Cele doua adevaruri

Cele doua adevaruri de Agatha Christie

Capitolul I

Când sosi la locul de trecere cu bacul, se însera.

Ar fi putut să ajungă mult mai repede, dar o lungise cât mai mult cu putință.

Întâi întârziase la masa prietenilor din Redquay într-o plăcută conversație, punctată de un schimb de vești despre cunoștințe comune. Apoi, prietenii îl invitaseră să rămână la ceai și el acceptase. Dar la un moment dat își dăduse seama că nu mai putea să amâne.

Automobilul închiriat aștepta afară. Îi salutase pe toți și plecase. După șapte mile de drum de-a lungul coastei, mașina o cotise spre interior, urmând poteca în pantă prin pădurea care se sfârșea în micul chei de piatră al râului.

Acolo era un clopot, pe care șoferul îl lovi cu putere, ca să cheme bacul de la malul opus.

- Mai aveți nevoie de mine, domnule?

– Nu, răspunse Arthur Calgary. Am comandat o altă mașină, care va veni să mă ia peste o oră de acolo și să mă ducă la Drymouth.

Omul băgă în buzunar prețul cursei și bacșișul. Scrută râul în obscuritate și zise:

– Vine, domnule.

Cu un scurt salut, întoarse mașina și o luă în susul colinei. Arthur Calgary rămase să aștepte singur pe chei. Singur cu gândurile sale și plin de teamă pentru ceea ce îl aștepta. Ce decor sălbatic, gândi. Puteai să-ți imaginezi că te găseai pe un lac scoțian, departe de toate. Și în schimb, la câteva mile mai încolo, erau hotelurile, magazinele, barurile și forfota din Redquay. Medita, și nu era pentru prima dată, la extraordinarele contraste ale peisajului englez.

Auzi plescăitul molcom al vâslelor, în timp ce bacul acosta la micul chei. Calgary coborî scărița și sări în vasul pe care bătrânul barcagiu îl ținea în loc cu o cange. În timp ce ieșeau în larg, o ușoară boare de vânt îi ajunse, foșnind dinspre mare.

– Este frig astă seară, zise bătrânul.

Calgary răspunse cum se cuvenea. Și admise că în ziua precedentă temperatura fusese mai blândă.

I se părea că ochii barcagiului exprimau o curiozitate voalată. Un străin după terminarea sezonului turistic... Și care, pe deasupra, traversa la o oră insolită... Prea târziu ca să servească ceaiul la barul local... Fără bagaj, așadar cineva care nu avea de gând să rămână. (De ce, la urma urmelor, se gândi Calgary, se făcuse atât de târziu? Încercase, poate inconștient, să amâne acest moment? Să indepărteze la maximum momentul crucial?) Mintea sa se îndreptă spre altă apă – Tamisa.

Rămăsese acolo să fixeze impunătoarea masă lichidă, fără să o vadă (era cu putință să se fi întâmplat doar cu o zi înainte?), apoi se întoarse din nou către omul așezat la birou. Privise ochii aceia pierduți într-o reflecție pe care nu reușise să o înțeleagă. O anume rezervă, ceva de gândit, dar nu de exprimat...

„Probabil că învață să nu lase niciodată să se vadă ceea ce crede”, își spusese. Totul la un loc, dacă stai să te gândești bine, era destul de înspăimântător. El trebuia să facă ce era de făcut și după aceea – să uite!

Își încruntă fruntea la amintirea discuției avute cu o zi inainte. Glasul acela plăcut, calm, detașat, întrebase:

– Sunteți, într-adevăr, hotărât să procedați astfel, dr. Calgary?

Răspunsese cu impetuozitate:

– Cum aș putea să procedez altminteri? O înțelegeți bine și dumneavoastră. Trebuie să admiteți că nu pot să mă sustrag!

Dar nu înțelesese privirea ochilor cenușii, feriți de ai săi, și rămăsese cumva perplex din cauza răspunsului.

– Trebuie să examinăm totul cu atenție... Sub toate aspectele.

– Nu poate să aibă, neîndoielnic, decât un singur aspect, din punctul de vedere al justiției. Nu credeți?

Vorbise cu avânt, suspectând pentru o clipă faptul că vorbele celuilalt ar fi mascat sugestia infamă de a trece totul sub tăcere.

– Într-o privință, da. Dar, vedeți, există ceva mai mult decât ceea ce se numește obișnuit justiție.

– Nu sunt de acord. Trebuie să avem în vedere familia.

– Desigur... Tocmai la ei mă gândeam.

Lui Calgary i se păruse absurd că se gândea la ei... Dar imediat, cu același ton plăcut, adăugase:

– Normal, dr. Calgary, rămâne ca dumneavoastră să hotărâți. Trebuie să faceți ceea ce simțiți ca o datorie.

Bacul se izbi de plajă. Trecuse Rubiconul.

Cu accentul său dulce, din vest, barcagiul îi spuse:

– Face patru pence, domnule, sau doriți dus-întors?

– Nu, răspunse Calgary, nu va fi întoarcere. (Ce aer de rău-augur avea fraza asta! Plătesc. Cunoști o casă numită Sunny Point[1]?

Bătrânul nu se strădui să-și ascundă curiozitatea. În ochii lui fulgeră o scânteie de lacom interes.

– Cum să nu? E acolo, la dreapta – iată, se poate vedea printre copacii aceia. Nu aveți altceva de făcut decât să urcați colina, să țineți dreapta și să o luați pe strada nouă care traversează așezarea. Este ultima casă, la capăt.

– Mulțumesc.

– Sunny Point ați spus, domnule? Unde doamna Argyle...

– Da, da! i-o tăie scurt Calgary, care nu voia să vorbească despre asta. Sunny Point.

Un zâmbet ambiguu lăți buzele barcagiului, facându-l să semene cu un faun bătrân și viclean.

– Ea a botezat casa așa, în vremea războiului. Atunci era nouă, abia construită și nu avea nume. Însă terenul, colțul acela de pădure, se chema Viper's Point[2]. Dar, pentru ea, nu suna bine..., nu era un nume potrivit... Și i-a spus Sunny Point. Noi, însă, îi zicem Viper's Point...

Calgary îi mulțumi brusc, îi ură o seară bună și se îndreptă spre colnic. După câte se părea, toți erau la treburile lor, dar el avea impresia că ochi invizibili iscodeau pe la ferestre. Lumea îl privea, știa spre ce se îndrepta și șoptea: „Se duce la Viper's Point”...

Îșiîntrerupse brusc șirul gândurilor. Trebuia să se concentreze și să decidă cu exactitate cum avea să înceapă....

Calgary ajunse la capătul frumoasei străzi noi, flancată de vilișoare grațioase, de construcție recentă, fiecare cu grădinița sa, aranjată după gustul celui care o ocupa.

Trecu de poarta cu înscrisul SUNNY POINT în litere gotice și parcurse o scurtă alee. Casa era aici, dinaintea lui. Era un edificiu modern, lipsit de trăsături distinctive, solid construit, cu fronton și portic. Ar fi mers bine în orice zonă suburbană de o anume clasă, sau undeva într-un perimetru în dezvoltare. Nu-și merita frumoasa vedere, se gândi Calgary. Într-adevăr, peisajul era uluitor. Râul descria o curbă în jurul podului, aproape învârtindu-se în jurul lui insuși. În față se înălțau coline împădurite, la stânga râul urca din nou, formând o altă toartă, iar mai departe se zăreau fânețe vaste și livezi.

Calgary se opri un moment să privească în jur. Aici ar fi trebuit construit un castel, se gândi. Unul din acele imposibil ridicole castele din poveștile cu zâne, care par făcute din turtă dulce și din zahăr-candel. În schimb, această casă dovedea bun gust, echilibru, moderație, abundență de bani și nici un dram, măcar, de imaginație. Pentru aceasta, firește, nu trebuia acuzată familia Argyle. Ei cumpăraseră casa gata făcută. Totuși, o aleseseră sau o alesese unul dintre ei (doamna Argyle?)...

Nu poți să mai amâni, își zise Calgary și apăsă pe butonul soneriei de lângă ușă.

Așteptă. După un interval cuvinicios, sună din nou.

Nu se auziră pași înăuntru, dar, pe neașteptate, ușa se deschise.

Calgary tresări, făcând un pas înapoi. În închipuirea sa, deja superscitată, figura ivită în prag i se păru însăși personificarea Tragediei venită să-i bareze mersul. Avea o față tânără. Într-adevăr, tragedia își avea veritabila esență în durerile răscolitoare ale tinereții. Masca Tragică, se gândi, trebuie să fi fost întotdeauna o mască tânără. Vulnerabilă, predestinată... Ca soarta care o poartă inexorabil la întâlnirea cu... viitorul.

Revenindu-și, notă pentru sine: „Tipul irlandez”. Albastrul închis al ochilor umbriți de gene întunecate, neîmblânzirea pletelor negre, delicata frumusețe a structurii craniene și a pomeților...

Fata stătea nemișcată în prag, tânără, vigilentă și ostilă.

– Ce doriți? întrebă în cele din urmă.

– Domnul Argyle e acasă? întrebă la rândul său Calgary, pe un ton convențional.

– Da, dar nu primește pe nimeni. Oameni pe care nu-i cunoaște, vreau să spun. Dumneavoastră nu sunteți un cunoscut de al lui, e adevărat?

– Nu, dar...

Ea începu să închidă ușa.

– Atunci ar fi mai bine să-i scrieți...

– Scuzați-mă, dar trebuie neapărat să-l văd. Sunteți domnișoara Argyle?

– Da, încuviință în silă. Sunt Hester Argyle. Dar tatăl meu nu primește pe nimeni. Nu, fără fixarea întâinirii.

– Vin de departe...

– Așa spun toți. Dar credeam că s-a terminat, odată pentru totdeauna! Cu un ton acuzator, adăugă:

– Sunteți ziarist, îmi închipui!

– Nu, nicidecum!

Fata îl privi în ochi, suspicioasă, aproape fără să-i vină să creadă.

– Atunci, ce doriți?

În spatele ei, în fundul vestibulului, Calgary văzu un alt chip. Era plat, comun, chipul unei femei la jumătatea vârstei, cu părul creț, de un cenușiu-gălbui, adunat în vârful capului. Părea suspendat în aer.

– Este vorba de fratele dumneavoastră, domnișoară Argyle.

Hester Argyle își reținu brusc respirația. Fără convingere, întrebă:

– Michael?

– Nu, fratele dumneavoastră Jack. Izbuchi:

– Știam! Știam că o să ajungeți la Jacko! De ce nu ne lăsați în pace? Totul e trecut! Terminat. De ce să mai vorbim de asta?

– Niciodată nu se poate spune cu certitudine că un lucru e sfârșit.

– Dar acesta este sfârșit! Jacko este mort. Totul e trecut. Dacă nu sunteți ziarist, sunteți medic, psiniatru sau ceva de acest gen. Vă rog: plecați! Tatăl meu nu poate fi deranjat. Este ocupat.

Făcu gestul să inchidă ușa, dar Calgary smulse precipitat din buzunar un plic și i-l puse în mână, zicând:

– Am aici o scrisoare de la domnul Marshall.

Descumpănită, întrebă:

– Domnul Marshall din Londra?

Imediat, femeia de vârstă mijlocie se alătură fetei. Îl scrută pe Calgary cu atitudinea unei poslușnice care cercetează vizitatorul prin ferăstruica mănăstirii.

– Vine din partea domnului Marshall? întrebă femeia, ca și cum i-ar fi imputat vreo vină.

Hester fixa plicul pe care îl ținea între degete. Deodată, fară nici o vorbă, se întoarse și alergă în sus, pe trepte.

Calgary rămase în prag, într-o tăcere prudentă. Aproape deîndată îi ajunse vocea lui Hester, rece și distantă:

– Tata spune să urce.

Împotriva voinței sale, femeia se dădu la o parte. Calgary îi trecu prin față, își puse pălăria pe un scaun și o urmă pe tânăra care îl aștepta pe palier.

Interiorul casei îi dădu impresia unui ambient vag igienic. Ca un orfelinat de lux, se gândi. Hester îl conduse de-a lungul unui coridor, coborî trei trepte și, deschizând larg o ușă, îl invită să intre. Apoi îl urmă și închise ușa.

Camera era o bibliotecă și Calgary privi în jur cu o senzație de plăcere. Aici se respira un alt aer. Aceasta era o încăpere în care un om trăia, fie lucrând, fie stând în tihnă. Pereți tapetați de cărți, fotolii ample, un pic șubrezite, dar comode. Era o simpatică dezordine de hârtii pe birou, de cărți pe măsuțe. Zări fugar o femeie părăsind camera. Era tânără și mai degrabă drăguță. Pe urmă, atenția îi fu atrasă de bărbatul care se ridica în picioare și îi venea în întâmpinare, cu scrisoarea deschisă în mână.

Prima impresie pe care Leo Argyle i-o făcu lui Calgary a fost aceea a unei ființe rarefiate și transparente, aproape inexistente. O amintire de om! Vocea i se revelă plăcută, dar puțin sonoră.

– Dr. Calgary? Luați loc, vă rog.

Calgary se așeză. Acceptă o țigară. Amfitrionul luă loc în fața lui. Totul – fără grabă, ca într-o lume în care timpul nu prea avea importanță. Pe chipul lui Leo Argyle plutea un zâmbet afabil și, atunci când vorbea, ciocănea ușor scrisoarea cu un deget pal.

– Domnul Marshall îmi scrie că aveți să ne dați o veste importantă, dar nu precizează ce fel. Zâmbetul i se accentua. Avocații sunt mereu atenți să nu se compromită, nu?

Cu surprindere, Calgary își dădu seama că, în comparație cu el, acesta era un om fericit. Nu pentru că s-ar fi bucurat de viață cu ardoare, cum obișnuit se concepe fericirea, ci fericit într-un fel al său de a se retrage în umbră, de a căuta satisfacții mai intime. Era un om asupra căruia lumea exterioară nu lăsa urme. Și era fericit că era așa. Calgary nu-și dădea seama de ce era surprins de asta, dar era.

– Ați fost foarte amabil că m-ați primit, spuse pentru început. Am crezut că e mai bine să vin personal, decât să vă scriu. Făcu o pauză, apoi, cu o neașteptată agitație, adăugă: E dificil... Foarte dificil...

– Nu vă grăbiți.

Tonul lui Leo Argyle era politicos și distant. Se înclină spre vizitator, cu evidenta intenție de a-l încuraja.

– Dat fiind că această scrisoare vine de la Marshall, presupun că vizita dumneavoastră are legătură cu nefericitul meu fiu Jacko – Jack. Jacko îi spuneam în familie.

Toate cuvintele și frazele pregătite cu grijă fugiseră din mintea lui Calgary, care se găsi confruntat cu teribila realitate a ceea ce trebuia să zică. O luă de la capăt:

– E îngrozitor de dificil...

După o scurtă tăcere, Leo spuse cu precauție:

– Dacă putem să vă fim de ajutor... Noi știam perfect că Jacko nu era... o ființă întru totul normală. Probabil, orice ați avea să ne comunicați, nu va fi pentru noi o surpriză. În ceea ce privește tragedia, am fost întotdeauna convins că, în realitate, Jacko nu a fost responsabil de actele sale.

– Sigur că nu a fost.

Vorbise Hester, și Calgary tresări la sunetul glasului ei. Momentan o uitase. Fata stătea pe brațul unui fotoliu chiar în spatele său, la stânga, și când se întoarse să o privească, Hester se aplecă iute în față.

– Jacko era înspăimântător încă de copil, spuse ea, pe un ton confidențial. Când se înfuria apuca ce îi cădea în mână și arunca împotriva...

– Hester... Hester, draga mea! Vocea lui Argyle era îndurerată.

Cu o tresărire, fata își duse mâna la gură. Se impurpură dîntr-odată și, cu tipica stinghereală a tinerilor, se bâlbâi:

- Îmi cer scuze... Uitasem... Nu ar fi trebuit să spun așa ceva, acum că el este... Acum că totul s-a sfârșit și...

– Sfârșit și înmormântat, completă Argyle. Toate acestea aparțin de-acum trecutului. Eu încerc – noi încercăm – să ne gândim la băiat ca la un invalid. O greșeală a naturii. Asta-i, cred, definiția justă. Îl privi pe Calgary: Sunteți de acord?

– Nu.

Urmă un moment de tăcere. Negația seacă îi luase prin surprindere pe cei doi ascultători. Ieșise cu o forță aproape explozivă. Încercând să atenueze afectul, Calgary adăugă încurcat:

– Îmi pare rău... Dar, vedeți, nu înțelegeți încă...

– Așa! Argyle reflectă o clipă, apoi se întoarse către fiica sa: Hester, poate că ar fi mai bine să ne lași singuri...

- Nu mă duc! Trebuie să aud... Să știu despre ce este vorba.

– Ar putea să fie neplăcut. Hester izbucni cu nerăbdare:

– Ce importanță are dacă Jacko a comis și alte nelegiuiri! Acum, totul s-a sfârșit.

Calgary interveni prompt:

– Nu e vorba ca fratele dumitale să fie comis ceva..! Dimpotrivă, e chiar contrariul.

– Nu înțeleg.

Ușa din fund se deschise și tânăra întrezărită cu puțin timp inainte de Calgary intră din nou în cameră. Era pregătită să plece și purta o geantă mică de serviciu. I se adresă lui Argyle:

– Plec. Dacă mai e ceva...

Argyle avu un moment de ezitare (probabil că ezită întotdeauna, se gândi Calgary), apoi o luă de braț și o făcu să înainteze.

– Așează-te, Gwenda, spuse. Să te prezint, hm!, dr. Calgary. Aceasta este domnișoara Vaughan..., ezită din nou, ca și cum ar fi fost cuprins de-o îndoială... secretara mea de ceva ani, de-acum. Dr. Calgary, adăugă, a venit ca să ne zică... Sau ca să ne întrebe ceva legat de Jacko...

– Pentru ca să vă spun, interveni Calgary, întrerupându-l. Și nu vă dați seama că îmi faceți sarcina mai grea cu fiecare minut care trece.

Cei trei îl priviră un pic surprinși, dar în ochii Gwendei Vaughan, Calgary sesiză un fulger, care s-ar fi zis că era de înțelegere. Ca și cum, pentru o clipă,- el și ea ar fi fost aliați. Ca și cum ea i-ar fi zis: „Știu foarte bine cât pot fi de dificili acești Argyle”.

Era, într-adevăr, atrăgătoare femeia aceasta, deși nu mai era foarte tânără, poate spre treizeci și șapte sau treizeci și opt de ani. Avea o figură frumoasă, păr și ochi castanii și, pe total, un aer de vitalitate, sănătos. Părea abilă și inteligentă.

Argyle observă, cu o nuanță de răceală:

– Chiar nu mi-am dat seama că îngreunez situația, dr. Calgary. Și sigur că nu aveam intenția. Dar, dacă vreți să treceți la problemă...

– Aveți multă dreptate și îmi cer scuze. Însă îndărătnicia cu care dumneavoastră și fiica dumneavoastră continuați să insistați că totul e trecut, sfârșit, încheiat... Nu este așa. Cine a spus că „Nimic nu este terminat...

... până când nu-i drept încheiat”, sfârși pentru el domnișoara Vaughan. Kipling.

Îi făcu din cap un semn de încurajare și Calgary încercă o senzație de recunoștință.

– Când veți auzi ceea ce am să vă spun, continuă Calgary, veți înțelege dificultatea sau, mai bine zis, durerea mea. Dar, mai întâi, trebuie șă vă spun câteva lucruri despre mine. Specialitatea mea este geofizica și recent am luat parte la o expediție în Antarctica. M-am întors în Anglia doar cu câteva săptămâni în urmă.

– Expediția „Hayes Bentley”? întrebă Gwenda.

– Întocmai. Spun aceasta pentru a vă explica cine sunt și de ce n-am avut posibilitatea, pentru aproximativ doi ani, să fiu la curent... cu evenimentele cotidiene.

Gwenda îi veni din nou în ajutor:

– Vreți să ziceți, de exemplu, cu procesele pentru omucidere?

– Exact, domnișoară Vaughan. Și, întorcându-se spre Argyle: Vă cer iertare dacă vă vorbesc despre lucruri dureroase, dar trebuie să verific cu dumneavoastră ore și date. Pe 9 noiembrie, acum doi ani, spre ora șase a serii, fiul dumneavoastră Jack a trecut pe aici și a avut o discuție cu mama sa, doamna Argyle.

– Soția mea. Da.

– I-a spus că avea necazuri și i-a cerut bani. Ceea ce se mai întâmplase...

– De mai multe ori, admise Leo cu un oftat.

– Doamna Argyle l-a refuzat. El a devenit insistent, amenințător. În cele din urmă, a ieșit urlând că se va întoarce și că ea ar fi trebuit să se debaraseze de el cu „frumosul”. Îi zisese: „Doar nu vrei să ajung la închisoare!”

Însă răspunsul a fost: „Încep să cred că ar putea fi cel mai bun lucru pentru tine”.

Leo Argyle părea că stă pe ghimpi.

– Am stat de vorbă cu soția mea despre asta. Eram îndurerați din cauza băiatului. După ce l-am salvat în repetate rânduri, încercând de fiecare dată să-l aducem pe calea cea dreaptă, ni s-a părut că, poate, numai șocul unei sentințe... disciplina carcerei... Dar, vă rog, continuați!

– În aceeași seară, mai târziu, reluă Calgary, soția dumneavoastră a fost ucisă... Lovită cu un vătrai, pe care erau amprentele digitale ale fiului dumneavoastră. În afară de aceasta, o sumă însemnată dispăruse din sertarul biroului, unde fusese ascunsă de sărmana doamnă. Poliția v-a capturat fiul la Drymouth și a găsit asupra sa banii, aproape totul în bancnote de câte 5 lire sterline. Pe o bancnotă era scris un nume și o adresă, astfel încât banca a fost în măsură să-i identifice ca o restituire făcută doamnei Argyle chiar în dimineața aceea. Fiul dumneavoastră a fost acuzat și judecat. După o pauză, Calgary adăugă: Verdictul l-a desemnat vinovat de crimă cu premeditare.

Cuvântul fatal, crimă, nu suscită nici un ecou și dispăru, absorbit de perdele, de cărți, de covoarele groase.

– De la domnul Marshall, avocatul apărării, urmă Calgary, am aflat că fiul dumneavoastră, când a fost arestat, și-a proclamat nevinovăția cu ardoare, ca să nu spun cu îndrăzneală. A susținut că avea un alibi perfect pentru ora delictului, stabilită de poliție între șapte și șapte și jumătate. A zis că tocmai atunci intra în Drymouth, cu mașina unui necunoscut, care îl luase de la Redmyn, adică la circa o milă de aici, cu puțin înainte de ora șapte. Nu știa marca automobilului (la ora aceea era deja întuneric), dar a mai spus că era vorba de o berlină neagră sau albastru-închis, condusă de un bărbat de vârstă mijlocie. Toate eforturile depuse pentru găsirea acelei mașini și a conducătorului-au rămas inutile și, pentru că a lipsit confirmarea celor susținute de tânăr, avocații au ajuns la concluzia că era vorba de o mniciună însăilată la întâmplare și pe deasupra nu prea inteligentă...

La proces, linia de apărare prnicipală a fost construită pe mărturia psihiatrilor, care s-au străduit să dovedească faptul că Jack Argyle era un dezechilibrat din naștere. Judecătorul nu numai că nu a acceptat această teză, dar a și comentat-o biciuitor și a trecut decis împotriva acuzatului. Jack Argyle a fost condamnat la ocnă și a murit de pneumonie în închisoare, șase luni mai târziu.

Calgary tăcu. Trei perechi de ochi erau fixați asupra lui. Cei ai Gwendei Vaughan exprimau interes și profundă atenție. Cei ai lui Hester rămâneau bănuitori. Privirea lui Leo Argyle părea goală.

– Confirmați că expunerea faptelor este corectă?

– Absolut, răspunse Leo. Însă nu înțeleg necesitatea readucerii aminte a unor fapte chinuitoare, pe care noi facem totul ca să le uităm.

– Iertați-mă. Trebuie să o fac. Mi se pare că dumneavoastră nu dezaprobați verdictul.

– Admit că faptele au fost cele pe care le-ați înșirat. De aceea, dacă nu se trece de suprafață, a fost vorba, crud zicând, de un asasinat. Dar dacă se trece dincolo de suprafață, putem găsi atunci circumstanțele atenuante. Băiatul era dezechilibrat, chiar dacă, din păcate, nu în sensul legal al termenului. Vechile legi sunt înguste și nesatisfacătoare. Vă asigur, dr. Calgary, că însăși Rachel, biata mea soție, ar fi fost prima care să-l ierte și să-l ințeleagă pe nefericitul băiat pentru actul său negândit. Avea idei foarte avansate și umane, precum și o profundă cunoaștere a factorilor psihologici. Ea nu l-ar fi condamnat.

– Știa exact cum era Jacko, întări Hester. A fost întotdeauna așa și părea incapabil să se îndrepte.

– Așadar, spuse încet Calgary, nici unul dintre dumneavoastră nu s-a indoit de vinovăția lui?

Hester făcu ochii mari.

– Cum am fi putut? Sigur că era vinovat!

– Nu într-adevăr vinovat, o dezaprobă Leo. Nu-mi place să se folosească acest termen.

– Și nici măcar nu este potrivit. Calgary suspină adânc: Jack Calgary era nevinovat.