Ceasurile

Ceasurile de Agatha Christie

Volumul 1
Seria Hercule Poirot

Prolog

După‑amiaza zilei de 9 septembrie era exact ca oricare altă după‑amiază. Nici unul din cei care aveau să fie implicați în evenimentele acelei zile n‑ar fi putut spune cu mâna pe inimă că presimțise dezastrul. (Adică, cu excepția doamnei Packer din Wilbraham Crescent 47, care era specialistă în premoniții, și care întotdeauna după aceea descria pe larg ciudatele presimțiri și temeri care o chinuiseră. Dar doamna Packer de la nr. 47 era atât de departe de nr. 19 și atât de puțin implicată în întâmplările de acolo încât se părea că nu era deloc nevoie să aibă vreo presimțire).

La Biroul de Secretariat și Dactilografie Cavendish, directoare domnișoara K. Martindale, ziua de 9 septembrie fusese o zi încărcată, o zi obișnuită. Telefonul suna, dactilografele țăcăneau, presiunea lucrului era medie, nici peste, nici sub volumul obișnuit. Nimic nu părea deosebit de interesant. Până la 2:35, ziua de 9 septembrie ar fi putut fi o zi ca oricare alta.

La 2:35 soneria domnișoarei Martindale se porni să sune, iar în biroul exterior, Edna Brent răspunse cu obișnuitul ei glas gâfâit și ușor nazal, în timp ce plimba o pralină în lungul liniei maxilarului.

– Da, domnișoară Martindale?

– Vai, Edna, nu așa ți‑am spus să vorbești când răspunzi la telefon. Pronunță clar și ține‑ți respirația în spatele tonului.

– Mă scuzați, domnișoară Martindale.

– Așa‑i mai bine. Poți s‑o faci dacă vrei. Trimite‑mi-o pe Sheila Webb.

– Nu s‑a întors încă de la masă, domnișoară Martindale.

– Ah. Domnișoara Martindale își consultă ceasul de pe birou. 2:36. Exact șase minute întârziere. Sheila Webb se făcuse leneșă în ultimul timp. Trimite‑mi-o când vine.

– Da, domnișoară Martindale.

Edna plasă din nou pralina în mijlocul limbii și, sugând‑o cu plăcere, reluă dactilografierea manuscrisului: Dragoste în pielea goală a lui Armand Levine. Erotismul lui zelos o lăsa rece, ca de altfel pe majoritatea cititorilor domnului Levine, în ciuda eforturilor lui. Era un exemplu elocvent al faptului că nimic nu e mai plictisitor decât pornografia plictisitoare. În ciuda coperților ademenitoare și a titlurilor provocatoare, vânzările domnului Levine scădeau cu fiecare an și ultima, notă de plată pentru dactilografiere deja îi fusese trimisă de trei ori.

Ușa se deschise și intră Sheila Webb, gâfâind ușor.

– A întrebat de tine Pisica roșcată, spuse Edna.

Sheila Webb se strâmbă.

– Ăsta‑i norocul meu... o dată am întârziat și eu!

Își netezi părul, luă un carnet și un creion și bătu la ușa directoarei.

Domnișoara Martindale își ridică privirea. Era o femeie de patruzeci de ani, respirând eficiență prin toți porii. Părul de un roșcat deschis pieptănat într‑o coafură à la pompadour și prenumele de Katherine îi aduseseră porecla de „Pisica roșcată”^[1].

– Ai întârziat, domnișoară Webb.

– Scuzați‑mă. A fost un trafic groaznic.

– Întotdeauna la ora asta traficul e groaznic. Ar trebui să ții cont de asta. Se uită pe un carnet din fața ei. A sunat o oarecare domnișoară Pebmarsh. Vrea o stenografă la ora trei. Te‑a cerut pe dumneata anume. Ai mai lucrat pentru ea?

– Nu‑mi amintesc, domnișoară Martindale. Oricum, nu în ultimul timp.

– Adresa e Wilbraham Crescent 19.

Se opri întrebătoare, dar Sheila Webb clătină din cap.

– Nu‑mi amintesc să fi fost acolo.

– La ora trei. Ai timp să ajungi. Mai ai vreo programare în după‑amiaza asta? Ah, da, spuse uitându‑se în registrul cu programări. Profesorul Purdy la Curlew Hotel. Ora cinci. Ar trebui să te întorci până atunci. Dacă nu, am s‑o trimit pe Janet.

Îi făcu semn că era liberă, iar Sheila Webb se întoarse în biroul exterior.

– Ceva interesant, Sheila?

– Încă o zi din acelea plictisitoare. Nu știu ce băbuță din Wilbraham Crescent. Și la cinci profesorul Purdy - numai nume din astea arheologice și cumplite! Ce n‑aș da să se întâmple și un lucru palpitant din când în când!

Ușa domnișoarei Martindale se deschise.

– Văd că era și o notă, Sheila. Dacă domnișoara Pebmarsh nu s‑a întors încă atunci când ajungi, intră în casă, ușa nu va fi încuiată. Intră și mergi în camera din dreapta de pe hol și așteaptă. Ții minte sau să‑ți scriu?

– Țin minte, domnișoară Martindale.

Domnișoara Martindale se întoarse în sanctuarul ei.

Edna Brent pescui pe sub scaun și scoase în secret un pantof cam scâlciat al cărui toc cui aproape că se desprinsese.

– Cum mai ajung eu acasă? se văită ea.

– Oh, termină cu smiorcăiala, o să găsim noi ceva, spuse una din fete și își reluă lucrul.

Edna oftă și băgă în mașină o foaie nouă: „Dorința îl cuprinsese în ghearele ei. Cu degetele tremurând pătimaș îi sfâșie dantela fină de pe sâni și o prăvăli, pe sobă”.

– La dracu', spuse Edna și se întinse după radieră.

Sheila își luă poșeta și ieși.

Wilbraham Crescent era o fantezie executată de un constructor victorian prin anii 1880. Era o semilună de case duplex și grădini așezate spate‑n spate. Această concepție era o sursă considerabilă de dificultăți pentru persoanele nefamiliarizate cu localitatea. Cei care ajungeau pe partea exterioară a semilunii erau incapabili să găsească numerele mici, iar cei care nimereau pe partea interioară mai întâi se întrebau nedumeriți cam pe unde ar putea fi numerele mari. Casele erau elegante, civilizate, decorate artistic cu balcoane și absolut respectabile. Modernizarea abia dacă le atinsese - pe dinafară, adică. Bucătăriile și băile fuseseră primele care simțiseră vântul schimbării.

Numărul 19 nu avea nimic neobișnuit. Avea perdele elegante și mânerul ușii din față bine lustruit De o parte și de alta a potecii ce ducea la ușa din față erau trandafiri.

Sheila Webb deschise poarta, o luă pe potecă și sună la ușă. Nu primi nici un răspuns și, după ce așteptă un minut sau două, făcu precum i se ordonase și apăsă pe mâner. Ușa se deschise și intră. Ușa din dreapta micului hol era întredeschisă. Bătu, așteptă, apoi intră. Era o cameră de zi foarte plăcută și absolut obișnuită, o idee cam prea mobilată, pentru gusturile moderne. Singurul lucru ieșit din comun era multitudinea ceasurilor din ea - o pendulă ticăind într‑un colț, un ceas de porțelan de Dresda pe polița căminului, un ceas în formă de caleașcă de argint pe birou, un cesuleț aurit pe etajera de lângă cămin și unul pe o masă de lângă fereastră, un ceas de voiaj în carcasă de piele uzată, cu litere aurii aproape șterse formând de‑a curmezișul unui colț cuvântul ROSEMARY.

Sheila Webb se uită la ceasul de pe masă cu o oarecare mirare. Arăta puțin mai mult de patru și zece. Privirea îi fugi la cel de pe poliția căminului. Arăta aceeași oră.

Sheila tresări căci în momentul acela deasupra capului ei se auzi un vâjâit și un țăcănit și, dintr‑un ceas de perete din lemn sculptat, un cuc țâșni pe ușiță și anunță tare și răspicat: Cucu, Cucu, Cucu! tonul răgușit părea aproape amenințător. Cucul dispăru din nou cu un pocnet al ușiței.

Sheila Webb zâmbi ușor și păși spre capătul sofalei. Atunci se opri scurt, tresărind cu toată ființa.

Întins pe podea se afla trupul unui bărbat. Avea ochii pe jumătate deschiși, fără viață. În partea din față a costumului lui cenușiu închis se vedea o pată întunecată, umedă. Sheila se aplecă aproape mecanic. Îi atinse obrazul rece; mâna la fel. Atinse pata umedă și își retrase repede mâna, uitându‑se la ea cu groază.

În acel moment auzi poarta și întoarse mecanic capul spre fereastră. Prin ea văzu silueta unei femei înaintând grăbită pe potecă. Sheila înghiți în sec... gâtul îi era uscat. Stătea înțepenită în loc, incapabilă să se miște, să țipe... privind fix în fața ei.

Ușa se deschise și intră o femeie în vârstă, înaltă, ducând o sacoșă pentru cumpărături. Avea părul cărunt și ondulat, pieptănat peste cap și ochii mari, de un albastru minunat. Privirea lor trecu peste Sheila, fără s‑o vadă.

Sheila scoase un sunet slab, nu mai mult de un cârâit. Ochii albaștri și largi reveniră la ea și femeia întrebă repde:

– E cineva aici?

– Eu... e...

Fata se opri brusc căci femeia venea iute spre ea din spatele canapelei.

Și atunci țipă.

– Nu... nu... o să călcați pe... el... Iar el e mort...

Capitolul I.

Relatarea lui Colin Lamb

Ca să folosesc termenii poliției, pe 9 septembrie ora 2:59 p.m. mă aflam pe Wilbraham Crescent înaintând înspre vest. Era prima mea confruntare cu Wilbraham Crescent și, sincer să fiu, Wilbraham Crescent mă zăpăcise de cap. Dădusem curs unui presentiment cu o perseverență care devenea din zi în zi mai încăpățânată în timp ce presimțirea părea tot mai puțin să se adeverească. Așa sunt eu.

Numărul pe care îl căutam era 61, dar puteam să‑l găsesc? Nu, nu puteam. După ce urmărisem cu conștinciozitate numele de la 1 la 35, Wilbraham Crescent păru să se sfârșească. O stradă etichetată echivoc Albany Road îmi bara calea. M-am întors. Pe partea dinspre nord nu erau case, numai un zid. Dincolo de zid se înălțau blocuri moderne, iar intrarea lor se găsea evident pe altă stradă. Dinspre partea aceea, nici o speranță.

În trecere, m‑am uitat la numere. 24, 23, 22, 21. Vila Diana (20 probabil, în poartă cu o pisică portocalie care se spăla pe față), 19...

Ușa de la numărul 19 se deschise și pe ea ieși o fată care o luă pe potecă în jos cu viteza unei bombe. Asemănarea cu bomba era amplificată de țipetele care îi însoțeau înaintarea. Erau înalte și ascuțite și profund neomenești. Fata ieși pe poartă și se ciocni de mine cu o forță care era cât pe ce să mă arunce pe trotuar. Însă nu doar se ciocni de mine. Se agăță de mine cu disperare - o disperare greu de descris.

– Ușurel, am spus recăpătându‑mi echilibrul. Am scuturat‑o ușor. Liniștește‑te acum.

Fata se liniști. Rămăsese încă agățată de mine, dar se oprise din țipat. În schimb icnea - icnete adânci, suspinate.

Nu pot spune că în situația dată am reacționat strălucit. Am întrebat‑o dacă era vreo problemă. Dându‑mi seama că întrebarea mea era deosebit de tâmpită, am amendat‑o.

– Care‑i problema?

Fata inspiră adânc.

– Acolo, înăuntru!, arătă, cu mâna în spatele ei.

– Și?

– E un bărbat pe podea... mort... Era să calce pe el.

– Cine? De ce?

– Cred... pentru că e oarbă. Și era sânge pe el. Se uită în jos și slăbi strânsoarea unei mâini. Și pe mine. Am sânge pe mine.

– Așa este. M-am uitat la petele de pe mâneca hainei mele. Acum am și eu, am subliniat. Am oftat și am cântărit situația. Mai bine ai veni cu mine și mi‑ai arăta, am spus.

Dar ea începu să tremure violent.

– Nu pot... nu pot... Nu mai intru.

– Poate că ai dreptate. M-am uitat în jur. Se părea că nu aveai unde să lași o fată pe jumătate leșinată. Am lăsat‑o blând jos pe trotuar și am rezemat‑o de gardul din fier forjat.

– Stai aici până mă întorc. N-o să dureze mult. O să fie bine. Dacă te simți rău, apleacă‑te și pune‑ți capul între genunchi.

– Eu... cred că acum mi‑e bine.

Era nițel îndoită în privința asta, dar nu aveam timp de negocieri. Am bătut‑o încurajator pe umăr și am luat‑o repede pe potecă. Am intrat pe ușă, am ezitat o clipă în hol, m-am uitat pe ușa din stânga și am văzut o sufragerie goală, am traversat holul și am intrat în camera de zi de pe partea opusă.

Primul lucru pe care l‑am văzut a fost o femeie în vârstă, cu părul cărunt, stând într‑un scaun. La intrarea mea întoarse repede capul și spuse:

– Cine e?

Mi‑am dat seama pe loc că femeia era oarbă. Ochii ei care priveau direct către mine erau fixați într‑un punct dincolo de urechea mea stângă.

Am vorbit brusc și la obiect:

– O tânără a fugit în stradă spunând că aici se află un bărbat mort.

În timp ce rosteam vorbele, am avut o senzație de absurd. Nu părea posibil ca în această cameră ordonată, cu această femeie calmă care stătea cu mâinile încrucișate în scaunul ei să se găsească un mort.

Dar răspunsul ei veni pe loc.

– În spatele sofalei, spuse ea.

Am dat colțul sofalei. Și atunci l‑am văzut. Brațele aruncate în lături... ochii sticloși... pata de sânge care se coagula.

– Cum s‑a întâmplat? am întrebat repezit.

– Nu știu.

– Dar... Cine e?

– Habar n‑am.

– Trebuie să chemăm poliția. M-am uitat în jur. Unde e telefonul?

– N-am telefon.

M-am concentrat mai atent asupra ei.

– Locuiți aici? Aceasta e casa dumneavoastră?

– Da.

– Îmi puteți spune ce s‑a întmplat?

– Bine‑nțeles. Am venit de la cumpărături... Am observat sacoșa aruncată pe un scaun lângă ușă. Am intrat aici. Mi‑am dat seama imediat că în cameră se afla cineva. Când ești orb, îți dai seama foarte ușor. Am întrebat cine era. N-am primit nici un răspuns... decât zgomotul făcut de cineva care respira foarte repede. Am luat‑o în direcția acelui sunet... și atunci, acel cineva, oricine o fi fost, a strigat... ceva despre cineva care era mort și că era să calc pe el. Și apoi, persoana a trecut în fugă pe lângă mine și a ieșit din cameră țipând.

Am dat din cap. Poveștile se potriveau.

– Și ce‑ați făcut?

– Mi‑am croit calea cu mare grijă până când piciorul meu a dat de un obstacol.

– Și pe urmă?

– Am îngenuncheat. Am atins ceva - mâna unui bărbat. Era rece... nu avea puls... M-am ridicat și am venit încoace și m‑am așezat... să aștept. Trebuia să vină cineva la un moment dat. Tânăra, oricine o fi fost ea, trebuia să dea alarma. M-am gândit că e mai bine să nu părăsesc casa!

Calmul acestei femei mă impresiona. „Nu țipase, nu ieșise împleticindu‑se din casă cuprinsă de panică. Se așezase calmă și așteptase. Era un lucru înțelept, dar trebuie că luase ceva efort.

Mă întrebă:

– Dar dumneata cine ești?

– Mă numesc Colin Lamb. Eram în trecere.

– Unde e tânăra?

– Am lăsat‑o rezemată de poartă. Era în stare de șoc. Unde e cel mai apropiat telefon?

– E o cabină telefonică la vreo cincizeci de metri în josul străzii, chiar înainte să ajungi la colț.

– Desigur. Îmi amintesc că am trecut pe lângă ea. Mă duc să sun la poliție. O să... Am ezitat.

Nu știam dacă să spun „O să rămâneți aici?” sau „O să vă simțiți bine?

M-a scos din încurcătură tot ea.

– Ai face mai bine să aduci fata în casă, mi‑a spus hotărâtă.

– Nu știu dacă va vrea să vină, am rostit cu îndoială.

– Nu în camera asta, firește. Pune‑o în sufrageria de pe cealaltă parte a holului. Spune‑i că-i pregătesc un ceai.

Se ridică și veni spre mine.

– Dar... vă puteți descurca...

O clipă, pe fața ei apăru un surâs întunecat.

– Tinere dragă, mi‑am pregătit singură mesele în bucătărie încă de când am venit să trăiesc în această casă... acum paisprezece ani. Dacă ești orb nu înseamnă neapărat că ești și neajutorat.

– Scuzați‑mă. A fost o prostie din partea mea. Aș putea să știu cum vă numiți?

– Millicent Pebmarsh. Domnișoară.

Am ieșit și am luat‑o în jos pe potecă. Fata se uită în sus la mine și se chinui să se ridice.

– Cred că acum mă simt cât de cât bine.

Am ajutat‑o, spunând vesel:

– Bun.

– Acolo... era un mort acolo, nu‑i așa?

Am confirmat prompt.

– Bine‑nțeles că era. Tocmai mă duc la cabina telefonică să raportez la poliție. În locul dumitale aș aștepta în casă. Am ridicat glasul pentru a‑i acoperi protestele. Mergi în sufragerie... cum intri pe stânga. Domnișoara Pebmarsh îți prepară o ceașcă de ceai.

– Așadar asta era domnișoara Pebmarsh? Și e oarbă?

– Da. A fost și pentru ea un șoc, bine‑nțeles, dar e foarte înțeleaptă. Vino, te duc eu. O ceașcă de ceai îți va prinde bine în timp ce aștepți să vină poliția.

Am luat‑o cu un braț după umeri și am condus‑o în casă. Am așezat‑o confortabil lângă masa din sufragerie și am ieșit iar în grabă să dau telefon.

2.

Un glas plat spuse:

– Postul de poliție Crowdean.

– Pot să vorbesc cu inspectorul Hardcastle?

Glasul spuse precaut:

– Nu știu dacă e aici. Cine e la telefon?

– Spuneți‑i că e Colin Lamb.

– O clipă, vă rog.

Am așteptat. Apoi l‑am auzit pe Dick Hardcastle.

– Colin? Nu te așteptam încă. Unde ești?

– Crowdean. De fapt, sunt în Wilbraham Crescent. Acolo, la numărul 19, e un mort pe podea, înjunghiat, aș spune. E mort cam de vreo jumătate de oră, sau pe‑aici.

– Cine l‑a găsit? Tu?

– Nu, eu eram un trecător nevinovat. Brusc, din casă a ieșit în fugă o fată, ca un liliac din iad. Mai să mă dea jos. Spunea că pe podea era un mort și că o oarbă tropăia pe el.

– Sper că nu‑ți bați joc de mine, nu? întrebă suspicios Dick.

– Recunosc că sună fantastic. Dar lucrurile stau exact cum ți‑am spus. Oarba este domnișoara Millicent Pebmarsh care e și stăpâna casei.

– Și tropăia pe mort?

– Nu în sensul la care te referi. Se pare că, oarbă fiind, nu știa exact unde era el.

– Am să pun mașinăria în funcțiune. Așteaptă‑mă acolo. Ce ai făcut cu fata?

– Domnișoara Pebmarsh îi face un ceai.

Comentariul lui Dick fu că totul suna foarte drăguț.