La stapân

La stapân de Maxim Gorki

Am dat piept cu viața ca băiat de prăvălie la magazinul de „încălțăminte extra”, de pe strada-mare a orașului.

Stăpânul meu e un omuleț scund și rotofei, cu obrazul șters, pământiu, cu dinții cocliți și niște ochi apoși, tulburi. Parcă are orbul găinilor. Ca să mă conving, încep să mă strâmb în nasul lui.

— Ia nu te mai schimonosi! mi-o retează el încetișor.

Mi-e neplăcut să știu că ochii ăștia tulburi mă văd și nu-mi vine să cred cu adevărat – poate bănuiește numai că mă strâmb.

— Ți-am spus să nu te mai schimonosești! mă dojenește el și mai încet, aproape fără să-și miște buzele groase.

— Nu te mai scărpina pe mâini! se târăște spre mine fâșâitul sec al șoaptei stăpânului. Slujești într-un magazin de mâna întâi pe strada-mare, să nu uiți asta! Un băiat de prăvălie trebuie să stea la ușă ca o statuie…

Nu știu ce-i aceea „statuie” și nici să nu mă scarpin nu pot – amândouă mâinile până la coate mi-s numai pete de roșeață și zgaibe, și râia mă seacă la inimă.

— Acasă la tine, ce făceai? mă întrebă stăpânul, cu ochii la mâinile mele.

Îi spun, el clatină din capul lui rotund, pe care părul sur pare lipit, și pufnește umilitor:

— Să vinzi zdrențe e mai rău decât să cerșești, mai rău decât să furi.

Deschid gura, nu fără un pic de mândrie:

— Păi, am și furat.

Lăsându-și mâinile pe pupitrul casei, aidoma unui motan ce-și întinde labele, își pironește asupra mea ochii goi. Șuieră:

— Cu-um? Cum adică, ai furat?

Îl lămuresc îndată cum și ce fel.

— Să zicem că astea-s fleacuri. Dar dacă pui mâna să furi de la mine încălțăminte sau bani, pușcăria te mănâncă…

Vorbește domol, însă eu mă înfricoșez, și mi-e și mai nesuferit.

În afara stăpânului mai stăteau în prăvălie văru-meu, Sașa, băiatul unchiului Iakov, și întâiul vânzător, un flăcău ager în toate, lipicios și rumen la față. Sașa purta o hăinuță roșcată, plastron, cravată, pantaloni lungi, lăsați peste cizme, și era fudul de nici nu mă băga în seamă.

Când bunicul mă adusese aici și-l rugase pe Sașa să mă ajute și să mă învețe, el se încruntase plin de importanță și-l prevenise:

— Bine, dar trebuie să mă asculte!

Bunicul îmi puse mâna pe creștet și-mi pogorî capul în piept:

— Să-l asculți, că-i mai mare de ani ca tine, și-i mai mare și-n slujbă…

Iar Sașa, holbând ochii, mă povățui:

— Tu ține minte ce-a spus bunicul!

Și chiar din prima zi începu să-și arate cu sârg superioritatea.

— Kașirin, nu te mai holba așa! îi spunea stăpânul.

— Păi eu… îngăima Sașa, lăsând ochii în pământ, dar stăpânul o ținea înainte:

— Nu-ți băga bărbia în piept, c-or să creadă mușteriii că ești țap…

Vânzătorul chicotea respectuos, stăpânul zâmbea, lăbărțându-și slut buzele, în vreme ce Sașa, cu tot sângele în obraji, se făcea nevăzut după tejghea.

Când intra vreo cumpărătoare, stăpânul scotea mâna din buzunar și își lipea pe față un surâs dulceag ce-i umplea obrazul de zbârcituri, fără să schimbe însă expresia ochilor lui ca de orb. Vânzătorul se îndrepta de spate și lipea coatele de coaste, rămânând cu mâinile în aer, într-o respectuoasă așteptare. Sașa clipea speriat, străduindu-se să-și ascundă ochii holbați, iar eu, în picioare, lângă ușă, îmi scărpinam mâinile pe furiș, urmărind ritualul vânzării.

Îngenunchiat în fața cumpărătoarei, vânzătorul îi încerca o gheată, rășchirându-și tare ciudat degetele. Mâinile-i tremurau, atingeau cu gingășie piciorul femeii, de parcă s-ar fi temut să nu-l frângă, iar piciorul era gros, semăna cu o butelcă întoarsă cu gâtul în jos.

O dată, o cucoană își scutură piciorul, înfiorată, și spuse:

— Vai, mă gâdili…

— Din politețe, îi explică avântat vânzătorul.

Tare caraghios se mai gudura pe lângă cumpărătoare și, ca să nu mă pufnească râsul, mă întorceam mereu spre geamul ușii. Dar nu-mi puteam stăpâni dorința de-a urmări vânzarea – tertipurile vânzătorului mă înveseleau din cale-afară și mă gândeam că eu n-am să izbutesc niciodată să-mi rășchir atât de politicos degetele și să trag cu atâta îndemânare o gheată pe un picior străin.

Adeseori, stăpânul trecea în cămăruța din fund și-l chema la el pe Sașa. Vânzătorul rămânea singur cu cumpărătoarea. O dată, după ce a atins piciorul unei femei roșcate, și-a adunat degetele mănunchi și le-a dus la buze.

— Ah! suspină femeia. Mare ștrengar mai ești!

Iar el, umflându-și obrajii, îngăimă cu greutate:

— Mm-mh!

Am izbucnit într-un râs de nestăvilit și, de teamă să nu pic din picioare, m-am agățat de clanță, ușa s-a deschis, iar eu am nimerit cu capul drept în geam și l-am făcut zob. Vânzătorul m-a luat împrejur, bătând din picior, stăpânul m-a ciocănit în cap cu inelul lui gros de aur, Sașa a dat să mă tragă de urechi, iar seara, în drum spre casă, s-a pus cu gura pe mine:

— O să te dea afară pentru asemenea boroboațe! Ce-ai găsit de râs?

Apoi mă dumeri că dacă un vânzător e pe placul cucoanelor, vânzarea merge mai bine.

— Cucoana poate că nici n-are trebuință de ghete, dar vine și cumpără, adusă numai de ochii vânzătorului. Eh, tu nu pricepi! Și eu care trebuie să te dădăcesc…

M-am simțit jignit: pe mine nu mă dădăcea nimeni și cu atât mai puțin Sașa.

În fiecare dimineață, bucătăreasa, o femeie suferindă și rea, mă deștepta cu un ceas înaintea lui Sașa; eu curățăm încălțămintea și hainele stăpânilor, ale vânzătorului și ale lui Sașa, puneam samovarul, aduceam lemne pentru toate sobele, spălam sufertașul pentru masa de prânz. Cum ajungeam la prăvălie, măturam, ștergeam praful, pregăteam ceaiul, le duceam cumpărătorilor marfa acasă și dădeam fuga să aduc mâncarea; în lipsa mea stătea Sașa la ușă. Găsind că asta îi știrbește demnitatea, mă lua la rost:

— Măi mototolule! Tre’ să muncesc în locul tău…

Totul era apăsător și plicticos pentru mine: eram învățat să nu mă țină nimeni din scurt, să hoinăresc de dimineața până noaptea pe ulițele nisipoase ale mahalalei Kunavino, pe malul Okăi cu ape tulburi, pe câmp și prin pădure. Mi-era dor de bunica, de tovarășii mei de joacă, nu aveam cu cine schimba o vorbă și viața asta mă sâcâia, arătându-mi cealaltă față a ei, hâdă și înșelătoare.

Adeseori se întâmpla ca o clientă să plece fără să cumpere nimic și atunci ei, tustrei, se simțeau jigniți. Stăpânul își ascundea în buzunar zâmbetul lui dulceag și poruncea:

— Kașirin, așază marfa la loc!

Și ocăra:

— Ia te uită ce-a mai râmat, scroafa! Se plictisește acasă, toanta, vezi bine, și bate prăvăliile. Să fi fost tu nevasta mea, ți-aș fi arătat eu…

Nevastă-sa, o femeie uscată, cu ochi negri și cu nasul mare, îi vorbea ca unei slugi, bătând din picior.

Adesea, după ce duceau până la ușă vreo clientă cunoscută, pierzându-se în temeneli și politețuri, începeau să o împroaște cu vorbe murdare și nerușinate, stârnind în mine dorința să fug, să o ajung din urmă și să-i spun cum o forfecau.

Adevărat, știam că pe la spate oamenii vorbesc urât unii despre alții, dar ei vorbeau pe socoteala tuturor și într-un chip revoltător, ca și cum ar fi fost recunoscuți drept cei mai buni dintre semeni și împuterniciți să fie judecătorii lumii. Pizmuindu-i pe mulți, nu lăudau niciodată pe nimeni și cunoșteau despre fiecare ceva urât.

Într-o zi, trecu pragul prăvăliei o femeie tânără dată din belșug cu roșu pe obraji și cu ochii scânteietori, într-o pelerină de catifea cu guler negru de blană. Fața i se ridica din guler ca o floare ciudată. După ce lăsă pelerina să-i alunece în mâinile lui Sașa, se făcu și mai frumoasă: făptura ei zveltă, strânsă într-o mătase albastră-cenușie, cu briliante scânteietoare în urechi, îmi amintea de Vasilisa cea minunată și eram încredințat că e însăși soția guvernatorului. Fu întâmpinată cu deosebit respect, tustrei își unduiau spinările ca în fața focului, înecându-se în politețuri. Zvâcneau de acolo-colo prin magazin ca niște diavoli, mutrele oglindite în sticla dulapurilor lunecau, se contopeau, de-ai fi zis că totul în jur e cuprins de flăcări și că dintr-o clipă în alta se va închega în alte înfățișări, în alte forme.

Iar când, după ce-și alese degrabă niște încălțări scumpe, plecă, patronul plescăi din buze și spuse cu un șuierat:

— Căț-țeaua…

— Zi-i actriță și gata! pufni cu dispreț vânzătorul. Și se apucară să-și povestească unul altuia despre amanții cucoanei, despre petrecerile ei.

După masă, stăpânul trecu să se odihnească în odăița din fund, iar eu i-am deschis capacul ceasului de aur și am picurat oțet în mașinărie. Tare mi-a mai plăcut să-l privesc atunci când s-a deșteptat din somn și s-a întors în prăvălie cu ceasul în mână, murmurând descumpănit:

— Ce istorie! Ceasul meu a nădușit din senin! Asta nu s-a mai întâmplat – a nădușit! E cumva vreun semn rău?

Cu toată alergătura din prăvălie și trebăluiala de acasă, eram parcă toropit de o plictiseală apăsătoare și mă gândeam tot mai des cum să fac să mă dea afară.

Zăresc în treacăt oameni albi de zăpadă, perindându-se tăcuți prin fața prăvăliei de parcă duc pe cineva la groapă, numai că au întârziat, sicriul a fost scos din casă și acum se grăbesc să ajungă dricul din urmă. Caii se scutură și calcă anevoie peste troiene. Dinspre clopotnița din spatele prăvăliei se aude zilnic un dangăt jalnic – e postul mare și fiecare bătaie de clopot îmi sună în cap, ca și cum m-ar buși cineva cu o pernă: nu doare, dar te asurzește, te năucește.

O dată, desfăcând în curte o ladă cu marfă abia sosită, se apropie de mine paznicul bisericii – un moșneguț strâmb, zbârlit și moale ca o păpușă de cârpă, de parcă ar fi întins câinii de el.

— Măi, omul lui Dumnezeu, îmi faci tu binele să furi pentru mine niște galoși, ai? mă rugă bătrânul.

N-am spus nimic. Așezându-se pe lada goală, căscă, își încrucișă picioarele și stărui:

— Îi furi, ai?

— Nu-i voie să furi! am răspuns.

— Păi atâția fură. De hatârul bătrâneților mele!

Nu semăna cu oamenii în mijlocul cărora trăiam și asta îmi plăcea. L-am simțit că se încrede în mine și m-am învoit să-i dau galoșii prin ochiul de sus al ferestrei.

— Bine, făcu el liniștit, fără să se arate bucuros. Nu mă amăgești? Lasă, lasă, văd eu că nu mă amăgești…

Rămase tăcut un pic, frecând cu talpa cizmei zăpada muiată și murdară, își aprinse luleaua de lut și deodată mă băgă în sperieți:

— Și dacă te amăgesc eu? Iau carevasăzică galoșii, îi duc lui stăpân-tu și-i spun că mi i-ai vândut pe cincizeci de copeici? Pe unde scoți cămașa? Galoșii prețuiesc peste două ruble și tu îi dai pe cincizeci de copeici! Pentru dulciuri, ai?

Îl priveam amuțit, ca și cum ar fi adus totul la îndeplinire.

El își urmă vorba, molcom, fonfăit, cătând la vârful cizmei și slobozind din când în când câte un norișor albastru de fum.

— Și dacă, bunăoară, chiar stăpân-tu m-a pus: du-te de-l încearcă pe flăcăiandru, să vedem, fură? Pe unde scoți cămașa?

— Nu-ți mai dau galoșii, am mormăit supărat.

— Păi nu se poate să nu-i dai, doar ai făgăduit!

Mă luă de mână, mă trase aproape și împungându-mă cu degetul lui rece în frunte, urmă domol:

— Cum de-ți veni, așa pe nepusă masă: na, ia-i?!

— Dacă mi i-ai cerut…

— Eu pot să-ți cer marea cu sarea! De ți-oi cere să jefuiești biserica, tu, gata, te apuci s-o jefuiești? Cum de te încrezi așa în oameni? Măi nătăfleață…

Mă împinse încetișor la o parte și se ridică:

— Nu-mi trebuie galoși furați, că nu-s boier și nu port galoși. Am glumit… Da’ pentru sufletul tău curat, de Paște o să te las în clopotniță să tragi clopotele și să privești orașul…

— Știu eu orașul.

— De sus, din clopotniță, e mai frumos…

Îngropându-și vârfurile cizmelor în zăpadă, bătrânul dădu agale colțul bisericii. Eu mă uitam în urma lui, amărât și speriat, întrebându-mă dacă a glumit cu adevărat sau l-a pus chiar stăpânul să mă încerce. Nu prea mă trăgea inima să mă întorc în prăvălie.

Sașa dădu buzna în curte, strigând:

— Ce naiba te mocăiești atâta!

Am ridicat cleștele de cuie la el, mânios din senin.

Știam că el și cu vânzătorul îl fură pe stăpân. Piteau câte o pereche de ghete sau de pantofi în coșul sobei și la plecare le îndesau în mânecile paltonului. Asta nu-mi plăcea, mă speria: mi-aminteam de amenințarea stăpânului.

— Tu furi? l-am întrebat pe Sașa.

— Nu eu, vânzătorul, mă dumeri el cu gravitate. Eu doar îl ajut. „Fă-mi un serviciu”, zice, eu trebuie să-l ascult, altminteri cine știe cum mă picnește. Stăpânul! Pricepe tot, doar și el a fost vânzător. Tu să-ți ții gura, auzi!

În timp ce vorbea se uita în oglindă și își potrivea cravata cu degetele rășchirate și aceleași mișcări nefirești ca și vânzătorul. Nu ostenea să-mi tot arate că e mai mare de ani și mai mare în slujbă. Mă repezea căznindu-se să-și îngroașe glasul și când îmi dădea vreo poruncă întindea mâna să-mi facă vânt. Eram mai înalt și mai voinic decât el, dar costeliv și stângaci, iar el – bondocel, moale, ca muiat în ulei. În surtucul și pantalonii lui lungi mi se părea important și plin de seriozitate, totuși avea în el ceva neplăcut, caraghios. Nu o putea suferi pe bucătăreasă, o femeie ciudată, încât nu te dumireai dacă e bună sau rea.

— Cel mai mult pe lumea asta îmi plac luptele, se destăinuia ea, holbându-și ochii negri și aprigi. Nu-mi pasă că se bat cocoși, câini sau oameni, mi-e totuna!

Ori de câte ori se războiau cocoșii sau porumbeii la noi în curte, ea își lăsa treaba și urmărea bătaia de la geam până la capăt, surdă și mută. Seara, ne spunea, mie și lui Sașa:

— Măi țâncilor, ce stați degeaba? Mai bine v-ați bate!

Sașa se supăra.

— Țânc, toanto! Al doilea vânzător din prăvălie!

— Nu se prea vede. Până te însori, tot țânc rămâi pentru mine!

— Toanto, cap sec ce ești…

— Dracu-i deștept, numai că Dumnezeu nu-l iubește.

Zicalele ei aveau darul să-l scoată din sărite pe Sașa, care o necăjea și el, iar bucătăreasa, privindu-l pieziș și disprețuitor, spunea:

— Măi gândacule, zbârceala lui Dumnezeu!

Sașa încercase de multe ori să mă convingă să o ung pe față în somn cu cremă de ghete sau cu funingine, ori să-i facem cine știe ce altă „șotie”, dar mie mi-era frică de bucătăreasă; și apoi dormea ușor, mereu se trezea. Se trezea, aprindea lampa și ședea așa pe pat, cu ochii ațintiți în gol. Uneori venea la mine, după cuptor, mă deștepta și mă ruga răgușit:

— N-am somn, Lexeika, mi-e teamă, nu știu cum. Hai să stăm de vorbă.

Îi istoriseam ceva, cu glasul îngălat de toropeală, iar ea asculta în tăcere, legănându-se încetișor. Mi se părea că trupul ei fierbinte miroase a ceară și a tămâie și că o să moară curând. Poate chiar în clipa următoare o să pice cu nasul în dușumea și o să moară. Frica mă făcea să vorbesc tare, dar ea mă domolea:

— Sst! Se trezesc nemernicii ăia și-or să creadă că-mi ești ibovnic…

Ședea lângă mine întotdeauna la fel: aplecată înainte, strângându-și mâinile între genunchii ascuțiți. Sâni nu avea, iar coatele i se desenau ca și cercurile unei bote dogite sub cămașa din pânză groasă de casă. Rămânea tăcută multă vreme și deodată șoptea:

— Poate c-ar fi mai bine să mor, atâta mi-e de urât.

Ori parcă întreba pe cineva:

— Eh, apucai și ziua asta, și ce procopseală?

— Hai, dormi! îmi reteza ea vorba pe neașteptate, apoi se îndrepta de șale și, cenușie, se mistuia neauzită în întunecimea bucătăriei.

— O vrăjitoare! zicea Sașa cu fereală.

— De ce nu i-o spui în față? îl întrebam.

— Crezi că mi-e frică?

Și pe dată se făcu mititel:

— Nu, nu-i spun! Poate că e vrăjitoare de-adevăratelea…

Disprețuitoare și repezită cu toată lumea, bucătăreasa nu-mi făcea nici mie vreun hatâr: dimineața la șase mă trăgea de picioare, bodogănind:

— Sus! Destul mi-ai dormit! Adu lemne! Pune samovarul! Curăță cartofii!

Sașa se trezea și miorlăia:

— Ce țipi așa? O să-i spun stăpânului că nu pot dormi…

Mișcându-și iute ciolanele uscate prin bucătărie, femeia îl fulgera cu privirea ochilor ei roșii de nesomn:

— Of, zbârceala lui Dumnezeu! Să fi fost tu al meu, ce te-aș mai jumuli.

— Afurisito! mârâia Sașa și, în drum spre prăvălie, se ținea de capul meu: Să facem cumva ca s-o dea afară, zău… Dacă am pune pe furiș sare în ce gătește și mâncarea ar fi sărată ocnă, o zboară sigur. Sau gaz! Hm, ce-mi stai ca o nătăfleață?

— Da’ tu ce cusur ai?

Porni înciudat:

— Fricosule!

Bucătăreasa muri sub ochii noștri: se aplecă să ridice de jos samovarul și deodată veni pe spate, ca și cum ar fi ghiontit-o cineva în piept, și se lăsă într-o rână, întinzând mâinile înainte. Sângele o podidi pe gură.

Am înțeles amândoi pe dată că a murit, dar am privit-o încă multă vreme încremeniți de spaimă și fără grai. Într-un târziu, Sașa o zbughi din bucătărie ca din pușcă, în vreme ce eu, neștiind ce să fac, m-am tras la fereastră, la lumină. Stăpânul intră pe ușă, se lăsă posomorât pe vine, îi atinse obrazul cu mâna și spuse:

— A murit într-adevăr… Cum s-a întâmplat?

Și începu să se închine spre colțul cu icoana micuță a Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni, după care strigă spre tindă:

— Kașirin, fugi de cheamă poliția!

Polițaiul se arătă curând, se învârti de colo până colo, căpătă un bacșiș și plecă. Se întoarse cu un căruțaș, apucară bucătăreasa, unul de cap și celălalt de picioare, și o scoaseră din curte. Stăpâna vârî capul pe ușă și-mi porunci:

— Spală dușumeaua!

Iar stăpânul icni:

— Bine c-a murit seara…

N-am înțeles de ce era bine.

Când să ne culcăm, Sașa îmi spuse, pierit:

— Să nu stingi lampa!

— Ți-e frică?

Își puse pătura în cap și nu scoase o vorbă multă vreme.

Era o noapte liniștită, care parcă pândea, parcă aștepta ceva, iar mie mi se tot părea că se va auzi clopotul și că toată lumea va începe să alerge și să strige prin oraș, pradă spaimei.

Sașa scoase nasul de sub pătură și-mi propuse încetișor:

— Hai să ne culcăm amândoi pe cuptor.

— Păi e prea cald.

Mai apoi, urmă:

— Cum a fost cu ea – așa, deodată? Și eu care o credeam vrăjitoare… Nu pot să dorm…

— Nici eu.

Începu să-mi povestească despre morți, cum ies din morminte și rătăcesc noaptea prin oraș, căutând casele pe unde au stat și pe unde mai au rubedenii.

— Morții și-amintesc doar de orașele lor, îngână el. Străzile, casele nu le mai știu…

Liniștea era tot mai adâncă și parcă se făcea tot mai întuneric. Sașa azvârli pătura deoparte și întrebă:

— Vrei să-ți arăt ce am în cufăr?

De mult voiam să aflu eu ce are în cufăr. Îl fereca cu un lacăt și-l deschidea cu mare grijă, iar dacă încercam să trag cu coada ochiului, mă repezea grosolan:

— Ce-i mă? Ai?

De îndată ce m-am învoit se ridică în capul oaselor în așternut și-mi porunci să-i pun cufărul pe pat, la picioare. Scrută ungherele întunecate ale bucătăriei, apoi se încruntă, dându-și importanță, descuie lacătul, suflă peste capac, de parcă ar fi fost fierbinte și în sfârșit îl ridică, scoțând la iveală niște rufărie.

Cufărul era plin pe jumătate cu fel și fel de cutiuțe de doctorii, ambalaje multicolore de ceai, cutii goale de tablă, care de vacs, care de sardele.

— Ce-s astea?

— Stai să vezi…

Strânse cufărul între genunchi și se aplecă asupra lui, fredonând încetișor:

— Ceresc părinte…

Mă așteptam să văd jucării: nu avusesem niciodată jucării și mă uitam la ele cu un dispreț prefăcut, căci în sinea mea îl pizmuiam pe stăpânul lor. Mi-ar fi plăcut grozav ca seriosul Sașa să aibă jucării și-l înțelegeam că le ascunde cu atâta fereală.

Din prima cutie scoase la iveală o ramă de ochelari. Și-o potrivi pe nas și spuse grav:

— Nu-i nimic că n-au sticle. Așa-s ochelarii ăștia!

— Dă-mi să-i pun și eu!

— Nu merg la ochii tăi. Merg la ochi de culoare închisă și-ai tăi sunt dintr-ăia deschișii, mă lămuri el, și oftă adânc, ca un om în toată firea, dar în clipa următoare își roti ochii speriat prin bucătărie.

Într-o cutie de vacs avea nasturi de tot felul. Îmi explică mândru:

I-am adunat de pe stradă! Eu singur. Acum am treizeci și șapte în cap…

În cea de-a treia cutie ținea niște agrafe de alamă, adunate tot de pe stradă, potcovioare de cizmă, unele tocite, altele rupte, altele întregi, catarame de ghete și de pantofi, o clanță de alamă, o măciulie de baston spartă, un pieptene de cocoană, Oracolul și cartea viselor, precum și o mulțime de alte fleacuri la fel.

Pe vremea când umblam după zdrențe și oase aș fi putut strânge într-o lună de zece ori mai multe asemenea fleacuri. Comoara lui Sașa îmi stârni un simțământ de dezamăgire, de stinghereală și o milă chinuitoare față de el. El însă cerceta atent fiecare lucrușor, îl mângâia drăgăstos, buzele groase i se lăbărțaseră într-un zâmbet trufaș, ochii bulbucați priveau totul cu duioșie și îngrijorare, iar ochelarii îi dădeau un aer tare copilăresc și caraghios.

— Ce-ți trebuie ție toate astea?

Cătă iute spre mine prin rama ochelarilor și mă întrebă cu glas întretăiat și canonit:

— Vrei să-ți dau ție ceva de tot?

— Nu, n-am nevoie…

Jignit pesemne de refuzul meu, ca și de nepăsarea ce-o arătam față de comoara lui, rămase tăcut. După câtva timp, spuse încet:

— Ia prosopul să le ștergem, că s-au umplut de praf…

După ce fiecare lucrușor fu dichisit și pus la loc, Sașa se lăsă pe pat, cu fața la perete. Ploaia stătuse, streșinile picurau, vântul izbea în geamuri.

Fără să se întoarcă spre mine, mă anunță:

— Așteaptă să se mai zvânte pământul în grădină. O să-ți arăt ceva, de rămâi cu gura căscată!

N-am spus nimic. M-am culcat.

Trecură câteva clipe. Deodată, Sașa sări în sus și, hârșâind peretele cu unghiile, izbucni cutremurător:

— Mi-e frică… Doamne, mi-e frică! Doamne, miluiește-mă! Ce-i asta?

M-am speriat de mi-a pierit și graiul: la fereastra dinspre curte mi se părea că o văd pe bucătăreasă – stătea cu spatele la mine și cu fruntea proptită în geam, așa cum stătea ea de obicei când se uita la bătaia cocoșilor.

Sașa plângea cu hohote, hârșâind peretele cu unghiile și azvârlind din picioare. Mi-am luat inima în dinți, am străbătut bucătăria de parcă aș fi călcat pe cărbuni încinși, fără să mă uit în lături, și m-am culcat alături de el.

Am plâns amândoi pe săturate, până am adormit.

La vreo câteva zile, fiind sărbătoare, am ținut deschis numai până la amiază, ne-am dus acasă la masă și când stăpânii s-au culcat, Sașa îmi spuse misterios:

— Haidem!

M-am gândit că vrea să-mi arate lucrul acela care mă va lăsa cu gura căscată.

Ne-am dus în grădină. Pe fâșia îngustă de pământ dintre casa noastră și cea vecină se înșiruiau vreo cincisprezece tei bătrâni, cu trunchiurile vânjoase năpădite de vata verde a lichenilor, cu crengile negre și golașe, ca moarte. Nu vedeai barem un cuib de ciori. Semănau mai degrabă cu niște monumente dintr-un cimitir. Afară de ei nu creștea nimic în grădină – nici tufișuri, nici iarbă; cărările erau bătătorite și negre ca tuciul, iar pământul, acolo unde-și mai arăta pleșuveala de sub frunzișul putred rămas de an, avea o pojghiță de mucegai, așa ca lintița pe o apă stătătoare.

Sașa dădu colțul casei către gardul dinspre stradă și se opri sub un tei, holbându-se pe geamurile tulburi ale casei vecine. Se lăsă pe vine și împrăștie cu mâinile o grămăjoară de frunze, dezvelind o rădăcină groasă, lângă care erau afundate în pământ două cărămizi. Le ridică, dădu deoparte o bucată de tablă de acoperiș, apoi o scândurică pătrată și, în sfârșit, în fața mea se căscă o bortă, care se pierdea sub rădăcină.

Sașa scăpără un chibrit, aprinse un muc de lumânare, îl vârî în bortă și-mi spuse:

— Uite-te! Numai să nu te sperii…

Se vede că el însuși o sfeclise: lumânarea îi tremura în mână, se făcuse palid, buzele i se schimonosiseră, ochii i se umeziseră, în vreme ce-și trăgea încet la spate cealaltă mână. Frica lui mă molipsi și pe mine. M-am uitat prevăzător înăuntru – rădăcina slujea de boltă unui fel de peșteră. În fundul ei, Sașa aprinse trei lumânări, care o umplură cu o lumină albăstrie. Era destul de mare, cam cât o găleată, numai ceva mai largă, cu pereții căptușiți cu bucăți de sticlă colorată și cioburi de veselă. În mijloc, pe o ridicătură acoperită cu o pânză roșie, era așezat un sicriaș, învelit în poleială și pe jumătate ascuns sub o bucată de brocart, de sub care ieșeau la iveală două piciorușe cenușii și un căpșor de vrabie, cu ciocul ei ascuțit. În spate, pe un fel de pupitru stătea așezată o cruce de alamă, din cele cum se poartă la gât, în jurul căreia ardeau trei capete de lumânare, în niște sfeșnice înfășurate în poleială argintie și aurie, de la bomboane.

Vârfurile flăcăruilor se aplecau spre gura peșterii și risipeau înăuntru scântei și pete multicolore. Mirosul de ceară, de putregai încins și de pământ mă izbea în față, frânturi de curcubeu îmi jucau pe dinaintea ochilor. Totul stârni în mine o uimire apăsătoare, spulberându-mi teama.

— Așa că-i frumos? mă întrebă Sașa.

— Ce rost are?

— E o capelă, mă lămuri el. Seamănă?

— Nu știu.

— Vrabia e mortul! Poate că odată o să-i găsească moaștele – e-o mucenică ce-a pătimit fără vină…

— Ai găsit-o moartă?

— Nu, a intrat în magazie, am prins-o sub căciulă și-am sugrumat-o.

— De ce?

— Așa…

Sașa îmi căută privirea și mă întrebă din nou:

— E frumos?

— Nu!

Atunci se aplecă, acoperi iute gura peșterii cu scândurica și cu tabla, înfundă cărămizile la locul lor, se ridică în picioare și, curățindu-și genunchii de pământ, mă înfruntă răstit:

— De ce nu-ți place?

— Mi-e milă de vrabie.

Se uită la mine, ca un orb și, ghiontindu-mă în piept, strigă:

— Tâmpitule! Numai din invidie spui că nu-ți place! Crezi că ce-ai făcut tu la tine în grădină, pe Kanatnaia, era mai frumos?

Mi-am amintit de colțișorul meu și i-am răspuns:

— Firește că era mai frumos!

Sașa își aruncă haina la pământ, își sumese mânecile, scuipă în palme și mă stârni:

— Atunci, hai să ne batem!

Nu-mi ardea de bătaie, mă stăpânea o lehămiseaiă apăsătoare și mă simțeam vlăguit. Mi-era silă să mă uit la mutra înrăită a vărului meu.

Sări la mine, mă izbi cu capul în piept, mă trânti la pământ, se așeză călare pe mine și strigă:

— Ne batem pe viață și pe moarte?

Eram mai puternic decât el și mă înfuriasem de-a binelea. Aproape numaidecât Sașa zăcea cu fața la pământ, cu mâinile aruncate înainte, horcăind. Speriat, am dat să-l ridic, dar el nu se lăsa, azvârlea din mâini și din picioare, speriindu-mă și mai și. Neștiind ce să fac, m-am tras nițel mai încolo și el, săltându-și capul, icni:

— Acum ești mulțumit? Lasă, ți-arăt eu ție, zac aici până m-or vedea stăpânii, te spun și-o să te dea afară.

Tot ocăra și amenința. Cuvintele lui m-au scos din sărite. M-am repezit la peșteră, am smuls cărămizile, am înșfăcat sicriul cu vrabia, l-am aruncat în stradă, peste gard, și am călcat în picioare tot ce mai era înăuntru.

— Na, ai văzut?

Sașa a primit într-un fel tare ciudat ieșirea mea nestăpânită: întins la pământ, cu gura întredeschisă și sprâncenele încruntate, mă urmări fără să spună o vorbă, iar la sfârșit se ridică fără grabă, se scutură și, azvârlindu-și haina pe umeri, rosti calm și amenințător:

— Așteaptă, vezi tu ce-o să pățești! Toate astea le-am făcut anume pentru tine. A fost o vrăjitorie! Ei?

Auzindu-l, mi s-au muiat picioarele, de parcă m-ar fi izbit în moalele capului, și am simțit că îngheț. El se urni din loc, fără să întoarcă ochii, băgându-mă și mai mult în sperieți cu liniștea lui.

M-am hotărât să fug chiar a doua zi din oraș, să fug de stăpân, de Sașa și vrăjitoriile lui, de toată viața asta apăsătoare și fără de noimă.

A doua zi de dimineață, trezindu-mă din somn, bucătăreasa cea nouă izbucni:

— Dumnezeule! Ce-i cu mutra asta, ce-ai pățit?

„Gata, m-a și picnit vrăjitoria!” mi-am spus amărât.

Bucătăreasa însă râdea cu hohote și cu atâta poftă, încât am zâmbit și eu fără să vreau și m-am uitat în oglindă: fața mi-era mânjită din belșug cu funingine.

— Sașa mi-a făcut-o?

— Că doar nu eu! pufni înveselită bucătăreasa.

Când să mă apuc de curățatul încălțămintei și vâr mâna într-o gheată, mi se înfige un ac în deget.

„Aha, tot vrăjitoria!”

În fiecare cizmă dădeam peste bolduri și ace de cusut, pitite cu atâta iscusință, încât nu era chip să nu mă înțep. Atunci am luat o oală cu apă rece și am turnat-o cu desfătare în capul vrăjitorului, care dormea cu adevărat, ori numai se prefăcea că doarme.

Cu toate acestea nu mă simțeam în apele mele: mi se tot năzărea că văd sicriașul cu vrabia, piciorușele cenușii chircite și cioculețul ei ca de ceară cătând jalnic în sus, în noianul licăririlor multicolore din jur, închegând un curcubeu ce încerca zadarnic să se aprindă. Sicriul se tot lățea, ghearele vrăbiuței creșteau tot în sus, tremurau, prindeau viață.

Mă hotărâsem să fug chiar în seara aceea, dar, înainte de masă, punând la încălzit sufertașul cu ciorbă de varză pe lampa de gaz și adâncit în gândurile mele, m-am pomenit că dă în clocot, am sărit să sting lampa și am vărsat ciorba fierbinte, opărindu-mi mâinile, drept care am ajuns la spital.

Mi-amintesc de spital ca de un coșmar istovitor: în pustietatea de acolo, stăpânită de o lumină gălbuie și tremurătoare, mișunau ca orbeții, șușoteau și gemeau niște mogâldețe în giulgiuri albe și cenușii, iar un bărbat deșirat, cu sprânceana cât mustața, umbla în cârji, își scutura barba mare, neagră și răgea, șuierând:

— Voi raporta preasfinției-sale!

Paturile semănau cu niște sicrie, bolnavii, cum zăceau cu nasurile în sus, semănau cu niște vrăbii moarte. Pereții gălbui se legănau, tavanul se umfla ca o pânză de corabie, dușumeaua se unduia, aducând aproape și depărtând rândurile de paturi, totul era nesigur, înfricoșător, iar dincolo de ferestre, crengile golașe ale copacilor împungeau aerul ca niște nuiele cărora cineva nu le dădea pace.

În ușă, o arătare roșcovană și subțirică, tot trăgându-și giulgiul cu mâinile-i scurte, țopăia și țipa ascuțit:

— N-am nevoie de nebuni!

Iar omul în cârjă îi urla în față:

— Preasfinției-sale…

Bunica, bunicul și toți din jurul meu spuneau mereu că la spital oamenii sunt omorâți și socoteam că s-a isprăvit cu mine. O femeie cu ochelari, într-un giulgiu și ea, se apropie de mine, scrise ceva pe scândurica neagră de la căpătâiul patului, creta i se frânse în mână și fărâmiturile albe îmi picară în păr.

— Cum te cheamă pe tine? mă întrebă ea.

— Nu mă cheamă nicicum.

— Tu n-ai nume?

— N-am.

— Hai, nu face pe prostul, că mănânci bătaie!

Eram convins și înainte să vină ea c-am să mănânc bătaie, încât nici nu m-am mai ostenit să-i răspund. Pufni înciudată ca o pisică și tot ca o pisică plecă, fără cel mai mic zgomot.

Mai apoi au aprins două lămpi și luminile lor gălbui spânzurau ca doi ochi sub tavan, clipeau sâcâitor, orbindu-te, căznindu-se parcă să se apropie una de alta.

Într-un colț cineva spuse:

— Vrei să jucăm cărți?

— Păi cum să joc fără o mână?

— Aha, ți-au tăiat mâna!

M-am dumerit pe dată: i-au tăiat mâna fiindcă se ținea de cărți. Cu mine ce vor face până să mă omoare?

Mâinile îmi ardeau, îmi zvâcneau, de parcă mi le smulgea cineva din umeri. Răzbit de spaimă și durere, am început să plâng încetișor și ca să nu se vadă că plâng am închis ochii, dar lacrimile mi se strecurau printre gene, prelingându-mi-se pe tâmple, în urechi.

Pogorî noaptea. Toți se trântiră pe paturi, ascunzându-se sub păturile cenușii. Liniștea creștea cu fiece clipă. Doar într-un colț se desfășura un murmur:

— N-are să iasă nimic. Ticălos e și el, ticăloasă-i și ea.

Aș fi vrut să-i scriu bunicii să vină să mă fure de la spital cât mai eram în viață, dar nu era chip să scriu: mâinile nu-mi dădeau ascultare și nici n-aveam pe ce scrie. Să încerc să fug?

Noaptea era tot mai neagră, ca și cum s-ar fi statornicit pe vecie aici. Mi-am lăsat încet picioarele pe podea și m-am furișat spre ușă – unul din cele două canaturi stătea deschis. Pe coridor sub o lampă, pe o bancă de lemn cu spetează, pufăia dintr-o țigară un cap cărunt de arici, privindu-mă cu găvanele întunecate ale ochilor. N-am mai apucat să mă ascund.

— Care umbli pe acolo? Ia vino încoace!

Glasul nu te înfricoșa, era domol. M-am apropiat și am văzut o față rotundă, năpădită de țepi. Chica zbârlită și răvășită în toate părțile semăna cu un nimb argintiu. La brâu avea o legătură de chei. Cu barba mai lungă și chica aidoma, ar fi fost leit Sfântul Petru.

— Tu ești cel cu mâinile opărite? Încotro o porniși așa, în puterea nopții? Unde te trezești?

Îmi slobozi în piept și în obraz o trâmbă de fum, mă luă pe după gât cu o mână caldă și mă trase spre el.

— Ți-e frică?

— Mi-e frică!

— Aici, la început, toți stau cu frica-n sân. Lasă ciorilor frica. Mai cu seamă când ești cu mine, că n-am să las pe nimeni să-ți facă vreun rău… Tu vrei să fumezi? Fie, nu fuma. E prea de timpuriu, mai așteaptă vreo doi ani… Părinții unde ți-s? N-ai nici tată, nici mamă! Nici nu trebuie – trăiești și fără ei, numai să lepezi frica! Ai priceput?

Nu mai întâlnisem de mult oameni care să grăiască simplu și prietenește, cu vorbe pe înțeles, și-mi plăcea grozav să-l ascult.

Când mă aduse la patul meu, l-am rugat:

— Mai stai puțin cu mine.

— Asta se poate, se învoi el.

— Tu cine ești?

— Eu? Soldat, soldat adevărat din Caucaz. Am fost și la război – păi cum altfel? Soldatul trăiește pentru război. M-am bătut cu ungurul, cu cerchezul, cu polonul – cât poftești. Războiul, frățioare, e ma-are tărășenie!

Am închis ochii o clipă și când i-am deschis, în locul soldatului am văzut-o lângă patul meu pe bunica, într-o rochie închisă, iar el, în picioare lângă ea, spunea:

— Te pomenești c-au murit toți, ai?

În încăpere se zbenguia soarele – întâi poleia totul, apoi se pitea și din nou îi privea pe toți, întocmai ca un copil care se ține de șotii.

Bunica se aplecă spre mine.

— Ce-i puișor? Te-au schilodit? I-am spus eu, roșcovanului afurisit…

— Acum mă-ngrijesc eu de toate, cum cere rânduiala, zise soldatul, și plecă, iar bunica, ștergându-și lacrimile, mă lămuri:

— Soldatul e de-al nostru, din Balahna…

Credeam că totul e vis și tăceam. Îndată veni și doctorul, îmi schimbă feșile și iată-mă cu bunica într-o birjă pe străzile orașului. Ea povestește:

— Bunicul a căpiat de tot, s-a făcut zgârciob de te-apucă greața! Și colac peste pupăză, blănarul Hlîst i-a șterpelit mai deunăzi din Psaltire o hârtie de o sută de ruble. Ăsta-i noul lui prieten. Ce bâlci a mai fost, măiculiță…

Soarele strălucește, pe cer plutesc nori albi ca niște păsări, trecem pe un podeț peste Volga, sub noi gheața trosnește și se umflă, apa plescăie, deasupra catedralei iarmarocului de un roșu-sângeriu ard cruci de aur. Întâlnim o femeie cu fața lată purtând un braț de mâțișori de salcie ca atlazul – vine primăvara, se apropie Paștele!

Inima îmi cântă în piept ca o ciocârlie.

— Tare mi-ești dragă, bunico!

Ea nu se miră și zice domol:

— Păi doară mi-ești nepot. Fără să mă laud pot spune că mă-ndrăgesc și oameni străini, slavă ție Născătoare!

Zâmbește:

— Curând are să se bucure că feciorul ei a înviat din morți! Pe când Vaniușa al meu…

Și își curmă vorba.