Cazul functionarului din City

Cazul functionarului din City de Agatha Christie

Parker Pyne se rezemă gânditor în scaunul său rotativ și-și cercetă clientul. Vedea un bărbat mic, solid, de vreo 45 de ani, cu ochi melancolici, uimiți și timizi, care-l priveau cu un fel de speranță nerăbdătoare.

— Am găsit anunțul dumneavoastră în ziar, începu omulețul nervos.

— Ați dat de necaz, domnule Roberts?

— Nu, nu chiar de necaz.

— Sunteți nefericit?

— N-aș zice nici asta. Am o mulțime de lucruri pentru care trebuie să fiu recunoscător.

— Toți avem, zise domnul Parker Pyne. Dar când trebuie să ne reamintim de acest lucru este un semn rău.

— Știu, spuse omulețul nerăbdător. Asta e! Ați nimerit la țintă, domnule.

— Ce-ar fi dacă mi-ați povesti totul despre dumneavoastră, îi sugeră domnul Parker Pyne.

— Nu e mult de spus, domnule. Cum ziceam, sunt multe lucruri pentru care trebuie; să fiu recunoscător. Am o slujbă; am reușit să economisesc puțini bani; copiii sunt bine sănătoși.

— Și atunci ce… Doriți?

— Nu… Nu știu. Se înroși. Cred că vi se pare absurd, domnule.

— Câtuși de puțin, îi răspunse domnul Parker Pyne.

Chestionându-l cu abilitate obținu mai multe amănunte personale. Află că domnul Roberts lucra la o firmă binecunoscută și că promovase încet, dar sigur. Află și despre căsătoria sa; despre lupta de a păstra aparențe decente, de a-și educa copiii ca să „pară drăguți”; descoperi felul în care calculase, plănuise, se străduise ca să economisească câteva lire în fiecare an. De fapt, era povestea unei vieți care constase dintr-un neîncetat efort de a supraviețui.

— Și? Ei bine, știți cum este, mărturisi domnul Roberts. Soția e în vacanță. Stă la mama ei cu cei doi copii. O mică schimbare pentru ei și odihnă pentru ea. Nu e loc și pentru mine și nu ne permitem să plecăm în altă parte. Rămânând singur, pe când citeam ziarul, am văzut anunțul dumneavoastră care m-a pus pe gânduri. Am 48 de ani. Am stat și m-am gândit… Lucruri se petrec pretutindeni, încheie el cu tot spiritul său melancolic, modest în privire.

— Doriți, întrebă domnul Pyne, să trăiți la nivel înalt pentru zece minute?

— Știți, n-aș zice chiar așa. Dar poate aveți dreptate. Doar să ies din rutină. M-aș întoarce apoi recunoscător… Numai dacă aș avea ceva de care să-mi aduc aminte. Îl privi neliniștit pe celălalt bărbat. Cred că nu-i nimic de făcut, nu? Mă tem… Mă tem că nu mi-aș putea permite să plătesc mult.

— Cât de mult v-ați putea permite?

— Mi-aș putea permite cinci lire, domnule. Așteptă cu sufletul la gură.

— Cinci lire, repetă domnul Parker Pyne. Îmi închipui… Îmi închipui că am putea face ceva pentru cinci lire. Vă temeți de pericol? Îl întrebă el aspru.

O pată de culoare apăru pe fața galbenă a domnului Roberts.

— Pericol ați spus, domnule? O, nu, câtuși de puțin. Eu… Eu n-am făcut niciodată nimic periculos.

Domnul Parker Pyne zâmbi.

— Reveniți mâine și vă voi spune ce pot face pentru dumneavoastră.

„Bon Voyageur” este un local puțin cunoscut. Un restaurant frecventat de câțiva habitués. Acestora nu le plac noii veniți.

Domnul Pyne se duse la „Bon Voyageur” și a fost întâmpinat ca un client respectat.

— Domnul Bonnington e aici? Întrebă el.

— Da, domnule. E la masa sa obișnuită.

— Bine. Mă duc la el.

Domnul Bonnington era un gentleman cu o înfățișare milităroasă și cu o față oarecum inexpresivă. Își salută prietenul cu plăcere.

— Helo, Parker. Abia te mai vedem în prezent. Nu știam că vii aici.

— Din când în când. În special când vreau să pun mâna pe un prieten vechi.

— Ca mine?

— Ca tine. De fapt, Lucas, am meditat la ceea ce am discutat nu de mult.

— La afacerea Peterfield? Ai văzut-o recent în ziare? Nu, nu se poate. Nu poate să fi intrat până în seara asta.

— Care este noutatea?

— L-au ucis pe Peterfield azi-noapte, zise domnul Bonnington, consumându-și liniștit salata.

— Doamne sfinte! Strigă domnul Pyne.

— O, nu mă surprinde, zise domnul Bonnington. Un bărbat încăpățânat, Peterfield. N-a vrut să asculte de noi. A insistat să țină planurile la el.

— Au pus mâna pe ele?

— Nu; se pare că o femeie a trecut pe la el și i-a dat profesorului o rețetă pentru șuncă fiartă. Bătrânul măgar, distrat ca de obicei, a pus rețeta pentru șuncă în seif și planurile în bucătărie.

— Ce noroc.

— Aproape providențial. Dar tot nu știu cine o să le ducă la Geneva. Maitland este în spital. Corslake e la Berlin. Eu nu pot să plec. Rămâne tânărul Hooper. Se uită la prietenul său.

— Este încă de aceeași părere? Întrebă domnul Parker Pyne.

— Absolut. El ne-a dat de lucru! Știu asta. N-am nici o urmă de dovadă, dar te asigur, Parker, că știu când un individ este excroc. Și vreau ca planurile acelea să ajungă la Geneva. Liga are nevoie de ele. Pentru prima dată, o invenție nu va fi vândută unei națiuni. Va fi înmânată, în mod gratuit, Ligii.

Este cel mai frumos gest de pace care s-a văzut vreodată și trebuie dus la îndeplinire. Și Hooper este un excroc. Înțelegi, va fi drogat în tren! Dacă pleacă cu avionul va ateriza într-un loc convenit! Dar, la naiba cu totul, nu pot să trec peste el! Disciplina! Trebuie să fii disciplinat! De aceea ți-am vorbit zilele trecute.

— M-ai întrebat dacă știu pe cineva…

— Da. M-am gândit că tu ai putea în breasla ta. Vreunul care înghite foc și se chinuie pentru niște aplauze. Pe oricine îl trimit reprezintă o șansă bună ca lucrul să fie dus la îndeplinire. Omul tău probabil n-ar fi suspectat de loc. Dar trebuie să fie stăpân pe sine.

— Cred că știu pe cineva care ar face-o, zise domnul Parker Pyne.

— Slavă domnului că mai sunt oameni care-și asumă riscul. Bine, atunci ne-am înțeles?

— Ne-am înțeles.

Domnul Parker Pyne își rezuma instrucțiunile:

— Deci, e destul de clar? Veți călători cu un vagon-lit spre Geneva. Plecați din Londra la zece și patruzeci și cinci, via Folkestone și Bougne și vă urcați în vagonul-lit de clasa întâi la Boulogne. Sosiți la Geneva la ora opt în dimineața următoare. Iată adresa la care vă veți prezenta. Vă rog memorați-o și apoi distrugeți-o. După aceea duceți-vă la acest hotel și așteptați noi instrucțiuni. Aici aveți bani suficienți în bancnote franceze, elvețiene și alte valute. Înțelegeți?

— Da, domnule. Ochii lui Roberts străluceau de încântare. Scuzați-mă, domnule, dar aș putea… Să știu ceva în legătură cu ceea ce transport?

Domnul Parker Pyne zâmbi binevoitor.

— Duceți o criptogramă care conține ascunzătoarea secretă a bijuteriilor coroanei Rusiei, declară el solemn. Firește, vă puteți da seama că agenți bolșevici sunt în alertă ca să vă prindă. Dacă e necesar să vorbiți despre dumneavoastră v-aș recomanda să spuneți că ați moștenit niște bani și că întreprindeți o mică călătorie în străinătate.

Domnul Roberts sorbea o ceașcă de cafea și se uita la lacul Leman din Geneva. Era fericit,dar, în același timp, dezamăgit.

Era fericit pentru că pentru prima dată în viața sa se afla întro țară străină. Mai mult, locuia la un fel de hotel în care nu va mai sta niciodată și nu trebuia să-și facă nici o grijă în legătură cu banii! Avea o cameră cu baie, mese delicioase și era servit cu respect. Domnului Roberts îi plăceau toate aceste lucruri foarte mult.

Era dezamăgit deoarece până atunci nimic din ceea ce s-ar putea descrie drept o aventură nu-i ieșise în cale. Nu dăduse peste bolșevici deghizați sau ruși misterioși. O discuție plăcută în tren cu un comis voiajor francez,ce vorbea o engleză excelentă, fusese singurul contact uman pe care-l avusese. El ascunsese documentele în geanta lui cu fețe din material textil, așa cum i se spusese să facă și le predase potrivit instrucțiunilor. Nu fuseseră pericole de întâmpinat, nu scăpase ca prin urechea acului. Domnul Roberts era dezamăgit.

În acel moment, un bărbat înalt, cu barbă, murmură „pardon” și se așeză de partea cealaltă a măsuței.

— Vă rog să mă scuzați, dar cred că îl știți pe un prieten de-al meu. „P. P.” sunt inițialele lui.

Domnul Roberts a fost surprins în mod plăcut. Iată, în sfârșit, un rus misterios.

— Exact…

— Atunci cred că ne înțelegem amândoi, zise străinul.

Domnul Roberts îl privi scrutător. Era mai mult decât își închipuise. Străinul era un bărbat de vreo 50 de ani cu o înfățișare distinsă. Purta monoclu și o mică fundă colorată la butonieră.

— V-ați îndeplinit misiunea într-un mod cât se poate de mulțumitor, spuse străinul. Sunteți pregătit să mai preluați încă una?

— Desigur. O, da.

— Bine. Vă veți rezerva un loc la vagonul – lit pentru Geneva – Paris de mâine seară. Veți cere patul numărul nouă.

— Dacă este liber?

— Va fi liber. Se va avea grijă de asta.

— Patul numărul nouă, repetă Roberts, da, am înțeles.

— În timpul călătoriei dumneavoastră, cineva vă va spune: „Pardon, monsieur, dar cred că ați fost recent la Grasse? „La care dumneavoastră veți răspunde: „Da, luna trecută”. Apoi persoana va spune: „Vă interesează parfumul?” Și dumneavoastră veți răspunde: „Da, sunt producător de ulei sintetic de iasomie”. După aceea, vă veți pune în întregime la dispoziția persoanei cu care ați vorbit. Apropo, sunteți înarmat?

— Nu, răspunse domnul Roberts emoționat. Nu, nu m-am gândit niciodată… Adică…

— Asta se poate rezolva repede, zise bărbosul. El privi în jur. Nimeni nu era în preajma lor. Ceva tare și lucitor îi fu strecurat în mână domnului Roberts. O armă mică dar eficace, zise străinul zâmbind. Domnul Roberts, care nu trăsese în viața lui cu revolverul, îl băgă cu mare grijă în buzunar. Avea neplăcutul sentiment că acesta s-ar putea descărca în orice clipă.

Își spuseră din nou parola. Apoi, noul prieten al lui Roberts se ridică.

— Vă doresc noroc, zise el. Să treceți cu bine. Sunteți un om curajos, domnule Roberts.

„Chiar, se gândi Roberts când celălalt se îndepărtase. De un lucru sunt sigur, că nu vreau să fiu omorât. Asta nu se va întâmpla niciodată”.

Un fior plăcut îi trecu pe șira spinării, ușor întretăiat de un fior mai puțin plăcut.

Se duse în camera sa și examină arma. Era încă nesigur în privința mecanismului acesteia și spera să nu fie obligat să o folosească.

Plecă să-și rezerve locul.

Trenul părăsea Geneva la nouă și jumătate. Roberts ajunse la gară la timp. Conductorul vagonului-lit îi luă biletul și pașaportul și se dădu la o parte, în timp ce un subaltern îi așeza valiza lui Roberts sus în plasă. Mai erau bagaje acolo: una din piele de porc și o geantă Gladstone.

— Numărul nouă este patul de jos, spuse conductorul.

Când Roberts se întoarse să iasă din cușetă se izbi de un uriaș care intra. Se despărțiră, cerându-și scuze – Roberts în engleză și străinul în franceză. Acesta era un om voinic, înalt, ras în cap și cu ochelari cu lentile groase prin care ochii săi păreau să te privească cu suspiciune.

„Un client urât” – își spuse micuțul domn în sinea sa.

Simțea ceva oarecum sinistru la tovarășul său de călătorie. Trebuia să-l supravegheze pe omul acesta și de aceea i se spusese să ceară patul numărul nouă? Se gândi că asta ar putea fi.

Ieși din nou pe coridor. Mai erau încă zece minute până la plecarea trenului și îi trecu prin minte să se plimbe pe peron. Pe la jumătatea coridorului s-a dat la o parte ca să-i permită unei doamne să avanseze. Tocmai se urca în tren și conductorul mergea înaintea ei, cu biletul în mână. Când dădu de Roberts scăpă din mână geanta. Englezul i-o ridică și i-o înmână. Mulțumesc, monsieur. Vorbea în engleză, dar vocea îi era străină, o voce cu tonalitate joasă, plină, foarte seducătoare. Când era pe punctul de a înainta, ezită și murmură: „Pardon, monsieur, dar cred că ați fost recent la Grasse”.

Inima lui Roberts începu să zvâcnească de emoție. El urma să se pună la dispoziția acestei ființe minunate – căci ea era frumoasă fără nici o îndoială. Purta o haină de blană de călătorie, o pălărie șic. Avea perle la gât. Era brunetă și buzele îi erau de un roșu aprins.

Roberts dădu răspunsul cuvenit: „Da, luna trecută”.

— Vă interesează parfumul?”

— Da, sunt un producător de ulei sintetic de iasomie”.

Ea aplecă atunci capul și trecu,șoptindu-i ușor:

— Pe coridor, de îndată ce pornește trenul.

Următoarele zece minute i se părură un veac lui Roberts. În cele din urmă,trenul o porni din loc. Mergea încet de-a lungul coridorului. Doamna în haina de blană se lupta cu o fereastră. Se grăbi să o ajute.

— Mulțumesc, monsieur. Doar puțin aer înainte ca ei să insiste să închidă totul. Și apoi pe un ton moale, coborât, iute; După frontieră, când tovarășul nostru de cușetă doarme – nu înainte – intrați în lavoar și prin acesta în compartimentul de pe partea cealaltă. Înțelegeți?

— Da. Lăsă jos geamul și spuse mai tare: E mai bine, madame?

— Mulțumesc foarte mult.

Se retrase în compartiment. Tovarășul său de călătorie se întinsese în patul de deasupra. Pregătirile sale pentru noapte fuseseră evident simple. Își scosese, de fapt, ghetele și o haină. Roberts se gândi la propriul său costum. Evident, dacă se ducea în compartimentul unei doamne nu se putea dezbrăca.

Găsi o pereche de papuci și-i puse în locul ghetelor, după care se întinse, stingând lumina. Câteva minute mai târziu, bărbatul de deasupra începu să sforăie. Exact după ora zece au ajuns la frontieră. Ușa s-a deschis; o întrebare de formă domnii au ceva de declarat? Ușa se închise la loc. Imediat trenul trecu de graniță.

Bărbatul din patul de sus sforăia din nou. Roberts lăsă să treacă douăzeci de minute și deschise ușa compartimentului pentru spălat. Odată înăuntru, trase ușa după el și privi spre cea de la capăt. Nu era închisă. Ezită. Să bată?

Poate că ar fi absurd să bată. Dar nu prea-i plăcea să intre fără să bată. Recurse la un compromis, deschise ușa încet câțiva centimetri și așteptă. Încercă chiar să tușească ușor.

Răspunsul fu prompt. Ușa se deschise, se simți apucat de braț, tras în compartiment și fata închise și zăvorî ușa după el.

Roberts își ținu răsuflarea. Niciodată nu-și imaginase ceva atât de frumos. Ea purta o rochie lungă, vaporoasă din șifon și dantelă crem. Fata se rezemă de ușa dinspre coridor, clătinându-se. Roberts citise adesea despre minunate ființe urmărite, aflate la ananghie. Acum, pentru prima dată, vedea și el una – o priveliște tulburătoare.

— Slavă domnului! Murmură fata.

Era foarte tânără, observă Roberts, și de o asemenea frumusețe că i se părea o ființă dintr-o altă lume. Iată o poveste de iubire, în sfârșit, și el era eroul!

Îi vorbi pe un ton jos, grăbit. Engleza ei era bună, dar accentul cu totul străin.

— Mă bucur atât de mult că ați venit, zise ea. Am fost groaznic de speriată. Vasilievici este în tren. Înțelegeți ce înseamnă asta?

Roberts nu înțelegea câtuși de puțin ce însemna asta, dar dădu afirmativ din cap.

— Credeam că-l păcălisem. Trebuia să-mi fi dat mai bine seama. Ce ne facem? Vasilievici este în vagonul următor. Orice se întâmplă, el nu trebuie să pună mâna pe bijuterii.

— El nu o să vă ucidă și nici n-o să ia bijuteriile, spuse Roberts hotărât.

— Atunci, ce să facem cu ele?

Roberts se uită la ușa din spatele ei.

— E zăvorâtă, zise el.

Fata râse.

— Ce înseamnă ușile închise pentru Vasilievici?

Roberts se simțea tot mai mult ca în mijlocul unuia dintre romanele sale favorite.

— E un singur lucru de făcut. Dă-mi-le mie.

Se uită la el plină de îndoială.

— Valorează un sfert de milion.

Roberts se înroși.

— Trebuie să ai încredere în mine.

Fata mai ezită o clipă, apoi:

— Da, voi avea încredere în dumneata, zise ea. Făcu o mișcare rapidă. În clipa următoare, îi întindea o pereche strânsă de ciorapi – din mătase.

— Ia-i prietene, îi spuse lui Roberts, cel uimit.

El îi luă și înțelese imediat. În loc să fie ușori ca o boare, ciorapii erau incredibil de grei.

— Du-i în compartimentul dumitale, zise ea. Poți să mi-i dai dimineață… Dacă. Dacă. Mai sunt aici.

Roberts tuși.

— Ia uite, zise el. În legătură cu dumneata. Se opri. Trebuie… Trebuie să vă păzesc. Apoi se înroși dintr-un exces al simțului de proprietate. Nu aici, vreau să zic. Am să stau acolo și făcu semn cu capul spre lavator.

— Dacă doriți să stați aici…

Și ea se uită la patul neocupat de deasupra.

Roberts se înroși până în vârful urechilor.

— Nu, nu, protestă el. O să stau foarte bine acolo. Dacă aveți nevoie de mine, să strigați!

— Mulțumesc, prietene, zise fata încet.

Ea se vârî în patul de jos, își trase pătura și îi zâmbi recunoscătoare. El se retrase în lavator.

Deodată – trebuie să fi fost câteva ore mai târziu – i se păru că aude ceva. Ascultă – nimic. Probabil se înșelase. Și, totuși, i se păru că auzise un sunet slab din compartimentul vecin. Dacă… Dacă…

Deschise încet ușa. Compartimentul era așa cum îl lăsase, cu luminița albăstruie din tavan. Rămase așa străduindu-se să străpungă întunericul până când ochii i se obișnuiră. Fata nu era acolo!

Aprinse lumina la maximum. Compartimentul era gol. Îi mirosea ceva. Doar o dâră ușoară, dar recunoscu – dulce, bolnăvicioasă de cloroform!

Ieși din compartiment (deschis acum, după cum observă) pe coridor și se uită de-a lungul acestuia. Nimeni! Ochii i se opriră pe ușa vecină cu cea a fetei. Ea spusese că Vasilievici se află în compartimentul de alături. Cu grijă, Roberts încercă clanța. Ușa era închisă pe dinăuntru.

Ce trebuia să facă? Să ceară să intre? Dar omul ar fi refuzat și, apoi, fata poate nu e acolo! Dar dacă ar fi, i-ar mulțumi pentru că face un scandal public din asta? Se gândi că discreția era esențială în jocul lor.

Un omuleț îngrijorat traversa coridorul. Se opri la ultimul compartiment. Ușa era deschisă și conductorul dormea lungit acolo. Deasupra sa, de un cârlig atârnau haina de la uniforma sa cafenie și șapca.

Într-o clipă, Roberts se hotărî cum să acționeze, înfășcă haina și șapca și se întoarse în fugă pe coridor. Se opri la ușa de alături de cea a fetei, își adună tot curajul și bătu hotărât.

Când nu i se răspunse, bătu din nou.

— Monsieur, pronunță el cu cel mai bun accent al său.