta, Pender? Mă întrebă el. Antagonism cumva? Sau neliniște?

— Nu-mi place, i-am răspuns neliniștit.

— Ești în drepturi depline. Aceasta a fost fortăreața unuia dintre cei mai vechi dușmani ai credinței tale. Acesta este Crângul lui Astarte*3.

— Astarte?

— Astarte sau Ishtar sau Ashtoreth sau oricum vrei să-i zici. Eu prefer numele fenician de Astarte. Cred că există, în țară, un Crâng al Astartei cunoscut – la nord de Wall. N-am nici o dovadă, dar îmi place să cred că deținem aici un adevărat, un autentic Crâng al Astartei. Uite, în acest cerc dens de copaci, s-au desfășurat ritualuri sacre.

— Ritualuri sacre, murmură Diana Ashley. Ochii ei visători priveau undeva departe. Mă întreb cum se desfășurau?

— Nu prea onorabile, în orice caz, râse tare, fără rost, căpitanul Roger. Și persoane destul de abile, îmi închipui.

Haydon nu-i acordă atenție.

— În mijlocul Crângului trebuia să fi fost un templu, spuse el. Nu pot să vă arăt urma vreunuia, dar mi-am pus și eu puțin imaginația la contribuție.

În momentul acela pășeam într-un mic luminiș din mijlocul copacilor. În centru, se afla ceva asemănător unei case de vară construită din piatră. Diana Ashley se uită întrebătoare spre Haydon.

— O numesc Casa Idolului, spuse acesta. Este Casa Idolului lui Astarte.

Se îndreptă spre ea. Înăuntru, pe un stâlp simplu de abanos stătea o mică figurină ciudată reprezentând o femeie cu coarne, călare pe un leu.

— Astarte a fenicienilor, spuse Haydon, Zeița Lunii.

— Zeița Lunii, strigă Diana. O, hai să facem o petrecere pe cinste la noapte. Cu haine de carnaval. Și să venim aici, la lumina lunii, să sărbătorim ritualurile Astartei.

Am făcut un gest brusc și Elliot Haydon, vărul lui Richard, se întoarse repede spre mine.

— Nu vă plac toate astea, Padre, nu-i așa?

— Nu, nu-mi plac, am recunoscut pe un ton grav.

Se uită la mine în mod curios.

— Dar nu-i decât o prostie. Dick n-are cum să știe dacă acesta este un crâng cu adevărat sacru. E doar o fantezie de-a lui; îi place să se joace cu ideea asta. Și oricum, dacă ar fi fost…

— Dacă ar fi fost?

— Ei bine… Râse el stingherit. Doar nu crezi în chestii de-astea, nu-i așa? Dumneata, un pastor!

— Nu sunt sigur că eu ca pastor n-ar trebui să cred în asta.

— Dar treburile acestea s-au terminat și au dispărut de mult.

— Nu sunt chiar așa de sigur, i-am răspuns, contemplând cele din jurul meu. Știu doar un lucru: în general, nu sunt un om sensibil la atmosferă, dar, de când am intrat în acest crâng de copaci, am o curioasă impresie că simt răul și amenințarea în jurul meu.

Privi, din nou stânjenit, peste umăr.

— Da, spuse, este… Este oarecum straniu. Știu ce vrei să spui, dar bănuiesc că numai imaginația noastră ne face să ne simțim așa. Ce părere ai, Symonds?

Doctorul tăcu un minut, două, înainte de a răspunde. Apoi spuse liniștit:

— Nu-mi place. Nu pot să vă spun de ce. Dar, într-un fel sau altul, nu-mi place.

În momentul acela, Violet Mannering veni spre mine.

— Îmi repugnă locul ăsta, țipă ea. Îmi repugnă. Să ieșim de-aici!

Ne-am îndepărtat și ceilalți ne-au urmat. Numai Diana Ashley întârzia. Am întors capul, m-am uitat peste umăr și am văzut-o stând în fața casei idolului, privind cu intensitate la imaginea dinăuntru.

Ziua era neobișnuit de frumoasă și călduroasă așa că propunerea Dianei Ashley de a organiza o petrecere costumată în seara aceea a fost bine primită. Obișnuitele râsete, șoapte și cusutul disperat în secret – am avut parte de toate – și, când ne-am făcut apariția pentru cină, au izbucnit ca de obicei strigăte de veselie.

Rogers și soția sa erau „îmbrăcați” ca locuitori ai colibelor din neolitic, ceea ce explica brusca dispariție a preșurilor din fața căminelor. Richard Haydon și-a imaginat că e un marinar fenician, iar vărul său – șeful unei bande de hoți; doctorul Symonds făcea pe bucătarul șef, lady Mannering pe o soră de spital și fata ei pe o sclavă cercheză. Eu m-am travestit, cam străveziu, într-un călugăr. Diana Ashley a coborât ultima, dezamăgindu-ne pe toți, fiindcă era înfășurată într-un domino*4 negru inform.

— Necunoscuta, declară ea plină de aere. Asta sunt. Acum, pentru Dumnezeu, hai să mergem la masă.

După cină am ieșit din casă. Era o noapte frumoasă, caldă, blândă și luna se ridica. Am cutreierat, am pălăvrăgit și timpul a trecut destul de repede. Trebuie să fi trecut o oră când ne-am dat seama că Diana Ashley nu mai era cu noi.

— Sunt sigur că nu s-a dus la culcare, spuse Richard Haydon.

Violet Mannering clătină din cap:

— O, nu, interveni ea. Am văzut-o îndreptându-se în direcția aceea, acum vreun sfert de oră.

În timp ce vorbea indica crângul de copaci care se profila negru și plin de umbre în lumina lunii.

— Mă întreb ce pune la cale, se repezi Richard Haydon, jur că vreo drăcovenie. Să mergem să vedem!

Ne-am îndreptat cu toții într-acolo, oarecum plini de curiozitate de ce putea pune la cale domnișoara Ashley. Totuși, în ceea ce mă privește, simțeam o anumită reținere de a intra în cercul de copaci întunecat, prevestitor de rele. Ceva mai puternic decât mine părea să mă rețină și să mă îndemne să nu pășesc înăuntru. Eram mai convins decât oricând de răul esențial al locului. Cred că unii dintre ceilalți simțeau aceleași senzații ca și mine, deși n-ar fi fost dispuși s-o recunoască. Copacii erau atât de apropiați unii de alții, încât lumina lunii nu putea pătrunde. Se auzeau mai multe sunete în jurul nostru – șoapte și oftaturi. Aveam sentimentul a ceva extrem de straniu, așa că din spirit de conservare, am rămas cu toții grupați.

Deodată, am dat de poiana din mijlocul crângului și am rămas încremeniți de uimire, întrucât în pragul Casei Idolului, se profila o siluetă, învăluită toată în tifon diafan, purtând două coarne proeminente care se ridicau din masa neagră a părului ei.

— Doamne Sfinte, exclamă Richard Haydon și fruntea i se umplu de sudoare.

Dar Violet Mannering era mai perspicace.

— E Diana, exclamă ea. Cum s-a transformat? O, arată oarecum altfel!

Silueta din prag își ridică mâinile. Înaintă un pas și cântă pe un ton înalt, plăcut.

— Sunt Preoteasa Astartei, fredonă ea. Aveți grijă cum vă apropiați de mine, căci moarte țin în mâna mea.

— Nu fă asta, dragă, protestă lady Mannering. Ne trec toți fiorii, să știi!

Haydon sări spre ea.

— Doamne, Diana, strigă el. Ești minunată!

Ochii mei se obișnuiseră de-acum cu lumina lunii și puteam vedea mai clar. Așa cum spusese Violet, ea arăta schimbată. Fața era mult mai oriental conturată, ochii – niște deschizături oblice – degajau o oarecare cruzime în strălucirea lor și ciudatul zâmbet ce i se citea pe buze nu-l mai văzusem niciodată.

— Ai grijă, strigă ea prevenind pe oricine. Nu vă apropiați de zeiță. Dacă cineva pune mâna pe mine, moare.

— Ești minunată, Diana, strigă și Haydon, dar termină! Nu știu cum, dar… Nu-mi prea place!

El se îndrepta spre ea prin iarbă și ea întinse o mână.

— Oprește-te, strigă ea. Încă un pas și te voi lovi cu magia Astartei.

Richard Haydon râse și grăbi pasul, când, deodată, un lucru curios se întâmplă. Ezită o clipă, apoi păru că se împiedică și căzu lat.

Nu se ridică, ci rămase unde căzuse cu fața la pământ.

Deodată, Diana începu să râdă ca o isterică. Era un hohot straniu, oribil, care tulbura liniștea poienii.

Cu o înjurătură, Elliot se repezi în față.

— Nu suport asta, țipă el, ridică-te Dick, ridică-te, omule!

Și totuși, Richard Haydon zăcea unde căzuse. Elliot Haydon se apropie, îngenunche lângă el și-l întoarse încet cu fața-n sus. Se aplecă peste el, uitându-se la fața acestuia.

Apoi se ridică brusc și rămase clătinându-se puțin.

— Doctore, zise, doctore, pe crucea mea, vino! Cred… Cred că e mort.

Symonds se repezi într-acolo, pe când Elliot se întoarse încet spre noi. Se uita în jos la mâinile sale într-un fel pe care nu l-am înțeles.

În clipa aceea o auzirăm pe Diana țipând sălbatic:

— L-am omorât! O, pe Dumnezeul meu, n-am vrut, dar l-am omorât!

Și leșină, căzând pe o grămadă de iarbă călcată în picioare.

Doamna Rogers urlă ca scoasă din minți:

— O, să plecăm din locul ăsta îngrozitor, ni se poate întâmpla orice aicea. Vai, e înfiorător!

Elliot mă apucă de umăr.

— Nu se poate, domnule, murmură el, îți spun că nu se poate! Un om nu poate fi ucis așa. E…e împotriva Naturii.

Am încercat să-l liniștesc.

— Există vreo explicație, am zis eu. Vărul tău trebuie să fi suferit de pe urma unei slăbiciuni neașteptate a inimii. Șocul și excitarea…

El mă întrerupse:

— Nu înțelegi. Își ridică mâinile să le văd și am observat pete roșii pe ele. Dick nu a murit de pe urma șocului, a fost lovit… Lovit în inimă și nu există nici o armă.

L-am privit neîncrezător. În momentul acela, Symonds se ridicase după ce examinase trupul și se îndrepta spre noi. Era palid și tremura tot.

— Am înnebunit cu toții? Spuse el. Ce-i cu locul ăsta, încât lucruri de acest gen se pot întâmpla aici?

— Deci e adevărat? Am întrebat eu.

Dădu din cap că da.

— Rana seamănă cu una făcută de un stilet lung, subțire, dar… Nu-i nici un stilet acolo.

Ne-am uitat cu toții unii la alții.

— Dar trebuie să fie acolo, strigă Elliot Haydon. Trebuie să fi căzut din rană. Trebuie să fie, undeva, pe jos. Să cercetăm!

Ne-am uitat degeaba în jur. Violet Mannering spuse deodată:

— Diana avea ceva în mâna ei. Un fel de stilet. L-am văzut. L-am zărit strălucind când îl amenința.

Elliot Haydon clătină din cap:

— Nu s-a apropiat la mai mult de trei iarzi de ea, obiectă el.

Lady Mannering se aplecase peste fata care leșinase.

— N-are nimic în mână acum, ne informă ea, și nu văd nimic pe pământ. Ești sigură că l-ai văzut, Violet? Eu nu l-am văzut.

Doctorul Symonds se apropie de fată.

— Trebuie s-o ducem în casă, spuse el. Rogers, vrei să mă ajuți?

Am cărat fata leșinată în casă. Apoi ne-am întors și-am luat cadavrul lui sir Richard.

Dr. Pender se opri și, parcă cerându-și scuze, ne privi pe toți pe rând.

— Astăzi, se cunosc unele lucruri mai bine, datorită influenței romanelor detective. Orice băiat de pe stradă știe că un cadavru trebuie să fie lăsat unde se găsește. Dar, pe timpul acela, nu aveam asemenea cunoștințe, așa că am dus trupul lui Richard Haydon în dormitorul său din casa pătrată de granit, iar majordomul a fost trimis pe bicicletă să aducă poliția, de la vreo 12 mile depărtare.

Atunci, Elliot Haydon mă trase de o parte.

— Uite ce e, spuse el, mă întorc la crâng. Arma aceea trebuie găsită.

— Dacă a fost vreo armă, am răspuns eu sceptic.

Mă apucă de braț și mă trase cu furie.

— Ți-a intrat superstiția aia în cap. Crezi că moartea lui a fost supranaturală; bine, eu mă întorc în crâng să aflu.

Eram, în mod curios, împotrivă ca el să procedeze așa. Am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să-l împiedic. Simpla idee a cercului acela des de copaci mă îngrozea și aveam presentimentul unei noi nenorociri. Dar Elliot era pornit de-a binelea. Cred că și el era speriat, dar nu vroia s-o recunoască. S-a dus ferm hotărât să dezlege tot misterul.

A fost o noapte foarte înfricoșătoare; niciunul dintre noi nu putea să doarmă sau să încerce măcar. Când au sosit, polițiștii nu prea au crezut nimic din toată povestea. Ei și-au exprimat dorința puternică de a o ancheta îndeaproape pe domnișoara Ashley, dar apoi s-au izbit de doctorul Symonds, care s-a opus, în mod vehement, ideii. Domnișoara Ashley își revenise din leșin sau din transă și el îi administrase un somnifer puternic. Sub nici un motiv, ea nu trebuia tulburată până a doua zi.

Nimeni nu s-a gândit până pe la șapte dimineața la Elliot Haydon și atunci Symonds a întrebat, deodată, unde e. I-am explicat ce făcuse Elliot și fața gravă a lui Symonds căpătă un aer și mai grav.

— Aș vrea să nu se fi dus. E… e o prostie, spuse el.

— Doar nu crezi că i s-ar fi putut întâmpla ceva rău?

— Sper că nu. Padre, cred că dumneata și cu mine am face mai bine să ne ducem să vedem.

Știam că are dreptate, dar a trebuit să-mi adun tot curajul de care eram în stare ca să mă înham la treaba asta. Am pornit împreună și am intrat din nou în crângul acela blestemat de copaci. L-am strigat de două ori și nu am primit nici un răspuns. Într-un minut, două, am dat de poiana care părea palidă și fantomatică în lumina dimineții care abia mijea. Symonds mă apucă de braț și eu am scos o exclamație înăbușită. Noaptea trecută, văzusem la lumina lunii trupul unui bărbat zăcând cu fața în jos, în iarbă. Acum, în zorii dimineții, aceeași priveliște se înfățișa ochilor noștri. Elliot Haydon zăcea în exact același loc în care fusese vărul său.

— Doamne Sfinte! Spuse Symonds. L-a răpus și pe el!

Am alergat amândoi spre el. Elliot Haydon era inconștient, dar respira încet; de data aceasta nu mai era nici o îndoială în privința cauzei tragediei: o armă lungă și subțire din bronz rămăsese în rană.