Foma Gordeev

Foma Gordeev de Maxim Gorki

I

Acum vreo șaizeci de ani, în vremea când pe Volga se adunau averi de milioane, cu o iuțeală ca-n basm, pe unul dintre șlepurile bogatului negustor Zaev lucra la pompe un oarecare Ignat Gordeev.

Era voinic și frumos, nu era prost și făcea parte dintre oamenii cărora norocul le surâde în toate, nu pentru că ar fi înzestrați și harnici ci mai curând pentru că, având rezerve uriașe de energie, în realizarea scopului lor nu se pricep și nici nu pot să se gândească la alegerea mijloacelor, necunoscând altă lege decât dorința. Uneori, oamenii aceștia vorbesc cu teamă despre conștiință, alteori se chinuiesc sincer în luptă cu ea, dar conștiința e de neînvins numai pentru cei slabi din fire; cei tari izbutesc s-o stăpânească, o robesc scopurilor lor, jertfindu-i doar câteva nopți de insomnie. Iar dacă se întâmplă ca ea să le biruiască sufletul, atunci ei, cei învinși, nu sunt niciodată zdrobiți și trăiesc tot atât de intens acum când sunt cârmuiți de conștiință ca și pe vremea când n-o aveau.

La vârsta de patruzeci de ani, Ignat Gordeev stăpânea trei vapoare și vreo zece șlepuri. Pe Volga, toți îl respectau ca pe un om bogat și deștept, totuși îl porecliseră „Zănaticul”, fiindcă viața nu i se scurgea ca apa unui râu liniștit, ca viața altor oameni de felul lui, ci clocotea mereu răzvrătită, se repezea afară din albie, departe de ținta de căpetenie – îmbogățirea. Parcă ar fi fost în el trei Gordeevi, parcă ar fi avut în trup trei suflete. Unul dintre ele, și cel mai puternic, era numai lăcomie, și când Ignat asculta de poruncile acestuia, îl cuprindea o nestăvilită pasiune de a munci. Pasiunea asta ardea în el zile și nopți, îl stăpânea cu totul; apuca de pretutindeni sute și mii de ruble și se părea că niciodată nu se va sătura de foșnetul și zornăitul banilor. Alerga ca un apucat în sus și în jos pe Volga, întărea năvoadele cu care prindea aurul și întindea altele noi. Cumpăra de prin sate cereale, le transporta cu șlepurile la Rîbinsk, înșela oamenii – uneori fără să-și dea seama, alteori cu bună știință, râzând biruitor în obrazul celui înșelat, și în lăcomia-i nebună după bani se înălța până la o adevărată artă. Dar, punând atât de multă pasiune în goana asta după rublă, nu era lacom în sensul strict al cuvântului, ba uneori arăta chiar o adevărată nepăsare față de averea lui.

Astfel, odată, pe când pe Volga curgeau sloiurile, el sta pe mal și privind cum gheața îi sfărâma un șlep nou, lung de treizeci și cinci de stânjeni, împingându-l spre malul povârnit, spunea printre dinți:

— Așa!… Încă o dată… Strânge-l, strivește-l!… Haide, încă o dată!…

— Ce zici, Ignat? l-a întrebat cumătrul său Maiakin. Îți stoarce gheața vreo zece mii de ruble din pungă?

— Nu-i nimic! Fac o sută la loc… Uite de ce-i în stare Volga! Strașnic! Poate să răscolească tot pământul cum ai trece cu cuțitul prin brânză – uită-te! S-a dus „Boiarînea” mea! A fost pe apă numai o vară. Acum, ce zici, îi facem parastasul?

Șlepul a fost sfărâmat. Ignat ședea cu cumătrul său într-o cârciumă de pe malul apei, bea votcă și se uita pe geam cum, odată cu gheața, se duc la vale sfărâmăturile „Boiarînei”.

— Îți pare rău după vas, Ignat? l-a întrebat Maiakin.

— La ce mi-ar părea rău? Volga mi l-a dat, Volga mi l-a luat… Doar nu mi-a luat mâinile…

— Totuși…

— Ce – totuși? Bine că am văzut eu singur cum s-au petrecut lucrurile. O să-mi fie spre învățătură de minte! Când mi-a ars „Volgarul”, mi-a părut rău că n-am văzut și eu. Ce frumusețe trebuie să fi fost, un foc mare arzând pe apă în întunecimea nopții… Era vapor, nu glumă…

— Poate vrei să spui că nici atunci nu ți-a părut rău?

— De vapor? De vapor, bineînțeles că mi-a părut rău… Ei, dar e o prostie să-ți pară rău. Ce folos? N-ai decât să plângi… focul tot n-ai să-l stingi cu lacrimile. Lasă vapoarele să ardă, și nu-mi pasă chiar de-ar arde toate! Numai chef de muncă să am… nu-i așa?

— M-da, a răspuns Maiakin, zâmbind ironic. Ai spus o vorbă mare… Cine vorbește așa, tot bogat este chiar de l-ai dezbrăca până la piele…

Privind cu filosofie pierderile miilor de ruble, Ignat știa totuși să prețuiască orice copeică; dădea foarte rar cerșetorilor de pomană și numai acelora ce nu erau în stare să muncească. Dacă vedea cerșind un om teafăr cât de cât, îi spunea cu asprime:

— Cară-te! Mai poți munci! Uite, du-te în curte și ajută la strânsul gunoiului și-ai să capeți șapte copeici…

În răstimpurile când era prins de muncă se purta cu oamenii aspru și nemilos. Dar nici sieși nu-și dădea răgaz în vânarea rublelor. Apoi, dintr-odată; simțea că nu mai e stăpân pe afacerile lui, ci robul lor supus. Asta se întâmpla de obicei primăvara, când totul pe pământ e atât de fermecător; când din cerul senin parcă se simte o adiere ce-ți mângâie sufletul ca o dojană blândă… Atunci, Ignat Gordeev cădea pe gânduri: se uita în jur bănuitor pe sub sprâncenele dese și încruntate umbla posac și înrăit zile întregi, parcă punându-și întrebări pe care nu îndrăznea să le rostească cu glas tare. Atunci se trezea în el un alt suflet, sufletul sălbatic și plin de pofte al unei fiare întărâtate de foame. Cinic și obraznic cu toată lumea, bea, se cufunda în desfrâu, îi îndemna și pe alții să bea, era ca ieșit din minți, părea un vulcan de noroiuri în erupție. S-ar fi spus că în turbarea lui încearcă să rupă lanțurile cu care singur s-a ferecat și pe care le poartă, le smucește și nu se poate descătușa. Cu părul zbârlit, murdar, cu fața buhăită de beție și nesomn, cu ochii rătăciți, mătăhălos, urla răgușit, umblând prin oraș din crâșmă-n crâșmă, arunca banii fără socoteală, plângea când auzea cântece de jale, juca sau bătea pe cineva, dar liniștea nu și-o putea afla nicăieri și în nimic.

Despre chefurile lui se născoceau în oraș legende; oamenii îl judecau aspru, dar niciunul nu-l refuza când era poftit la orgii. Așa o ducea cu săptămânile. Se întorcea acasă pe neașteptate, încă îmbibat de mirosul crâșmei, dar posomorât și potolit. Se uita în pământ, cu ochii smeriți, plini de rușine, asculta în tăcere mustrările nevestei, apoi, supus și prostit, se retrăgea în camera sa și se închidea. Ceasuri întregi stătea îngenuncheat în fața icoanelor, cu capul în piept, mâinile îi atârnau neputincioase, spinarea i se încovoia; tăcea ca și cum n-ar fi îndrăznit să se roage. Nevasta se apropia în vârful picioarelor, de ușă, și trăgea cu urechea. Oftaturi adânci se auzeau din cameră ca gemetele unui cal ostenit și bolnav.

— Tu le vezi pe toate… Doamne! șoptea înăbușit Ignat, apăsându-și pieptul lat cu palmele.

În zilele de pocăință nu bea decât apă și mânca pâine de secară. În fiecare dimineață, nevasta îi punea în prag o cană cu apă, o bucată de pâine de vreun funt și jumătate și sare. El deschidea ușa, lua mâncarea și se închidea din nou. În tot acest timp, nimeni nu-l tulbura; mai mult chiar, oamenii i se fereau din cale… După câteva zile, apărea din nou la bursă, glumea, râdea, primea comenzi pentru transportul cerealelor, ager ca o fiară trecută prin multe, cunoscând ca nimeni altul subtilitățile afacerilor.

Însă, în toate cele trei stări ale sale, nu-l părăsea dorința arzătoare de a avea un fiu și, cu cât îmbătrânea, cu atât dorința era mai mare. Deseori aveau loc între el și nevastă-sa discuții. Dimineața, la ceai ori la amiază, la masă, se uita posomorât la femeia lui, grasă, îmbuibată, cu fața rumenă și cu ochii somnoroși; o întreba:

— Nu simți nimic?

Ea știa despre ce-i vorba, dar răspundea totdeauna la fel.

— Cum să nu simt? Doar ai niște pumni cât greutățile de cântar…

— Te întreb de pântece, proasto…

— Parcă poți duce o sarcină cu asemenea bătăi?

— Nu din pricina bătăilor nu naști, ci pentru că te îndopi prea mult. Îți încarci burta cu fel de fel de mâncări și copilul n-are unde se zămisli…

— Parcă nu ți-am mai născut?…

— Numai fete! spunea Ignat cu dojană. Eu am nevoie de un fecior! Înțelegi tu, un fecior, un moștenitor! Cui voi lăsa, după moarte, averea? Cine are să se roage pentru păcatele mele? Să dau totul la mânăstiri? Li s-a dat, ajunge!… Sau să ți-o las ție? Tu, bisericoaso, și când stai în biserică te gândești la plăcinte. Dacă mor, ai să te măriți, iar banii mei au să nimerească la cine știe ce nătâng! Pentru asta muncesc? Eh, tu!…

Îl cuprindea o mâhnire plină de răutate, simțea că viața lui n-are niciun rost dacă nu va avea un fiu care să i-o ducă mai departe.

În nouă ani de căsnicie, nevasta îi născuse patru fete, însă muriseră toate patru; Ignat le așteptase nașterea cu înfrigurare, dar nu suferi din pricina morții lor, căci fete nu-i trebuiau. Încă din al doilea an de căsnicie începuse să-și bată nevasta; la început, o bătea numai când era beat și o bătea fără răutate, după zicala: „Femeia nebătută e ca moara neferecată”. Dar după fiecare naștere, văzându-se înșelat în așteptări, se aprindea în el ura și se desfăta bătând-o din pricină că nu-i naște un fecior.

Odată, pe când se afla în gubernia Samara cu niște afaceri, a primit o telegramă de acasă care-l vestea de moartea nevestei. El și-a făcut cruce, a chibzuit și i-a scris lui Maiakin, cumătrului:

„Înmormântați-o fără mine; ai grijă de avere…”

După aceea s-a dus la biserică, a făcut un parastas, s-a rugat pentru odihna sufletului Akilinei și a hotărât să se însoare cât mai repede.

Avea patruzeci și trei de ani, era înalt, spătos, vorbea gros ca un protodiacon; ochii mari priveau îndrăzneț și inteligent de sub sprâncenele-i dese; din fața arsă de soare, încadrată de o barbă neagră și deasă, din toată făptura lui plină de forță răzbea frumusețea rusească aspră și sănătoasă. Mersul, cu mișcări line și încete, vădea că-și dă seama de puterea lui. Era iubit de femei și nu se ferea de ele.

La jumătate de an de la moartea nevestei, a și pețit-o pe fata unui cunoscut din afaceri, un cazac de rit vechi, din Ural. Cazacul și-a dat fata după dânsul, cu toate că Ignat era cunoscut și în Ural ca zănatic. O chema Natalia; înaltă, zveltă, cu ochi mari, albaștri, cu părul împletit într-o coadă lungă, de un castaniu-închis, era demnă de frumosul Ignat; și el se mândrea cu ea, o iubea cu dragostea unui mascul sănătos, dar curând a început s-o privească scrutător, dus pe gânduri.

Pe fața ei ovală, cu trăsături regulate și aspre, zâmbetul se ivea foarte rar; se gândea mereu la ceva și în ochii albaștri, reci și liniștiți, sclipea câteodată ceva întunecat, sălbatic. În timpul liber, după ce sfârșea cu gospodăria, se așeza la geamul din odaia cea mare și sta acolo nemișcată și tăcută câte două-trei ceasuri. Fața-i era îndreptată către stradă, însă se uita atât de indiferentă la tot ce trăia și se mișca dincolo de fereastră și, în același timp, era concentrată atât de puternic, ca și cum s-ar fi uitat adânc înăuntrul sufletului său. Și mersul îi era ciudat. Se mișca prin camerele vaste încet și cu băgare de seamă, ca și cum libertatea mișcărilor i-ar fi fost stingherită de ceva nevăzut. Casa era mobilată cu un lux greoi, grosolan, totul strălucea și trâmbița bogăția stăpânului, însă căzăcița umbla cu frică, părea că se teme să n-o prindă și s-o înăbușe mobilele scumpe și vitrinele încărcate cu argintărie. Viața zgomotoasă a marelui oraș comercial n-o interesa, iar când ieșea, în trăsură, la plimbam cu bărbatul ei, se uita țintă la spatele vizitiului. Dacă Ignat o invita să facă vizite, se ducea, însă și acolo era tot atât de tăcută ca și acasă. Dacă primea musafiri, îi trata eu atenție, dar nu arăta niciun interes față de vorba lor și nicio preferință pentru nimeni. Numai Maiakin, inteligent și glumeț, o făcea câteodată să zâmbească, dar și atunci avea, un zâmbet șters ca o umbră. Maiakin spunea despre ea:

— E, lemn, nu femeie. Totuși viața, ca un foc nestins, va izbucni și în această molocancă[1]; însă trebuie răbdare. Și vom vedea atunci cum are să înflorească…

— Ei, porumbițo, îi spunea Ignat în glumă, de ce-ai căzut pe gânduri? Nu cumva ți-e dor de satul tău? Fii mai veselă!

Ea tăcea și-l privea liniștită…

— Te duci prea des la biserică… Mai așteaptă! Ai când te pocăi, mai întâi păcătuiește. Cunoști vorba ceea: „Dacă nu vei păcătui, nu te vei putea pocăi; dacă nu te vei pocăi, nu vei putea fi iertată!” Așa că păcătuiește cât ești tânără… Mergem la plimbare?

— Nu prea am chef…

Și Ignat se apropia de ea, o îmbrățișa; ea însă răspundea la dezmierdări rece și eu zgârcenie. El i se uita în ochi și-i spunea:

— Natalio! De ce ești așa de tristă? Ți-e urât cu mine?

— Nu! răspundea ea scurt.

— Atunci ce-i? Ți-e dor de ai tăi?

— Ba… Nu… așa…

— La ce te gândești?

— Nu mă gândesc…

— Atunci ce ai?

— Așa…

Odată, Ignat a izbutit să capete un răspuns mai lung:

— Mi-e inima mâhnită. Tot ce văd… îmi pare o închipuire…

Și a arătat cu mâna în jur, la pereți, la mobilă, la tot. Ignat i-a răspuns râzând, neluându-i vorbele în seamă:

— Degeaba spui așa! Aici, totul e adevărat… numai lucruri scumpe și solide… Dar, dacă vrei, ard totul, vând, dăruiesc și cumpăr altele. Vrei?

— La ce bun? a răspuns ea liniștită.

Și Ignat se mira cum o femeie atât de tânără și de sănătoasă trăiește parcă dormind, fuge de oameni, n-are nicio dorință, nu vrea să se ducă nicăieri în afară de biserică. O liniștea:

— Așteaptă, ai să-mi naști un băiat și atunci o să ai cu totul altă viață. Tânjești, fiindcă ai puține griji și băiatul îți va da de lucru… Nu-i așa c-ai să naști un băiat?

— Cum o da Dumnezeu, a răspuns ea, plecându-și capul.

Mai târziu, firea ei a început să-l supere.

— Ce stai cu nasul în pământ, molocanco? Parcă ai merge pe sticlă! Te uiți, parcă ai fi omorât pe cineva! Ești o muiere și jumătate, dar de nimic nu te bucuri, prostuțo!

Odată, venind acasă beat, a început s-o dezmierde, însă ea se ferea… Atunci el a strigat înfuriat:

— Natalio! Bagă-ți mințile în cap că altfel…

Ea s-a întors spre el și l-a întrebat în liniște:

— Altfel ce?…

La auzul acestor vorbe și la privirea ei fără de frică, Ignat s-a umplut de mânie.

— Ce face? a răcnit el, pășind spre ea amenințător.

— Vrei să mă bați? l-a întrebat Natalia fără să se miște și fără să clipească din ochi.

Ignat era deprins ca atunci când se înfuria toți cei din jur să tremure, și liniștea nevestei i se părea jignitoare și de neînțeles.

— Uite!… a rostit el, ridicând mâna s-o lovească.

Ea s-a ferit de lovitura-i la timp, dar fără grabă, i-a apucat mâna, i-a ferit-o la o parte și a rostit fără să ridice glasul:

— Dacă m-atingi, n-ai să te mai apropii de mine! N-am să-ți îngădui să te apropii…

Și-a îngustat ochii mari și luciul lor ascuțit, tăios, l-a trezit deodată. A înțeles de pe fața ei că și ea e o fiară puternică și că, dacă o să vrea, nu-i va lăsa să se apropie de ea chiar de-ar bate-o de moarte…

— U-u! porumbițo, a mormăit el și a ieșit.

De data asta, a cedat, dar a doua oară n-ar mai fi făcut-o. Nu putea admite ca o femeie, și mai cu seamă, nevastă-sa, să nu i se supună; asta l-ar fi înjosit. A simțit însă că femeia lui nu-i va ceda niciodată în nimic și că între ei avea să se încingă o luptă aprigă.

„Bine, vom vedea care pe care”, gândea el a doua zi și se uita la ea cu o curiozitate ursuză, iar în suflet i s-aprindea dorința aprigă de a începe lupta pentru a se bucura de victorie mai repede.

Însă după vreo patru zile, Natalia Fominicina i-a adus la cunoștință că e însărcinată. Ignat a tresărit de bucurie, a strâns-o în brațe puternic, spunându-i încet:

— Natașa, dacă-i băiat, dacă vei naște un băiat, te-mbrac în aur! Ce mai încolo-ncoace! Uite, mărturisesc ca înaintea lui Dumnezeu că voi fi sluga ta! Mă voi așterne la picioarele tale, poți să mă calci, să faci ce vrei din mine.

— Asta nu-i după voința noastră, ci cum va vrea Dumnezeu, i-a răspuns ea încet și cu înțelepciune.

— Da. Puterea dumnezeiască! a rostit Ignat cu amărăciune și și-a plecat fruntea mâhnit. Din clipa aceea a început să aibă grijă de ea ca de un copil mic.

— De ce te-ai așezat la geam? Să nu te tragă, să te mai îmbolnăvești cumva, îi spunea el cu asprime și blândețe. De ce sari pe scări?… Să nu te zdruncini… Mănâncă mai mult, ca pentru doi, să-i ajungă și lui…

Dar sarcina o făcea și mai tăcută, mai gânditoare, se închidea mai tare în sine, absorbită de viața nouă ce zvâcnea lângă inima ei. Zâmbetul îi era însă mai senin și în priviri îi licărea ceva nou, slab și timid, ca lumina primelor raze ale dimineții.

Când i-a venit vremea să nască – asta era în zori, într-o dimineață de toamnă la primele ei strigăte de durere, Ignat s-a îngălbenit, a vrut să-i spună ceva, însă n-a făcut decât un semn cu mâna și a ieșit din dormitor, unde ea se zbătea în chinuri. S-a dus jos, într-o cameră mică, unde se ruga răposata lui mamă, a poruncit să i se aducă votcă și s-a pus ursuz pe băut, cu urechea la zarva din casă. În colțul camerei se profilau vag, luminate de candelă, chipurile sfinților de pe icoane, chipuri nepăsătoare și întunecate. Sus, deasupra capului lui, se auzeau tropăituri și târșâituri de picioare, parcă s-ar fi mutat din loc ceva greu; toți alergau în sus și în jos, cu zgomot; zăngăneau vase… Totul mergea repede, dar vremea se scurgea încet… Până la el ajungeau doar glasuri înăbușite:

— N-o să poată ea naște… Ar fi bine să se trimită la biserică, să deschidă ușile altarului…

În camera de alături a intrat Vassușka, o femeie ținută de milă la ei în casă, și a început să se roage în șoaptă.

— Doamne, Dumnezeul nostru, carele ai pogorât din cer și te-ai întrupat din sfânta fecioară… care cunoști neputința firii omenești, ai în pază pe roaba, ta supusă și izbăvește-o pre dânsa…

Și dintr-odată s-a auzit un vaiet neomenesc, cutremurător; un geamăt prelung a acoperit toată larma, plutind prin casă și strângându-se în ungherele întunecate de asfințit. Ignat se uita la icoană mohorât și gândea, oftând adânc: „Oare nu cumva e tot fată?”

Din când în când se ridica, își făcea semnul crucii în, tăcere, plecându-se către icoane; se așeza din nou la masă, bea votcă, dar nu se îmbăta; ațipea. Așa a petrecut toată seara toată noaptea și dimineața până la vremea mesei…

Și, în sfârșit, moașa a coborât în fugă, strigând cu glas subțirel și plin de bucurie:

— Ai un băiat Ignat: Matveevici! Să-ți trăiască!

— E adevărat? Nu mă minți cumva?

— Cum se poate una ca asta, taică?

Ignat s-a prăbușit în genunchi; oftând adânc; bolborosea cu glasul plin de tremur și cu mâinile strânse la piept.

— Slavă ție, Doamne! N-ai voit să mi se stingă neamul! Nu-mi vor rămâne neiertate păcatele în fața Ta… Mulțumescu-Ți Ție; Doamne. Apoi s-a ridicat și a început a porunci cu glas tare: Să se ducă cineva la biserica Sf.. Nicolae după popa! Să spună, că-l cheamă Ignat Matveici ca să citească molifta pentru lehuză…

Însă a, venit fata din casă și i-a spus îngrijorată.

— Ignat Matveici! Vă cheamă Natalia Fominicina… Nu i-e bine…

— De ce nu i-e bine? Are să-i treacă! a strigat Ignat și ochii îi străluceau de bucurie. Spune-i că vin îndată! Spune-i că e o femeie de ispravă! Îndată; numai să-i fac rost de un dar! Stai, pregătește, o gustare pentru popă, trimite după cumătrul Maiakin!

Statura lui uriașă părea că a mai crescut; se învârtea fără rost prin casă îmbătat de bucurie, își freca mâinile și din când în când privea cu smerenie icoanele, își făcea semnul crucii, dădea din mâini… S-a dus în sfârșit să-și vadă nevasta.

Mai întâi de toate, a văzut un trup mic, roșu, pe care moașa îl scălda în albie. El s-a apropiat în vârful picioarelor, cu mâinile la spate, călcând cu băgare de seamă, răsfrângându-și caraghios buzele. Pruncul scâncea, se zbătea în apă, goluț, neputincios; te înduioșa prin neajutorarea lui…

— Vezi, umblă mai cu băgare de seamă… oscioarele lui… sunt încă fără puteri… a spus Ignat către moașă cu glas scăzut, parcă rugându-se.

Moașa a râs dezvelindu-și gingiile știrbe; apoi, trecând copilul cu îndemânare dintr-o mână în alta, i-a răspuns:

— Du-te la nevastă…

El s-a îndreptat spre pat supus și a întrebat din mers:

— Ei, ce-i, Natalio?

Apoi s-a apropiat, a dat la o parte pologul care ținea patul în umbră.

— Eu n-am să trăiesc… s-a auzit glasul ei slab și răgușit.

Ignat tăcea, privind țintă fața scufundată în perna albă și șuvițele închise răsfirate ca niște șerpi morți. Fața ei palidă, lipsită de viață, cu cearcăne negre în jurul ochilor mari, larg deschiși, îi era străină. Străine îi erau și privirile ochilor îngroziți și nemișcați, țintiți undeva departe, parcă voind să străbată pereții. Inima i s-a strâns de o presimțire rea, pornirile de bucurie i s-au stins.

— Nu-i nimic… Așa-i întotdeauna… a rostit el încet și s-a plecat s-o sărute. Ea i-a răspuns, privindu-l drept în față:

— N-am să scap…

Buzele îi erau reci și pământii și când Ignat s-a atins de ele și-a dat seama că moartea se afla în ea.

— O, Doamne! a șoptit el speriat, simțind cum spaima îl strânge de gât și-l înăbușă. Natașa! Cum se poate? El are nevoie de lapte. Ce faci?

Aproape că țipa la ea. Lângă el se foia moașa, legănând prin aer copilul care plângea. Și moașa îi tot spunea ceva, însă el nu auzea nimic și nu-și putea lua ochii de la fața îngrozitoare a nevestei. Buzele ei se mișcau și el abia îi auzea cuvintele șoptite, dar nu le înțelegea.. Sta pe marginea patului și vorbea încet, fără curaj.

— Gândește-te că el nu poate trăi fără tine nu-i decât un prunc… Ai curaj, alungă-ți gândul acesta! Alungă-l!…

Vorbea, cu toate că-și dădea seama că în zadar vorbește. Lacrimile îl năpădeau, în piept îl apăsa ceva greu ca o piatră rece, ca o lespede de gheață.

— Iartă-mă, rămâi cu bine! Păzește-l, ai grijă… Nu bea… șoptea abia auzit Natalia.

A venit preotul și i-a acoperit fața; apoi a început să citească rugăciunea, oftând:

„Stăpâne, Doamne atotștiutorule, carele vindeci toată neputința, vindecă și pre roaba ta aceasta care a născut astăzi și o ridică din patul în care zace. Pentru că după cuvântul prorocului David: întru fărădelege suntem zămisliți și întinați toți înaintea Ta.”

Apoi glasul bătrânului s-a întrerupt; fața slabă îi era aspră, odăjdiile îi miroseau a tămâie.

„Și pre pruncul care s-a născut dintr-însa ferește de toată fermecătura, de toată răutatea și de tot viforul protivnicului, de duhurile viclene cele de peste zi și cele de peste noapte.”

Ignat plângea în tăcere. Lacrimi mari, fierbinți cădeau pe mâna dezvelită a nevestei. Dar mâna ei nu mai simțea cum o ating lacrimile; sta nemișcată și pielea nu tresărea la atingerea lor. După rugăciune, Natalia și-a pierdut cunoștința și a murit a doua zi, fără să mai spună vreun cuvânt, a murit tăcută, după cum trăise. După ce a înmormântat-o cu pompă, Ignat și-a botezat copilul, i-a dat numele de Foma; cu strângere de inimă l-a dus la familia nașului Maiakin, a cărui soție născuse cu puțin înainte. Moartea nevestei a presărat mulți peri albi în barba neagră și deasă a lui Ignat, însă în strălucirea ochilor i s-a ivit ceva blajin și dezmierdător.