Clubul de marti seara

Clubul de marti seara de Agatha Christie

— Mistere nerezolvate…

Raymond West scoase un nor de fum și repetă cuvintele cu un soi de plăcere deliberată.

— Mistere nerezolvate…

Privi în jur cu mulțumire. Camera era veche, cu traverse late, negre de-a lungul tavanului și mobilată cu piese vechi care-i aparținuseră de la început. De aici privirea mulțumită a lui Raymond West. De profesiune era scriitor și-i plăcea ca atmosfera să n-aibă hibe. Casa mătușii sale Jane fusese întotdeauna un cadru potrivit pentru personalitatea ei. Privi spre cămin, unde ea stătea dreaptă în marele fotoliu al bunicului. Miss Marple purta o rochie de brocard, foarte strâmtă în talie. Dantelă „Mechlin” era aranjată în cascadă în față. Avea un șal de dantelă neagră și o bonetă neagră, tot din dantelă, îi acoperea părul argintiu strâns sus. Tricota ceva alb, moale din lână aurie. Ochii săi de un albastru pal, binevoitori și tandri îl priveau pe nepot și pe musafirii acestuia cu plăcere nedisimulată. Ei se opriră întâi asupra lui Raymond, evident bine dispus, apoi asupra pictoriței Joyce Lempriere, cu părul ei negru strâns și ochi verzi, ciudați, apoi asupra acelui bărbat de lume, manierat, sir Henry Clithering. Mai erau două persoane în cameră, doctorul Pender, reverendul în vârstă al parohiei și domnul Petherick, avocat, un bărbat mic de statură, uscățiv, cu ochelarf, pe deasupra cărora se uita, nu prin ei. Miss Marple le acordă un moment de atenție tuturora, după care se reîntoarse la tricotat, zâmbind ușor.

Domnul Petherick tuși ca, de obicei, când își prefața remarcile.

— Ce spuneai, Raymond? Mistere nerezolvate? Ha.

— Și ce-i cu ele?

— Nu-i nimic cu ele, zise Joyce Lempriere. Lui Raymond îi place doar sunetul cuvintelor și felul cum le pronunță el.

Raymond West îi aruncă o privire de reproș, la care ea își dădu capul pe spate și începu să râdă.

— Este un farsor, nu-i așa, Miss Marple? Întrebă ea. Sunt sigură că știți asta.

Miss Marple îi zâmbi cu blândețe, dar nu-i răspunse.

— Viața însăși este un mister nerezolvat, comentă clericul pe un ton grav.

Raymond se ridică în scaun și-și dădu la o parte țigara cu un gest impulsiv.

— Nu la asta mă refer. Nu vorbeam despre filosofie. Mă gândeam la fapte adevărate, clare, prozaice, lucruri care s-au întâmplat și nimeni nu le-a explicat vreodată.

— Știu la ce fel de lucruri te referi, dragă, zise Miss Marple. De exemplu, doamna Carruthers a trăit o experiență foarte ciudată ieri dimineață. A cumpărat aproape trei sute de grame de creveți curățați de la magazinul „Elliot”. S-a mai dus la alte două magazine și când a ajuns acasă a descoperit că nu avea creveții la ea. S-a întors la cele două magazine, pe la care fusese, dar creveții ăștia dispăruseră complet. Asta mi se pare cu totul ieșit din comun.

— O poveste foarte dubioasă, zise sir Henry Clithering, grav.

— Există, desigur, tot felul de explicații posibile, continuă Miss Marple, obrajii îmbujorându-i-se de emoție. De exemplu, altcineva…

— Dragă mătușă, zise Raymond West, oarecum amuzat, nu m-am referit la tipul ăsta de incident sătesc. Mă gândeam la crime și dispariții, tipul de lucruri despre care sir Henry ne-ar putea povesti acum dacă ar vrea.

— Dar eu nu vorbesc niciodată despre meseria mea, zise sir Henry cu modestie. Nu, nu vorbesc niciodată despre cazurile mele.

Sir Henry Clithering fusese până nu de mult inspector la Scotland Yard.

— Îmi închipui că rămân o mulțime de crime și alte chestii de astea nerezolvate de poliție, interveni Joyce Lempriere.

— Cred că e un lucru subînțeles, opină domnul Petherick.

— Mă întreb, continuă Raymond West, ce tip de minte îți trebuie ca să reușești să rezolvi cel mai bine un mister? Ne gândim cel mai adesea că obișnuiții detectivi de la poliție duc lipsă de imaginație.

— Ăsta e punctul de vedere al unui profan, zise sir Henry pe un ton rece.

— Cred că aveți nevoie de un comitet, zâmbi Joyce. Pentru psihologie și imaginație trebuie să vă adresați scriitorului…

Făcu un semn ironic din cap către Raymond, dar acesta rămase serios.

— Arta de a scrie îți oferă posibilitatea de introspecție în natura umană, spuse el grav. Descoperi, câteodată, motive pe care omul obișnuit le ignoră.

— Știu, dragă, că volumele tale sunt foarte ingenioase, îl lăudă Miss Marple. Dar chiar ești convins că oamenii sunt atât de nesuferiți după cum îi înfățișezi?

— Dragă mătușă, rămâi la părerile dumitale. Să mă ierte Cel de Sus dacă aș putea să le zdruncin în vreun fel.

— Am vrut să zic, se încruntă puțin Miss Marple, în timp ce-și număra ochiurile de pe andrea, că mulți oameni nu ni se par nici răi, nici buni, ci doar foarte proști.

Domnul Petherick tuși ca de obicei:

— Nu crezi, Raymond, că acorzi prea multă importanță imaginației? Acesta este un lucru foarte primejdios, pe care noi, avocații, îl cunoaștem prea bine. Pentru a putea păstra dovezile în mod nepărtinitor, pentru a privi faptele, simple, cum sunt – acestea compun singura metodă logică de a ajunge la adevăr. Din propria mea experiență mai confirm că e și singura care dă rezultate.

— Ei, nu spune! Exclamă Joyce, dând din cap indignată. Pariez că v-aș putea întrece pe toți. Sunt nu numai femeie și puteți spune ce vreți, dar femeile au intuiție care le lipsește bărbaților – dar și pictoriță. Văd lucruri pe care voi nu le vedeți. Și apoi, în această ultimă calitate, am dat peste tot felul de tipuri și personaje. Cunosc viața așa cum draga noastră Miss Marple nu a avut posibilitatea s-o înfrunte aici.

— E adevărat, dragă. Dar câteodată în sate se întâmplă lucruri foarte dureroase și triste.

— Îmi dați voie? Le întrerupse dr. Pender zâmbind. Știu că e la modă astăzi să-i minimalizezi pe oamenii bisericii, dar nouă ni se spun intimități, cunoaștem o parte a caracterului care rămâne ca o carte inaccesibilă celor din jur.

— De fapt, îmi dau seama că formăm un grup destul de reprezentativ, fu de părere Joyce. Ce-ar fi dacă am forma un club? Ce este astăzi? Marți? O să-l numim „Clubul de marți seară”. Să ne întâlnim în fiecare săptămână și fiecare, pe rând, să expună un caz, o problemă. Un mister pe care îl cunoaște personal și îi știe, desigur, și soluția. Câți suntem? Unu, doi, trei, patru, cinci. Ar trebui să fim șase.

— Pe mine m-ai uitat, dragă, zâmbi senină Miss Marple.

Joyce fu ușor surprinsă, dar își ascunse repede uimirea:

— Ar fi minunat, Miss Marple. N-am știut că vrei să intri în joc.

— Cred c-ar fi foarte interesant, continuă Miss Marple, mai ales atâția gentlemeni inteligenți de față. Mă tem că nu sunt prea deșteaptă, dar trăind atâția ani în St. Mary Mead am început să cunosc firea omenească.

— Sunt sigur că aportul dumneavoastră va fi foarte valoros, spuse sir Henry plin de curtoazie.

— Cine începe? Întrebă Joyce.

— Nici nu se pune problema, răspunse dr. Pender, când avem marele noroc de a ne afla în preajma unui om distins de clasa lui sir Henry…

Nu-și termină fraza înclinând politicos capul în direcția acestuia.

Sir Henry rămase o vreme tăcut. În cele din urmă, oftă, se așeză picior peste picior și începu.

— Mi-e puțin cam greu să aleg problema pe care o doriți, dar, dacă stau și mă gândesc bine, cunosc o întâmplare ce ar satisface condițiile impuse. Trebuie să fi observat câte ceva în legătură cu acest caz în ziarele de acum un an. Atunci a fost trecut în categoria misterelor nerezolvate, dar s-a întâmplat ca soluția să-mi pice pe birou acum câteva zile.

Faptele sunt foarte simple. Trei oameni au servit la cină, printre alte feluri, langustă conservată. În timpul nopții, toți trei s-au simțit rău, așa încât un doctor a fost chemat în grabă. Doi și-au revenit, al treilea a murit.

— Aha! Exclamă Raymond, ca și cum se edificase asupra subiectului.

Cum vă spuneam, la prima vedere, lucrurile păreau foarte simple. S-a considerat că decesul s-a datorat otrăvirii cu ptomaină, un certificat a fost eliberat în acest sens și victima îngropată. Dar lucrurile nu s-au rezumat la asta.

Miss Marple încuviință din cap:

— Bineînțeles că a început să se vorbească, așa se întâmplă de obicei.

— Și acum trebuie să vi-i descriu pe actorii acestei mici drame. Am să-i numeasc pe soți, domnul și doamna Jones. Și pe însoțitoarea soției, domnișoara Clark. Domnul Jones era comis-voiajor pentru o firmă de medicamente. Era un bărbat arătos, de felul lui nerafinat, cu tendință de îngrășare, în jur de cincizeci de ani. Soția era o femeie cu o înfățișare ștearsă, de vreo patruzeci și cinci de ani. Însoțitoarea, domnișoara Clark, de șaizeci de ani, o femeie voinică și veselă, cu o față rotunjoară și îmbujorată. Niciunul, ați zice, prea interesant.

Necazurile au fost stârnite într-un mod foarte curios. Domnul Jones locuise, în noaptea anterioară, într-un mic hotel frecventat de negustori din Birmingham. S-a întâmplat ca sugativa de la tampon să fie schimbată a doua zi și ca femeia de serviciu, neavând altceva mai bun de făcut, să se amuze studiind sugativa în oglindă, exact după ce domnul Jones terminase o scrisoare. După câteva zile a apărut în ziare știrea despre decesul doamnei Jones, ca urmare a ingerării langustei conservate, și atunci camerista le-a povestit celorlalți servitori cuvintele pe care le descifrase pe sugativă. Sunau astfel: „Depind în întregime de soția mea… Când va muri eu voi… Sute și mii”.

Poate vă aduceți aminte că mai fusese un caz al unei soții otrăvite de bărbatul ei. N-a trebuit prea mult ca imaginația fetelor să se aprindă. Domnul Jones plănuise, așadar, să-i facă de petrecanie nevestei și să moștenească sute de mii de lire! Una dintre servitoare avea niște rude care locuiau în târgușorul din care provenea familia Jones. Ea le-a scris și acesteia i-au răspuns. Se pare că domnul Jones fusese foarte atent cu fiica doctorului din localitate, o tânără frumoasă de 33 de ani. Scandalul a început să mocnească. Ministrul de interne a primit o depeșă. Numeroase scrisori anonime au început să curgă la Scotland Yard, prin care domnul Jones era acuzat că și-ar fi ucis soția. Firește, ne-am zis că nu-i altceva decât pălăvrăgeală și bârfă ieftină de la țară. Totuși, pentru a calma opinia publică s-a dat ordinul de exhumare a cadavrului. Știți, era unul din acele cazuri de superstiție populară crasă, fără nici o bază solidă, dar care s-a dovedit, în mod cu totul surprinzător, adevărat. Rezultatul autopsiei a indicat suficient arsenic care să convingă că acesta provocase moartea doamnei. A căzut în sarcina Scotland Yard-ului să colaboreze cu autoritățile locale pentru a se dovedi cum a fost administrat arsenicul și de către cine.

— Îmi place! Așa zic și eu problemă! Exclamă Joyce.

— Normal, bănuiala a căzut asupra soțului. El beneficia de pe urma morții soției sale. Nu o sumă de sute de mii de lire, cum și-a imaginat romanțioasa cameristă de la hotel, totuși o sumă frumușică de opt mii de lire. El nu avea alți bani proprii în afară de ceea ce câștiga și era un bărbat cu obiceiuri cam extravagante, cu o predilecție spre compania femeilor. Am cercetat cât se poate de discret zvonul privitor la atașamentul său față de fiica doctorului; deși părea clar că existase, într-o vreme, o prietenie foarte strânsă între cei doi, avusese loc o ruptură totală cu două luni mai înainte și de atunci nu mai fuseseră văzuți împreună. Chiar și doctorul, un om în vârstă, sincer și deschis, a rămas consternat de rezultatul autopsiei. El fusese cel chemat noaptea la căpătâiul persoanelor suferinde. Își dăduse imediat seama de starea gravă a doamnei Jones și trimisese la dispensar după niște pastile cu opium, pentru a-i alina suferința. În pofida eforturilor sale, ea sucombă, dar nici o clipă nu a bănuit că ceva era în neregulă. Era convins că moartea se datora unei forme de botulism. Cina din seara aceea constase din langustă conservată și salată, papanași, pâine și brânză. Din nefericire, nu rămăsese nici urmă de langustă – totul fusese mâncat și cutia aruncată. Doctorul o întrebase pe fata de serviciu din casă, Gladys Linch. Ea era groazav de răvășită, plânsă și agitată și lui i-a fost foarte greu să obțină ceva de la ea, dar aceasta susținea hotărâtă că, în nici un fel, cutia nu fusese umflată și că langusta i se păruse cât se poate de bine conservată.

Acestea erau faptele pe care trebuia să ne bazăm. Dacă Jones îi administrase în mod criminal arsenic soției, era clar că n-ar fi putut-o face în vreunul din felurile servite la cină, întrucât toate cele trei persoane mâncaseră împreună. Și încă un amănunt – Jones se întorsese de la Birmingham tocmai când cina era pe punctul de a fi servită, așa încât nu avusese timpul să otrăvească ceva în prealabil.

— Dar însoțitoarea, femeia cea voinică cu fața veselă? Întrebă Joyce.

Sir Henry înclină din cap.

— Nu am trecut-o cu vederea pe domnișoara Clark, vă asigur. Dar părea fără noimă ca ea să fi avut vreun motiv pentru crimă. Doamna Jones nu i-a lăsat nimic și ca urmare a decesului stăpânei sale, ea a trebuit să-și caute o altă slujbă.

— Asta pare s-o excludă, sublinie Joyce adâncită în gânduri.

— Unul dintre inspectorii mei a descoperit curând un element semnificativ, continuă sir Henry. După cina din seara aceea, domnul Jones coborâse în bucătărie și ceruse un bol cu mucilagiu din orez pentru că soția se plângea că nu se simte bine. A așteptat în bucătărie până când Gladys Linch l-a preparat și apoi l-a dus sus în camera soției. Recunosc că asta părea să facă lumină în problemă.

Avocatul îl susținu aprobând din cap:

— Motivul – să-și însușească ajutându-se singur. Prilejul – în calitate de comis-voiajor pentru o firmă de farmaciști avea acees ușor la otravă.

— Și un bărbat de o moralitate anemică, sublinie prelatul.

Raymond West se uită țintă la sir Henry:

— E o cursă pe undeva. De ce nu l-ați arestat?

Sir Henry zâmbi cam stânjenit.

— Asta e partea nefericită a cazului. Totul mersese ca pe roate când ne-am împotmolit. Jones n-a fost arestat pentru că atunci când am anchetat-o pe domnișoara Clark, aceasta ne-a povestit că băuse tot conținutul bolului și nu doamna Jones. Da, se pare că s-a dus în camera doamnei Jones așa cum îi era obiceiul. Aceasta stătea în pat, în capul oaselor și bolul se afla lângă ea.

— Nu mă simt deloc bine, Milly. Așa îmi trebuie dacă mănânc langustă seara. L-am rugat pe Albert să-mi aducă un bol cu mucilagiu, dar acum nu mai am chef de el.

— E păcat, a comentat domnișoara Clark, e așa de bine făcut, fără gogoloașe. Gladys e într-adevăr o bună bucătăreasă. În zilele noastre, puține fete mai sunt în stare să facă un bol cu mucilagiu așa de reușit. Vă spun că îmi face poftă, sunt o pofticioasă.

— Nu cred că o să scapi de metehnele tale, spuse doamna Jones.

— Trebuie să vă explic, se întrerupse sir Henry, că domnișoara Clark, îngrijorată că lua în greutate, ținea o cură de slăbire.

— N-are nici un rost Milly, îi zise doamna Jones. Dacă Domnul te-a făcut voinică înseamnă că așa a vrut el – să fii voinică. Bea bolul ăla. O să-ți facă cât se poate de bine.

Și imediat, domnișoara Clark se așeză și bău bolul.

— Așa că, după cum vedeți, asta a zdrobit toată acuzația împotriva soțului. Întrebat în legătură cu semnificația cuvintelor de pe sugativă, Jones ne-a oferit pe dată explicația. Scrisoarea era un răspuns către fratele său din Australia care-i ceruse niște bani. El îi arăta că era cu totul dependent de soția sa. Când aceasta avea să moară, el ar fi intrat în posesia banilor și, dacă ar fi putut, și-ar fi ajutat fratele. Regreta incapacitatea sa de-ai fi de folos, dar sublinia că se aflau sute și mii de persoane în lume în aceeași situație nefericită.

— Așa că acuzația a căzut? Remarcă dr. Pender.

— Așa că acuzația a căzut, confirmă sir Henry pe un ton grav. Nu ne-am putut asuma riscul de a-l aresta pe Jones fără nici un temei legal.

Se lăsă tăcerea și atunci Joyce spuse:

— Și asta-i tot?

— Așa arăta cazul anul trecut. Rezolvarea se află acum în mâinile Scotland Yardului și peste vreo două-trei zile veți afla amănunte din ziare.

— Rezolvarea, repetă Joyce pe gânduri. Știu eu? Haideți să ne gândim cu toții timp de cinci minute și apoi să ne spunem părerea.

Raymond West dădu din cap aprobator și măsură timpul după ceasul său. Când cele cinci minute se scurseră își îndreptă privirea spre dr. Pender.

— Vorbiți dumneavoastră primul?

Bătrânul clătină din cap.

— Mărturisesc, zise el, că sunt cu totul depășit. Cred doar că soțul trebuie să fie în vreun fel vinovat, dar nu-mi pot imagina cum a făcut-o. V-aș sugera că el i-a administrat otrava într-un mod care n-a fost încă descoperit, deși, atunci, nu-mi dau seama cum de au găsit otrava după atâta timp.

— Joyce?

— Însoțitoarea! Răspunse Joyce hotărâtă.

— Însoțitoarea fără doar și poate! De unde știm ce motiv să fi avut? Numai pentru că era bătrână, voinică și urâtă – asta nu înseamnă că nu era îndrăgostită și ea de Jones. Trebuie să-i fi urât soția pentru o pricină oarecare. Gândiți-vă ce înseamnă a fi damă de companie – să fii întotdeauna plăcută și ascultătoare, să te închizi în tine și să ascunzi tot ce simți. Într-o zi n-a mai putut răbda și atunci a ucis-o. Probabil că a pus arsenicul în bolul cu mucilagiu și a mințit când a povestit că l-a mâncat ea.

— Domnul Petherick?

Avocatul își strânse vârfurile degetelor ca un profesionist ce era:

— Nu prea am ce comenta. Pe baza acestor fapte nu prea am ce zice.

— Dar trebuie, domnule Petherick, insistă Joyce. Nu puteți rămâne imparțial și afirma „fără a vătăma vreo parte”, asta pentru că sunteți avocat. Ați intrat în joc.

— Luând în considerare faptele, se conformă domnul Petherick, se pare că nu-i nimic de zis. Asta e părerea mea personală, după ce am văzut o mulțime de cazuri de acest tip în care soțul era vinovat. Singura explicație convenabilă ar fi aceea că domnișoara Clark îl apără în mod deliberat pentru un motiv oarecare. Trebuie să existe vreo înțelegere între ei privind niște fonduri. El și-a dat seama c-ar fi putut fi suspectat și ea, văzând deschizându-i-se în față perspectiva sărăciei, a fost de acord să afirme că a mâncat mucilagiul în schimbul unei sume substanțiale pe care avea s-o încaseze. Dacă așa s-a întâmplat e cât se poate de incorect. Cât se poate de incorect!

— Nu sunt de acord cu dumneata, spuse Raymond. Ați uitat un element important din acest caz: fata doctorului. Am să vă înfățișez cum văd eu cazul. Langusta conservată era alterată. Asta explică simptomele de otrăvire. A fost chemat doctorul. Acesta o găsește pe doamna Jones, care mâncase mai multă langustă decât ceilalți doi, într-o stare foarte gravă și trimite, așa cum ne-ați spus, după niște pastile cu opium. Nu se duce el ci trimite pe altcineva. Cine îi dă mesagerului pastilele? Evident, propria sa fiică. E foarte probabil ca ea să-i țină evidența medicamentelor. E îndrăgostită de Jones și, în acest moment, toate instinctele ei rele ies la suprafață când își dă seama că mijloacele de a-l elibera se găsesc în mâinile ei. Pastilele pe care le dă conțin arsenic pur, alb. Asta este rezolvarea pe care o văd eu.

— Spuneți-ne acum, sir Henry, sări Joyce nerăbdătoare.

— O clipă, protestă acesta, Miss Marple încă nu și-a spus părerea.

Miss Marple dădea trist din cap:

— Vai, dragă, iar mi-a scăpat un ochi. Am fost atât de intens adâncită în povestire. Un caz trist. Foarte trist. Îmi aduce aminte de bătrânul domn Hargraves care locuia în localitatea vecină Mount. Soția lui nu a avut niciodată nici cea mai mică bănuială, până când el a murit lăsându-și toată averea unei femei cu care trăise și cu care avea cinci copii. Aceasta fusese într-o vreme servitoarea lor. O fată așa de drăguță, obișnuia să spună doamna Hargraves – în care puteai avea încredere deplină că întoarce saltelele, în fiecare zi, cu excepția zilelor de vineri, bineînțeles. Și bătrânul Hargraves a întreținut-o pe femeia asta într-o casă din orășelul învecinat, continuând să fie „un stâlp al bisericii” și să stea în capul mesei în fiecare duminică.

— Dragă mătușă Jane, o întrerupse Raymond cu oarecare nerăbdare. Ce are de-a face acest Hargraves, numai oale și ulcele, cu acest caz?

— Biată fata aia, Gladys Linch – cea care era atât de teribil de agitată când doctorul a stat de vorbă cu ea – avea și de ce să fie, săraca. Sper ca banditul acela de Jones să fie spânzurat pentru că a făcut din fata asta o ucigagă. Dar cred că o s-o spânzure și pe ea, sărmana.

— Mi se pare, Miss Marple, că încurci puțin lucrurile, începu domnul Petherick.

Dar Miss Marple respinse cu hotărâre acuzația și se uită spre sir Henry.

— Am dreptate, nu-i așa? Sute și mii – și papanașii – ăștia nu pot fi trecuți cu vederea.

— Ce-i cu papanașii, cu sutele și miile? Se repezi Raymond.

Mătușa sa se întoarse spre el.

— Bucătăresele pun, aproape întotdeauna, sute și mii pe papanași: garniturile acelea mici din zahăr roz și alb. De îndată ce am auzit c-au servit papanași la cină și că soțul scrisese cuiva despre sute și mii, am și făcut legătura dintre cele două lucruri. Acolo s-a aflat arsenicul – în garnitura de unu urmat de zerouri. I l-a dat fetei și i-a spus să-l pună pe papanași.

— Dar e imposibil, spuse Joyce repede. Au mâncat cu toții papanași.

— O, nu, o contrazise Miss Marple. Însoțitoarea ținea cură de slăbire, vă amintiți. Niciodată nu mănânci ceva asemănător papanașilor dacă vrei să nu te îngrași. Și cred că Jones a dat doar la o parte garnitura, așezând-o pe marginea farfuriei sale. A fost o idee inteligentă, dar cât se poate de odioasă.

Ochii celorlalți se fixaseră asupra lui sir Henry.

— E un lucru foarte curios, spuse el încet, dar Miss Marple s-a întâmplat să descopere adevărul. Jones a lăsat-o grea pe Gladys Linch, cum se spune. Ea era aproape disperată. El vroia să scape de nevastă-sa și i-a promis celeilalte că o ia în căsătorie, după moartea soției. El a pus arsenicul în garnitură și a învățat-o cum s-o folosească. Gladys Linch a murit acum o săptămână. Copilul a murit la naștere și Jones o părăsise pentru o altă femeie. Pe patul de moarte ea a mărturisit totul.

Se așternu din nou tăcerea, apoi Raymond spuse:

— Ei bine, mătușă Jane, e unu la zero pentru dumneata. Nu-mi dau seama cum naiba de i-ai dat de capăt. Nu m-aș fi gândit niciodată că mica bucătăreasă e implicată în acest caz.

— Sigur că nu, pentru că nu cunoști la fel de bine viața ca mine. Un bărbat de tipul lui Jones – bădăran și jovial. Cum am auzit că era o fată drăguță în casă am și fost sigură că el navea s-o lase în pace. Totul e foarte trist și dureros și n-ai pe cine să vorbești de bine. Nu pot să vă spun ce șoc a fost pentru doamna Hargraves și cât timp s-au mai minunat cei din sat.

SFÂRȘIT

1 titlul original: „The Tuesday Night Club”; publicat în „Royal Magazine” în 1927