Cazul sotiei între doua varste

Cazul sotiei între doua varste de Agatha Christie

Patru mormăieli, o voce indignată care întrebă de ce nimeni nu poate să lase un bărbat în pace, o ușă trântită și domnul Packington plecă să prindă trenul de 8,45 spre City. Doamna Packington rămase să-și continue micul dejun. Roșie la față, cu buzele strânse și singurul motiv pentru care nu plângea era că, în ultima clipă, în locul supărării o apucă furia. „Nu mai suport”, își zise doamna Packington. „Nu mai suport”! Stătu câteva momente pe gânduri și apoi murmură: „Stricata. Nenorocita aia de pațachină șmecheră! Cum poate fi George atât de prost”?

Furia o lăsă; o apucă iar amărăciunea. Ochii i se umplură de lacrimi și se rostogoleau încet pe obrajii ei de femeie între două vârste. „E ușor să spun că nu mai suport, dar ce pot face”?

Deodată se simți singură, neajutorată, cu totul părăsită. Luă încet ziarul de dimineață și citi, nu pentru întâia oară, un anunț de pe prima pagină: „Sunteți fericit? Dacă nu, consultați-l pe dl. Parker Pyne, 17 Richmond Street”.

„Absurd”! Spuse doamna Packington. „Complet absurd”. După care: „În fond, aș putea doar încerca…”

Lucru care explica de ce la ora 11, doamna Packington, puțin nervoasă, a fost condusă în biroul particular al domnului Parker Pyne.

După cum am spus, doamna Packington era nervoasă, dar, nu știu cum se face că simpla imagine a domnului Parker Pyne îi insuflă un sentiment de siguranță. Era voinic, fără să fie gras; avea capul chel, de proporții respectabile, ochelari puternici și ochi mici care sclipeau.

— Vă rog să luați loc, o invită Parker Pyne. Ați venit ca urmare a anunțului meu? Încercă el să spargă gheața.

— Da, confirmă doamna Packington și se opri.

— Deci nu sunteți fericită, constată domnul Parker Pyne pe un ton vesel, detașat. Foarte puțini oameni sunt. Ați fi cu adevărat surprinsă dacă ați ști.

— Chiar? Întrebă doamna Packington, fără să-și dea seama, totuși, dacă avea vreo importanță că alți oameni erau sau nu fericiți.

— Știu că nu vă interesează, remarcă domnul Parker Pyne, dar pentru mine este foarte interesant. Știți, 35 de ani din viață mi i-am petrecut făcând statistici într-un birou guvernamental. Acum am ieșit la pensie și mi-a venit ideea să folosesc experiența câștigată într-o manieră inedită. Totul este așa de simplu. Nefericirea poate fi clasificată în cinci capitole, vă asigut că nu mai multe. Odată ce cunoști cauza bolii, remediul nu e chiar imposibil. Sunt în postura unui medic. Acesta pune întâi diagnosticul, maladiei pacientului, după care îi recomandă să urmeze un tratament. Sunt cazuri în care nici un medicament nu ajută. Atunci, eu spun sincer că nu pot face nimic. Dar, vă pot asigura, doamnă Packington, că, de îndată ce preiau un caz, cura este practic garantată.

„Așa să fie? Totul era o prostie sau putea fi adevărat”? Se gândi doamna Packington privindu-l înviorată.

— Să vă pun diagnosticul la cazul dumneavoastră? Întrebă domnul Parker Pyne, zâmbind. Se lăsă pe spate în scaun și-și împreună vârfurile degetelor. Necazul e pricinuit de soțul dumneavoastră. În general, ați avut o căsnicie fericită. Cred că soțul a avansat. Mai cred că există o domnișoară implicată, probabil, o tânără de la serviciul soțului.

— O dactilografă, spuse doamna Packington. O nenorocită de pațachină machiată, toată numai ruj, ciorapi de mătase și bucle. Cuvintele au fost rostite cu repeziciune.

Domnul Parker Pyne încuviință ca și cum vroia s-o liniștească.

— Nu e nici un rău în asta – așa spune soțul dumneavoastră – nici nu mă îndoiesc.

— Exact așa.

— Atunci, de ce să nu se bucure el de simpla prietenie a acestei domnișoare și să aducă puțină veselie, puțină plăcere în plicticoasa ei existență? Biata fată, n-are cum să se distreze. Îmi imaginez că acestea sunt sentimentele sale.

Doamna Packington îl aprobă cu hotărâre.

— Prostii… Numai prostii! O duce pe fluviu… Și mie-mi place să mă plimb pe fluviu, dar acum cinci, șase ani mi-a spus că se suprapunea cu programul lui de golf. Dar poate să renunțe la golf pentru ea. Îmi place teatrul… George mi-a spus întotdeauna că e prea obosit ca să iasă seara. Acum o duce pe ea la dans… La dans! Și se întoarce la trei dimineața. Eu… Eu…

— Și, fără îndoială, el deplânge faptul că femeile sunt atât de geloase, așa de irațional de geloase, când nu există absolut nici un motiv pentru gelozie.

Doamna Packington îi dădu din nou dreptate.

— Așa este. Întrebă repezită: de unde știți toate astea?

— Din statistici, răspunse simplu domnul Parker Pyne.

— Mă simt îngrozitor, se plânse doamna Packington. Întotdeauna am fost o soție bună pentru George. Îp primii ani de căsătorie, am muncit până cădeam frântă. L-am ajutat în carieră. Nu m-am uitat niciodată la un alt bărbat, îi duc lucrurile la reparat, gătesc bine, casa e curată și fac economii. Și-acum, când am ajuns și noi în rând cu lumea și-am putea să ne distrăm, să călătorim și să facem atâtea lucruri pe care le-am visat odinioară, poftim, asta!

Oftă, înghiți în sec. Domnul Parker Pyne dădu grav din cap.

— Vă asigur că înțeleg perfect cazul dumneavoastră.

— Și puteți face ceva?

Puse întrebarea aproape în șoaptă.

— Desigur, dragă doamnă. Există o cale de vindecare. O, da, există.

— Care este aceasta?

Ea aștepta cu ochii mari și curioși. Domnul Parker Pyne spuse calm și ferm:

— Vă veți lăsa în seama mea și onorariul este de 200 de guinee.

— Două sute de guinee!

— Exact. Puteți să vă permiteți să plătiți un asemenea onorariu, doamnă Packington. Suma vi se cere pentru o „operație”. Fericirea e la fel de importantă ca și sănătatea fizică.

— Vă plătesc după aceea, îmi închipui?

— Dimpotrivă, o contrazise domnul Parker Pyne. Îmi veți plăti în avans.

Doamna Packington se ridică.

— Mă tem că nu văd de ce…

— Să cumpărați mâța în sac? Râse domnul Parker Pyne. Da, poate aveți dreptate. Riscați o grămadă de bani.

Știți, trebuie să aveți încredere în mine. Trebuie să plătiți și să vă încercați șansa. Aceștia sunt termenii mei.

— Două sute de guinee!

— Exact. Două sute de guinee. E o groază de bani. La revedere, doamnă Packington. Dați-mi de știre dacă v-ați hotărât.

Dădu mâna cu ea, zâmbind netulburat. După ce plecă, el apăsă pe un buton de pe birou. O tânără cu o înfățișare neatrăgătoare și ochelari apăru.

— Un dosar, vă rog, domnișoară Lemon. Și, spuneți-i lui Claude că s-ar putea să am curând nevoie de el.

— O nouă clientă?

— O nouă clientă. Pentru moment a luat altă direcție, dar se va întoarce. Probabil, după-amiază pe la patru. S-o lăsați să intre.

— Lista A?

— Lista A desigur. Interesant cum fiecare crede că propriul său caz e unic. Da, da, pune-l în gardă de Claude. Spuneți-i să nu fie prea exotic. Fără parfum și ar face bine să-și taie părul scurt.

La patru și un sfert, doamna Packington intră din nou în biroul domnului Parker Pyne. Scoase un carnet cu file de cec, îi completă una și i-o înmână. Primi în schimb o chitanță.

— Și acum? Întrebă doamna Packington uitându-se la el, plină de speranță.

— Și acum, zise domnul Parker Pyne zâmbind, vă veți întoarce acasă. Mâine, cu prima poștă, veți primi anumite instrucțiuni pe care voi fi bucuros dacă le veți îndeplini.

Doamna Packington se duse acasă într-o stare de plăcută așteptare. Domnul Packington sosi într-o dispoziție defensivă, pregătit să-și apere poziția dacă scena de la micul dejun avea să se repete. Se simți ușurat când descoperi că soția sa nu părea să se afle într-o poziție combativă. Era neobișnuit de gânditoare.

George asculta radioul și se întreba dacă fetița aia scumpă, Nancy, îl va lăsa să-i cumpere o haină de blană. Știa că era foarte mândră. Nu vroia s-o jignească. Totuși, se plânsese de frig. Haina aceea de stofă a ei era un lucru ieftin; nu-i ținea de cald. Ar putea pune problema așa, dacă nu s-ar supăra, poate…

Curând vor petrece o altă seară în oraș. Era o plăcere să duci o fată ca aia la un restaurant elegant. Își dădea seama cum diferiți tineri îl invidiau. Era deosebit de drăguță. Și ea îl plăcea, îi spusese că el un i se părea câtuși de puțin bătrân.

Ridică ochii și întâlni privirea soției. Se simți deodată vinovat, ceea ce îl agasă. Ce femeie încuiată, suspicioasă era Maria! Îi purta pică pentru micile iui clipe de fericire.

Închise radioul și se duse la culcare.

Doamna Packington primi două scrisori neașteptate în dimineața următoare. Una reprezenta un formular tipărit prin care se confirma vizita la un celebru cosmetician. A doua privea vizita la un croitor. A treia scrisoare era din partea domnului Parker Pyne care-i cerea să-i facă plăcerea de a accepta invitația să ia prânzul la Ritz în ziua aceea.

Domnul Packington îi spuse în treacăt că s-ar putea, să nu vină acasă la cină în seara aceea întrucât trebuia să se vadă cu un om de afaceri. Doamna Packington dădu doar din cap absentă și domnul Packington ieși pe ușă felicitându-se că a scăpat de tărăboi.

Specialistul cosmetician a fost impresionant. V-ați neglijat atât! Dar de ce doamnă? Ar fi trebuit să mă ocup de dumneavoastră cu ani în urmă. Totuși, nu era prea târziu.

S-au ocupat mult de fața ei: a fost masată în fel și chip, ținută sub aburi. I-au aplicat nămol. Și creme. A fost pudrată. Și alte tușe finale.

În cele din urmă i s-a dat o oglindă. „Cred că arăt mai tânără”, se gândi în sinea ei.

Ora la croitor a fost ia fel de palpitantă. A ieșit simțindu-se elegantă, modernă, în pas cu moda.

La unu și jumătate, doamna Packington sosi la întâlnirea de la Ritz. Domnul Parker Pyne, impecabil îmbrăcat și respirând atmosfera aceea de siguranță liniștitoare, o aștepta.

— Sunteți încântătoare, exclamă el, privind-o de sus în jos cu un ochi experimentat. Mi-am luat permisiunea să vă comand un cocteil „White Lady”.

Doamna Packington, care nu avea obiceiul să bea cocteiluri, nu protestă. În timp ce sorbea din lichidul înviorător, cu plăcere, își asculta instructorul său binevoitor.

— Soțul dumeavoastră, doamnă Packington, zicea domnul Parker Pyne, trebuie făcut să vegheze. Înțelegeți… Să vegheze. În acest scop, am să vă prezint un tânăr prieten de-al meu. O să serviți prânzul cu el astăzi.

În acel moment, un tânăr veni, uitându-se în dreapta și în stânga. Îi descoperi pe domnul Parker Pyne și se apropie politicos de ei.

— Domnul Claude Luttrell, doamnă Packington.

Domnul Claude Luttrell avea pesemne aproape vreo treizeci de ani. Era delicat, manierat, perfect îmbrăcat, extrem de frumos.

— Încântat să vă cunosc, murmură el.

Trei minute mai târziu, doamna Packington se afla în fața noului său mentor la o măsuță pentru două persoane.

La început a fost timidă, dar, curând, domnul Luttrell o făcu să se simtă în largul ei. Cunoștea bine Parisul și petrecuse foarte mult timp pe Riviera. O întrebă pe doamna Packington dacă-i plăcea să danseze. Ea răspunse afirmativ, dar că dansa rareori întrucât domnului Packington nu-i plăcea să iasă serile.

— Dar nu poate să fie atât de nedrept și să vă țină acasă, spuse Claude Luttrell zâmbind și etalându-și dentiția sa strălucitoare. În zilele noastre, femeile nu trebuie să tolereze gelozia masculină.

Doamna Packington era cât pe-aci să spună că nu se punea problema geloziei. Dar se abținu. În fond, era o idee agreabilă.

Claude Luttrell vorbi ca un cunoscător despre cluburile de noapte. Au convenit ca în seara următoare doamna Packington și domnul Luttrell să descindă la popularul „Arhanghelul Minor”.

Doamna Packington a avut emoții ca să aducă la cunoștință soțului acest lucru. Simțea că George o va considera extravagantă și ridicolă. Dar fu scutită de orice necaz îr. Privința asta. Nu fusese în stare să i-o spună la micul dejun și la ora două primi un mesaj telefonic că domnul Packington va lua cina în oraș.

Seara a fost splendidă. Doamna Packington fusese o bună dansatoare înainte de a se mărita și, sub îndrumarea pricepută a lui Claude Luttrell, învăță rapid pașii moderni. O felicită pentru rochia ei de seară, precum și pentru coafură. (I se reținuse o oră în dimineața aceea la un coafor cunoscut). Luându-și la revedere, el îi sărută mâna într-o manieră care o răscoli. Doamna Packington nu mai petrecuse o asemenea seară de ani de zile.

Urmară zece zile uluitoare. Doamna Packington lua prânzul în oraș, mergea la ceaiuri, dansa, cina și frecventa cluburi. A aflat totul despre copilăria tristă a lui Claude Luttrell. I s-au povestit și nefericitele circumstanțe în care tatăl său își pierduse toți banii, li vorbi despre tragica sa poveste de iubire și despre sentimentele sale înveninate împotriva femeilor în general.

În a unsprezecea zi, dansau la „Amiralul Roșu”. Doamna Packington își zări soțul înainte ca el s-o vadă. George era cu domnișoara de Sa birou. Amândouă cuplurile dansau.

— Helo, George, îi strigă ușor doamna Packington când ochii lor se întâlniră.

Imens de amuzată, ea își văzu soțul înroșindu-se treptat de uimire. Aceasta era amestecată cu o expresie de vinovăție desconspirată.

Doamna Packington se simțea, în mod amuzant, stăpână pe situație. Bietul bătrânel George! După ce reveni la masa ei, îi privi. Ce masiv era, cât de chel, ce greoi se mișca! Dansa în stilul de acum douăzeci de ani. Bietul George, cât de mult dorea să fie tânăr! Și biata fată cu care dansa trebuia să se prefacă încântată. Acum arăta destul de plictisită, cu fața peste umărul lui, unde el nu putea s-o vadă.

Situația ei era cu mult mai mult de invidiat, se gândi mulțumită doamna Packington. Se uită la Claude cel perfect, acum tăcut, cu mult tact. Ce bine o înțelegea el. Claude n-o contrazicea niciodată, așa cum o fac inevitabil soții după un număr de ani.

Se uită din nou la el. Ochii îi se întâlniră. El zâmbi; ochii săi negri, frumoși, așa de melancolici, așa de romantici priveau cu tandrețe la ea.

— Dansăm? Murmură ei.

Erau din nou pe ring. Era divin.

Era conștientă că privirea stingherită a lui Geroge îi urmărea. Își reaminti că dorise să-l facă pe George gelos. Dar cât timp trecuse de atunci! Acum nu dorea deloc ca George să fie gelos. L-ar putea supăra. Dar de ce să se supere, bietul de el? Toți erau așa de fericiți…

Domnul Packington ajunse acasă cu o oră înaintea consoartei sale. Arăta uluit și nesigur.

— Hm, deci te-ai întors, remarcă el.

Doamna Packington aruncă un șal de seară care o costase patruzeci de guinee chiar în acea dimineață.

— Da, m-am întors, zise ea zâmbind.

George tuși.

— Cam… Cam ciudat să te întâlnesc!

— Nu-i așa?

— Da, m-am gândit c-ar fi un gest frumos s-o duc pe fata aia undeva. Are o mulțime de necazuri acasă. M-am gândit… Știi, să fac un bine.

Doamna Packington dădu din cap. „Bietul bătrânel George, legănându-se ca o matahală pe picioarele iui, transpirând și simțindu-se atât de încântat de el însuși”, se gândi în sinea ei.

— Cine-i tipul ăla? Nu-i cunosc, nu-i așa?

— Îl cheamă Luttrell. Claude Luttrell.

— Cum de-ai dat de ei?

— O, cineva mi l-a prezentat, spuse vag doamna Packington.

— Cam ciudat lucru din partea ta să te duci să dansezi… la vârsta ta. Draga mea, nu trebuie să te faci de râs!

Doamna Packington zâmbi. Ea se simțea prea generoasă față de tot universul în general ca să-i dea un răspuns pe măsură.

— O schimbare e întotdeauna plăcută,spuse ea amabilă.

— Știi, trebuie să ai grijă. O mulțime din acești „pești” bântuie pe aici. Câteodată, femeile între două vârste se dau în spectacol. Eu doar te avertizez draga mea. Nu-mi place să te văd făcând ceva nepotrivit.

— Experiența mi se pare foarte binefăcătoare, răspunse doamna Packington.

— Mă rog!

— Cred că și pentru tine e la fel, continuă blând doamna. Cel mai important lucru e să fii fericit, nu-i așa? Îmi amintesc c-ai spus-o într-o dimineață la micul dejun, acum vreo zece zile.

Soțul o privi aspru, dar expresia ei era lipsită de sarcasm. Căsca.

— Trebuie să mă duc la culcare. Apropo, George, am fost al naibii de extravagantă în ultimul timp. O să vină niște note de plată imense. Nu te superi, nu-i așa?

— Note de plată?

— Da. Pentru haine și masaj. Tratamentul și coafatul părului. Am fost îngrozitor de risipitoare… Dar știu că n-o să te superi.

Urcă scările. Domnul Packington rămase cu gura căscată. Maria fusese uimitor de înțelegătoare în privința afacerii din seara aceasta; păruse că nu-i pasă deloc. Dar era păcat că se apucase deodată să cheltuie bani. Maria – întruchiparea modelului femeii econoame!

Femeile! George Packington dădu din cap nemulțumit. Economiile sale pe care frații fetei ăleia le primiseră în ultimul timp. Da, fusese bucuros să-i ajute la greu. Totuși, la dracu’ cu toate, lucrurile nu mergeau prea bine în City. Oftând, domnul Packington urcă și el treptele. Câteodată, cuvintele care nu-și fac efectul imediat ți le reamintești mai târziu. Abia în dimineața următoare anumite vorbe pronunțate de domnul Packington se strecurară în subconștientul soției: pești, femei între două vârste, s-au făcut de rușine.

Doamna. Packington era curajoasă din fire. Se așeză și înfruntă faptele. Un gigolo. Citise totul despre gigolo în ziare. Citise, de asemenea, despre extravaganțele femeilor între două vârste.

Claude era un gigolo? Credea că da. Atunci, acestora li se plătește pe când Claude plătea întotdeauna pentru ea. Da, dar era domnul Parker Pyne cel care plătea, nu Claude… Sau, mai bine zis, erau cele două sute de guinee ale sale.

Era ea o proastă între două vârste? Îi râdea în spate Claude Luttrell? La gândul ăsta se înroși toată.

Ei, și ce-i cu asta? Claude era un gigolo ea o proasiă de femeie între două vârste. Se gândi că ar trebui să-i dăruiască ceva. O tabacheră de aur. Așa ceva.

Un ciudat impuls o conduse la magazinul „Asprey” Alese tabachera și plăti. Urma să se întâlnească cu Claude la „Claridge” pentru prânz.

Cum sorbeau din cafea, o scoase din geantă.

— Un mic cadou, murmură ea. El ridică privirea și se încruntă.

— Pentru mine?

— Da, sper să-ți placă.

Puse mâna pe ea și i-o azvârli violent înapoi pe fața de masă.

— De ce mi-ai dat-o? N-o primesc, ia-o înapoi. Ia-o înapoi, îți zic.

Era supărat Din ochii lui negri ieșeau scântei.

Ea șopti „îmi pare rău” și o puse înapoi în geantă.

Toată ziua a persistat un aer de tensiune între ei.

În dimineața următoare îi telefonă.

— Trebuie să te văd. Pot să vin la tine acasă după-amiază?

Îi spuse să vină la ora trei.

Sosi foarte palid, foarte crispat. Se salutară. Tensiunea era și mai evidentă.

Deodată sări în picioare și o înfruntă.

— Ce-ți închipui că sunt eu? Pentru asta am venit să te întreb. Suntem prieteni, nu-i așa? Da, prieteni. Dar, cu tcaâe acestea, crezi că sunt un gigolo. O ființă care trăiește de pe urma femeilor. Un pierde – vară. Așa crezi, nu-i așa?

— Nu, nu.

Ei nu-i acceptă protestele. Se făcuse foarte alb la față.

— Ba așa crezi! Ei bine, e adevărat. De asta am venit să-ți spun. E adevărat! Am primit ordine să te scot în iume, să te distrez, să fac pe îndrăgostitul, să te determin să uiți de bărbatul tău. Asta a fost slujba mea. Oribilă, nu?

— De ce-mi spui mie toate astea? Întrebă ea.

— Pentru că am terminat cu ea. Nu mai pot să continui așa. Nu cu tine. Ești cu totul altfel. Ești tipul de femeie în care aș putea să am încredere, pe care aș adora-o. Crezi că spun asta doar așa; că asta e o parte din joc. Se apropie de ea. Am să-ți dovedesc că nu este. Plec departe… Din cauza ta. Am să mă îndrept, să devin un bărbat adevărat în locui ființei trândave și asta numai datorită ție.

O luă deodată în brațele sale. O sărută. Apoi îi dădu drumul și se depărtă.

— La revedere. Am fost un depravat… Întotdeauna. Dar îți jur că mă voi schimba de-acum. Îți reamintești că mi-ai spus odată că-ți place să citești anunțurile de la coloana de „comemorări”? În fiecare an, în ziua aceasta vei găsi acolo un mesaj din partea mea, în care îți voi spune că mă gândesc la tine și că mă îndrept. Îți vei da seama atunci de tot ceea ce ai însemnat pentru mine. Și încă un lucru. N-am luat nimic de la tine. Doresc să păstrezi ceva de-al meu. Își scoase un inel simplu de aur cu sigiliu de pe deget. A fost al mamei. Aș vrea să-l ții tu. Și acum la revedere.

George Packington veni acasă devreme. Își găsi soția uitându-se la foc cu o privire visătoare. Ea îi vorbi blând, dar cu totui absentă.

— Uite ce e, Maria, izbucni ei. În legătură cu fata aia…

— Da, dragă?

— N-am vrut, n-am vrut niciodată să te supăr, să știi. Cât despre ea, nu-i nimic între noi.

— Știu. Am fost o proastă. Poți să te întâlnești în continuare cu ea cât vrei, dacă asta te face fericit.