Cianura scanteietoare

Cianura scanteiatoare de Agatha Christie

Capitolul I

Iris Marle

1.

Iris Marle se gândea la sora ei, Rosemary.

Timp de aproape un an încercase în mod deliberat să alunge gândul de la Rosemary. Nu voise să își aducă aminte.

Era prea dureros – prea groaznic!

Fața albastră, cianotică, degetele care apucau convulsiv...

Contrastul dintre asta și vesela și drăgălașa Rosemary din ziua precedentă... Mă rog, poate nu chiar vesela. Avusese gripă, era deprimată, dărâmată... Toate astea ieșiseră la iveală la anchetă. Iris însăși pusese accentul pe asta. Asta justifica, nu-i așa, sinuciderea lui Rosemary?

O dată ancheta încheiată, Iris încercase în mod deliberat să-și scoată toată afacerea din minte. La ce bun să-și amintească? Să uite tot! Să uite toată povestea aia oribilă.

Dar acum, își dădu ea seama, trebuia să-și amintească. Trebuia să se gândească la trecut... Să-și amintească cu grijă orice incident aparent neimportant...

Acea extraordinară întrevedere cu George de aseară necesita o trecere în revistă.

Fusese atât de neașteptată, atât de înspăimântătoare! Ia stai – chiar fusese atât de neașteptată? Nu existaseră indicii anterioare? Închistarea tot mai crescândă a lui George, atitudinea lui distrată, gesturile lui inexplicabile... ei bine,ciudățenia lui era singurul cuvânt potrivit! Toate ducând la acea clipă din seara trecută când o chemase în birou și luase scrisorile din sertarul biroului.

Așa că acum nu avea încotro. Trebuia să se gândească la Rosemary – să-și aducă aminte.

Rosemary – sora ei...

Cu o senzație de șoc, Iris își dădu seama brusc că era pentru prima dată în viața ei când se gândea la Rosemary. Adică, se gândea la ea în mod obiectiv, ca persoană.

Întotdeauna o acceptase pe Rosemary fără să se gândească la ea. Nu te gândești la mama ta, sau la fratele tău sau la soră sau la mătușă. Ei există pur și simplu, necontestați, în acele relații.

Nu te gândești la ei ca persoane. Nici măcar nu te întrebi cum sunt.

Cum fusese Rosemary?

Asta ar putea fi acum foarte important. O grămadă de lucruri ar putea depinde de asta. Iris se duse cu gândul în trecut. Ea și Rosemary în copilărie...

Rosemary fusese mai mare cu șase ani.

Revăzu crâmpeie din trecut... fulgerări rapide... scurte scene. Ea, copilă, mâncând pâine cu lapte, iar Rosemary, importantă cu codițele ei, "făcând lecții" la o masă.

La mare, într-o vară – Iris invidiind-o pe Rosemary care era "mare" și știa să înoate!

Rosemary plecând la internat, venind acasă în vacanțe. Apoi ea la școală, iar Rosemary la Paris, pentru "finisare". Rosemary școlăriță; stângace, numai brațe și picioare. Rosemary "finisată" întorcându-se de la Paris cu o eleganță nouă, ciudată și uluitoare, cu glasul catifelat, grațioasă, cu o siluetă unduitoare, cu părul castaniu, cu nuanțe roșii și aurii și ochii mari, străjuiți de gene negre. O făptură tulburător de frumoasă, adultă, într-o altfel de lume!

De atunci înainte se văzuseră foarte puțin, diferența de șase ani spunându-și pe deplin cuvântul.

Iris era încă la școală, Rosemary în toiul unei "stagiuni". Chiar și atunci când Iris venea acasă, distanța rămânea. Viața lui Rosemary era una de stat în pat până târziu dimineața, prânzuri fugare cu alte debutante, dans în majoritatea serilor din săptămână. Iris stătea în clasă cu Mademoiselle, mergea la plimbare în parc, lua cina la nouă și mergea la culcare la zece. Comunicarea dintre surori se limita la schimburi de fraze precum:

"Hei, Iris, cheamă-mi un taxi prin telefon, e vorba de un miel, am să întârzii îngrozitor", sau,

"Nu-mi place rochia asta nouă, Rosemary. Nu te prinde. E prea înzorzonată".

Apoi venise logodna lui Rosemary cu George Barton. Agitație, cumpărături, râuri de pachete, rochiile domnișoarelor de onoare.

Nunta. Mergând la altar în urma lui Rosemary, auzind șoapte: "Ce mireasă frumoasă!..."

De ce se măritase Rosemary cu George? Chiar și la vremea aceea Iris fusese vag surprinsă. Existau atâția tineri interesanți care o sunau pe Rosemsry, o scoteau în oraș. De ce să-l aleagă pe George Barton, cu cinsprezece ani mai mare decât ea, amabil, plăcut, dar indiscutabil nesărat?

George era înstărit, dar nu era vorba de bani. Rosemary avea banii ei, ba chiar o grămadă.

Banii unchiului Paul...

Iris își cercetă cu grijă mintea pentru a putea face diferența între ce știa acum și ce știa atunci. Unchiul Paul, depildă...

Nu îi era cu adevărat unchi, știuse întodeauna asta; fără să le fi fost spuse vreodată în mod clar, ea știa anumite fapte. Paul Bennett fusese iubitul mamei ei. Aceasta îl preferase pe un altul, un bărbat mai sărac. Paul primise înfrângerea într-un spirit romantic. Rămăsese prietenul familiei, adoptând o atitudine de devotament platonic. Devenise unchiul Paul, fusese nașul primei născute, Rosemary. La moartea lui se descoperi că își lăsase întreaga avere micuței lui fine, pe atunci în vârstă de treisprezece ani.

Pe lângă frumusețea ei, Rosemary fusese și o moștenitoare bogată. Și se măritase eu blajinul și nesăratul George Barton.

De ce? Iris se întrebase atunci și se întreba și acum: de ce? Iris nu credea că Rosemary fusese vreodată îndrăgostită de el. Dar păruse foarte fericită cu el și ținuse mult la el – da, ținuse foarte mult la el, asta era clar. Iris avusese ocazia să știe asta, căci la un an după căsătoria lor, mama lor, fermecătoarea și delicata Viola Marle, murise iar Iris, o fată de șaptesprezece ani, se dusese să locuiască cu Rosemary Barton și soțul ei.

O fată de șaptesprezece ani. Iris cugetă asupra imaginii ei. Cum fusese? Ce simțise, ce gândise, ce văzuse?

Ajunse la concluzia că Iris Marle fusese înceată ca dezvoltare, o fată care nu gândise ci luase lucrurile așa cum erau. Avusese resentimente, de pildă, față de faptul că mama ei era absorbită de Rosemary? Pe total credea că nu. Acceptase, fără să ezite, faptul că Rosemary era cea importantă. Rosemary era "ieșită în lume" – firește că mama ei era ocupată, atât cât îi permitea sănătatea, cu fiica ei cea mare. Fusese un lucru destul de firesc. Avea să-i vină și ei rândul într-o bună zi. Viola Marle fusese o mamă oarecum retrasă, preocupată în principal de propria ei sănătate, dându-și copiii pe mâna doicilor, guvernantelor, școlilor, dar veșnic fermecătoare cu ei în acele scurte momente când dădea peste ei. Hector Marle murise când Iris avea cinci ani. Cunoașterea faptului că el bea mai mult decât îi făcea bine i se infiltrase atât de subtil în minte încât nu avea nici cea mai mică idee cum, de fapt, ajunsese să știe.

Iris Marle cea de șaptsprezece ani acceptase viața ca atare, o jelise în mod corespunzător pe mama ei, purtase haine negre și plecase să locuiască cu sora ei, și cu soțul acesteia în casa lor din Elvaston Square.

Uneori fusese destul de plictisitor în casa aceea. Iris nu ieși în societate, oficial, până în anul următor. Între timp lua ore de germană și franceză de trei ori pe săptămână, și participa și la orele de menaj. Erau dăți când nu prea avea ce face, nici cu cine vorbi. George era amabil, invariabil afectuos și ca un frate. Atitudinea lui nu se schimbase. La fel era și acum.

Și Rosemary? Pe Rosemary o vedea foarte puțin. Rosemary era mai tot timpul plecată. Coafor, cocteiluri, bridge...

Ce știa ea cu adevărat despre Rosemary, de fapt? Despre gusturile ei, speranțele ei, temerile ei? Înspăimântător cât de puține poți să știi despre o persoană cu care ai trăit în aceeași casă! Între surori existase foarte puțină intimitate, sau deloc.

Dar acum trebuia să se gândească. Trebuia să își aducă aminte. Putea fi important.

În mod sigur, Rosemary păruse destul de fericită...

Până în ziua aceea — o săptămână înainte să se întâmple asta.

Ea, Iris, nu avea să uite niciodată ziua aceea. Se detașa cu o limpezime de cristal – fiecare detaliu, fiecare cuvânt. Masa lucioasă de mahon, scaunul împins în spate, scrisul caracteristic, grăbit...

Iris închise ochii și revăzu scena în minte...

Intrarea ei în camera de zi a lui Rosemary, oprirea ei bruscă.

O speriase enorm ce vedea! Rosemary la masa de scris, cu capul lăsat pe brațele întinse. Rosemary plângând cu suspine adânci. Niciodată n-o mai văzuse pe Rosemary plângând, iar plânsul acesta amar, violent, o înspăimânta.

E drept, Rosemary avusese o gripă severă. Se ridicase din pat doar de câteva zile. Și toată lumea știa că gripa te lasă cu o stare de deprimare. Totuși...

Iris strigase speriată:

— Oh, Rosemary, ce este?

Rosemary se îndreptă de spate, își dădu părul negru la o parte de pe față desfigurată. Se căzni să își recapete controlul. Spuse repede:

—Nimic, nimic – nu te mai holba așa la mine!

Se ridică și, trecând pe lângă sora ei, ieși în fugă din cameră.

Nedumerită, tulburată, Iris înainta spre masă. Ochii ei își zăriră propriul nume scris de mâna lui Rosemary. Ii scrisese, deci, Rosemary ei?

Se apropie și mai mult și se uită la foaia albastră cu scrisul mare și lăbărțat, chiar mai lăbărțat ca de obicei datorită grabei și agitației din spatele mâinii care ținuse tocul.

Dragă Iris,

Nu are rost să-mi fac testamentul din cauză că oricum banii mei îți revin ție, dar aș vrea ca anumite lucruri ale mele să fie date unor persoane anume.

Lui George, bijuteriile pe care mi le-a oferit, și caseta mică, emailată, pe care am cumpărat-o împreună când eram logodiți.

Gloriei King, tabachera mea de platină.

Lui Maisie, calul din porțelan chinezesc pe care l-a admirat întotdeauna...

Scrisoarea se oprea aici, cu o mâzgălitură a tocului, așa cum îl azvârlise Rosemary când dăduse frâu liber plânsului de necontrolat.

Iris stătea în loc împietrită.

Ce însemna asta? Rosemary nu avea să moară, nu-i așa? Fusese foarte bolnavă de gripă, dar acum era bine. Și, oricum, oamenii nu mureau de gripă – deși uneori mai și mureau, dar Rosemary nu murise. Acum se făcuse complet bine, era doar slăbită și dărâmată.

Ochii lui Iris parcurseră din nou cuvintele și, de data asta, o frază ieși în evidență cu un efect care o făcu să tresară: "...oricum banii mei îți revin ție..."

Era prima dată când lua la cunoștință clauzele testamentului lui Paul Bennett. Știuse de când era copil că Rosemary moștenise banii unchiului Paul, că Rosemary era bogată în timp ce ea era relativ săracă. Dar până în acest moment nu se întrebase niciodată ce avea să se întâmple cu acei bani la moartea lui Rosemary.

Dacă ar fi fost întrebată ar fi răspuns că presupune că aveau să-i revină lui George ca soț al lui Rosemary, dar ar fi adăugat că părea absurd să creadă că Rosemary ar muri înaintea lui George!

Dar iată că era scris negru pe alb, chiar de mâna lui Rosemary. La moartea lui Rosemary banii îi reveneau ei, Iris. Dar nu era oare ilegal? Soțul sau soția obțin banii, nu sora. Doar dacă, desigur, Paul Bennett stipulase asta în testamentul lui. Da, asta trebuia să fie. Unchiul Paul spusese că banii urmau să-i revină ei dacă Rosemary murea. Asta făcea ca lucrurile să fie mai puțin nedrepte...

Nedreptate? Cum de-i venise în minte cuvântul ăsta? Considera că era nedrept că Rosemary să moștenească toți banii unchiului Paul? Presupuse că, în adâncul sufletului ei, trebuie să fi simțit asta. Era nedrept. Erau surori, ea și Rosemary. Amândouă erau copiii mamei ei. De ce să-i fi lăsat unchiul Paul toți banii lui Rosemary?

Rosemary avea întotdeauna totul!

Petreceri și toalete și tineri îndrăgostiți de ea și un soț care o adora.

Singurul lucru neplăcut care i se întâmplă lui Rosemary fu că făcuse gripă! Ba și asta nu durase mai mult de o săptămână!

Iris ezită, stând în picioare lângă birou. Foaia aceea... ar fi vrut Rosemary s-o lase acolo s-o vadă servitoarele?

După un minut de ezitare, o luă, o împături în două și o strecură în unul din sertarele biroului.

Fu găsită acolo după fatala petrecere aniversară, și fu adusă ca o dovadă în plus, dacă mai era nevoie de o dovadă, că Rosemary fusese într-o stare depresivă după boală, și că era posibil ca încă de atunci să se fi gândit la sinucidere.

Deprimare după gripă? Acesta fu motivul invocat la anchetă, motivul la a cărui stabilire ajutase mărturia lui Iris. Un motiv nepotrivit, poate, dar singurul disponibil și, ca atare, acceptat. Fusese o gripă rea în acel an.

Nici Iris, nici George n-ar fi putut sugera vreun alt motiv... atunci.

Acum, gândindu-se în urmă la incidentul din pod, Iris se miră că putuse să fie atât de oarbă.

Toată povestea trebuie să se fi desfășurat sub ochii ei! Iar ea nu văzuse nimic, nu observase nimic!

Mintea ei sări repede peste tragedia de la petrecerea aniversară. Nu era nevoie să se gândească la asta. Asta trecuse – gata! Să lase la o parte groaza din ziua aceea și ancheta și fața schimonosită a lui George și ochii însângerați. Să treacă.direct la incidentul cu cufărul din pod.

2.

Asta fusese cam la șase luni după moartea lui Rosemary.

Iris continuase să trăiască în casa din Elvaston Square. După înmormântare, avocatul familiei Marle, un bătrân domn afabil, cu o chelie strălucitoare și ochi neașteptat de isteți, avusese o întrevedere cu Iris. Îi explicase cu o claritate admirabilă că, în baza testamentului lui Paul Bennett, Rosemary îi moștenise averea urmând ca după moartea ei aceasta să revină copiilor ei. Dacă Rosemary murea fără să fi avut copii, averea îi revenea de drept lui Iris. Era o avere foarte mare, îi explică avocatul, care avea să-i aparțină în mod absolut la împlinirea vârstei de douăzeci și unu de ani sau la căsătorie.

Între timp, primul lucru care trebuia stabilit era locul ei de reședință. Domnul George Barton se arătase dornic ca ea să continue să locuiască la el și sugerase ca sora tatălui ei, doamna Drake, care sărăcise ca urmare a pretențiilor financiare ale unui fiu (oaia neagră a familiei Marle), să se mute la ei și s-o însoțească pe Iris în societate. Era Iris de acord cu acest plan?

Iris fuse întru totul de acord, mulțumită că nu trebuia să își facă alte planuri. Pe mătușa Lucilla și-o amintea ca pe o oaie blândă și prietenoasă, fără voință.

Așa că problema fusese rezolvată. George Barton fusese înduioșător de încântat că sora soției lui rămăsese în casa lui și o trata cu afecțiune, ca pe o soră mai mică. Doamna Drake, dacă nu o companie stimulatoare, era total aservită dorințelor lui Iris. Atmosfera din casă era amicală.

Cu aproape șase luni mai târziu Iris făcu descoperirea din pod.

Podul casei din Elvaston Square era folosit ca loc de depozitare a mărunțișurilor și pieselor de mobilier desperechiate, și a unui număr de cufere și geamantane.

Iris urcase într-o zi acolo după o căutare infructuoasă a unui pulover vechi, roșu, la care ținea foarte mult. George o implorase să nu poarte doliu după Rosemary – Rosemary fusese întotdeauna împotriva acestui lucru, spunea el. Iris știa că asta era adevărat, așa că se conformă și continuă să poarte haine obișnuite, oarecum spre dezaprobarea Lucillei Drake, care era o femeie de modă veche și îi plăcea să se vadă ceea ce numea ea "decență". Ea însăși mai purta încă crep negru după un soț decedat cu vreo douăzeci de ani în urmă.

Iris știa că diverse haine nedorite fuseseră puse la păstrare într-un cufăr din pod. Începu să cotrobăie prin el după puloverul ei, dând astfel peste diverse lucruri uitate, o fustă și o jachetă gri, un maldăr de șosete, costumul ei de schi și câteva halate vechi de baie.

Atunci dădu peste un halat vechi de baie ce aparținuse lui Rosemary și care într-un fel sau altul scăpase să fie dat împreună cu restul lucrurilor lui Rosemary. Era o chestie bărbătească din mătase în picățele și buzunare mari.

Iris îl observă că era în stare perfectă. Îl împături cu grijă și îl puse înapoi în cufăr. În timp ce făcea asta, mâna ei simți ceva foșnitor în unul din buzunare. Băgă mâna și scoase o bucată de hârtie mototolită. Recunoscu scrisul lui Rosemary. Netezi hârtia și o citi.

Iubitul meu Leopard, nu poți să faci asta... Nu poți – nu poți... Ne iubim! Ne aparținem unul altuia! Trebuie că știi asta la fel cum o știu și eu! Nu putem să ne spunem pur și simplu la revedere și să ne vedem în continuare cu detașare de viețile noastre. Tu și eu ne aparținem – pentru totdeauna. Nu sunt o femeie care ține la conveniențe – nu-mi pasă ce zice lumea. Pentru mine dragostea contează mai mult decât orice altceva. Vom pleca împreună... și vom fi fericiți – te voi face fericit. Mi-ai spus cândva că viața fără mine era pentru tine praf și cenușă – îți amintești, iubitule? Iar acum îmi scrii cu calm că toate astea ar fi mai bine să sfârșească – că așa este cinstit față de mine. Cinstit față de mine? Dar eu nu pot trăi fără tine! Îmi pare rău de George, a fost întotdeauna atât de bun cu mine, dar va înțelege. Va voi să-mi redea libertatea. Nu e corect ca doi oameni să trăiască împreună dacă nu se mai iubesc. Dumezeu ne-a făcut unul pentru altul, iubitule – știu asta. O să fim minunat de fericiți, dar trebuie să fim curajoși. Am să-i spun eu însămi lui George ­vreau să fiu absolut corectă privitor la toată povestea – dar nu până după ziua mea de naștere.

Știu că fac ce e bine, Leopard, iubitul meu - și nu pot trăi fără tine – nu pot, nu pot – NU POT. Ce prostie din partea mea să scriu toate astea! Două rânduri ar fi fost de ajuns. Doar "Te iubesc. N-am să te las niciodată să pleci". Oh, iubitule...

Scrisoarea se oprea brusc.

Iris rămase nemișcată, holbându-se la ea.

Ce puține cunoști despre propria-ți soră!

Așadar Rosemary avusese un amant – îi scrisese scrisori de dragoste pătimașe – plănuise să plece cu el?

Ce se întâmplase? Rosemary nu mai trimisese scrisoarea. Ce scrisoare trimisese? Ce se hotărâse în final între Rosemary și acest bărbat necunoscut?

("Leopard!" Ce fantezii ieșite din comun aveau oamenii când se îndrăgosteau! Atât de prostește.Leopard, ce să spun!)

Cine era acest bărbat? O iubea pe Rosemary tot atât cât îl iubea ea? Cu siguranță trebuie să o fi iubit. Rosemary era incredibil de fermecătoare. Și totuși, conform scrisorii lui Rosemary, el sugerase să "termine tot". Asta sugera – ce? Precauție? Spusese în mod evident că ruptura era spre binele lui Rosemary. Da, dar oare nu spuneau bărbații astfel de lucruri ca să-și salveze obrazul? Oare, în realitate, asta nu însemna că bărbatul ăsta, oricine era, se săturase de toată povestea asta? Poate că pentru el fusese doar o distracție trecătoare. Poate că nu ținuse niciodată cu adevărat la Rosemary. Cumva, Iris avea impresia că necunoscutul fusese foarte hotărât s-o rupă cu Rosemary definitiv...

Dar Rosemary gândise altfel. Rosemary nu avea de gând să umble cu jumătăți de măsură. Și Rosemary fusese hotărâtă...

Iris se cutremură.

Iar ea, Iris, nu știuse nimic despre asta! Nici măcar nu bănuise! Considerase ca pe un lucru de la sine înțeles că Rosemary era fericită și mulțumită și că ea și George erau foarte satisfăcuți unul de altul. Oarbă! Trebuie că fusese oarbă de nu știuse un lucru ca ăsta despre propria ei soră.

Dar cine era bărbatul?

Se duse cu mintea în urmă, gândindu-se, amintindu-și. Fuseseră mulți bărbați pe acolo, admirând-o pe Rosemary, luând-o în oraș, sunând-o. Nu fusese nici unul în mod special. Dar trebuie să fi fost – restul mănunchiului fusese doar camuflaj pentru acel unu, singurul care conta. Iris se încruntă, sortându-și cu grijă amintirile.

Două nume ieșeau în relief. Da, trebuia să fie unul sau celălalt. Stephen Farraday? Stephen Farraday trebuia să fie. Ce putuse vedea Rosemary la el? Un tânăr țeapăn și pompos – nici măcar chiar atât de tânăr. Bineînțeles că lumea spunea că era sclipitor. Un politician în urcare căruia i se profețea în viitorul apropiat un post de subsecretar de stat. Un posibil viitor prim-ministru! Asta îi dăduse strălucire în ochii lui Rosemary? De bună seamă, ea n-ar fi putut să țină cu atâta disperare la bărbatul în sine – o făptură atât de închistată și rece, nu-i așa? Dar se spunea că însăși soția lui era îndrăgostită pătimaș de el, și trecuse peste dorințele puternice ale familiei, măritându-se cu el – un simplu nimeni cu ambiții politice! Dacă o femeie simțea asta pentru el, era posibil ca și altă femeie să fi simțit. Da, trebuia să fie Stephen Farraday.

Pentru că, dacă nu era Stephen Farraday, trebuia să fie Anthony Browne.

Iar Iris nu voia să fie Anthony Browne.

Adevărat, el fusese sclavul lui Rosemary, veșnic la ordinele ei, cu fața lui brunetă și frumoasă exprimând un fel de disperare hazlie. Dar oare devoțiunea aceea nu fusese prea liber declarată, ca să fie și profundă?

Ciudat felul în care dispăruse după moartea lui Rosemary! Nici unul din ei nu-l mai văzuse de atunci.

Totuși, nu chiar atât de ciudat – era un om care călătorea mult. Vorbise despre Argentina și Canada și Uganda și Statele Unite. Ea avea o idee că el era de fapt din America sau Canada, deși nu prea avea accent. Nu, nu era ciudat că nu-l mai văzuseră de atunci.

Cu Rosemary fusese el prieten. Nu exista nici un motiv ca să continue să vină la ei. Fusese prietenul lui Rosemary. Dar nu amantul lui Rosemary! Nu voia ca el să fi fost amantul lui Rosemary. Asta ar fi durut-o – ar fi durut-o teribil...

Se uită la scrisoarea din mâna ei. O mototoli. Avea s-o arunce, s-o ardă...

Instinctul o opri.

S-ar putea ca într-o zi să fie important să arăt scrisoarea asta...

O netezi, o luă jos cu ea și o încuie în caseta ei cu bijuterii.

Ar putea fi important, într-o zi, să arate de ce își luase Rosemary viața.